În constituţia apostolică "Divinus perfectionis Magister" din 25 ianuarie 1983 a fost stabilită procedura pentru cercetările ce de acum înainte trebuiesc făcute în cauzele sfinţilor din partea episcopilor; în acelaşi timp, a fost încredinţată acestei sfinte congregaţii misiunea de a emite norme speciale în acest scop. Astfel această sfântă congregaţie a redactat normele următoare. Supremul Pontif a vrut să fie examinate de adunarea plenară a părinţilor ce compun această congregaţie ţinută în zilele de 22 şi 23 iunie 1981; şi după ce a ascultat şi părerile tuturor părinţilor ce compun dicasterele Curiei Romane, le-a ratificat şi a hotărât publicarea lor.

1.

a) Actorul promovează cauza de canonizare; oricine face parte din poporul lui Dumnezeu sau orice grup de credincioşi admis de autoritatea ecleziastică poate ţine rolul de actor.

b) Actorul tratează cauza prin intermediul unui postulator constituit în mod legitim.

2.

a) Postulatorul este constituit de actor prin intermediul unui mandat redactat conform normelor de drept, cu aprobarea episcopului.

b) În timp ce cauza este tratată pe lângă Sfânta Congregaţie, postulatorul, aprobat de această congregaţie, trebuie să aibă reşedinţă fixă în Roma.

3.

a) Pot să îndeplinească misiunea de postulator preoţii, membri institutelor de viaţă conscarată şi laicii; toţi trebuie să fie experţi în teologie, drept canonic şi istorie, şi să cunoască de asemenea practicile Sfintei Congregaţii.

b) Este misiunea postulatorului să facă - mai întâi de toate - cercetări asupra vieţii servului lui Dumnezeu în cauză, pentru a cunoaşte faima sfinţeniei şi importanţa eclezială a cauzei, şi să o comunice episcopului.

c) Postulatorului îi este încredinţată şi misiunea de administrare a bunurilor oferite cauzei, după normele date de Sfânta Congregaţie.

4. Postulatorul are dreptul de a se face substituit, prin intermediul unui mandat legitim şi cu consensul actorilor, de alţii care sunt numiţi vice-postulatori.

5.

a) În conducerea cauzelor de canonizare, episcopul competent este acela în al cărui teritoriu a murit servul lui Dumnezeu, în afara cazului unor circumstanţe particulare, recunoscute de către Sfânta Congregaţie, în care se recomandă să se procedeze într-un mod divers.

b) Dacă este vorba de o minune afirmată, este competent episcopul în al cărui teritoriu s-a produs.

6.

a) Episcopul poate conduce cauza în mod direct sau printr-un delegat de-al său, ce trebuie să fie preot, cu adevărat pregătit în câmpul teologic, canonic şi chiar istoric dacă se tratează cauze mai vechi.

b) Chiar şi preotul care este ales ca promotor de justiţie trebuie să aibă acest nivel de pregătire.

c) Toate persoanele oficiale care iau parte la cauză trebuie să facă un jurământ de îndeplinire cu fidelitate a însărcinării lor, şi sunt obligaţi toţi să păstreze secretul procesului.

7. Cauza poate fi recentă sau mai veche; este numită mai recentă, dacă martiriul sau virtuţile servului lui Dumnezeu pot fi aduse prin depoziţiile orale ale martorilor oculari; este numită veche atunci când probele despre martiriu sau virtuţi pot fi aduse numai din izvoare scrise.

8. Oricine doreşte să înceapă o cauză de canonizare, trebuie să prezinte episcopului competent, prin intermediul unui postulator, cererea făcută în scris, în care se cere deschiderea cauzei.

9.

a) În cauzele mai recente, cererea scrisă nu poate fi prezentată mai devreme de cinci ani de la moartea servului lui Dumnezeu.

b) Dacă este prezentată după 30 de ani, episcopul nu poate să treacă la fazele următoare dacă nu s-a verificat, cu o atentă examinare, că nu a existat vreo fraudă sau înşelăciune din partea actorilor, în amânarea introducerii cauzei.

10. Postulatorul, împreună cu cererea scrisă, trebuie să prezinte:

a) în cauzele fie ele recente sau mai vechi, o biografie de valoare istorică asupra servului lui Dumnezeu, dacă există, sau, în lipsă, o atentă relatare cronologică asupra vieţii şi activităţii servului lui Dumnezeu, asupra virtuţilor sau martiriului, asupra formei de sfinţenie şi minuni, fără a omite ceea ce pare contrar sau mai puţin favorabil cauzei însăşi;

b) toate scrierile publicate de servul lui Dumnezeu în copie autentică;

c) numai în cauzele mai recente, o listă cu persoanele care pot contribui la recunoaşterea adevărului asupra virtuţilor sau a martiriului servului lui Dumnezeu, ca şi a faimei de sfinţenie sau minuni, sau care le contestă.

11.

a) După acceptarea cererii, episcopul trebuie să consulte Conferinţa Episcopală, măcar cea regională, asupra oportunităţii introducerii cauzei.

b) Să facă cunoscută, de asemenea, în mod public cererea postulatorului din propria dieceză şi, dacă consideră oportun, chiar din alte dieceze, cu consensul episcopilor respectivi, invitând toţi credincioşii să aducă mărturii folositoare cauzei, dacă au de adus.

12.

a) Dacă din informaţiile primite a reieşit un oarecare obstacol demn de luat în seamă împotriva cauzei, episcopul să informeze postulatorul, pentru a putea fi eliminată.

b) Dacă obstacolul nu a fost eliminat şi episcopul consideră că aceea cauză nu poate fi admisă, să atenţioneze postulatorul, expunând motivaţiile deciziei.

13. Dacă episcopul doreşte introducerea cauzei, trebuie să ceară votul a doi cenzori teologi în ceea ce privesc scrierile servului lui Dumnezeu; aceştia să se pronunţe dacă în aceste scrieri se găseşte ceva împotriva credinţei sau a bunurilor moravuri.

14.

a) Dacă voturile cenzorilor teologi sunt favorabile, episcopul să ordone culegerea tuturor scrierilor servului lui Dumnezeu nepublicate încă, ca şi toate celelalte documente istorice fie manuscrise fie tipărite ce privesc într-un fel sau altul cauza.

b) În această căutare, mai ales când este vorba de cauze mai vechi, să se recurgă la ajutorul experţilor în istorie şi arhivistică.

c) După ce însărcinarea a fost îndeplinită, experţii să prezinte episcopului, împreună cu scrierile adunate, o atentă şi clară dare de seamă, în care să prezinte şi să garanteze că au împlinit cu fidelitate misiunea încredinţată, anexând o listă a scrierilor şi documentelor, exprimând o judecată de valoare asupra autenticităţii şi valorii lor, ca şi despre personalitatea servului lui Dumnezeu, care reiese din acele scrieri şi documente.

15.

a) După ce episcopul a primit această dare de seamă, trebuie să încredinţeze promotorului de justiţie sau unui alt expert tot ceea ce s-a adunat până în acel moment, pentru a dispune interogatoriile utile la cercetarea şi punerea în lumină a adevărului privind viaţa, virtuţile sau martiriul, faima sfinţeniei sau de martir a servului lui Dumnezeu.

b) În cauzele mai vechi interogatoriile trebuie să se refere numai la faima de sfinţenie sau de martir încă prezente şi, dacă e cazul, cultul tributar servului lui Dumnezeu în ultimul timp.

c) Între timp episcopul trebuie să trimită Congregaţiei pentru cauzele sfinţilor o scurtă informare asupra vieţii servului lui Dumnezeu şi a importanţei cauzei, pentru a constata dacă din partea Sfântului Scaun există ceva împotrivă.

16.

a) Deci episcopul sau un delegat de-al său să examineze martorii prezentaţi de postulator şi pe ceilalţi care trebuie să fie interogaţi din oficiu, asistaţi de un notar care transcrie cuvintele celui care depune mărturie, urmând ca la sfârşit acesta să confirme depoziţia.

Dar dacă este urgentă examinarea martorilor pentru a nu pierde probele, aceştia trebuie să fie interogaţi chiar înainte de a completa căutarea documentelor. (4)

b) La examinarea martorilor trebuie să participe promotorul de justiţie; dacă acesta nu a fost prezent, actele vor trebui supuse analizei sale, pentru ca el să poată face observaţiile sale şi să propună ceea ce i se va părea necesar şi oportun.

c) Martorii să fie examinaţi înainte de toate asupra interogatoriilor stabilite; apoi episcopul sau delegatul său să nu omită a pune alte întrebări necesare sau utile, pentru ca tot ceea ce aceştia au declarat să fie clarificat sau ca eventualele dificultăţi apărute sa fie aplanate sau depăşite.

17. Martorii trebuie să fie martori oculari; acestora, dacă e nevoie, se pot adăuga alţii care au auzit de la aceia care l-au văzut; dar toţi să fie vrednici de crezare.

18. Ca martori să fie prezentaţi înainte de toate consangvinii şi rudele servului lui Dumnezeu şi ceilalţi care au trăit sau au frecventat pe servul lui Dumnezeu.

19. Ca probă a martiriului sau a exerciţiului virtuţilor şi a faimei de minuni a unui serv al lui Dumnezeu care a aparţinut a unui institut de viaţă consacrată, o parte importantă a martorilor prezentaţi trebuie să fie străini; exceptând situaţia imposibilă, datorată vieţii particulare a servului lui Dumnezeu.

20. Nu sunt admişi la mărturie:

a) preotul, în ceea ce priveşte tot ceea ce cunoaşte prin spovada sacramentală;

b) confesorii abituali sau directori spirituali ai servului lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte tot ceea ce servul lui Dumnezeu a manifestat în forul conştiinţei în afara spovezii sacramentale.

c) postulatorul cauzei, până când îndeplineşte această misiune

21.

a) Episcopul sau delegatul trebuie să cheme din oficiu martori care sunt în stare să contribuie, dacă e nevoie, la completarea examinării, în special dacă sunt contrari acestei cauze.

b) Trebuie să fie chemaţi ca martori din oficiu experţii care au îndeplinit misiunea de cercetare a documentelor şi au redactat darea de seamă despre ele; aceştia trebuie să declare sub jurământ:

            1) că au îndeplinit cercetările şi au cules toată documentaţia ce priveşte cauza

            2) că nu au modificat sau trunchiat vreun document sau text

22.

a) Medicii trebuie aduşi ca martori când se tratează de vindecări miraculoase.

b) Dacă aceştia refuză să se prezinte la episcop sau la delegatul său, să consemneze în scris sub jurământ, dacă este posibil, o dare de seamă în care să se menţioneze boala şi evoluţia ei, sau cel puţin să se obţină printr-o altă persoană, o judecată de valoare, pentru a fi examinată ulterior.

23. Martorii în mărturia lor făcută sub jurământ, trebuie să indice sursa a ceea ce susţin; altfel mărturia lor trebuie considerată nulă.

24. Dacă un martor preferă să consemneze episcopului sau delegatului său, fie în cadrul depoziţiei sau în afară de aceasta, un scris redactat anterior de el, acest scris să fie acceptat, numai să-l întărească cu jurământ că el este autorul şi că în acesta sunt expuse lucruri adevărate; acest document să fie adăugat actelor cauzei.

25.

a) Oricare ar fi modul în care martorii au oferit informaţiile, episcopul sau delegatul său să aibă o atenţie specială de a le autentifica mereu cu semnătura sa şi cu propria ştampilă.

b) Documentele şi mărturiile scrise, fie culese de experţi fie date de alţii, să fie declarate autentice cu impunerea numelui şi a ştampilei unui notar sau a unui funcţionar demn de crezare.

26.

a) Dacă cercetările asupra documentelor sau a martorilor trebuie să fie făcute într-o altă dieceză, episcopul sau delegatul său să trimită o scrisoare episcopului competent, care va proceda după normele stabilite aici.

b) Actele unei astfel de cercetări, să fie conservate în arhiva curiei, însă o copie redactată după norma stabilită la numerele 29-30 să fie trimisă la episcopul care a făcut cererea.

27.

a) Episcopul sau delegatul său să se intereseze cu maximă atenţie şi angajare pentru ca în culegerea probelor nimic să nu fie omis, din ceea ce într-un fel sau altul are tangenţă cu cauza, ţinând cont că reuşita cauzei depinde în mare parte de buna sa pregătire.

b) Culese deci toate probele, promotorul de justiţie să examineze toate actele şi documentele pentru a putea, dacă e necesar, să ceară ulterioare clarificări.

c) Postulatorului îi trebuie dată facultatea de a examina actele pentru a putea, dacă crede oportun, să completeze probele cu noi martori sau documente.

28.

a) Mai înainte ca cercetarea să fie încheiată episcopul sau delegatul său să inspecteze cu atenţie mormântul servului lui Dumnezeu, camera unde a trăit şi a murit şi alte eventuale locuri unde se pot arăta semne de cult în cinstea sa, şi să facă o declaraţie asupra observării decretelor lui Urban al VIII-lea asupra inexistenţei cultului (5).

b) Din tot ce a fost făcut să se elaboreze o dare de seamă care să se anexeze actelor.

29.

a) După ce s-au completat actele instrucţiei, episcopul sau delegatul său să ordoneze redactarea unei copii conformă cu originalul, cu excepţia cazului în care, considerând circumstanţele sigure, a fost posibilă pregătirea ei în timpul fazei instructorii.

b) Copia să fie transcrisă din actele originale şi să fie făcută în dublu exemplar.

30.

a) După ce s-a făcut copia, să se confrunte cu originalul şi notarul să semneze fiecare pagină cel puţin cu iniţialele şi să pună ştampila sa.

b) Originalul închis într-un plic să fie marcat cu ştampile şi conservat în arhiva curiei.

31)

a) Copia anchetei şi documentele anexate să fie trimise prin curier sigur Sfintei Congregaţii în dublu exemplar bine închise şi marcate cu ştampile, împreună cu o copie a cărţilor a servului lui Dumnezeu examinate de cenzorii teologi şi supuse judecăţii lor de valoare. (6)

b) Dacă e necesară o traducere a actelor şi a documentelor într-o limbă acceptată pe lângă Sfânta Congregaţie, să se facă două copii din versiunea declarată autentică, şi să fie trimise la Roma împreună cu copia conformă cu originalul.

c) Episcopul sau delegatul să trimită pe lângă acestea cardinalului prefect o declaraţie asupra credibilităţii martorilor şi asupra legalităţii actelor.

32) Ancheta asupra minunilor să fie tratată separat de ancheta asupra virtuţilor şi al martiriului, şi să se facă după normele care urmează. (7)

33)

a) Episcopul competent după normele nr. 5b, după ce a primit fascicolul postulatorului împreună cu o scurtă dar clară dare de seamă a minunii afirmate şi a documentelor relative la aceasta, să ceară părerea a unul sau doi experţi.

b) Dacă a decis să trateze ancheta juridică, va examina personal sau prin intermediul unui delegat pe toţi martorii, după normele stabilite mai sus la numerele 15a, 16-18 şi 21-24.

34)

a) Dacă în cauză este vindecarea unei boli, episcopul sau delegatul său să ceară ajutorul unui medic, care pune întrebări martorilor pentru a clarifica mai bine lucrurile după necesităţi şi circumstanţe.

b) Dacă cel vindecat trăieşte încă, câţiva experţi să-l viziteze, pentru a constata dacă vindecarea este durabilă.

35) Copia anchetei împreună cu documentele ataşate să fie trimisă la Sfânta Congregaţie, după cum s-a stabilit la nr. 29-31.

36) Sunt interzise celebrările de orice fel în biserici sau elogiile despre servii lui Dumnezeu, a căror sfinţenie de viaţă este încă supusă examenului legitim.

Chiar şi în afară de biserică trebuie să se abţină de la acele acte care ar putea induce credincioşii să creadă în mod eronat că ancheta, făcută de episcop asupra vieţii şi virtuţilor sau martiriului servului lui Dumnezeu, conduce automat la certitudinea viitoarei sale canonizări.

Ioan Paul al II-lea, papă prin divină providenţă, în audienţa acordată în 7 februarie 1983 subsemnatului Cardinal Prefect al Congregaţiei, a aprobat şi a ratificat aceste norme, ordonând publicarea şi intrarea în vigoare începând de azi. Acestea vor trebui observate cu atenţie şi devoţiune de către toţi episcopii care susţin cauzele de canonizare şi de către ceilalţi în mod direct interesaţi, împotriva altor dispoziţii în vigoare, chiar demne de o menţiune specială.

Roma, Sfânta Congregaţie pentru Cauzele Sfinţilor, 7 februarie 1983.