Iată soluţia. Ne lipsea doar spaţiul... în schimb, iubirea pentru acei puţini tineri care începuseră să frecventeze oratoriul zi de zi, găsea câte o soluţie pentru orice inconvenient... un coş de baschet construit din patru bucăţi de scândură... două porţi de fotbal ce trebuiau reparate după fiecare meci... însă mai mult ca orice, căldura sufletească, primirea cu braţele deschise şi familiaritatea, care de cele mai multe ori nu făceau parte din modul adulţilor de a privi această lume minunată a tinerilor şi a copiilor, erau cărţile noastre câştigătoare. Fiecare dintre aceşti copii şi tineri, încet-încet, i-au adus la oratoriu şi pe prietenii lor...

      ► Înainte de a veni în România, făcusem deja multe experienţe educative de acest gen în diferite sectoare: în şcoli, în centre pentru tineret... ni se părea că suntem destul de pregătiţi. Ajunşi aici, ne-am dat seama că trebuie să pornim din nou de la zero: nu ştiam limba, ne izbeam de o nouă mentalitate foarte diferită de a noastră, obişnuită să programeze totul. Am realizat însă, imediat, că toţi aceşti tineri şi copii aveau nevoie de un prieten care să-i primească şi care să ofere spaţiu pentru ca ei să-şi poată manifesta talentele şi tot ceea ce aveau mai bun în ei.
„Ajunge să fiţi tineri ca eu să vă iubesc!” ne spunea don Bosco, iar noi experimentam în fiecare zi bucuria de a sta în mijlocul lor, chiar dacă acest loc nu avea nimic atractiv, nici teren ca lumea, nici jocuri cine ştie ce, însă ceea ce-i entuziasma mai mult pe aceşti tineri, era clima de familie, faptul că erau apreciaţi şi valorizaţi pentru ceea ce erau, nimic mai mult. Se puteau juca, puteau desena, puteau face „gălăgie”, şi mai mult decât toate acestea, puteau trăi o autentică experienţă de prietenie, care puţin câte puţin i-a ajutat să depăşească toate diferenţele pre-zente până atunci. Descopereau astfel chipul unui Dumnezeu care îi iubea şi care îi făcea să se simtă fii ai aceluiaşi Tată ceresc. În lucrurile simple de zi cu zi, descopereau prezenţa Lui care le intra în inima lor, ajutându-i astfel să se deschidă într-un mod nou, cu gesturi de atenţie şi de ajutor în privinţa celor de lângă ei. În acea climă reuşeau să dea viaţă chiar şi celor mai ascunse aspiraţii. Cine intră astăzi în oratoriu, nu face deosebire între culorile diferite ale persoanelor şi descoperă o oază minunată în care persoanele prezente pot trăi în pace şi îşi vor binele.

      ► Un simplu cozonac... şi totuşi special, deoarece mâncat într-un loc şi mai special. Ştiam de prezenţa lor în oraş. Deseori îi întâlneam pe stradă, oferindu-le un semn de afecţiune. Alungaţi de oameni, bătuţi de poli-ţişti... trataţi ca nişte leproşi. Era Crăciunul... părintele Vinci cu câţiva animatori decide să sărbătorească Naşterea lui Isus într-unul dintre aceste canale unde dormeau vreo 10, cu un cozonac, pentru a-l mânca împreună. Bucuria lor fu enormă. Cineva din „altă lume” se gândea la ei!!! După câteva zile, unii dintre ei, depăşind teama de acest impact cu o nouă lume, au început să frecventeze oratoriul...3,4...10,20... Începeau să se simtă „acasă”... erau într-adevăr copiii pe care don Bosco i-ar fi iubit mai mult. Aşa s-a născut Centrul de zi şi Casa familia.

      ► Binele a avut întotdeauna un viitor, chiar dacă greu de înţeles... Cu ocazia aniversării a 10 ani de prezenţă saleziană în Constanţa, s-au adunat câţiva tineri care au crescut alături de oratoriu, pentru a da viaţă unui nou grup: „prietenii lui don Bosco”. Erau aproximativ 50. Pedagogia iubirii nu se poate opri, cum nu se pot opri nici undele create în apă de o piatră aruncată... Viitorul se poate chema şi Bacău... Constanţa... Chişinău... Atâta vreme cât există tineri care caută un „prieten”... va exista şi un viitor!