ÎN FAMILIE CU INIMA MAMEI MARGARETA

            S-au scurs 150 de ani de la 25 noiembrie 1856, când Margareta Occhiena se stinge din viaţă în încăperea sa umilă din Valdocco, Torino. Fu o mare pierdere pentru salezienii şi tinerii care au iubit-o ca pe o adevărată mamă. Această femeie li se dăruise atât de mult încât, la sfârşit, toţi exclamară în cor: „A fost o sfântă!”. Printre primii a afirma acest lucru fu însuşi fiul său, don Bosco. În scurt timp devine o convingere generală, nu doar în cercul Oratoriului, ci şi în afară. Cu toate acestea însă, cauza de beatificare şi, apoi, cea de canonizare fu introdusă mult mai târziu, pe 8 septembrie 1994.
            Pornind de la diferite fapte din viaţa Mamei Margareta aş vrea să vă prezint, sub formă de naraţiune, cum se poate trăi şi educa în familie în ziua de astăzi. Povestirea unei vieţi ne poate ajuta să înţelegem mai bine diversele situaţii ale familiilor noastre şi rolul complex pe care acestea trebuie să şi-l asume. Voi împărţi reflexiile mele în trei părţi.
            La început voi defini portretul biografic al Margaretei Occhiena până în 1846, adică până la transferul la Valdocco; apoi, în cea de-a doua parte, voi vorbi despre cei zece ani petrecuţi de Mama Margareta la Torino împreună cu don Bosco şi cu băieţii săi; şi în fine, în ultima parte, voi încerca să schiţez stilul său educativ.

1.  MAMA MARGARETA (1788 – 1846)
           
O familie de ţărani

            Capriglio e un mic sat din provincia Asti, la vreo treizeci de kilometri de Torino. Casele sale împrăştiate se întind pe dealurile verzi, între păduri, vii şi câmpurile de porumb şi de grâu.
Aici se naşte Margareta la 1 aprilie 1788 din părinţii Melchiore Occhiena şi Domenica Bassone, căsătoriţi de treisprezece ani, ţărani pricepuţi, proprietari ai casei lor şi al terenului dimprejur. Fu botezată în aceeaşi zi în biserica parohială.
            În acest ambient Margareta creşte şi trăieşte până la vârsta de 24 de ani: un sătuc dominat de clopotul bisericii, o câmpie armonioasă şi fertilă, o familie cu alte două surori şi alţi doi fraţi, unde dăinuie iubirea, unde se munceşte din greu, unde se roagă cu încredere totală în Providenţă, într-o perioadă de schimbări datorate campaniei napoleonice.

O tânără decisă

            Încă din adolescenţă se defineşte cu precizie figura morală şi spirituală a Margaretei. Don Lemoyne, autor al primei biografii a Mamei Margareta, datată în 1886, scrie: „Fusese înzestrată de la natură cu o voinţă puternică care, completată de bunul simţ şi de harul divin, urma să o facă învingătoare în faţa tuturor obstacolelor spirituale şi materiale ale vieţii... Pură în conştiinţă, în sentimente, în gânduri, sigură pe judecăţile sale în ceea ce-i privea pe ceilalţi şi lucrurile din jur, onestă şi directă în modul de a vorbi, nu a ştiut niciodată ce înseamnă ezitarea... Această onestitate împreună cu prudenţa ce n-a lăsat-o niciodată să pună piciorul greşit, a constituit scutul protector al virtuţii sale”.
            Pe vremea aceea la Capriglio nu fusese încă înfiinţată şcoala astfel încât Margareta nu învăţă nici să citească şi nici să scrie. Dar a fi fără şcoală nu a însemnat pentru ea a fi ignorantă: a ştiut să asimileze înţelepciunea ascultând cu inimă deschisă lecturile liturgice şi predicile în biserica parohială; în plus a ştiut să se conformeze experienţei vieţii cotidiene.
            Prietenelor care o invitau la dans sau la joc în zilele de sărbătoare răspundea mereu că acasă are de lucru şi că, uneori, seara, diavolul dă târcoale dansatorilor... De fapt, bucuriile sale cele mai mari erau rugăciunea, gândul la Domnul care ne iubeşte şi munca pentru familia sa.
            Fiind o tânără amabilă, cu o bună sănătate, atrăgea privirile tinerilor care se întreceau să o însoţească până la biserica ce se afla doar la un kilometru de distanţă; dar ea îi lăsa în urmă în scurt timp cu pasul său rapid. Deşi nu se gândea la căsătorie în mod special, la vârsta de 23 de ani un tânăr cumsecade se prezentă la poartă.

O căsătorie curajoasă

            La doi kilometri de Capriglio, pe colina de dinainte, se vede printre copaci un grup de case ce purtau numele de „Becchi”, un cătun în satul Morialdo al comunei Castelnuovo d’Asti. Un locuitor al acestui mic cătun, un ţăran de 27 de ani, Francisc Bosco, îşi pierduse de puţin timp soţia. Îi rămăsese în grijă fiul Antonio de trei ani.
            Cunoştea Capriglio, şi cu siguranţă o notase pe Margareta. Aşadar se prezentă să-i ceară mâna. Margareta acceptă. Se pregăti nunta şi zestrea. Căsătoria se celebră pe 6 iunie 1812 în faţa primarului şi apoi în biserica parohială. În aceeaşi seară, Margareta Bosco intră în noua sa casă, pe dealul din Becchi.
            Trecură cinci ani fericiţi. Margareta şi Francisc se iubiră mult. Mica familie nu întârzie să ia dimensiuni. La 8 aprilie se naşte primul fiu, Iosif, iar doi ani mai târziu, la 16 august 1815, cel de-al doilea, pe care îl chemară Ioan Melchiore: viitorul sfânt Ioan Bosco. Fu botezat în ziua următoare în parohia din Castenuovo. Mai târziu, Margareta mărturiseşte fiului său: „Când ai venit pe lume te-am consacrat Sfintei Fecioare Maria”; aceasta face să întrezărească clima spirituală cu care Margareta purtă acest fiu în pântece.
            Totul mergea bine. În acel an Francisc cumpărase o altă bucată de pământ şi o cocioabă ce urma să fie folosită ca staul şi depozit. Însă o durere imensă se abătu asupra familiei deja încercată de doi ani de secetă care atinse recolta: moarta neaşteptată a lui Francisc.
            Într-o zi de mai a anului 1817, acesta se întoarse de pe câmp obosit şi transpirat. Coborî în beci pentru câteva momente căci aici era mai răcoare. Se întoarse tremurând: făcuse o aprindere la plămâni. Toate tratamentele se dovediră a fi inutile. Făcu testamentul, în care cerea să fie făcute pentru el 30 de liturghii, primi Sacramentul Maslului, semnală Margaretei că avea norocul de a muri asemenea lui Isus la 33 de ani, şi o îndemnă să se încreadă în Providenţă... Muri duminică, 11 mai.
            Micuţul Ioan, care avea doar 21 de luni, aminteşte scena despărţirii ca singura amintire ai primilor săi 5 ani: „În timp ce toţi ieşeau din camera defunctului, eu vroiam să rămân. «Vino Ioan, vino micuţule!», îi repeta mama îndurerată. «Dacă nu vine şi tata nu vreau să vin». «Bietul meu copilaş, vino căci tu nu mai ai tată». După această frază izbucni în plâns, mă luă de mână scoţându-mă din cameră, în timp ce eu plângeam pentru că o vedeam pe ea plângând.... Acest eveniment consternă întreaga familie”.

În faţa noilor încercări

            Iat-o, aşadar, pe Margareta, la doar 29 de ani, cap al familiei şi al muncilor agricole. O alta ar fi şovăit în faţa unei asemenea responsabilităţi. Dar ea nu era femeia care să se plângă. Se puse pe treabă: muncă în vie şi la câmp cu cei doi muncitori, muncă şi acasă cu cei trei fii de 9, 4 şi 2 ani şi cu bunica lor.
            În noiembrie anulă contractul de închiriere, stabilindu-se definitiv în „căsuţa” pe care Francisc o cumpărase şi la care adaugă o bucătărie şi o altă mare încăpere: vorbim de căsuţa pe care Ioan Bosco a chemat-o mereu „casa mea” şi pe care în ziua de azi mii de pelegrini merg să o viziteze meditând asupra puterii nobile a sărăciei.
            Margareta va avea nevoie de toată credinţa sa şi de multă iubire pentru a nu fi dărâmată de încercările care urmară. Timp de doi ani trebui să se lupte cu probleme financiare: datorii rămase în urmă, seceta crâncenă ce făcea recolta infimă, un proces incredibil şi confiscarea recoltei unui an întreg în favoarea unei ex-angajate a foştilor proprietari.
            Într-o zi, în casa Bosco intră foamea. În sat nu se mai găsea absolut nimic de cumpărat. Nicăieri nu se mai găsea nimic. Don Bosco povesteşte că Margareta îşi chemă fiii în jurul său: „Tatăl vostru înainte de a muri îmi spuse să am încredere în Domnul. Veniţi să îngenunchem şi să ne rugăm”. După o scurtă rugăciune se ridică şi spuse: „În cazuri extreme trebuie luate măsuri extreme”. Cu ajutorul unui vecin tăie un viţel reuşind astfel să hrănească întreaga familie. „Se poate imagina cât a suferit şi cât de greu i-a fost mamei în acel an dur”. (Memoriile Oratoriului)
            La puţin timp avu o propunere de căsătorie avantajoasă: copiii ar fi fost încredinţaţi unui tutore. Ea refuză categoric: „Domnul mi-a dat un soţ şi apoi mi l-a luat. Murind, acesta mi-a lăsat trei fii, iar eu aş fi o mamă haină abandonându-i în momentul în care au mai mare nevoie de mine.”
           
Formarea creştină

            Mama Margareta se va dedica în întregime fiilor făcându-şi datoria de educatoare: făcând din ei adevăraţi bărbaţi urmărind planul misterios pe care Domnul îl avea cu fiecare dintre ei. În acest rol, în care recunoaşte sensul vieţii sale, Margareta îşi manifestă darurile excepţionale: credinţa, virtutea, modul de a interveni, înţelepciunea de ţărancă piemonteză şi de creştină plină de Duh Sfânt.
            Ceea ce transmise cu multă răbdare fiilor în anii de creştere fu credinţa sa puternică, imaginea unui Dumnezeu iubitor care e mereu prezent şi devoţiunea către Sfânta Fecioară.
            A rămas celebru Catehismul Mamei Margareta. Ea, care nu ştia nici să scrie, nici să citească şi care în copilărie învăţase toate formulele necesare, acum le transmitea fiilor şi nu doar atât: le şi sintetiza interpretându-le după instinctul său matern.
            Astfel că în momentul în care copiii se trezeau, o auzeau îndemnându-i: „Un bun fiu când se trezeşte îşi face semnul crucii, oferind astfel inima sa Domnului. Apoi se scoală din pat îmbrăcându-se cu modestie...” Apoi continua: „Şi în timp ce vă îmbrăcaţi puteţi spune Înger al lui Dumnezeu”.
            Cealaltă rugăciune pe care i-a învăţat este Îngerul Domnului recitată de trei ori pe zi, oriunde s-ar fi aflat: în casă sau pe câmp... Şi în fine, sera nu lipsea rozariul şi nici rugăciunile dinainte de culcare care se concludeau mereu cu un Isuse, Marie, Sfinte Iosife vă dau în dar inima mea.
            -     Domnul te vede era adevărul fiecărui moment, dar nu spus pentru a înspăimânta ci pentru a-i asigura pe copii că Domnul veghează asupra lor;
            -     Cât e de bun Domnul! exclama ori de câte ori câte ceva îi minuna pe copii trezindu-le admiraţia;
            -     Cu Domnul nu se glumeşte! declara convinsă când se punea problema de a sădi adversitatea faţă de rău şi de păcat;
            -     Avem puţin timp pentru a face binele! le explica când dorea să-i îndemne spre a fi mai generoşi;
            -     Ce importanţă are a avea haine frumoase dacă inima e murdară? spunea pentru a-i educa la o sărăcie demnă şi la cultul frumuseţii interioare.

            Frazelor frumoase şi concrete adăuga apoi câte o povestioară din Biblie şi parabole pe care ea le învăţase în biserică şi care le povestea pe gustul copiilor.
            Mai avea şi Catehismul Sacramentelor. Ştim, din ceea ce povesteşte Don Bosco, cum l-a aplicat cu micul Ioan. Când veni timpul să se pregătească pentru primirea Primei Sfinte Împărtăşanii începu să-i dea în fiecare zi câte o rugăciune ori câte o lectură particulară; apoi îl pregăti pentru prima Spovadă, iar când veni ziua cea mare, Paştele anului 1826, făcu în aşa fel încât fiul său să aibă o experienţă de neuitat prin comuniunea cu Dumnezeu.
            „În acea dimineaţă – povesteşte mai târziu sfântul – nu mă lăsă să vorbesc cu nimeni... Mă însoţi la slujbă şi făcu împreună cu mine pregătirea şi mulţumirea.” Îşi va aminti cu drag drumul de întoarcere când mama îi repeta cu convingere: „Sunt sigură că Domnul a luat în stăpânire sufletul tău. Tu promite-i că vei face totul pentru a te păstra bun până la sfârşitul vieţii!” (Memoriile Oratoriului).
            Mai avea şi Catehismul Milei: atât în timpurile bune cât şi pe timp de foamete, casa Margaretei rămase deschisă săracilor, călătorilor, vânzătorilor ambulanţi, oamenilor legii în trecere prin acele părţi şi care cereau un pahar cu vin, fetelor ce se aflau în dificultate; la fel era şi cu vecinele care dădeau fuga la ea ori de câte ori aveau vreo durere de alinat, vreun bolnav de îngrijit sau vreun muribund de însoţit în ultimele clipe. Astfel explica şi exemplifica fiilor pagini întregi din Evanghelie.
            În această climă de prezenţă divină, Margareta se arătă o bună moderatoare al caracterului şi a moralităţii fiilor săi. Prin cuvânt şi exemplu îi învăţă virtuţile umane fundamentale: sensul datoriei şi al muncii, curajul zilnic al unei vieţi grele, simplitatea şi onestitatea, buna dispoziţie. Îi iubi în mod profund, însă fără a-i alinta şi a-i sufoca cu mângâieri.
            Au învăţat să respecte bătrânii şi să-şi ajute cu dragă inimă aproapele. Pe de altă parte, calmă şi puternică, nu se temea să-şi spună părerea celor ce provocau scandal prin cuvinte sau fapte. Astfel de exemple s-au întipărit bine în conştiinţa celor trei fii.

Educatoare «Saleziană»

            Fără a-şi da seama, fiii au învăţat, Ioan în special, sistemul educativ ce mai târziu va fi pus în practică în familia şi în apostolatul salezian. Margareta ne uimeşte prin intuiţiile sale, prin înţelepciunea, forţa senină, echilibrul şi prudenţa comportamentului său de educatoare, asociind valenţa dublei iubiri de mamă şi de tată.
            Divina Providenţă îi dădu harul de a fi o educatoare saleziană însufleţită de o iubire preventivă care ştia să înţeleagă, să pretindă, să corecteze, să aibă răbdare şi să zâmbească. Aplica faimosul « dialog » de care se vorbeşte atât de frecvent în ziua de azi. Fiii săi erau supravegheaţi, controlaţi şi îndrumaţi, dar nu îngrădiţi. Trebuia ca ei să asculte şi să ceară voie, dar îi lăsa cu plăcere în voia veseliei şi a jocurilor lor.
            Nu ceda niciodată în faţa mofturilor, corectând cu iubire. O nuieluşă era mereu într-un colţ al camerei, dar nu o folosi niciodată, cu atât mai puţin scatoalce. Don Lemoyne întăreşte: „Vroia cu orice preţ ca toate corecţiile să nu provoace supărare, neîncredere, ură. Dictonul său asupra acestui aspect era: a conduce fiii spre a face orice lucru din drag pentru Domnul. De aceea era o mamă iubită.” Don Bosco va spune mai târziu că educaţia aparţine inimii: avusese deja frumoasa experienţă în căsuţa din Becchi.

Trei băieţi unici
           
            Margareta ştia, de altfel, să se adapteze fiecărui fiu în parte. Erau diferiţi unul de altul. Antonio pierduse mama la vârsta de trei ani şi tatăl la nouă: rană profundă ce nu avusese timp să se cicatrizeze. Deveni un adolescent iritabil şi murmurător, iar apoi un tânăr arogant, preocupat de cum să arate că era întâiul născut şi că muncea mai mult decât toţi. De la 18 ani, după moartea bunicii (1826), deveni de netratat, folosind des cuvinte grosolane, chiar şi violenţa. Principalul motiv al frustrării sale este cunoscut: nu putea accepta dorinţa fratelui Ioan de a studia; în prezenţa cărţilor vedea negru în faţa ochilor. Scenele din familie durară pentru mulţi ani.
            Uneori o chema pe Margareta „mamă vitregă” chiar dacă aceasta îl trata ca pe fiul său, în acelaşi mod în care îi trata pe ceilalţi doi, cu o răbdare infinită: nu l-a bătut niciodată. Dar ştia şi să fie corectă şi puternică: pentru pacea în casă, pentru binele lui Iosif şi, mai ales, al lui Ioan ştiu să ia decizii dureroase, dar necesare. La sfârşitul anului 1830 făcu împărţirea bunurilor, casa şi terenurile. Antonio, rămas singur, nu întârzie să se căsătorească cu o fată cumsecade din sat, de la care va avea şapte fii. Împăcat în totul cu ai săi, va fi un bun tată de familie şi un bun creştin.
            Iosif, cu cinci ani mai tânăr decât Antonio, era făcut dintr-un alt aluat: dulce şi liniştit, împăciuitor şi generos, chiar dacă avea momentele sale de mofturi. Era inseparabil de fratele Ioan şi veghea fără gelozie asupra lui. Îşi iubea mama; în timpul lungilor ani de studiu ai lui Ioan va fi fiul ascultător şi harnic pe care ea putea să se bazeze. Şi el se va căsători de tânăr, la 20 de ani, cu o fată din sat, Maria Colosso, de la care va avea 10 fii.
            Din păcate trebuia ţinut cont de opoziţia crâncenă a lui Antonio. Margareta a trebuit să sufere şi să combată timp de cinci ani pentru ca Ioan al său să aibă strada liberă pentru a studia. Cu inima îndurerată îl trimite să muncească pentru doi ani la ferma familiei Moglia. Se consolă când un preot în vârstă, don Colosso, paroh la Morialdo, îl ia sub protecţia sa şi începe să-i pună bazele în latină, înainte de a muri şi de a-i spulbera speranţele. După ce Antonio plecă pe cont propriu, Mama Margareta putu în sfârşit să-şi dea fiul la şcoala publică din Castelnuovo şi apoi la Chieri.

Mama unui preot

            Ioan va petrece zece ani la Chieri: patru la şcoala publică şi şase la seminar (1831-1841). În timpul lungilor vacanţe se întoarce la Morialdo. Pentru Margareta e, în sfârşit, o perioadă liniştită, fericită, plină de speranţă. Devine bunica fiilor lui Antonio şi Iosif. Dar bucăţica cea mai mare a inimii ei este la Chieri. Poate că nici o altă mamă nu a însoţit vocaţia propriului fiu cu atât respect, bucurie si mulţumire!
            Totuşi, există un moment de criză în 1834. Ioan trebui să decidă care era următorul pas de făcut: era drept să impună mamei sale cheltuielile tot mai mari ale studiilor? Iar apoi, preoţia într-o parohie nu implica multe pericole? Cel mai mare dintre acestea era de a se transforma într-o simplă meserie, relativ comodă? Intrarea la Franciscani ar fi rezolvat problemele. Vorbi cu parohul din Castelnuovo care dezaprobă această soluţie si care o sfătui pe Margareta să-l descurajeze: „Trebuie să ţineţi cont că Ioan, ca paroh, va putea să vă găzduiască în casa sa.”
            Margareta plecă imediat la Chieri: „Ascultă, Ioan. Nu am nimic să îţi spun în ceea ce priveşte vocaţia ta. Urmeaz-o aşa cum Domnul ţi-a dat-o. Nu-ţi face griji pentru mine, nu aştept nimic de la tine. Ţine bine minte că m-am născut în sărăcie, am trăit în sărăcie şi vreau să mor în sărăcie. Şi te avertizez: dacă tu vei deveni un preot bogat, nu-ţi voi mai trece pragul casei”.
            Urmând sfatul unor persoane înţelepte, Ioan decide să intre în seminar. Pe 26 octombrie 1835, la vârsta de 20 de ani, îmbrăcă haina clericală la Castelnuovo, în biserica parohială după tradiţia acelui timp. „Din acea zi” - mărturiseşte Don Bosco - „mama mă ţinea sub observaţie ca şi cum ar fi vrut să îmi spună ceva. În seara de dinaintea plecării mă chemă la ea şi îmi spuse aceste cuvinte memorabile: Ioan al meu, tu ai îmbrăcat haina preoţească. Eu am bucuria de plină pe care o mamă o poate avea pentru norocul fiului său. Dar adu-ţi aminte că nu haina dă onoare poziţiei tale, ci strădania virtuţilor tale. Dacă vreodată te-ai îndoi de vocaţia ta, ai grijă să nu dezonorezi această haină. Consemneaz-o imediat. Prefer să am un ţăran amărât decât un fiu preot care-şi neglijează datoria” (Memoriile Oratoriului).
            Apoi adăugă ceea ce avea la inimă: „Când ai venit pe lume, te-am încredinţat Sfintei Fecioare. Când ţi-ai început studiile, te-am sfătuit să practici devoţiunea acestei Mame a noastre. Acum te sfătuiesc să fii al Său cu totul. Iubeşte-ţi colegii devotaţi Mariei şi, dacă vei deveni preot, îndeamnă şi propovăduieşte mereu devoţiunea la Sfânta Maria”.
            „După aceste cuvinte, adăugă Don Bosco, mama era mişcată şi eu plângeam. Mamă, i-am răspuns, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Aceste cuvinte nu au fost spuse în van, le voi preţui toată viaţa”(Memoriile Oratoriului). Cuvinte minunate pe care Spiritul Sfânt le inspiră acestei ţărănci analfabete, acestei mame care, intrând deja în umbră, îşi încredinţă fiul Mariei, „Mamă” prin excelenţă. Îl va urma, în timpul celor şase ani, cu rugăciunea şi cu munca neîncetată, bucuroasă văzând, în fiecare vacanţă, cât de mult Ioan al său devenea blând şi serios, haruri necesare celui care merge la altar.
            Pe 5 iunie 1841 Ioan este sfinţit preot la Torino. În ziua următoare celebră Sfânta Liturghie a solemnităţii Corpus Domini în biserica parohială din Castelnuovo. Întregul sat era prezent, mândru de a-şi sărbători preotul. Din mâinile lui Ioan al său, Mama Margareta primi Trupul lui Cristos. Parohul invită la masă rudele şi toate persoanele importante din sat. Apoi merse la Becchi: la revederea locurilor primului vis şi a atâtor amintiri noul preot fu mişcat până la lacrimi. Rămase singur, în liniştea serii, doar cu mama sa, pentru momente minunate de confidenţe, ca şi în seara în care îmbrăcă pentru prima dată haina clericală.

             „Ioan, eşti preot, faci Liturghia, de acum înainte vei fi mai aproape de Isus Cristos. Adu-ţi aminte însă că a începe celebrarea Liturghiei înseamnă a începe suferinţa. Nu-ţi vei da seama imediat, dar încet încet vei vedea că mama ta a spus adevărul. Sunt sigură că te vei ruga pentru mine în fiecare zi, indiferent dacă voi fi vie sau moartă: îmi ajunge. De acum înainte tu gândeşte-te doar la sănătatea sufletelor, fără a-ţi face griji pentru mine”(Memorii biografice).
            Cu şase ani în urmă, îşi încredinţase fiul Mariei. Acum îl dăruia Domnului şi sufletelor ce aveau nevoie să fie salvate. Aşadar se gândea că datoria ei era terminată la 53de ani? Providenţa nu va întârzia în a-i da de înţeles că îndeplinise doar jumătate: o va chema să împărtăşească misiunea fiului său şi să-şi extindă maternitatea şi la alţi fii.

2. MAMA MARGARETA IN ORATORIU (1846 - 1856)

Un „DA” eroic

            Pe 3 noiembrie 1841, după ce timp de patru luni îndeplinise funcţia de vicar la Castelnuovo, Ioan îşi salută mama şi fraţii şi pleacă la Torino. Urmând sfatul Sfântului său prieten Don Cafasso, intră pentru trei ani în Colegiul ecleziastic, şcoală superioară de teologie pastorală. Sub îndrumarea aceluiaşi prieten îşi începe apostolatul în mijlocul băieţilor străzii şi prin închisori. Pe 8 decembrie inaugurează orele de religie cu Bartolomeo Garelli: este începutul aventurii saleziene.
            Cunoaştem bine aceşti întâi ani dramatici: tânărul preot adună mulţimea tot mai numeroasă de băieţi în Colegiu, apoi la Marchiza de Barolo, pe câmpurile apropiate... până la cunoscuta sărbătoare a Paştelui din 1846 când ajunge, în sfârşit, la Valdocco.
            În tot acest timp, Margareta trăia senină la Becchi, bunică fericită cu mulţi nepoţi între 13 ani şi câteva luni: fiii lui Antonio şi ai lui Iosif. Câte bucurii pentru ea!
            Dar în iulie 1846 apare din senin un fulger: Ioan extenuat de munca sa apostolică, se află în pragul morţii... Rugăciunea fierbinte a băieţilor săi obţine de la Sfânta Fecioară vindecarea. Se întoarce la Becchi pentru o lungă convalescenţă: mama şi fiul se regăsesc.
            Dar inima preotului Ioan Bosco rămâne la Torino. E nevoie să se întoarcă: atâţia şi atâţia tineri îl aşteaptă. Dar înainte de toate trebuie rezolvată o problemă delicată: un preot tânăr ca el nu poate trăi singur în localul pe care l-a închiriat de puţin în casa Pinardi. În acel cartier rău famat din Valdocco, unde un anumit hotel primea mai ales duminica bărbaţi şi femei de moravuri îndoilenice.
            „Ia-o cu tine pe mama ta!”, îi spuse parohul din Castelnuovo. Don Bosco povesteşte reacţia mamei sale: ea înţelese puterea cuvintelor mele si adaugă: «Dacă consideri că acest lucru este plăcut Domnului, eu sunt gata să plec»”(Memoriile Oratoriului). Pe 3 noiembrie 1846, mama şi fiu lasă dealul iubit şi se îndreaptă, pe jos, spre Torino.
            Cele două camere ale casei Pinardi, unde ajunseră extenuaţi spre seară, îi aşteptau goale. Lipsea totul. Curajoasă şi cu simţul umorului, Margareta exclamă: „La Becchi aveam multe griji de cum să administrez şi să comand. Aici sunt mult mai liniştită căci nu mai am nici ce muta, nici cui să dau ordine” (Memoriile Oratoriului). Adusese cu ea zestrea de mireasă, până atunci păstrată cu grijă, câteva bijuterii si puţină lenjerie. Toate acestea fură transformate în cămăşi, în feţe de masă pentru altar sau fură vândute pentru a acoperi primele cheltuieli. Margareta era pregătită pentru nouă maternitate.

O prezenţă maternă la începutul operei saleziene

            Pentru ea începe ultima perioadă, ultimii zece ani, în timpul căreia, viaţa ei va fi una cu cea a fiului şi cu a fondării operei saleziene. Va fi mereu prezentă, prima şi cea mai importantă cooperatoare a lui don Bosco, întrupând cu toate forţele şi cu toată inima elementul matern al carismei viitoarei opere saleziene.
            Aceşti zece ani au fost decisivi; ani la care don Bosco se va referi mereu, în mod special în Scrisoarea de la Roma din 10 mai 1884. „Mama Margareta” a devenit noul său nume; va fi prezentă în mod activ în extinderea „exterioară” a operei: primul oratoriu, „casa anexată” sau pensionatul pentru primii ucenici şi elevi, primele şcoli şi prime laboratoare, bisericuţa dedicată Sfântului Francisc de Sales, apariţia Scrisorilor Catolice într-o climă de revoluţii si ameninţări la adresa lui don Bosco.
            Va fi prezentă în mod activ şi în extinderea „spirituală”: formarea metodologiei şi a climei saleziene, prezenţa primilor discipoli „co-fondatori” precum Cagliero (1851), Rua (1852), don Alasonatti şi Dominic Savio (1854), primele „Companii”, primele roade ale sfinţeniei, întâii clerici şi pregătirea Societăţii Saleziene, societate ce va fi fondată doar trei ani după moartea sa. În biografia lui don Bosco, scriitorul Teresio Bosco foloseşte această expresie premonitivă: „Congregaţia Saleziană a fost crescută pe genunchii mamei Margareta.” Această prezenţă feminină durativă si maternă este unică în istoria fondatorilor de congregaţii educative.

Mamă a unei familii tot mai numeroase

            Ajutându-l pe fiul său, Margareta înţelegea să-i servească pe băieţii cărora îşi dedicase viaţa. Timp de 10 ani devine mamă în adevăratul sens al cuvântului: cu oboseli, răbdare şi iubire.
            Trebui, în primul rând, să se obişnuiască cu urletele şi gălăgia zilelor de Oratoriu, orelor târzii ale cursurilor serale. După puţin timp începu primirea în casă a primilor orfani vagabonzi. Don Bosco povesteşte, în Memoriile Oratoriului, cum mama sa a inaugurat cu primul băiat frumoasa obişnuinţă de „noapte bună”.
            Câţi erau aceşti băieţi ce formau numeroasa familie a mamei Margareta? 15 în 1848. Ajung la 30 în 1849, iar în 1850 sunt 50. Ridicarea unei case cu două etaje permite primirea a 70 de băieţi în 1853 şi circa a 100 în 1854: două treimi ucenici şi o treime elevi sau seminarişti ai diecezei, care munceau sau studiau în oraş.
            Treizeci dintre ei erau în grija deplină a lui Don Bosco. Într-o seară a anului 1850, Margareta avu ora ei de Ghetsemani. Patru ani de o astfel de o viaţă îi erau de ajuns, nu mai putea! Se descărcă cu fiul său: „Ascultă, Ioan, nu se mai poate. În fiecare zi băieţii ăştia vin cu o nouă trăznaie... Lasă-mă să plec. Lasă-mă sa mă întorc la Becchi; acolo îmi voi sfârşi zilele liniştită”. Ce să răspundă? Uimit, Don Bosco o priveşte, apoi îşi ridică ochii către crucifixul atârnat pe perete. Margareta urmăreşte această privire: lacrimi mari se rostogolesc pe obrajii săi bătuţi de vânt.
             „Ai dreptate” spuse ea punându-şi din nou şorţul. „Din acel moment, mărturisesc Memoriile, din gura ei nu mai ieşi niciodată vreo plângere”. Acel moment fu punctul culminant al vieţii spirituale a mamei Margareta; îl urmă pe Isus în acceptarea Crucii: „Tată, facă-se voia Ta, nu a mea!”. Cine va putea cântări acest sacrificiu în creşterea operei saleziene?

Har de educatoare

            Dar încă nu am vorbit despre cea mai frumoasă sarcină a Margaretei, aceea în care dăruia nu doar braţele, dar şi credinţa sa, inima sa, talentul său înnăscut de educatoare. Din moment ce toţi acei orfani o chemau „mamă” era evident că nu se limita la a fi doar bucătăreasa şi spălătoreasa lor. În ea, ca şi în Don Bosco, aveau o încredere totală; erau orfani ce se simţeau salvaţi şi iubiţi. Nu era nevoie de nici o formalitate pentru a trece pe la mama mereu senină şi surâzătoare!
            În timpul zilei ea intervenea în conversaţii pentru a corecta, a scuza, a consola, a da un sfat necesar, cu scopul de a le forma un caracter şi o inimă de credincioşi, pentru a aminti prezenţa lui Dumnezeu, pentru a-i invita la spovadă şi a ţine devoţiunea către Maria.
            Îi cunoştea pe fiecare în parte. Timp de doi ani a observat un adolescent deosebit, venit de la Mondonio. Comportamentul acestuia o impresionă: „Ai aici, îi spuse într-o zi lui Don Bosco, mulţi tineri deosebiţi. Dar nici unul dintre ei nu are sufletul atât de frumos cum îl are acest Dominic Savio. Rămâne pentru mult timp în rugăciune înaintea Tabernacolului, pare un înger din Paradis”.

Moartea şi fericirea sărăciei

            Puţinele momente de calm şi odihnă în acei ani au fost cele câteva săptămâni din vacanţa de toamnă la Becchi. Aşa-zisă odihnă, căci Don Bosco aducea şi aici pe toţi băieţii fără familie. Dar regăsea aerul curat şi liniştea.
            Întorcându-se din vacanţa anului 1856, la mijlocul lui noiembrie, se simţi rău. O scutură o puternică tuse. Rămase la pat. Diagnosticul medicului fu o pleurită ce nu avea să o ierte. Iosif veni repede de la Becchi; Antonio murise cu şapte ani în urmă. Dorea să dea ultimele sfaturi celor doi fii.
            Lui Ioan: „Altele vor lua locul meu aici, dar Sfânta Fecioară nu va lipsi în călăuzirea fiecărui lucru... Tu nu căuta nici aparenţele nici splendoarea, ci doar gloria lui Dumnezeu. Adevărata sărăcie să rămână la baza sfintelor tale acţiuni”.
            Lui Iosif: „Educă-ţi bine fiii. Dacă Domnul nu îi cheamă în altă parte, să rămână ţărani. A lăsa pământul ar însemna risipire”.
            În seara zile de 24 noiembrie, Don Borel, confesorul ei îi admnistră ultimele sacramente. Voii să îi mai vorbească odată lui Ioan: „Domnul şie cât te-am iubit; dar de sus va fi şi mai bine. Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putinţă. Dacă vreodată am părut severă, era pentru binele vostru. Spune băieţilor că am muncit pentru ei ca o mamă. Să se roage şi să ofere o Sfântă Împărtăşanie pentru mine”.
            Ioan suspina, distrus de durere. Ea reluă: „Adio, Ioan al meu. Te salut pentru ultima oară. Retrage-te în camera ta şi roagă-te pentru mine. Suferi prea mult şi mă faci să sufăr. Du-te!”. Avea nevoie de linişte pentru a se duce. Don Bosco se retrase.
            Mama Margareta îşi dădu duhul la ora 3 dimineaţa. Iosif fugi să-l anunţe pe Don Bosco: cei doi fraţi se aruncară unul în braţele celuilalt, suspinând... Valdocco deveni o casă tristă, în rugăciune.
            Cortegiul funebru, până la biserica parohială, părea un triumf cu aşa o mulţime de băieţi. Dar era o înmormântare de oameni săraci: Margareta fu dusă la groapa comunală şi nu avu niciodată numele scris pe o piatră de mormânt. Nu a lăsat nimic, absolut nimic care să amintească de ea aici pe pământ, în afară de dragostea ei nemărginită.

3. PORTRETUL MAMEI MARGARETA

Mamă eroică

            Mama Margareta se distinge prin rolul său de mamă deosebită. Avea geniul artei educative care a transformat-o în educatoarea marelui educator.
            A avut, mai presus de toate, conştiinţa întregii game de responsabilităţi pe care rolul de mamă i-l conferea, un rol trăit ca o misiune primită de sus. Comportamentul său era mereu calculat, având o preocupare superioară: aceea de a cântări neîncetat intervenţia necesară şi atitudinea potrivită pentru binele fiilor săi înaintea lui Dumnezeu.
            Avea o mulţime de calităţi pe care le aducea la lumină zi de zi; a fost caracterizată ca fiind blândă şi hotărâtă, înţelegătoare şi fermă, răbdătoare şi decisă.
            A manifestat un echilibru deosebit în a împăca tensiunile nu uşoare ale vieţii de familie; o viaţă trăită cu demnitate în sărăcie, cu speranţa în fericirea evanghelică. Apare ca o mamă afectuoasă, o educatoare exemplară, având un respect sacru pentru preoţie care îi inspiră metoda pedagogică pentru a-şi vedea fiul pornit spre seminar. Lasă să se întrevadă sacrificiul adevăratului apostolat. Oferă, în schimb, participarea activă la opera preoţească a fiului său ca o cooperatoare exemplară, devenind mamă în familia modestă din Oratoriul din Valdocco.
            În noua familie, imaginea Tatălui din ceruri, devine concretă în ochii orfanilor sărmani, iar don Bosco le devine Tată şi Maestru. Maternitatea Mariei coboară în mijlocul lor prin blândeţea mamei Margareta şi ea, Mamă si Maestră prin participarea la misiunea educativă a lui don Bosco. Ceea ce o ajută pe Margareta în armonizarea contradicţiilor, era experienţa ei de mamă şi de tată pentru proprii-i fii.
            Mama Margareta, care, dacă ar fi vrut ar fi putut evita să rămână văduvă, a ştiut a păstra echilibrul între aceste două roluri: o maternitate suficient de puternică pentru a compensa absenţa tatălui şi o paternitate suficient de blândă pentru a nu compromite indispensabila căldură maternă.
            Cu un sens deosebit al măsurii ea ştia să fie atât severă, ridicând vocea, cât şi blândă pentru a-şi atinge scopul. Nu-şi obişnui fiii cu mângâieri şi nici cu strigăte. Li se arăta decisă şi senină. Pe chipul său se citea mereu liniştea, seninătatea, stăpânirea de sine, adevărata blândeţe: arme puternice, ce-i purtară aproape întotdeauna victoria. Nu-şi bătu fiii niciodată, dar nici nu cedă în faţa lor; ameninţa cu pedepse drastice, dar le anula la primul semnal de părere de rău.
            Mama Margareta poate fi dată ca exemplu pentru cum se ţine o familie, pentru cum se educă fiii cu hotărâre şi blândeţe, pentru cum se ţin bunurile materiale fără a se ataşa prea mult, pentru cum să se mulţumească de propria soartă încredinţându-se deplin Providenţei.
            Dragostea paternă, exigentă si fermă, stimulează concentrarea, atingerea ţelurilor, sentimentul înălţător de a fi „demni de Tatăl”.
            Dragostea maternă, dulce, gratuită, senină şi bucuroasă dă gust vieţii dincolo de rezultate, consolează în zilele negre şi-i aminteşte fiului că cineva îl iubeşte „nu pentru ceea ce face”, dar „pentru ceea ce e”, pentru simplul fapt de a fi fiu.
            Psihologii spun că faptul de a fi orfani joacă un rol important dezechilibrul afectiv: fiii rămaşi doar cu mama riscă să rămână „moi”, fără stimulente pentru mari rezultate; iar cei rămaşi fără mamă se găsesc în pustiul apăsător al stimulării continue, simţindu-se singuri şi refuzaţi în momentele grele.
            Mama Margareta găsi în ea însăşi un echilibru sănătos care o ajută să îmbine şi să alterneze o determinare calmă cu o bunătate senină. Era o mamă bună, puternică şi plină de energie. Fiii ştiau că atunci când spunea nu, era nu şi nu existau mofturi care să o poată face să-şi schimbe idea. Într-un colţ, în bucătărie – îşi amintea don Bosco – se afla nuiaua. Nu a folosit-o niciodată, dar nici nu îi schimbă locul.
            Vorbind de rolul matern al mamei Margareta, trebuie făcută o altă observaţie: a ştiut mereu să împace două prezenţe, de obicei problematice: o soacră bolnavă şi un fiu vitreg dificil.
            În îndeplinirea misiunii sale materne nu a avut niciodată nici cel mai mic interes personal, demonstrând nepăsare pentru orice fel de recompensă.

Educatoare înţeleaptă

            A educa este o artă. Iar Mama Margareta a fost o educatoare exemplară. A ştiut transforma o situaţie familiară plină de dificultăţi, într-un mediu educativ care şi-a lăsat amprenta în mod pozitiv.
            Explică catehismul fiilor considerând de datoria ei să-i iniţieze în credinţă şi ştiu să le propună valori simple, dar importante în şcoala de acasă. Îi învăţă să fie curajoşi, să muncească din greu, să fie responsabili; le semănă valorile morale, onestitatea şi respectul pentru cei în vârstă. Trăi în mod atât de simplu modalitatea preventivă încât, peste ani, va deveni modalitatea caracteristică a pedagogiei lui don Bosco.
            Mama Margareta avea capacitatea rară de a considera fiecare întâmplare a vieţii un punt de plecare spre învăţăturile creştine. Am putut observa acest lucru pe parcursul întregii sale biografii: un drum încet care pleacă de la valorizarea indispensabilă a valorilor morale, ajungând până la adevărata catehizare. Dimensiunea credinţei a imprimat cu dulceţe în inimile băieţilor fiecare lecţie pe care această învăţătoare analfabetă le-o dădea.
            Arta sa educativă i-a permis să descopere energiile ascunse ale fiilor săi şi să le scoată la lumină, făcându-le să înflorească, iar pe ei, făcându-i conştienţi de darurile cu care fuseseră înzestraţi. Exemplul cel mai evident este ultimul născut, Ioan, care va deveni rodul cel mai bogat al muncii sale. Poate că o altă mamă, fără spirit de observaţie, nu l-ar fi îndemnat la investirea talanţilor, iar acel copil, orfan de tată nu ar fi devenit Tată şi Maestru al tinerilor.
            Este impresionant a vedea în Mama Margareta acel sens de „responsabilitate maternă” cu care şi-a însoţit fiul de aproape, lăsându-l totodată liber în vocaţia sa, în toate etapele vieţii şi până în clipa morţii.
            Visul pe care îl avu Ioan la vârsta de nouă ani, fu o revelaţie atât pentru fiu, cât şi pentru mamă. Ea înţelege semnificaţia: „Vei deveni preot.” Câţiva ani mai târziu, înţelegând că atmosfera de acasă îi era dăunătoare din cauza fratelui vitreg, Antonio, îl trimite să muncească într-o fermă străină. Este un mare sacrificiu pentru amândoi. Pentru o mamă, a-şi trimite fiul cel mai mic să muncească departe de casă, e un adevărat sacrificiu, dar ea îl făcu tocmai pentru a-l îndruma pe Ioan pe strada pe care o revelase visul. O mulţime de alte episoade similare ar putea fi citate pentru a indica înţelepciunea mamei în a-şi îndruma fiul.
            Nu trebuie să pierdem din vedere un alt fapt important şi anume meritul Mamei Margareta de a-i fi insuflat lui don Bosco acel trio ce va deveni mai târziu sistemul preventiv: raţiune, religie şi bunăvoinţă.
            Ioan Paul al II-lea, într-o prelegere ţinută la Torino în 1988 se adresă educatorilor, reuniţi în Catedrală: „Noi toţi trebuie să fim conştienţi de importanţa Mamei Margareta în viaţa sfântului Ioan Bosco. Nu doar a lăsat în Oratoriul din Valdocco „spiritul de familie” transmis până în ziua de azi, dar a ştiut şi să sădească în inima lui don Bosco acea bunătate şi acea iubire care îl vor face prietenul şi tatăl băieţilor săi”.
            Mama Margareta poate fi deci considerată pe bună dreptate cea care a inspirat sistemul preventiv şi pentru aceasta o vedem în lumina înţelepciunii creştine, cu care Spiritul Sfânt înzestrează sufletele simple.
            Astfel, rolul educativ al Mamei Margareta, mamă şi maestră a Oratoriului constituie sămânţa bogată a pedagogiei noastre în ziua de azi. Dimensiunea ei de mamă lărgeşte influenţa favorabilă a sistemului preventiv al lui don Bosco în sânul familiilor de azi, care adesea neglijează faptul că reprezintă prima şcoală pentru fii. Dimensiunea de maestră pentru o educaţie făcută cu inima face să înflorească în sânul familiei multe virtuţi ale sistemului educativ al lui don Bosco, încă în hibernare.

Prima colaboratoare a carismei saleziene

            Tocmai am demonstrat că Mama Margareta a fost, prin stilul său educativ, cea care a inspirat trio-ul pedagogic salezian. Acum vom ţine cont de deceniul petrecut la Valdocco împreună cu fiul, pentru a demonstra că tocmai această prezenţă maternă a influenţat acel „spirit de familie” pe care toţi îl considerăm ca fiind sufletul carismei saleziene.
            Există modalităţi, accente, tonuri în sistemul preventiv al lui Don Bosco ce au o atingere maternă, dulce, confortantă. Astfel vedem în Margareta o figură feminină ce influenţează nu doar de departe, ci şi din interior: este model, colaboratoare, cooperatoare şi, într-un anumit sens, cofondatoare. Nu cred să fi fost vreun alt sfânt fondator care, deşi cu o mamă sfântă, să o fi avut atât de implicată, participantă în opera pe care o trăieşte şi şi-o însuşeşte.
            Deceniul petrecut la Valdocco nu fu unul oarecare ci primul, acela în care s-au pus bazele climei ce peste ani va fi amintită ca şi clima din Valdocco.
            Un bun exemplu este obiceiul de a ura „Noapte Bună”, un obicei original al tradiţiei saleziene. Era un moment căruia Don Bosco îi dădea multă importanţă. Fu iniţiat de către mama sa prin câteva cuvinte spuse primului tânăr găzduit şi continuat de el dar nu în biserică, sub forma predicii, ci în curte, pe coridoare sau pe terasă într-o manieră paternă şi familiară.
            Mama Margareta este prima cooperatoare saleziană. Fondatorul a fost în mod direct şi explicit Don Bosco. Acesta o invitase la Valdocco constrâns de necesităţile practice şi de prudenţă (având în vedere locul rău famat). De fapt, în planul lui Dumnezeu ea fusese deja destinată unei colaborări providenţiale şi unei carisme în stadiul primordial.
            Trebuie specificat faptul că Mama Margareta a fost conştientă de noua ei vocaţie. O acceptă cu umilinţă şi luciditate, răspunzând cu generozitate. Astfel se poate explica curajul demonstrat în momentele cele mai grele (de exemplu epidemia de holeră sau alte gesturi cu adevărat profetice, cum ar fi transformarea feţelor de masă din altar în feşi pentru bolnavi).
            Iar pentru a conclude acest paragraf putem folosi afirmaţia lui Don Lemoyne, scurtă dar cuprinzătoare: „Se putea spune că în ea era personificat Oratoriul”.

O femeie respectată cu drag

            Cine poate nega faptul că imaginea acestei femei umile nu a fost scăldată din plin de lumina ce emană din imensa figură a fiului? Ar fi artificială o interpretare autonomă şi independentă. Aşa cum Don Bosco nu poate fi considerat fără mamă, tot aşa nu pot fi consideraţi ultimii 15 ani ai mamei fără fiul preot.
            Cine intra în Oratoriu vedea în ea în mod spontan pe mama lui Don Bosco. Aşa atunci la Valdocco şi tot aşa astăzi în lume. Nu există celebrare a lui Don Bosco care să nu cuprindă referinţe la mama sa. Sfinţenia mamei străluceşte în propria-i lumină.
            Fiul, chiar şi atunci când va deveni un educator expert va avea mereu de învăţat de la mamă. Deseori se întâmpla să asculte cu interes conversaţii înţelepte ale mamei cu băieţii săi, ascuns în spatele perdelelor camerei sale.

Figura umană şi creştină

            Trăsăturile precedente constituie diverse aspecte ale portretului spiritual al Mamei Margareta. Şi totuşi, acest portret considerat în întregul său conţine o bogăţie ce trece dincolo de aceste aspecte. De fapt, Mama Margareta, cu cât e observată mai mult în diferitele conjuncturi ale vieţii şi în intimitatea spiritului său, cu atât mai mult o vedem o persoană bogată şi, în acelaşi timp, simplă.
            Întâi de toate bogată: nu de bunuri materiale sau culturale, ci de o ingeniozitate activă, de o înţelepciune profundă ce-şi ia seva din experienţele vieţii şi din paginile Evangheliei; bogată de o omenie plăcută: o inimă mare, o sensibilitate imensă şi o mare stăpânire de sine ce dezvăluie o libertate de spirit de invidiat; înzestrată cu curaj în a înfrunta greutăţile vieţii şi de o mare energie interioară ce se traduce prin munca neîncetată.
            Bogată şi, totuşi, foarte simplă. Săracă şi umilă, fără o altă cultură în afara aceleia însuşite la orele de catehism şi fără complexe. Foarte simplă mai ales pentru că întreaga sa existenţă e polarizată în Domnul care stăpâneşte pe deplin nu doar orizontul spiritului său, ci şi lumea înconjurătoare. Întreaga sa viaţă nu reprezintă altceva decât slujirea lui Dumnezeu prin persoanele pe care Domnul i le încredinţează: fie aceştia fiii săi, fie vecinii în nevoie sau bolnavi, fie toţi cei care bat la uşa sa; fie chiar şi băieţii pe care fiul său îi adună ca să găsească la Oratoriu nu doar un adăpost, ci şi căldura unei familii care îi primeşte şi îi iubeşte.
            Considerând raportul personal cu Dumnezeu se observă că intensitatea şi frecvenţa sunt proporţionale cu simplitatea celui mai umil si mai simplu dintre bunii creştini.
            O persoană atât de structurată nu are nevoie de mult pentru a se impune. Se impune de la sine prin stima si afecţiunea ce-şi câştigă, prin coerenţa plăcută, prin dăruire şi înţelepciune, prin bunătate şi simplitate şi prin originalitatea încântătoare.
            Mama Margareta deşi o persoană simplă, face parte din acea aristocraţie spirituală ce străluceşte între mamele sfinte care trăiesc în prezenţa Domnului şi în Domnul, într-o uniune creată din invocări neîncetate.
            Deseori uităm de lucrurile cele mai simple. Si totuşi, lucrul „cel mai simplu” pe care mama Margareta continuă să-l repete prin exemplul vieţii sale este acela că sfinţenia e la îndemâna tuturor, e pentru toţi şi se manifestă în ascultarea fidelă a vocaţiei personale pe care Domnul o dă fiecăruia dintre noi. Mama Margareta ne învaţă că se poate şi trebuie „să ţintim sus” cu curaj. Viaţa de zi cu zi este calea spre sfinţenie.

Don Francesco Cereda

Rugăciunea pentru obţinerea Canonizării
Venerabilei Margareta Occhiena, Mama lui Don Bosco

Îţi mulţumim, o Tată,
că ai făcut din Mama Margareta
o femeie puternică şi înţeleaptă,
o mamă curajoasă
şi o educatoare pricepută.
Dă-ne bucuria de a o vedea glorificată
aşa încât să ne strălucească tuturor
calea sfinţeniei,
trăită în slujirea zilnică, umilă
a aproapelui.
Prin mijlocirea ei
acordă-ne harul cerut
cu inimi încrezătoare.
Prin Cristos Domnul nostru.
Amin.