Capitolul XVI. Educatorul

1) Un „Miracol pedagogic mondial”; 2) Puterea inconștientului; 3) Destinul nostru și Darurile Spiritului Sfânt; 4) O mentalitate diavolească; 5) Voltaire despre... J. J. Rousseau; 6) Cum Freud confirmă Catehismul; 7) Incidentul cu Lordul Palmerson; 8) Marele secret: admirația; 9) În Piazza del Popolo din Roma; 10) Răbdare de Sfânt; 11) „Să-mi respecte măcar zidurile...”; 12) Elogiu adus ștrengarilor; l3) Răpitorul de inimi; 14) Lupta dintre două metode; 15) Sufletul jocurilor și la 53 ani! ; 16) Când preferi pedepselor „Cuvântul la ureche”; 17) „De ce fugi de mine?”; 18) Cadouri revelatorii; 19) Telepatia subconștientului; 20) Faptele noastre ne urmăresc; 21) Formarea prin exerciții evlavioase și formarea prin acțiune; 22) „Căpitanul cel bun”; 23) Farisei vechi și bigoți noi; 24) Suflete în flăcări; 25) Sfintele Taine puse în valoare; 26) FAMILIA: mediul ideal al educației; 27) Viziunea din Roma și camera din str. Cottolengo nr. 32; 28) Alintații Cerului; 29) Masoneria nu doarme; 30) Anul Imaculatei; 31) Elevul din clasa a IV-a; 32) „Dacă un mișel ar putea...”; 33) „Veselie, Studiu, Evlavie”

1) Un „Miracol pedagogic mondial”

      Într-o zi G. K. Chesterton întrebă pe un student:
      - Pentru a-1 învăța latina pe Johnny, ce trebuie să cunoști mai întâi?
Latina, desigur.
      - NU! - răspunse acesta zâmbind - trebuie să-1 cunoști mai întâi pe Johnny!
      Acest răspuns al scânteietorului gânditor și stilist englez ar servi tot așa de bine și drept formulă sintetică pentru a exprima esența pedagogiei lui Don Bosco. El pleca de la cunoașterea băieților așa cum erau ei aievea, pentru ai face să devină așa cum îi dorea.
      Dar așa cum o casă nu e bine construită decât în măsura în care constructorii urmează fidel și executând întocmai planurile arhitectului, tot astfel: „Omul trebuie construit după un model prestabilit. Astăzi trebuie să fim cu luare aminte asupra acestui lucru, din clipa în care domnește o completă anarhie în ceea ce privește scopul însuși pe care și-1 fixează educatorii.”[123]
      Cu alte cuvinte, pentru ca o educație să poată reuși, ea trebuie să fie inspirată dintr-o concepție despre lume și viață universal valabilă, încât Societatea să și-o poată însuși în mod avantajos. Educația nu e educație decât atunci când are la bază o religie și o metafizică justă a existenței, căci altfel înseamnă să lucrezi fără plan. Pedagogia este doar o metodică și nicidecum o Filosofie a vieții.
      Noi nu ne vom opri aici spre a arăta, ceea ce alții au tăcut deja, că, din clipa în care educația, vrând-nevrând, tot trebuie să apeleze și să se întemeieze pe o religie, e de preferat ca aceasta să fie aceea ce singură exprimă integral adevărul: religia Bisericii lui Hristos. [124]
      Căci religia este și rămâne o supremă și imponderabilă forță nu numai pentru individ, ci și pentru Neanm.” Toți cetățenii, gândind la fel și voind la fel în toate marile probleme ale vieții: ce putere!”[125]
      Educația astfel înțeleasă este într-adevăr:, Această putere ascensională ce se înstăpânește de om, pentru a-l transporta pe planuri din ce în ce mai înalte. E întregul om care trebuie să se înalțe. Și în toată viața sa, și prin toată viața sa, această ascensiune trebuie să se întâmple.”[126]
      Singură religia îi dă educatorului adevărata viziune asupra sufletului omenesc și asupra realității universului, și numai religiei îi este dat să-1 lege pe om cu Dumnezeu, cu lumea, cu semenii săi și cu sine. [127]
      E un lucru pe care sfinții îl subînțeleg în fiecare clipă, chiar și atunci când nu vorbesc în mod explicit despre el. Nici o filosofie a vieții nu e atât de splendidă, nici o concepție despre om atât de bogată în resurse, chiar și sub aspect pur uman, ca aceea adusă pe pământ de Fiul Omului și pe care Don Bosco n-a făcut decât s-o pună practic în valoare, la rândul său.
      Don Bosco, educatorul, nu lucrează decât cu ceea ce este real și, fiind un Sfânt, lucrează în primul rând cu marile și supremele realități. Planul său de formare a omului de mâine din copilul de azi nu mai era o născocire arbitrară a unei pedagogii clădite pe gratuități și inconsistențe - ci era planul însuși al Supremului Artist. El știa că fiecare suflet are destinul său propriu și de neînlocuit, dar și resurse necesare pentru a-și îndeplini misiunea unică. E1 știa că Dumnezeu i-a rânduit fiecăruia chemarea în funcție de posibilitățile lui concrete și personale și că, dacă un anumit ins are anumite porniri, acestea, chiar dacă-1 expun la riscuri, nu trebuie suprimate, ci doar curățite de rău și orientate, dirijate, strunite spre bine și transfigurate de un Ideal atotcuceritor.
      Pentru el, tineretul ideal spre a fi educat nu erau molâii, fleșcăiții și acei copii pe care educatorii obișnuiți și guvernantele îi numesc „cuminți”, ci cei vioi și plini de foc. Căci pornirile arzătoare, deși sunt încărcate de riscuri, ele sunt pline și de promisiuni. E mult mai greu pentru un semănător, desigur, să ducă un sac de grâu curat și cu bob mare decât unul de pleavă, dar e o trudă ce se răsplătește cu prisosință. E mai puțin riscant a mânui o baterie de buzunar decât a dirija o centrală de înaltă tensiune. Dar și în rezultatele practice, ce deosebire! Sfinții, ca toți eroii, au fost totdeauna vulcanici și mari pasionați, pe când cu cei mediocri - cum așa de frumos o spune Dante - nu Dumnezeu, dar nici măcar diavolul nu are ce face cu ei: „A Dio spiacenti ed ai nemici Sui. [128]
      Don Bosco le știa toate acestea și tocmai de aceea nici n-a căutat altceva decât să urmeze cu docilitate planurile mărețe ale lui Dumnezeu asupra sufletelor. E1 n-a urmărit abstracțiile himerice ale unor pedagogi de manual, nici n-a placat silnic și pe dinafară preceptele nivelatoare și ireale ale unei înțelepciuni omenești, ce-ar vrea să reducă toate la numitor comun. El n-a urmărit decât gândul Creatorului, ce, înscriind structural în firea și temperamentul fiecăruia o chemare precisă de realizat, îi oferă, deopotrivă și cu prisosință, toate mijloacele, energiile naturale și supranaturale ce-i lipsesc spre a o și înfăptui.
      Iată de ce, el a ajuns cel mai mare educator al veacului trecut, fără pretenția de a fi un teoretician al pedagogiei. Dimpotrivă, în 1886, cu doi ani înainte de a muri, Pr. Dupuy, rectorul Seminarului teologic din Montpellier îl ruga stăruitor, pentru a doua oară, să-i dezvăluie secretul pedagogiei sale.
      La o primă scrisoare, Don Bosco răspunse simplu:, De la băieții mei obțin tot ce vreau, cu ajutorul fricii de Dumnezeu pe care o poartă în inimă.”
       „Dar - replica corespondentul său - frica Domnului nu este decât începutul înțelepciunii. Cum se desăvârșește opera? Vă rog, Părinte, dați-mi cheia sistemului dumneavoastră educativ, pentru a-1 folosi și eu spre binele seminariștilor mei.”
      - Sistemul meu..., sistemul meu..., repeta Sfântul, împăturind scrisoarea. Dar eu totdeauna am mers înainte călăuzit numai de inspirațiile Cerului și de împrejurări.
      Spunea adevărul, deși apariția sa în câmpul pedagogic e revoluționară. E1 a fost un inventator pe cât de îndrăzneț, pe atât de încununat de succes; de un succes așa cum numai unui mare Sfânt îi era la îndemână. Căci Mâna care 1-a condus, nu era omenească, ci a lui Dumnezeu Însuși. Înțelepciunea Lui, ce îndrumă cu precizie comparativ cu toate astrele vizibile sau pierdute în adâncurile insondabile ale cosmosului, fiecare pe drumul său, are o grijă incomparabil mai mare de destinul fiecărui suflet în parte decât de întregul univers fizic. De aceea Don Bosco nici n-a avut o altă grijă în afară de aceea de a-L seconda.
      Formula „călăuzit de inspirațiile Cerului și de împrejurări”, poate dincolo de toate așteptările Sfântului, e cât se poate de veridică și fericită, căci ea ne indică, deopotrivă, jaloanele luminoase ale marelui educator și ne dezvăluie totodată și acel secret pedagogic, cerut cu atâta insistență de rectorul din Montpellier.
      În aceste două cuvinte este cuprins, credem, tot secretul sistemului lui Don Bosco: acela de a fi Sfânt și Geniu.
      Că au fost acestea inspirații ale Cerului și cât au fost de extraordinare am amintit în capitolul precedent. Și le-a avut, fiindcă era Sfânt: e adevărat că sfințenia a fost atât de anevoioasă pentru el, dar ea se revanșa acum cu prisosință.
      Să nu se uite că nu inspirațiile și revelațiile formează substanța Sfințeniei, ci virtutea! E mare lucru a citi în inimi, dar mult mai mare e a trăi în ele si a le forma după chipul bunătății tale. De aceea, pentru Don Bosco, pedagogia nu se reduce la un truc metodic, la o formulă aparent fericită, la un expedient. Ea e mult mai mult: ea înseamnă a rupe viață din propria viață, exemplu viu din propria trăire, virtute din propria virtute, suflet din propriul suflet, pentru a le împărtăși prin iubire și sub semnul bucuriei celor mici. Iată de ce, singurii și adevărații educatori din totdeauna, sunt și rămân sfinții.
      Numai ei au, de altfel, zâmbetul pururi pe buze și inalterabila bucurie în suflet. Căci virtutea, aureolată de nimbul bucuriei, e singura ce-i fascinează pe tineri. Prezența lui Don Bosco era pentru cei din jur ca o primăvară. Inimile tuturor, a celor mai mici mai ales, îi primeau directivele așa cum brazda reavănă așteaptă primăvara sămânța cea mai bună, pentru a rodi din belșug. Iar Cerul însuși, prin inspirațiile sale, își asumă sarcina de a asigura calitatea seminței.
      Dar în expresia ciudată : „călăuzit de inspirațiile Cerului”, Don Bosco mai adăuga ceva: „și de împrejurări”.
      Ar părea o indicație de simplu oportunism pedagogic pe când, de fapt, în felul în care o înțelege Don Bosco, ea relevă geniul.
      S-a spus despre strategii geniali că ceea ce-i deosebește de cei de rând e însușirea pe care o au ei de a-și vedea dușmanul și propriile forțe nu așa cum erau acum un an, o lună sau o săptămână, ci așa cum armatele combatante sunt în ansamblul lor hic et nunc, adică aici și acum, și de a prolita fără întârziere chiar și de cele mai mici avantaje ce li se oferă.
      Unele mici sondări ce trec neobservate sau unele mișcări de front ce nu spun nimic strategilor de rând, pentru intuiția lor genială, sunt o adevărată revelație. [129] Geniile lucrează în prezent cu toate forțele disponibile, fiind realiști la superlativ.
      Educația, la rândul ei, e tot o strategie, dintre toate cea mai importantă, căci trebuie să asigure triumful binelui și harul în suflet nu mai mult în timp, ci pentru eternitate.
      Sunt unii educatori ce prind pe tineri într-un silogism imuabil: ei identifică greșeala cu cel ce greșește și sentința lor e definitivă. Nu numai că nu se străduiesc să-i ajute pe aceștia să se reabiliteze, dar nici chiar simpla posibilitate teoretică a reabilitării nu o mai admit. Ce strigătoare nedreptate! Ei confundă răutatea cu fragilitatea, buruiana cu grădina ce deseori are totuși un pământ foarte bun, dar neîntreținut. Solul nu e sterp, ci doar neroditor, fiindcă e neîngrijit..
      Don Bosco nu era orb să nu vadă lipsurile și defectele băieților săi, era chiar mai avizat decât toți pedagogii. Atât că intuiția lui pătrundea dincolo de defecte și știa descoperi și dispozițiile bune latente și șansele de viitor. Lucru ce se întâmpla uneori chiar împotriva voinței mărturisite a tânărului (vezi cazul lui Dominic Albanello din cap. XV subcapitol 27). El nu le cerea mai mult băieților săi decât puteau ei da, dar le cerea tot ce le cerea și Dumnezeu, căci îi cunoștea mai bine decât se cunoșteau ei înșiși, mulțumită acelei pătrunderi pe care numai geniile o au. Iar Geniul, în orice mare creație umană - cum scrie Papini - e de neînlocuit:
       „Dar numai geniului - o tu, eu al meu! - îi sunt hărăzite minunatele ceasuri când pare că Dumnezeu vorbește prin gura lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede și armonios ca apa unui fluviu frumos - ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul, iubire ca iubirea ceasuri în care, datorită unei misterioase forțe, totul e cu putință, și totul e sacru, și nu mai poți să spui care e lumea și care e sufletul tău.”
       „Nu simți ce palid și searbăd joc e deșteptăciunea voastră în fața unor asemenea momente? Pentru un asemenea ceas, pentru unul singur, aș da toată deșteptăciunea mea, toată deșteptăciunea voastră, toată deșteptăciunea tuturor bufonilor de pe întreg pământul, iar pe urmă, poate, mi s-ar părea că am furat-o.”[130]
      Iar lui Don Bosco, geniul nu-i lipsea; și nici sfințenia!
      Or, sfinții știu prea bine că Dumnezeu nu cere nimănui decât ceea ce El însuși a hotărât dinainte să-i acorde. Un „DA” spus la timp harului ce ni se oferă e efortul reclamat pentru a te urca în avion. Dacă ții neapărat, îl poți eticheta drept „efort”, dar el e cu totul disproporționat față de distanța parcursă și de rapiditate.
      Când un geniu mai are, pe lângă sfințenia autentică, și darul charismatic de a citi în inimi, nu poate să nu reușească desăvârșit și în educație. Aceasta i-a și fost principala operă a vieții. Adevărată capodoperă ce a stârnit uimirea tuturor.
      F. W. Foerster, deși protestant, îl numește:, marele educator italian... pionier al umanizării disciplinei”[131], în timp ce arhiepiscopul Münchenului, Faulhaber (Cardinalul de mai târziu, ajuns celebru prin opoziția făcută hitlerismului, așa cum, în calitate de capelan militar în primul război mondial, devenise legendar pentru eroismul său), spunea:
       „S-a cutezat să se strige în public că, după Catedralele Evului Mediu, Biserica Catolică nu ar mai fi dat nimic măreț omenirii. Cine a spus aceste cuvinte nu a citit, desigur, nici Enciclicele lui Leon XIII, și nu a răsfoit nici noul Cod de Drept Canonic și nici nu știa că Institutele lui Don Bosco varsă an de an, în viața socială, multe mii de tineri, sustrași delicvenței, instruiți și educați. Această minune a carității nu este ea, oare, o splendidă Bazilică ce-și aruncă mândră spre Ceruri turnurile și glugile sale?”[132]
      Iar Dr. A. Funke, directorul Școlii Normale din Wrendorf (Westfalia), în manualul său de „Istorie a pedagogiei”, scrie:
      „Pentru minunatele sale daruri naturale de îndrumare a tineretului, pentru rezultatele practice de necrezut, el a devenit nemuritor, și nu fără temei a fost numit miracolul pedagogic mondial.”[133]
      Excursia de pomină, fără paznici, cu cei trei sute de deținuți de la Generala - pe care am relatat-o în cap. XI - nu este oare cel mai bun comentariu și cea mai splendidă justificare a acestei aserțiuni, ce-ar părea la prima vedere hazardată? Ceea ce este mai remarcabil, în această întâmplare fără pereche în toată istoria pedagogiei, este faptul că acești băieți nu erau băieții săi, pe care să-i cunoască intim și să-i vadă zi de zi trăind cu el în Oratoriu, ci tineri sub 21 de ani ce nu-1 întâlniseră decât ocazional, și încă în împrejurări total nefavorabile. Un om care putea face așa ceva putea face orice!
      Dar și ce strivitor răspuns li se dă astfel absurdelor prejudecăți freudiste, că Religia nu ar fi decât o născocire fantezistă și fără valoare. Dacă acest miracol pedagogic, a fost săvârșit de Don Bosco prin Religie, ea este totuși o forță, o grozavă forță! Dintr-o adunătură de tineri pervertiți, Don Bosco a făcut un corp disciplinat de suflete curate și docile, ca îngerii! Dar am fi nedrepți dacă nu am recunoaște că și Freudismul e capabil de... „miracole”. Numai că miracole de-a-ndoaselea: literatura de inspirație freudistă, din îngeri nevinovați, face demoni pervertiți și pervertitori, pentru a se verifica dictonul: „Corruptio optimi pessima” (Stricarea celui bun e cea mai rea dintre toate).
      Tocmai cei cu o conștiință mai delicată și mai nevinovați sunt cei ce, odată corupți, sunt mai îndârjiți în a-i strica și pe alții. Misterios fenomen psihologic de răzbunare în compensație! Și cu toate acestea, în clipele de singurătate, ei își mai amintesc de proporțiile și intensitatea luptei dinainte de prima alunecare și acel paroxism de tortură interioară pe care 1-au experimentat înainte ca nevinovăția să le fi fost definitiv izgonită din suflet! Sufletul copilului își are tragediile lui și înainte de o cădere propriu-zisă. Ferice de el dacă harul lui Dumnezeu și o mână de părinte 1-a oprit la timp! Cine ar putea oare descrie atrocitatea remușcărilor după prima greșeală conștientă din, copilărie, chiar dacă, în fond, ea a fost nu numai departe de linia păcatului de moarte, ci aproape un nimic? E desigur îndurerarea și tânguirea Spiritului Sfânt ce, întristat, plânge în noi cu suspinuri negrăite...
      Copilăria este cel mai sacru lucru pe pământ.
      Nu ignorăm faptul că Freud e de altă părere. El nu vede în copil decât un „pervers polimorf” și ne mai și asigură că a fi pervers e condiția normală a oricărui copil. [134] Dar, bineînțeles, nici de data aceasta el nu mai are nevoie de dovezi, fiind și acum convins mai dinainte!
       „Când cineva a devenit în mod grosolan și manifest pervers - zice Freud - am putea spune mai just că el doar a rămas atare, întrucât aceasta nu reprezintă decât un stadiu de oprire în evoluție”. [135]
      Bestialitatea să fie deci, la copii, constituțională și normală? Nu! Nicidecum! Constituțională e altceva: incapacitatea lui Freud pentru filosofie. El nu reușește în nici un chip să deosebească lucruri care, prin esența lor, sunt structural diferite. În tot cazul, obtuzitatea filosofică poate fi cel mult un handicap, nicidecum un argument ce să justifice tezele greșite asupra a ceea ce este sau nu normal în copilărie. [136]

2) Puterea inconștientului

      Prin aceasta nu vrem să contestăm și unele merite ale psihanalizei în explorarea subconștientului sau a „supraeului” pentru a folosi terminologia ultimă a lui Freud. Dar chiar dacă au fost psihanaliștii cei care au descoperit un anumit adevăr, el tot adevăr rămâne și aparține de drept Adevărului Întrupat, așa cum vom arăta imediat. Rostul adevărurilor parțiale este de a continua acea eliberare a noastră săvârșită fără de noi, care nu se poate desăvârși fără noi și fără contribuția noastră, contribuție care include și progresul în adevăr, nu numai în bine și în har.
      Trebuie să amintim însă, în prealabil, că există o tendință raționalistă larg răspândită printre cei ce se ocupă de educație, și anume că aceasta constă în a-1 face pe un tânăr conștient de ceva. Aceasta mai ales în ceea ce privește chinuitoarele probleme ridicate de crizele pubertății și adolescenței. „Tinerii trebuie lămuriți - zic ei - și se vor îndrepta singuri!”
      După aceștia, „a ști un lucru” și a fi gata educat par sinonime! Minți și judecăți superficiale, ei confundă instrucția cu educația și urmărirea cronicii sportive cu atletismul.
      Partea de adevăr a acestei teorii e sublinierea faptului că moralitatea, considerând-o în esența ei și în abstract, e de ordin rațional. Ea se întemeiază pe rațiune, pe această aptitudine a intelectului nostru de a discerne raporturile esențiale de finalitate dintre ființe. E aspectul esențial pe care-1 nesocotesc psihanaliștii.
      Pe de altă parte, cu tot dreptul susțin psihanaliștii că, în concret și în general, rațiunea nu joacă un prea mare rol în comportamentul uman. Practic, raționalul din om e deseori strivit de irațional și subconștient. Un adevăr dureros, dar nu mai puțin uman.
      Știm prea bine că anumitor moraliști și juriști, ce lucrează pe abstracții și ignoră omul real în mod voit, le va displace această realitate. Dar adevărul e adevăr. Dacă omul e ceva mai rațional decât nu-1 cred psihiatrii, el e mult mai puțin decât nu-1 socotesc raționaliștii.
      Tocmai de aceea, toată problema educației e pusă în cumpănă aici, căci a aștepta dezvoltarea rațiunii pentru a începe educarea copilului înseamnă a o rata iremediabil. Educația trebuie să țină cont, vrând-nevrând, de profundul ilogism uman și de faptul că lumina rațiunii nu numai că se trezește relativ târziu, dar chiar odată trezită ea pâlpâie atât de slab, și raza ei abia licărindă e prea adesea complet copleșită de cleioasele bezne ale subconștientului, ale eului inferior.
      Datorită trupului său, comportamentul omului se constituie pe bază de obișnuințe. Obișnuințele, atât cele bune (virtuțile), cât și cele rele (viciile), implică utilizarea sferei simțurilor din animalitatea omului, adică - pentru a utiliza un termen global - a sensibilității. Aceasta, la rândul său, se bazează pe un substrat organic și nervos nativ. Diferitele calități și caracteristici de comportament nu devin pe deplin ale noastre decât din clipa în care au devenit o obișnuință și au trecut, prin repetare, în automatism, așa cum un artist sau violonist devine virtuos al artei sale doar după ce mișcările lui sunt trecute în reflexe.
      Tot rostul educației din fragedă copilărie este de a înscrie în cei mici obișnuințele bune, dictate de rațiune, înainte ca posibilitățile de bine să fi fost copleșite de pornirile rele. Educatorul devine exponentul principiilor juste și întruchiparea rațiunii, căci mintea copilului, încă rudimentară și ezitantă, e incapabilă de a se orienta singură.
      De aceea, din punctul de vedere al copilului, educația ar părea mai curând un dresaj inteligent decât o operă a rațiunii copilului. Prin procesele asociative și celelalte mijloace pedagogice, copilul e înzestrat cu habitudini mintale fericite și deprinderi comportamentale corecte, înainte de a-și exercita singur rațiunea, și este astfel înzestrat cu obișnuințe virtuoase, înainte de a-și putea deprinde însuși voința; într-un cuvânt, în această perioadă, educația se folosește în primul rând de determinismele subconștientului decât de conștiința și libertatea încă neformate în înțelesul lor superior. Acestea sunt ca aripioarele puișorilor fără pene: cu ele nu se poate încă zbura. Dar pe când penele naturale cresc de la sine și în chip firesc, cele morale, care sunt obișnuințele bune, ce întăresc bătaia de aripă a libertății și conștiințele, nu se dezvoltă decât prin efortul inteligent al educației.
      Iată de ce, neglijarea educației în fragedă copilărie are consecințe greu de apreciat pentru tot restul vieții. Omul, pe lângă conștiință și libertate, mai are un domeniu, cel al inconștientului, în care determinismele se împletesc, se busculează și se afirmă tiranic. Aceste determinisme, ca tot atâtea forțe oarbe, captate la timp și canalizate în inteligent, pot fi supuse rațiunii și puse în slujba binelui întregii ființe. Subconștientul e o imensă și de temut uzină energetică subterană, cu dinamuri și acumulatoare puternice, al căror curent de înaltă tensiune fie că nu e captat, fie că nu e izolat corespunzător și, de aceea, toate accidentele sunt posibile, inclusiv totala distrugere a uzinei. Rațiunea, alături de energiile inconștientului, este forța disparentă a electricianului specialist în comparație cu potențialul imens al uzinei. Și cu toate acestea, electricianul expert se joacă cu miile și milioanele de volți, atunci când o energie de mii de ori mai mică 1-ar putea ucide.
      Dacă educatorul joacă rolul electricianului, copilul este uzina însăși și, deopotrivă, ucenicul electrician ce îl asistă pe expert în construirea acumulatoarelor subterane ale viitoarei personalități omenești, vrem să spunem a virtuților și obișnuințelor bune. Este însă de o importanță capitală ca expertul să preia conducerea uzinei înainte ca motoarele să ardă și restul pieselor să fie avariate sau distruse. Numai în această lumină se poate pricepe ceea ce spunea Sfântul Toma de Aquino despre rostului pasiunilor omenești: că ele i-au fost date omului pentru a-i susține și întări voința în urmărirea binelui și adevărului. La cei mai mulți, pasiunile se transformă în patimi, care nu numai că nu întăresc voința și nu o fac mai viguroasă, ci o contrariază vehement. Vina nu e a naturii omenești, ci a nestrunirii ci la timp printr-o educație creștină timpurie și susținută. Este mult mai ușor să preîntâmpini și să împiedici ca patimile dezordonate și rebele să-și instaleze dictatura asupra ființei tale decât să le răstorni, după ce odată s-au instalat la putere.

3) Destinul nostru și Darurile Spiritului Sfânt

      Am zis că educația trebuie să fie creștină, fiindcă, fără har, ea e sortită eșecului. După cum păcatul strămoșesc sau păcatele personale sunt un fapt, dar și o violare a ordinii supranaturale în care Adam și urmașii săi au fost constituiți, tot astfel, numai printr-un mijloc supranatural această armonie dintâi poate fi restabilită. Iată motivul pentru care Biserica ține atât de mult ca familia creștină să fie sfântă, căci educația din fragedă pruncie e de neînlocuit. Cu timpul, obstacolele puse în calea vieții divine primite prin botez sunt tot mai numeroase; și la deteriorările datorate păcatului strămoșesc se adaugă toate celelalte, mult mai grave, ale viciilor și păcatelor personale.
      Adevărata tragedie se desfășoară la profunzimi și mai mari.
      Pentru a o înțelege amintim că, prin botez, creștinul primește nu numai harul sfinților ce-i divinizează substanța sufletului, ci și virtuțile infuze sau turnate, [137] atât teologice, cât și morale, ce-i divinizează facultățile operative.
      Deși virtuțile infuze sunt un dar neasemuit, Dumnezeu nu-și restrânge generozitatea numai la atât, căci, deși acestea ne divinizează facultățile operative, ele o fac însă potrivit cu pasul nostru și în chip omenesc: este divinul cel ce se acomodează, și nu invers.
      Or, dat fiind că destinul nostru, vrând-nevrând, nu mai este unul pur firesc, ci divin, și că aventura de o măreție negândită în care am fost angajați e dumnezeiască, puterile omenești, chiar divinizate, rămân totuși insuficiente și inegale țintei urmărite. Mărinimia divină e atât de dornică de a ne împărtăși infinitatea plenitudinii sale transcendente, încât vrea să ne proporționeze și în felul de a lucra și să ne schimbe ritmul din uman în divin. Nu Divinul este cel care se proporționează mai întâi omului, ci este omul cel ce este proporționat Dumnezeirii.
      Altfel spus, în legăturile nostru cu Dumnezeu, noi procedăm într-un fel tot omenesc, deși avem viața divină prin harul sfințitor, așa cum un copil posedă aievea aceeași natură ca și adultul, deși el nu posedă cu aceeași plenitudine și nici nu se știe folosi de facultățile sale decât în mod imperfect și copilăresc. Tocmai de aceea are el nevoie să fie asistat de providența părinților care, prin grija lor, îndreaptă și suplinesc deficiențele sale de copil.
      Acesta este tot rostul Darurilor Spiritului Sfânt primite împreună cu harul sfințitor în Botez. În lumea harică, noi suntem și rămânem un fel de prunci neajutorați. Darurile Spiritului Sfânt, în schimb, ne dau un alt ritm. Ele ne fac docili Spiritului Sfânt în așa fel, încât El însuși ne ia în mână deprinderea virtuților și trăirea vieții divine din noi, pentru a le da o perfecțiune divină. Darurile nu suprimă virtuțile supranaturale, ci doar stângăcia și felul omenesc de a le deprinde, pentru a le înlocui cu ceva mult mai bun și superior: cu felul divin de a opera. [138]
      Prin Darurile Spiritului Sfânt, viața virtuoasă câștigă nu numai în perfecțiune și în merit, ci și în promptitudine și facilitate. Virtutea comună, singură, e anevoioasă, pe când, prin Daruri, chiar actele și jertfele cele mai eroice devin ușoare. Barca sufletului - zic Sfinții Părinți - prin virtute înaintează vâslind, cu sforțări penibile și prea adesea zădărnicite de valurile și curentele potrivnice, pe când, prin Daruri, ea zboară purtată de suflarea Spiritului Sfânt. Este un mers, deși fără efort, mai liniștit, mai sigur, mai meritoriu și mult mai rapid.
      Or, Darurile Spiritului Sfânt nu sunt un lux în viața spirituală, ci o necesitate. Fără ele nici nu se poate ajunge la deplina viață creștină, la „maturitatea creșterii, la măsura vârstei, deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 13), cum spune Sfântul Pavel. Astfel un creștin înaintează în viața spirituală numai în măsura în care influența Darurilor Spiritului Sfânt devine mai intensă și mai frecventă, pentru a ajunge în cele din urmă absolut preponderentă atât în rugăciune, cât și în practicarea virtuților.
      Trecerea aceasta de la virtutea comună, adaptată la pasul omului, la cea divină, la pasul lui Dumnezeu, sub regimul habitual [139] al Darurilor Spiritului Sfânt, se face pe nesimțite treptat și tainic, cel puțin la început. Cu timpul, înrâurirea Darurilor devine tot mai frecventă, tot mai vădită, până când, în general, ajunge predominantă și aceasta la sfinții mari în special.
      În afară de această cerință intrinsecă programului nostru normal, în viața spirituală se mai ivesc unele împrejurări, atât de grele și încurcate, și unele dificultăți atât de mari, încât prudența, tăria, cumpătul și virtuțile comune sunt insuficiente pentru a ne păstra pe linia voită de Dumnezeu, așa încât docilitatea la Darurile Spiritului Sfânt devine o condiție de viață și de moarte.
      Or, din nefericire, aproape totalitatea creștinilor actuali nu numai că nu trăiesc sub regimul habitual al Darurilor Spiritului Sfânt, dar nu au nici măcar harul sfințitor și virtuțile comune.
      O comparație cu tehnica modernă ne va ușura înțelegerea.[140]
      Considerând personalitatea umană din punctul de vedere al inconștientului, am asemănat-o unei uzine energetice subterane în care obișnuințele sunt acumulatoarele de energie, iar mintea e supraveghetorul.
      Considerând-o acum din punct de vedere al destinului său etern, personalitatea omenească este mai curând o aeronavă dirijată spre tărâmul Dumnezeirii. Mintea luminată de credință ar fi pilotul, mai mult sau mai puțin îndemânatec, ce știe totuși trece cu bine peste greutățile și riscurile obișnuite.
      Navigatorii aerieni știu însă prea bine că sunt unele împrejurări când, din cauza întunericului sau ceții, vizibilitatea e nulă și că atunci orientarea directă prin simțuri devine imposibilă sau, chiar dacă se vede, cum ar fi în pustiu sau în plin ocean, vederea nu e de nici un folos. În aceste situații, radioul, radarul și celelalte aparate moderne de orientare sunt singura salvare. De altfel, în navigația aeriană contemporană, uzul acestora a devenit indispensabil. Ba mai sunt și aeronave fără pilot, conduse exclusiv prin unde.
      Să presupunem acum - ceea ce în aviația obișnuită nu se întâmplă - că în împrejurările cele mai dificile avioanele nici n-ar putea fi salvate decât exclusiv prin intrarea în funcțiune a mecanismelor dirijate prin unde, pilotul devenind simplu spectator. Or, atunci când un avion a ajuns simpla jucărie a unor forțe oarbe și de neînvins, încât manșa și celelalte comenzi sunt blocate, care pilot n-ar fi încântat să știe că există astfel de unde misterioase și că e suficient să se abandoneze conducerii lor, pentru a fi salvați în mod sigur?
      Dar dacă în aviația născocită de oameni nu există astfel de posibilități și astfel de unde miraculoase, ele există în schimb în lumea sufletelor botezate: sunt Darurile Spiritului Sfânt. În anumite impasuri și furtuni sufletești, singura salvare este să-1 lăsăm pe Spiritul Sfânt să ne ia în mână soarta sufletului nostru. Și atâta timp cât este El cel ce conduce, salvarea este sigură, oricât ar fi de potrivnice vânturile și vijeliile înfruntate. Tot ce se cere pilotului este să-și mențină în perfectă stare de funcționare aparatele de recepție a undelor salvatoare (perfecta docilitate, cu alte cuvinte, față de darurile sfatului și tăriei, în special), căci, prin unde, salvarea este asigurată și infailibilă.

4) O mentalitate diavolească

      Cum ar trebui judecat acum un pilot al unei astfel de linii care, deși știe toate acestea, își distruge singur aparatele de bord, inclusiv dispozitivul de recepție al pilotajului prin unde?
      Or, este tocmai ceea ce facem noi „Creștinii” când păcătuim grav: după ce am asasinat pilotul, deteriorăm mai mult sau mai puțin aparatul de recepție undelor salvatoare. Ființa noastră nu mai e acum decât un dric. Este adevărat că, spre deosebire de avioane, - ce nu pot zbura cu elicea și aripile frânte și cu pilotul ucis -, sufletul celui ce a păcătuit grav, până când mai este în zona milei dumnezeiești, continuă să plutească, deși nu mai este decât o simplă și macabră epavă aeriană. Îndurarea divină susține orice, între fruntariile sale. Se uită doar un lucru, principalul ce-i drept, că depășirea acestor fruntarii și trecerea în regiunea Eternei Dreptăți, neîncetat și revoltător jignite, este iminentă și, în tot cazul, e mult mai apropiată decât o calculează patimile noastre...
      Ceea ce e mai dramatic în decăderea și tragedia păcatului nu e atât riscul veșnicei osânde, ci nebuneasca abdicare și nesocotirea unei demnități și iubiri dumnezeiești. Nu aspectul negativ este cel important, ci cel pozitiv: sufletul osândit este, la urma urmelor, o ființă mărginită. Dar Dumnezeu, pe care-L pierde pierzându-se pe sine, e infinit. Căci a fi creștin înseamnă a fi Hristos; a fi creștin mai înseamnă a-L avea pe El aievea viețuind întru tine. Viața harului sfințitor nu este altceva decât a fi părtași ai naturii, vieții și prerogativelelor divine. Europa de ce se mai numește creștină, și creștinii de azi de ce oare se mai și botează dacă, în mod practic, aceasta nu e pentru ei decât un mijloc de a-L omorî pe Dumnezeu nu din nou pe Golgota, ci în chiar propriul suflet? Câți oare și-au păstrat neprihănită haina primită în Botez? Câți mai au, cel puțin în suflet „simțul lui Hristos” (I Cor. II, 16) - adică felul de a fi și de a judeca nealterat al lui Hristos.
      Am zis nealterat, căci mentalitatea generală a botezaților de astăzi nu mai admite nici măcar posibilitatea teoretică a păstrării nevinovăției. Tinerețea multora s-a dospit în păcate și, ajunși maturi, ei remodelează după propria lor sluțenie și pe copiii lor, ridicând, la rangul de norme etern valabile, dezordinea și dezmățul lor: „Tinerețea ți-e dată ca s-o trăiești... Patimile sunt lucruri omenești... Curăția este imposibilă pentru cei obișnuiți...”
      Să nu fim însă înțeleși greșit: Biserica nu pe sărmanii păcătoși îi condamnă, ci infama pretenție a normalității păcatului. Ca și când normalul pentru un potir destinat să conțină viața divină e de a fi spart; ca și când normalul pentru un organism viu e de a fi cadavru, și normalul pentru barca sufletului e de a fi o epavă naufragiată pe valurile patimilor!
      Pentru astfel de „creștin”, a fi botezat adult și a fi ucigaș de Dumnezeu sunt identice și e cel mai normal lucru din lume!
      Or, cu tot dreptul, Biserica înfierează necruțător această incalificabilă justificare și canonizare a păcatului. Biserica nu cere decât să li se spună lucrurilor pe nume: să i se spună bolii boală, și nu sănătate; morții, moarte, nu viață; păcatului, păcat, nu virtute!
      Din nefericire, aceasta e mentalitatea generalizată a unor întregi colectivități. Și, știind ce spune Sfântul Alfons de Liguori, că, din o sută de osândiți la iad, nouăzeci și nouă sunt din cauza necurăției și al o sutălea nu este fără de ea, să nu fie oare aceasta cauza pentru care, în fața Fiului Omului, în calitatea sa de Drept Judecător, vor plânge toate semințiile pământului, și mai ales semințiile acestei bătrâne Europe? Vor plânge pentru mentalitatea lor, căci Dumnezeu nu iartă nimic celor ce-și iartă orice și toate.
      Și dacă acești botezați hârbuiți s-ar nenoroci numai pe ei n-ar fi nimic, dar, prin această diavolească mentalitate, ei distrug tineretul și compromit astfel orice șansă de mai bine a lumii creștine.
      Și totuși și acestora, și mai ales acestora, le răsună cuvintele Mântuitorului: „Lăsați copiii să vină la mine și NU-i opriți...!”

5) Voltaire despre... J. J. Rousseau

      Iată pentru ce, a primi de mic copil, precum Giovannino Bosco, Sfântul Ioan al Crucii sau Sfânta Tereza a Pruncului Isus, o educație profund pătrunsă de spiritul creștin și inițiată din fragedă pruncie la viața de meditație și convorbire cu Dumnezeu, prezent în propriul suflet, este un dar al darurilor, ce trece sufletul copilului dintr-odată sub influența predominantă a Darurilor Spiritului Sfânt. Harul va triumfa hotărâtor, înainte ca obișnuințele rele să fi avut răgazul de a se înfiripa.
      Or, cum remarcă R. Garrigou-Lagrange: „Noi nu avem decât o singură viață și de ea depinde eternitatea noastră; și dacă - cum spune Taulerus - înainte de a ajunge la maturitatea vârstei, noi NU am intrat deja în intimitatea divină, noi suntem în primejdie de a nu mai intra niciodată, aici pe pământ, deși acesta este preludiul normal al cerului”.[141]
      În schimb, un copil astfel educat nu va avea de combătut decât acele înclinări înnăscute, - moștenire a păcatului originar -, dar care sunt ușor de învins, tocmai pentru că obișnuiala nu va fi avut timpul să le facă tari și vânjoase.[142] Cu alte cuvinte, Spiritul Sfânt va lua în mână conducerea uzinei „supraeului” și a sufletului nostru, prin Darurile sale, înainte ca principalele mecanisme să fi fost avariate.
      Din acest motiv, opinia lui J. J. Rousseau, după care un tânăr trebuie să fie mai întâi vicios, pentru ca astfel să învețe a deveni cuminte, e nu numai anticreștină, ci profund ireală și antipsihologică. Subconștientul și instinctele nestăpânite la timp devin de nestăvilit. E mult mai ușor a nu lua morfină deloc decât, odată ajuns morfinoman, să te mai abții. Și nu toți au lângă ei o Sfântă Monica, care, prin neîncetatele lacrimi, jertfe și rugăciuni timp de douăzeci și cinci de ani, să obțină acel miracol de har, care a fost convertirea Sfântului Augustin.
      Tocmai de aceea, cei cu astfel de idei pățesc aproape totdeauna ca J. J. Rousseau, despre care Voltaire observa sarcastic că, personal, nu și-a putut realiza decât jumătate din programul său educativ (aceea de a fi vicios... ).
      Este și mai exorbitant eroarea acelor părinți care-și lasă copiii să citească orice și le permit totul, ba chiar îi și finanțează anume, sub pretextul de a-i lăsa să-și formeze astfel, singuri și prin proprie experiență, convingerile pentru viață. După logica aceasta și Pasteur ar fi trebuit să se lase mai întâi mușcat de vreun câine turbat, pentru a descoperi „astfel” vaccinul antirabic, iar un pilot ar trebui neapărat să-și frângă oasele prăbușindu-se, pentru ca „astfel” să învețe să zboare!...
      Adevărul e exact contrariul: nu numai că experimentarea viciului nu-1 va ajuta pe tânăr să-și câștige în practică adevăratele convingeri pentru viață, ci, dimpotrivă, îl va abrutiza și-1 va împiedica și în viitor să fie un tată bun. Aceasta pentru două motive: mai întâi el n-are ideea a ceea ce este o viață creștină normală, căci, vieții harului, virtuților și Darurilor Spiritului Sfânt, el nici măcar nu le-a dat posibilitatea de a se manifesta. (Iar asemănarea dintre viața unui creștin adevărat și cea a unui păcătos este numai aparentă și pur externă, ca aceea dintre două cutii, dintre cutia aparatului de radio și lădița de gunoaie). Păcătosul, văzându-și cadavrul său spiritual zgâlțâit de valurile patimilor, ia această „mișcare” drept viață... Or, am întreba: ca tată cum poți să fii pentru copiii tăi maestru al unei arte, aceea de a fi Hristos, pe care nicicând n-ai deprins-o? Nu poți da altora ceea ce nici tu n-ai avut.
      În al doilea rând, fiindcă povara de rău, pe care o va transmite prin ereditate copiilor săi nu numai ca nu o va fi micșorat, ci o va fi sporit, poate, considerabil. În acest sens, pe bună dreptate spunea Napoleon că educația unui copil începe cu o sută de ani înainte de a se naște. Iar Bruyes, privind nu mai mult din punct de vedere al trecutului, ci din cel al responsabilității față de viitor, spunea că o singură educație greșită compromite mai multe generații.
      Prin aceasta nu vrem să insinuăm câtuși de puțin că viciile ca atare ar fi ereditare, ci doar atât că părinții ratați vor transmite copiilor sau nepoților lor anumite predispoziții organice, care la momentul oportun vor fi un excelent mediu de cultură pentru apariția viciilor propriu-zise. Și aceasta cu atât mai mult cu cât este mai mare partea organicului în anumite obișnuințe rele, cum ar fi alcoolismul și desfrâul, tocmai fiindcă ele își imprimă adânc în organism urmele lor, deformându-1 și sluțindu-1. De aceea, comparativ, ele au o încărcătură, transmisă ereditar, mult mai apăsătoare și determinantă decât aceea a unor pasiuni în sine, indiferente sau bune, cum ar fi pasiunea pentru șah, grădinărit sau albinărit.
      Vrând-nevrând, greșelile noastre le purtăm înscrise în organismul nostru; ele își înfig ghearele în noi și pot ajunge chiar să ne tiranizeze. Vom fi noi liberi, dar suntem, deopotrivă, și făuritorii libertății noastre. Actualul exercițiu al voinței noastre libere este în parte condiționat de trecutul nostru în funcție de inconștientul din noi.

6) Cum Freud confirmă Catehismul...

      Noi nu putem decât să-i mulțumim lui Freud că a evidențiat importanța covârșitoare a subconștientului și că a arătat că există o lume asupra eului, dincolo de hotarele conștiente ale eului.
      Dar rezultatele certe ale psihanalizei, departe de a contraria sau submina educația religioasă, nu fac decât să-i sublinieze importanța. Și nu poți decât să rămâi înmărmurit când vezi profunzimea doctrinală a Catehismului, pe care trecerea secolelor nu-1 dezminte, ci îi aduc cele mai neașteptate confirmări. Adevărurile creștine ajunse pentru o clipă nebune - cum ar spune Chesterton [143]- se reîntorc acasă la izvorul Adevărului Dintâi și-1 susțin. Căci, dacă există o lume a inconștientului, și această lume infectă - constată Freud - e deterministă, ilogică, bestială etc., Și dacă în uzina electrică a subconștientului aproape toate piesele sunt avariate, iar imensele resurse și forțe adăpostite în adâncuri se dezlănțuie potrivnice conștiinței, aceasta se datorează faptului că lumea și uzina supra-eului n-au fost la timp și din fragedă pruncie trecute sub conducerea harului și Darurilor Spiritului Sfânt, din lipsa unei educații religioase timpurii adânc creștine.
      Se prea poate ca în multe cazuri - în cele mai multe chiar - forțele oarbe să sfârșească prin a nimici totul. Dar, o atare catastrofă, departe de a fi o dovadă că așa ar fi normal și de drept să se întâmple (cum o crede Freud), ea nu dovedește decât atât, că uzina nu poate funcționa în lipsa inginerului expert și că avionul nu poate zbura fără a fi pilotat. Căci normalul pentru o uzină sau un avion nu constă în faptul de a fi deteriorate și inutilizabile, ci de a fi în perfectă stare de funcționare sau zbor. Iată de ce, adevăratul efort al oricărei adevărate educații este de a preîntâmpina păcatul și de a trece sufletul celor mici, încă din pruncie, sub înrâurirea predominantă a Darurilor Spiritului Sfânt.
      Or, numai sfinții și cei ce se inspiră din principiile lor genuine țin cont de aceste mari realități. Acesta este motivul principal pentru care Don Bosco a devenit un miracol pedagogic mondial, deși pedagogilor de carieră, în studiile lor asupra sfântului, le scapă de obicei tocmai această luptă tenace contra păcatului.
      Și le scapă, probabil, tocmai fiindcă este aspectul cel esențial...

7) Incidentul cu Lordul Palmerson

      Și, în fond, aici e tot secretul marelui educator, al cărui întreg sistem este o valorizare pedagogică a Creștinismului, a inepuizabilelor șanse pe care ni le-a adus Învățătorul, singurul pe deplin vrednic de acest nume, Isus Hristos.
      Sistemul lui Don Bosco - așa cum vom vedea - va avea două aspecte. Unul este negativ, lupta contra păcatului și a prilejurilor de păcat sau, pentru a folosi terminologia Sfântului, este sistemul preventiv, în sensul de a-1 pune pe tânăr în imposibilitatea morală de a păcătui și de a contracta obișnuințe vicioase; biografii se mulțumesc, în general, cu sublinierea acestui aspect preventiv în contrast cu sistemul represiv, bazat pe teama de pedeapsă.
      Dar, în acest fel, nu se insistă îndeajuns asupra celuilalt aspect, pozitiv și constructiv: Don Bosco a creat adevărate capodopere de sfințenie din niște băieți ca oricare alții. E1 n-a făcut decât să caute mai întâi împărăția lui Dumnezeu, iar toate celelalte i s-au adăugat pe deasupra, așa cum o dovedește și incidentul cu Lordul Palmerson, ministrul Reginei Victoria a Angliei.
      Venind la Torino, în 1880, el vizită și Oratoriul lui Don Bosco. Într-o sală imensă erau așezați la studiu vreo cinci sute de băieți. El se minună văzând o atare mulțime de tineri studiind în cea mai desăvârșită tăcere, deși fără supraveghetori. Mirarea îi spori și mai mult când i se spuse că nu este ceva întâmplător, că în întregul an Superiorii nu aveau să se plângă de un moment de gălăgie sau să fie nevoiți a recurge la pedepse.
      - Dar cum se poate obține atâta tăcere și o așa disciplină? Spuneți-ne - zise el - și nouă. Apoi întorcându-se spre secretarul său adăugă: ia notițe amănunțite despre tot ce ne va spune.
      - Excelență, mijlocul care se folosește la noi nu poate fi întrebuințat și la dumneavoastră.
      - Și de ce nu?
      - Fiindcă sunt secrete cunoscute numai nouă, catolicilor.
      Și care sunt acestea?
      - E Mărturisirea și Cuminecarea frecventă și Sfânta Liturghie zilnică, bine ascultată.
      - Aveți într-adevăr dreptate; nouă ne lipsesc aceste puternice mijloace educative... Dar totuși n-ar putea fi ele înlocuite cu altele?
      - Nu! Dacă nu se folosesc aceste elemente ale Religiei, de alte procedee nici nu se poate vorbi. Trebuie să se recurgă la amenințări și la băț.
      Lordul rămase îngândurat, apoi, dând preocupat din cap, spuse:
      - Ei, da, așa e. Religia sau bățul... Religia sau bățul... Da, da, o voi spune și la Londra.[144]
      Și tot atât de legitim ar putea-o spune și la noi.
      Această tăcere permanentă, pe cât de adâncă, pe atât de spontană și voiosă a câtorva sute de tineri nesupravegheați, nu este oare pe aceeași linie de miracol pedagogic mondial? Deși explicația nu este chiar atât de misterioasă: când îi dai mai întâi lui Dumnezeu ceea ce este al Său, se îngrijește E1 ca tot restul să se adauge pe deasupra.
      Mai este însă adevărat și faptul că doar Sfinții îi știu da lui Dumnezeu nu numai tot ce este al Său, ci îi dau aceasta așa cum se cuvine. Cu Sfinții, Dumnezeu nu se târguiește, fiindcă nici ei nu se târguiesc cu Dumnezeu: primesc totul fiindcă și ei i-au dat tot și i s-au dat Lui cu totul. Prin sfințenie, Atotputernicia e la îndemâna lor.
      Pentru Don Bosco, tot sfințenia a fost cel mai sigur mijloc de a obține și colaborarea activă și voioasă a băieților săi.

8) Marele secret: admirația

      Secretul și baza oricărei înrâuriri a unui om asupra altuia a fost totdeauna și va rămâne admirația. Iar admirația este un sentiment specific omenesc, căci numai omul poate să compare realitatea cu frumusețea fără cusur a unui ideal Superior și să rămână în extaz atunci când o poate contempla întruchipată aievea.
      Raiul însuși nu este decât împlinirea peste așteptări a celor mai intime aspirații ale noastre: e eterna admirație a lui Dumnezeu infinit de bun, de amabil și de frumos în extazul fericitor al unei încântări pururi reînnoite, deși mereu aceeași.
      Dar acest sentiment, pe cât este de profund omenesc, pe atât este de spiritual și de dezinteresat; privind oceanul, nimănui nu-i vine în gând să-1 împrejmuiască cu gard pentru a se bucura singur de măreția priveliștii. Dimpotrivă, admirația nu este pe de-a întregul ea însăși și nu ne face fericiți decât din clipa în care ea devine împărtășită și altora. Or, admirația joacă în făurirea destinului nostru un rol decisiv. Ce este adesea alegerea unei profesii decât o admirație contagioasă pentru idealul de medic, de profesor, de misionar etc., realizat aievea de o persoană concretă?
      Și dacă am analiza ce stă la baza acestei admirații sau care sunt motivele care o determină, am afla în mod principal două: competența profesională superioară și bunătatea caracterului.
      Ne amintim de figura unui căpitan dintr-un film italian, un om integru ce-și cunoștea perfect meseria, iubit și admirat de trupă, ilustrând uniforma pe care o purta. Dar lăsând filmele, nu sunt oare în unele uzine anumiți ingineri pentru care muncitorii ar face orice, și nu e lucru știut că, în război, pentru anumiți comandanți, oamenii s-ar lăsa uciși bucuroși până la unul?
      Or, nici o vârstă nu e mai accesibilă încântării ca tinerețea și copilăria. Pe bună dreptate spune Dean Farrar [145]că cine a cunoscut admirația numai printre cei mari, nici pe departe nu bănuiește cu cât este ea mai dulce, mai generoasă, mai încântătoare, mai totală, printre cei mici.
      Iar Don Bosco era nu numai preotul ideal, ci el avea o desăvârșită competență și pe tărâm profesional, cunoscând bine, așa cum am văzut, aproape toate meseriile băieților săi. Scena din filmul vieții Sfântului când acesta, trecând pe lângă tejgheaua unui ucenic pantofar și văzând cum se căznește pingelind o gheată, se așeză zâmbitor în locu-i și, cu lovituri de maestru, îi arată cum trebuie procedat, este de neuitat. Fața băiatului, mai înainte încruntată și posomorâtă, se destinde treptat, sfârșind într-un zâmbet radios de admirație și fericire.
      Așa cum alții se nasc poeți sau artiști, Don Bosco s-a născut educator, exercitând până la sfârșitul vieții sale o adevărată fascinație asupra tineretului.

9) În Piazza del Popolo din Roma

      Nici un educator nu a fost mai iubit; pe cât se știe, și simpla apropiere de cei mici era îndeajuns ca ei să-l îndrăgească.
      Într-o dimineață, la Roma, unde merse pentru prima dată în 1858, vorbind cu Cardinalul Tosti despre educarea tineretului, îi expunea acestuia principiul său de bază:
      - Eminentă, copiii nu se pot cu adevărat educa decât după ce le-ai câștigat confidența.
      - Foarte bine, dar cum se poate obține aceasta?
      - Făcând totul pentru a ni-i apropia și pentru a înlătura piedicile care-i țin deoparte.
      - Dar tocmai asta-i problema: cum să ți-i apropii?
      - Mergând noi spre ei, Eminență, încercând să ne mlădiem dorințelor lor și coborându-ne noi la ei. Apoi, după o clipă de tăcere, Don Bosco reluă:
      - Dacă Eminența voastră ar dori, am putea trece de la teorie la practică. În ce parte a Romei am putea găsi copii mai numeroși?
      La Piazza delle Terme sau la Piazza del Popolo.
      Ei bine, să mergem la Piazza del Popolo.
      Zece minute mai târziu, trăsura Cardinalului oprea în Piazza del Popolo. Don Bosco coborî, în timp ce Cardinalul observa din spatele portierei trăsurii ce se întâmplă.
      Un grup de ștrengari tocmai se jucau veseli în jurul obeliscului din centrul pieței, dar când Don Bosco se apropie, se împrăștiară toți care încotro, ca puișorii când dă uliul între ei.
      - Rezultatul nu e chiar cel scontat, gândește Cardinalul din spatele geamului trăsurii.
      Dar Don Bosco nu se dădu bătut. Cu un gest plin de bunătate, cu cuvinte amabile, îi rechemă. După nițică șovăire, câțiva se apropiară. Don Bosco le dădu un mic dar (medalii, iconițe, caramele), începu să se intereseze despre ei și familiile lor, despre școală, despre jocuri. Văzând pe acel preot atât de prietenos și bun, în mijlocul colegilor de joacă, încetul cu încetul se întorc și cei mai sălbatici. Don Bosco speculă momentul:
      - Haideți, băieții mei, reluați-vă jocul vostru, căci o să mă joc și eu.
      Și suflecându-și haina, iată-1 jucându-se cu băieții.
      La această priveliște nemaivăzută, băieții aleargă din cele patru colțuri ale pieții. Don Bosco îi primește pe toți cu drag, le spune un cuvânt bun și le oferă o medalie. Și apoi îi întreabă dacă nu și-au uitat de rugăciuni și dacă se mărturisesc.
      Când părăsi partida, cu toții încercau să-1 mai rețină, dar se scuză că nu vrea să-1 facă pe Cardinal să mai aștepte... Demonstrația fusese destul de convingătoare. Și iată că acei băieți, câștigați într-un sfert de oră de bunătatea acestui preot necunoscut, îi fac un cortegiu de onoare până la trăsura în care-1 așteaptă purpuratul; și când aceasta se mișcă, trecu printre două șiruri mici de romani ce-i aclamau.
      - Ați văzut, Eminență? spuse, zâmbind simplu, omul lui Dumnezeu Cardinalului.
      Da, Cardinalul văzuse ceea ce mulți alții aveau să vadă ori de câte ori Sfântul se apropia de o ceată de tineri: în câteva minute, le și câștiga pe deplin încrederea.

10) Răbdare de Sfânt

      Și când ai încrederea unui tânăr, ce nu poți face cu el?
      Un nou venit la Oratoriu suferea de patima hoției: „Ce ochii-i vedeau mâinile nu-i lăsau”, cum spune zicala. Toți se păzeau ca de ciumă de el și i se ceru chiar lui Don Bosco să-1 elimine.
      Don Bosco, în schimb, își cunoștea mai bine băiatul. De aceea, în timpul unei recreații, îl chemă așa ca din întâmplare și-i dădu cheia de la cameră, rugându-1 să-i aducă Breviarul. În cameră el își lăsase anume totul deschis: briceag, bani pe birou etc. Băiatul, văzând că Don Bosco tocmai pe el l-a ales drept cel mai de încredere dintre toți, se vindecă pe vecie de ceea ce se numește cleptomanie.
      Noii veniți se simțeau învăluiți de atmosfera caldă și înviorătoare de familie. Dacă Don Bosco era intransigent cu păcatul, în toate celelalte era îndelung răbdător. Este adevărat că scena la care i-a fost dat să asiste Lordul Palmerson părea un tur de forță pedagogic, deși Don Bosco n-a forțat întru nimic nota. El nu se pripea, ci mergea la pasul harului - adică a lui Dumnezeu - ce are etenitatea înaintea sa.
      Ca toți sfinții, exigent până la eroism cu sine, el era îndelung răbdător cu ceilalți, tratând omenește cu oamenii și fără a le pretinde dintr-o dată perfecțiunea. Iată o confidență a sa din 1875, pe când avea șaizeci de ani. Ea este cu atât mai semnificativă, cu cât e vorba de răbdarea dovedită de Sfânt chiar față de clericii săi:
       „Mai sunt oare printre voi din aceia, care să mai tină minte primele timpuri ale Oratoriului? Câte lucruri nu s-au consolidat, s-au ameliorat, încetul cu încetul! Pe atunci Don Bosco era singur - singurel ori aproape singur. Trebuia să facă el totul: să învețe ziua, să învețe seara, să scrie cărți, să predice, să supravegheze, să facă rost de cele necesare traiului. Casa nu era tocmai la înălțimea așteptărilor. Erau atâtea nereguli: frecușuri între clerici asupra felului de a face binele; discuții literare și teologice împinse uneori foarte departe; gălăgie în sălile de silențiu când asistenții lipseau. Câțiva nu reușeau nicidecum dimineața să se scoale din pat, alții nici nu coborau la cursuri, fără măcar a mai înștiința superiorii.
      Rugăciuni se făceau în comun cu băieții, dar de lectură spirituală și de meditație - așa cum o cer maeștrii vieții spirituale - nici nu se pomenea. Toate aceste nereguli eu le notam; din când în când mai avertizam pe unul sau pe altul, deși, în linii generale, eu lăsam lucrurile să-și urmeze cursul lor, dat fiind că ele nu erau o vătămare propriu-zisă a lui Dumnezeu.
      De aș fi vrut să smulg dintr-odată toate aceste deprinderi rele, ar fi trebuit să-i elimin pe toți și să închid casa, căci niciodată acești clerici nu s-ar fi adaptat unui astfel de trai. Și apoi bătea un vânt de independență și de autonomie, ce făcea foarte dificile ordinele... De aș fi vrut să obțin perfecțiunea, nu aș mai fi făcut nimic ori aș fi făcut prea puțin...”
      Educatorii obișnuiți, având o mentalitate polițienească, uită că nu copiii sunt pentru disciplină, ci aceasta este pentru copii. Pentru dânșii, ordinea externă e totul. Vizitatorii sunt încântați, liniștea lor e asigurată, și ce importanță mai are dacă sufletele au fost strivite pe drum?
      Don Bosco, în schimb, știa ce înseamnă să ai harul în suflet și de aceea păcatul îi era singurul dușman. El nu urmărea ordinea externă, ci pe cea interioară, cea a bucuriei de a trăi în Dumnezeu. Disciplina venea de la sine, așa cum pe buze melodia din suflet se preface în cântec.
      E adevărat că a ocroti prin toate mijloacele viața harului cere mai mult spirit de jertfă și o răbdare supraomenească; dar și armonia rezultată e mai trainică, pentru că e voită și acceptată spontan.

11) „Să-mi respecte măcar zidurile...”

      În 1858, tot la Roma, pe când vizitau împreună cu același Cardinal Tosti și contele Maistre „Căminul de ucenici Sf. Michele”, directorul care-i conducea părea nemulțumit. De pe unul dintre coridoarele laterale se auzea un fredonat și un fluierat ce se apropia. Apoi la o cotitură a scării apăru un tânăr care, văzându-se pe neașteptate chiar în fața directorului său și a unui preot străin, amuți, oprindu-se speriat.
      - Va să zică - izbucni directorul - acesta e tot rodul sfaturilor și lecțiilor pe care le-ai primit, necrescut ce ești? Șterge-o în atelier și mă așteaptă numai... n-o să fie în zadar! Iar dumneavoastră, Don Bosco, scuzați...
      Între timp apărură și Cardinalul cu Contele, ce discutau puțin mai în urmă.
      - Dar de ce? întrebă Don Bosco, în timp ce băiatul dispărea grăbit. Eu nu am nimic de scuzat și nu înțeleg cu ce a greșit bietul băiat.
      - Și acel fluierat mojicesc nu vi se pare o ireverență?
      - Involuntară, în tot cazul; iar dumneavoastră, iubitul meu director, știți poate mai bine decât mine ce spunea Sfântul Filip Neri: „Stați liniștiți, dacă puteți. Iar dacă nu, cântați, strigați, săriți, numai păcate să nu faceți!” Și eu le cer la ai mei tăcerea în anumite ore din zi, dar pe urmă nu mai iau seama la anumite mici transgresiuni, izvorâte din lipsa lor de reflecție; în celelalte ore dau fiilor mei toată libertatea să țipe și să cânte și, în mod obișnuit, le recomand ca să-mi respecte măcar zidurile... Cât despre rest, tot mai bună e nițică gălăgie decât un silențiu încruntat și suspect... Ceea ce acum mă doare este faptul că acel sărman băiat e atât de supărat pentru cearta primită... și poate va avea puțin resentiment... Nu vi se pare că ar fi bine să-1 cercetăm în atelier?
      Directorul, puțin uimit, din pură curtoazie, totuși se învoi.
      Ajunși în atelier, Don Bosco îl chemă pe tânăr care, speriat și rușinat, încerca să se ascundă.
      - Dragul meu amic, am ceva să-ți spun... Vino, căci superiorul tău ți-o îngăduie.
      Băiatul se apropie și Don Bosco continuă zâmbitor:
      - Am aranjat totul, să nu ai nici o teamă, dar cu o condiție: ca tu să fii de aici înainte bun și să fim prieteni pentru totdeauna. Ia medalia asta ca amintire de la mine și spune în schimb o Născătoare pentru mine. Suntem de acord? Tânărul, viu emoționat, îi sărută mâna ce-i oferea medalia, zicând:
      - Mi-o voi pune la gât și o s-o port toată viața în amintirea Dumneavoastră.
      Ceilalți camarazi, care aflaseră între timp cele întâmplate, zâmbeau și-1 salutau pe Don Bosco ce străbătea vastul atelier, urmărit de simpatia tuturor. Directorul ce-1 însoțea constată și el, ca atâția alții înaintea sa, că, pe Don Bosco cunoscându-1, nu se putea să nu-1 îndrăgești.
      Și ce nu poate face un educator când se știe face nu numai iubit, ci tot mai vrednic de cea mai curată iubire? Nu este oare iubirea cea mai teribilă forță din lume? Ceea ce este gravitația universală în lumea materiei și astrelor este iubirea în cea a sufletelor, însă într-o măsură negrăit superioară. Așa cum toate corpurile sunt atrase de forța gravitațională ce le domină și le regizează, tot astfel gravitează spiritele spre Dumnezeu, iubirea Infinită.
      Și dacă în mersul astrelor sau în arhitectură nimic nu e statornic și armonios decât în măsura în care legile gravitației sunt respectate, mult mai puțin se poate face într-un suflet, ca să fie durabil, fără iubire.
      Și poate fi o înțelepciune mai înaltă decât de a ști să faci ca suprema forță dintr-un domeniu dat să lucreze pentru tine și opera ta: în lumea materiei - gravitația, în educație – iubirea?
      Adevărat trimis al lui Dumnezeu, care „iubire este” (I Ioan, IV, 8), Sfântul era nu numai iubit de ai săi, ci, într-un sens, era întruchiparea vie a iubirii lui Dumnezeu. A te apropia de un sfânt când gândul ți-e curat sau a te apropia de Dumnezeu, a-L iubi pe Dumnezeu sau a-1 iubi pe un sfânt autentic când tu însuți ești curat sunt în fond identice, căci sfântul nu e sfânt decât în măsura în care Dumnezeu este totul pentru el.

12) Elogiu adus ștrengarilor

      Deși, directorului din Roma, Don Bosco îi spusese că el le cerea băieților săi să-i respecte cel puțin zidurile, fiind iubit, el obținea, de fapt, mult mai mult. Vizitatorii Oratoriului său puteau să aibă și unele surprize, ele erau însă de altă natură decât cea adineauri povestită.
       „Într-o zi de iarnă - scrie profesorul Francesco Maranzana - nu-mi amintesc în care an, băieții tocmai se reîntorceau din silențiu când Don Bosco se trezi în cameră cu Mgr. Ghilardi, episcop de Mondovi, unul din primii săi prieteni, împreună cu doi prelați străini, ce veniseră anume pentru a-1 cunoaște pe Don Bosco și Oratoriul său, a cărui faimă încă de pe atunci se răspândise și în afară de Europa.
      Iată-i vizitând Institutul, trecând dintr-un atelier într-altul cu vădite semne de mulțumire și mirare; ordinea, curățenia, tăcerea și înfățișarea iradiind de voioșie a micilor ucenici îi răpește.
      Când acei distinși vizitatori ajunseră în pragul sălii de studiu și văzură dintr-o dată acea sală atât de lungă, ticsită de băieți, aplecați toți asupra cărților în cea mai sacră tăcere, ca loviți de o neașteptată viziune, se opriră brusc. Voiau să se întoarcă, de teama de a nu conturba, cu prezența lor, liniștea și reculegerea copiilor; la un semn hotărât a lui Don Bosco, pășiră înainte, în vârful degetelor, până la catedra asistentului. În clipa următoare, Mgr. Ghiraldi, atrăgând atenția tuturor cu un sunet de clopoțel, îmbrățișă cu o privire această încântătoare scenă și, înălțându-și mâinile spre cer, improviză o mică binecuvântare, exclamând:
      - O minunată priveliște, un spectacol într-adevăr uimitor!
      Iar bunul nostru părinte, umil în atâta glorie, zâmbea de mulțumire, pentru un așa de splendid elogiu adus ștrengarilor săi care, la rândul lor, nu-și explicau de ce atâta admirație la un bărbat, ce trebuia să fi văzut deja atâtea școli și atâtea institute de educație; așa încât cei mai mulți socotiră acele cuvinte ca o blândă încurajare și nimic mai mult.
      Dar această exclamație de uimire va fi repetată și de alți oameni, cu totul pricepuți în îndrumarea spre bine a tineretului, și noi înșine, învățați de experiență, ne-am convins cu timpul că entuziasmul Excelenței sale era pe deplin justificat.”[146]

13) Răpitorul de inimi

      Cu greu ne-am putea închipui ascendentul suveran pe care Don Bosco îl exercita asupra băieților săi; el trăia în inimile tuturor: „Amor meus, pondus meum”, adică iubirea mea e greutatea, forța mea ce mă duce înainte, cum genial spunea Sfântul Augustin. Iubirea lui de sfânt îi învăluia pe toți într-o caldă atmosferă de familie, iar băieții, purtați de această dragoste curată, erau fericiți să facă orice pentru a-1 mulțumi.
       „Pentru noi - declara Don Berto la procesul de canonizare - cea mai usturătoare pedeapsă ce ne-o putea da era într-adevăr faptul de a ne lipsi în mod vădit de semnele sale obișnuite de amabilitate, de a ne lipsi de povestirea vreunui fapt extraordinar, cum erau anumite vise ale sale etc., deja promise. Mi-aduc de exemplu aminte cum odată, la întoarcerea sa dintr-o călătorie, a primit o plângere pe socoteala noastră. El, după rugăciunile de seara, în loc să ne țină obișnuita cuvântare, urcat la catedră, după o privire în jur, ne-a spus aceste singure cuvinte:
      - Nu sunt mulțumit de voi; nimic altceva, în astă seară, nu vă pot spune.
      Au fost de ajuns aceste cuvinte pentru a ne rechema la ordine și a ne trimite îngândurați și căiți la culcare, fiindcă, pentru noi, a-1 jigni și supăra pe Don Bosco era tot una cu a-L jigni și supăra pe Dumnezeu.”
      Era suficient să se arate puțin mai serios pentru a-i pedepsi pe cei mai îndărătnici și cea mai mare teamă a băieților - și, în acest punct, toți foștii elevi sunt de acord - era aceea de a nu mai fi iubiți de Părintele lor. Însă, cei ce nu au cunoscut ce înseamnă a trăi alături de un sfânt, niciodată nu vor putea ști cât este de încântătoare intimitatea lor. Sfinții nu atrag, ci fură iubirea și inimile tuturor, așa cum i-o spunea în 1885, lui Don Bosco profesorul de Teologie Antonio Barrone, vorbind în numele foștilor elevi ai Sfântului cu prilejul onomasticii acestuia:
      „Părinte mult iubit, să mă ierți dacă-ți jignesc poate umilința, dar cuvântul meu nu e un cuvânt de adulație, ci e cuvântul convingerii.
      Și tu, o, Don Bosco, ca toți sfinții ce au primit de la Dumnezeu darul de a se face iubiți, ca un Sfânt Filip Neri, un Sfânt Vincențiu de Paola, un Sfânt Francisc de Sales, venerabilul Cottolengo, și Tu, o, Don Bosco, cu tot dreptul te poți lăuda că stăpânești inimile. Permite-mi să o spun și s-o repet: Tu ești un hoț, și un hoț incorigibil, fiindcă ai furat întotdeauna și continui să mai furi inimile tuturor celor ce te-au cunoscut.”
      Acest furt, să fim însă bine înțeleși, nu se săvârșește invito domine, adică fără învoirea și contrar voinței stăpânului, ba dimpotrivă! Cei ce te iubesc sunt mândri de a te putea iubi și de a fi iubiți de tine. Și noi mai ales, care ne facem o glorie din faptul de a ne putea număra printre fiii tăi... am dori să avem nu o inimă, ci o sută, pentru a ți le da toate ție, siguri cum suntem că tu le-ai folosi în felul cel mai bun, singurul tău scop fiind acela de a duce inimile Mariei și lui Isus...
      Mâna lui Dumnezeu se vădește în mod deosebit în tine, cunoscându-ți darul ceresc de a supune inimile și de a te face iubit.
      Eu nu-mi amintesc să fi găsit vreodată, printre rândurile dușmanilor tăi, unul singur care să te fi cunoscut de aproape, unul singur care să fi fost cândva dintre fiii tăi.
      I-am auzit pe dușmanii tăi vorbindu-te de rău, dar n-am auzit ca un fiu al tău să spună ceva rău despre tine.
      Printre fiii tăi se vor găsi și unii rătăciți care să amărască inima Părintelui lor cu faptele lor nevrednice, dar înrăiți care să nu te iubească, nu se va afla niciunul...”
      Nu fără motiv, opusculul din care am extras aceste rânduri poartă un titlu ce să-i facă geloși pe educatorii tuturor vremurilor:

„Lui DON GIOVANNI BOSCO, răpitorului de inimi,
cu prilejul zilei sale onomastice, din partea foștilor săi elevi.”
24 iunie 1885

14) Lupta dintre cele două metode

      Era necesar să spunem toate acestea pentru ca, vorbind despre metoda preventivă a Sfântului, să nu fim înțeleși greșit. Smulsă din această atmosferă de iubire învăluitoare și atotcuceritoare, această metodă n-ar mai fi decât un, truc pedagogic, ca oricare altul.
      Când Don Bosco spunea că rolul educatorului salezian este de a pune copilul în imposibilitatea materială și morală de a păcătui, însoțindu-1 cu privirea și, mai ales, cu grija lui paternă pururi și pretutindeni, el presupunea că educatorul însuși bătătorește deja drumul iubirii sfinților. Lipsită de iubirea înțelegătoare și de sfințenie, vigilența continuă n-ar mai fi decât o supraveghere îndrăcită în înțelesul adânc al cuvântului, căci, așa cum îl definea Sfânta Tereza de Avila, diavolul e nenorocitul care n-a iubit, nu iubește și nu va mai iubi niciodată pe nimeni.
      Salezianul, ca un părinte bun, nu suprimă libertatea fiilor, dar nu o lasă nici fără ajutor atâta timp cât ea nu este încă deplin educată.
      Metoda numită preventivă (în opoziție cu cea represivă, bazată pe pedepse), suprimă răul chiar de la rădăcină, înlăturând anume ocaziile rele, neutralizându-le sau, cel puțin, punând tânărul în gardă contra lor. Altfel spus, medicinei i se preferă igiena.
      Metoda autoritară, obișnuită, spune copilului: „Fii cuminte și nu conturba liniștea, altfel iată ce te așteaptă!”
      Metoda preventivă, în schimb, spune: „Ia seama: aceasta-i ocazia periculoasă pentru tine. Fii tare și învinge obstacolul și, dacă ți-e greu, fiul meu drag, sprijină-ți slăbiciunea ta de puterea mea, căci eu îți stau aproape.”
      În concepția autoritară, educatorul face figura unui auster senior feudal, ce se retrage în fortăreața unei splendide izolări, ridicând toate punțile de acces și de unde nu iese decât cu armele și cu biciul în mână, pentru a amenința, sancționa și pedepsi. Fața severă, privirile încruntate și tonul glacial îi asigură menținerea distanței dintre el și copii, și astfel el trăiește în tihnă și nederanjat. Ce-or fi având în suflet copiii care i-au fost dați în grijă, pe el nu-1 interesează.
      Educația prin severitate nu e decât materializarea și abrutizarea ei. Așa cum așezi pietrele într-o zidărie sau țărușii într-un gard, tot așa se impune din afară copilului o „ordine”, uitându-se voit că și copilul are un suflet, în primul rând un suflet, și că există o lege a spiritului prin care nu se poate construi nimic în el decât prin iubire, iubire ce nu este altceva decât acceptarea voită a unui lucru drept și promovând ceea ce e bine.
      Departe de „a-1 cunoaște pe Johnny”, de a cunoaște băieții, educatorul și educatul nu numai că merg paralel - cum bine s-a spus - fără primejdia de a se întâlni vreodată, ci dimpotrivă, drumurile lor se despart îndepărtându-se unul de altul tot mai mult și iremediabil.
      În metoda preventivă, prin necesitate, toate barierele dintre educator și educat dispar, într-o desăvârșită comuniune de suflet și de trai. Și tocmai de aceea, singurul mijloc de a ieși cu fața curată pentru educator este de a fi aievea sfânt sau cel puțin virtuos. Așa că, în fond, nu e decât pedagogia Mântuitorului care „a început să facă și să învețe” (Fapte, I, 1).
      Or, revenirea la această metodă, evanghelică prin excelență, e cerută imperios de însăși mentalitatea existențialistă a generației de astăzi, care la tot pasul își pune neliniștitoarea întrebare:, Dar el oare chiar așa face, cum îmi cere mie?” Astăzi nu mai poți fi educator prin ceea ce zici sau înveți, ci exclusiv prin ceea ce ești... Dacă e un sistem ce impune jertfe, acesta este, în schimb, deosebit de eficace, dat fiind că un copil nu e atât el, cât o imitație: o copie pe viu și de pe viu. Și tocmai aceasta explică de ce pedagogia saleziană a triumfat dincolo de toate așteptările.
       „Copilul nu e el - zice Dr. Iuliu Benelli, directorul închisorilor Tribunalului din Torino - ci e o imitație. Or, copiii din institutele lui Don Bosco au modele optime de imitat. Iată cum se explică rezultatele obținute acolo.”[147]
      Și fiindcă ești exigent până la eroism mai întâi cu tine, copilul bucuros acceptă să-i ceri și lui mai mult.
       „Metoda educativă a lui Don Bosco - scria vestitul predicator Pr. Semeria - e morala cea mai austeră ca fond, în forma cea mai plină de voioșie, /... / e tinerețea respectată în pornirile ei nobile, dar corectată cu hotărâre, energic, în instinctele ei
cele mai joase.”[148]
       „Nu teoriile pedagogice, - declara în 1920 Dr. Habrich din Köln la cel de-al III-lea Congres general al foștilor elevi ai lui Don Bosco -, nu teoriile pedagogice pot mânui lumea și tineretul sărman și abandonat. Prin aceasta nu vreau să împroșc cu dispreț pedagogia teoretică, căreia eu însumi i-am închinat viața. Noi pedagogii trebuie să opunem, teoriilor false, principiile juste... Dar pedagogia teoretică a pierdut din vedere un lucru: puterea extraordinar de mare a exemplului bun.
      Nu atât prin învățătura sa, cât prin pilda sa, a regenerat Isus Hristos lumea. La fel se poate spune și despre toți marii fondatori de institute religioase; mai important decât toate învățăturile și regulile lor e exemplul pe care 1-au lăsat fiilor lor spirituali.
      Așa a făcut Don Bosco. Lumea trebuie să-i fie recunoscătoare pentru cuvintele de aur pe care le-a scris despre sistemul preventiv, dar încă și mai mult pentru exemplul admirabil al iubirii de educator pe care ni 1-a lăsat nouă...”[149]
      Don Bosco nu avea nevoie de falsa aureolă a distanței, pentru a-și salva autoritatea de la naufragiu, având-o pe aceea - dintre toate cea mai adevărată - a sfințeniei. Copiii îl admirau cu atât mai mult, cu cât îl cunoșteau mai îndeaproape, îl iubeau tot mai mult și-1 urmau, imitându-1.
      Exemplul său atât de viu spunea copiilor: „În mine trăiește Isus... Vedeți ce fericitor lucru este să fii bun, ești pururi vesel... Fiți ca mine!”

15) Sufletul jocurilor și la cincizeci și trei de ani!

      Băieții săi, văzându-1 luând parte la jocurile lor și iubind ceea ce ei iubesc, ajungeau fără să-și dea seama să iubească, la rândul lor, ceea ce el iubea.
      Un fost elev al său 1-a numit „sufletul jocurilor”. Nici un elogiu - zice Auffray - n-a fost mai meritat decât acesta. Era văzut în toate colțurile curții. Dacă un joc degenera în ceartă, Don Bosco era imediat acolo și în cel mai natural fel din lume, pe principalul certăreț îl trimitea în altă parte: Tu mergi de te joacă cu aceia, tocmai au nevoie de un jucător, iau eu locul tău aici. Și se juca popice, cu mingea, cu bilele, de-a pisica, spre cea mai mare satisfacție a noilor săi tovarăși de joacă.
      „Ce fericire - povestește un fost elev, citat de Auffray - să-1 vedem în mijlocul nostru! El nu se uita nici la vârstă, nici la haine, nici la ținută, nici la fire, nici la cuviință: era tuturor toate. Cu toate acestea, preferințele sale erau pentru cei mai sărmani și mai slab îmbrăcați, ce înfățișau mai vădit semnele mizeriei. Iar pentru cei mai mici, avea o inimă de mamă.”
      Iar Don Rua declara:
      „Îngrijirile de tot felul, ce le risipea în favoarea fiilor săi, nici nu pot fi exprimate în cuvinte. Îi plasa la patroni, până când n-a avut posibilitatea de a-i învăța o meserie chiar în institutul său. Îi servea el însuși în sufragerie la masă, le petecea hainele și era pentru ei mai mult decât părinte; le era o adevărată mamă.
      Față de cei bolnavi avea cele mai gingașe îngrijiri, îi vizita deseori, îi mângâia, îi încuraja și, când li se făcea mai rău, petrecea alături de ei ceasuri în șir, zi și noapte. Era o vorbă ce se răspândise printre noi, că ar fi fost atât de dulce să mori în Oratoriu, pentru a avea asistența lui Don Bosco!”[150]
      Dar și institutele lui Don Bosco erau tot pe pământ și, de aceea, câte o încăierare între rivali mai avea loc și în Oratoriu. Oricât de departe să fi fost, Don Bosco alerga imediat cerându-le să se împace. Deseori însă în zadar: chiar și la cei mici pasiunile dezlănțuite sunt de nestăpânit. Atunci Don Bosco își ridica amenințător mâna, ce se pogora, în clipa următoare, împăciuitoare, despărțindu-i și, ca prin farmec, furia lor dispărea.
      „Deseori lua parte la jocul de-a războiul, împărțindu-și băieții în două cete potrivnice. Jucătorii și spectatorii se pasionau pentru sfârșitul bătăliei. Unii se înverșunau să-1 biruiască pe Don Bosco; ceilalți luptau inimoși, siguri fiind că alături de Don Bosco nu se putea pierde.
      Nu rar se întâmpla să-1 vezi pe sfânt provocându-și la o întrecere de fugă toată mulțimea băieților. Indica un punct determinat, își alinia băieții; își sufleca haina și dădea semnalul : «Unu, doi, TREI!» și iute ca o săgeată se lansa înainte desprinzându-se în câteva clipe de ceilalți ce alergaseră până atunci îndeaproape și ajungea totdeauna primul la țintă. Ultima întrecere de acest fel e din 1868, când el avea cincizeci și trei de ani! Picioarele sale erau numai varice și umflături, dar ce importanță are? Băieții săi trebuiau înveseliți. Și chiar și la așa vârstă el reușea să-i lase în urmă pe toți! Spectatorii nu puteau să-și creadă ochilor.”[151]
      „Aduceți-vă aminte - spunea Sfântul colaboratorilor săi - că tinerii greșesc mai mult din cauza zburdălniciei lor decât din răutate; mai mult din lipsă de îngrijire decât din rea voință. Trebuie să fim mereu cu ei, să luăm parte la jocurile lor, să-i asistăm, fără a avea aerul de a o face, a-i pune, într-un cuvânt, în imposibilitatea morală de a păcătui.”[152]
      Venea el însuși cu exemplul. Când simțea că în anumite grupuri se vorbește ce nu trebuia, chema pe unul dintre aceia și-1 ruga să-i aducă cutare lucru din pupitrul cutărei camere; pe un al doilea îl trimitea la poartă să se intereseze dacă n-a sosit vreun vizitator străin; pe al treilea, să-1 caute și să-1 cheme pe cutare coleg; pe un al patrulea, să vadă dacă asistentul e la birou etc. Era foarte ingenios și neobosit în a găsi astfel de expediente ce băieților le aducea bucuria de a-1 putea servi pe Don Bosco și nici nu luau seama la adevăratul motiv al acestor cereri. Îi aducea în imposibilitatea morală de a păcătui.
      El nu admitea nici bănci, nici scaune în curte, plăcându-i recreațiile gălăgioase și însuflețite, în care totul era permis, în afară de păcat.[153] Când ceata celor ce i se adunau în jur devenea prea numeroasă, el îi așeza în șir indian, prinși de mână și începea jocul de-a... șarpele. Coloana, condusă de Don Bosco, o lua în pas alergător intrând pe sub arcade, acum șerpuia în stânga, acum în dreapta, urca pe o scară străbătând coridoarele și cobora pe alta. În timpul alergării băieții trebuiau să-1 imite întocmai pe Don Bosco sub riscul scoaterii din joc. Acesta când bătea din mâini, când le agita ca niște aripi, sălta într-un picior, își îndoia genunchii etc. ; iar băieții, încercând să-1 imite, unul se împiedeca, altul se rostogolea în hohotele și aplauzele celorlalți rămași sau redeveniți între timp spectatori. Seara mai ales, înconjura de mai multe ori pilaștrii porticului și ungherele cele mai ascunse și neluminate ale curții, și astfel, cântând și râzând, Don Bosco se încredința cu propriii săi ochi că nu se petrecea nimic rău.
      Această pedagogie, bazată pe iubirea vigilentă, dacă impunea devotament și uitare de sine din partea educatorilor, asigura, în schimb, patru rezultate neîndoielnice:
      1. Băieții rămâneau atașați sufletește educatorilor, pentru întreaga viață;
      2. Astfel tratat, niciunul dintre ei nu poate deveni mai rău;
      3. Puterea de contaminare a viciului se oprește în pragul institutului;
      4. Câștigată odată inima, și străfundurile sufletului se lasă pătrunse și transformate.
      Cu alte cuvinte, educația reușește să transforme și să influențeze chiar și inconștientul.

16) Când preferi pedepselor „Cuvântul la ureche”

      Anumite abateri mai erau totuși, chiar dacă nouăzeci la sută dintre elevi corespundeau pe deplin acestei educații bazate pe intimitatea familiei. Dar cum proceda Don Bosco când greșelile erau de așa natură, încât pedeapsa se impunea totuși?
      Principiul fundamental era, chiar și atunci, de a nu închide inima tânărului, de a nu o face impermeabilă înrâuririlor educative. De aceea, în casele saleziene, pedepsele sunt întârziate cât mai mult posibil și ele nu sunt de natură nici să umilească, nici să îndârjească sau să întărâte. Li se arăta, în general, justețea lor, faptul că sunt absolut rezonabile. Apoi, în ele, își are și inima partea sa.
      Pedepsele publice sunt aproape necunoscute; niciodată pedepse corporale ce irită și silesc inimile să se răzvrătească, chiar eliminările sunt făcute cu tact; niciodată pedepse pentru simple greșeli de nesocotință copilărească și nici pedepse generale pentru falsul motiv că adevăratul vinovat nu a putut fi altfel descoperit.
      Totul avea o notă de familie, în genul în care adevăratele mame pedepsesc: o față îndurerată, o privire întoarsă în altă parte, o mână ce se retrage...
      „Pentru tineri - spune Don Bosco - e pedeapsă tot ceea ce folosim noi drept pedeapsă. S-a constatat că o privire severă poate produce mai mare efect asupra unora decât o palmă. Un cuvânt de laudă, cui îl merită, sau de dojană, cui este vinovat, constituie adesea un adevărat premiu și o adevărată pedeapsă.”
      Don Bosco se știa folosi cu o artă desăvârșită de acele cuvinte în șoaptă, spuse suflet la suflet, ce deseori hotărau viitorul băieților săi. „Cuvântul la ureche”, cum îl numeau oratorienii, era râvnit și așteptat de toți, ba deseori chiar ei îl rugau: „Don Bosco, spuneți-mi un cuvânt.”
      El, punându-și o mână pe capul tânărului, cu cealaltă făcută pâlnie la urechea respectivului (Pentru ca ceilalți să nu știe nici de pe mișcarea buzelor ce i-ar putea spune), dojenea, corecta, sfătuia, îndemna, încuraja, după cum afla mai potrivit pentru cazuri individuale.
      - Ai făcut foarte bine că ai iertat. Bravo!
      - Fii mereu supus, ascultător, și vei fi totdeauna fericit.
      - De ce nu te cumineci mai des?
      - Cere Preacuratei harul de a nu cădea nicicând în păcat.
      - Isus te așteaptă în chivot, îi e dor de tine: fă-i o mică vizită.
      - Continuă tot așa: Preacurata e mulțumită de tine.
      - De ce nu-ți menții făgăduințele?
      - Nu mai spune niciodată acel cuvânt!
      - Ce ți-a tăcut Isus de-1 tratezi așa?
      - Oh, de-aș putea să-ți văd sufletul! Tu ai așa mare nevoie de a te mărturisi!
      - În clipa morții îți va părea atât de rău că ai risipit zadarnic atâta timp, numai cu pierdere pentru sufletul tău! etc.
      Astfel de cuvinte le scria uneori și pe câte un bilețel:
      - Îndură bucuros și tu ceva pentru acel Dumnezeu ce atâta a suferit pentru tine.
      - În durere, în necazuri și oboseli, să nu uiți niciodată că ne așteaptă un mare premiu în cer.
      - Cine-i neascultător, nu va avea niciodată nici o virtute.
      - Nu merită îndurare cine abuzează de îndurarea lui Dumnezeu pentru a-L jigni.
      - Fii gata: cine azi nu e pregătit de a muri bine e în mare primejdie de a o sfârși rău.
      Or, aceste cuvinte, adresate de la inimă la inimă, își produceau totdeauna rodul lor, chiar dacă păreau uneori că se lasă așteptate.
      Conform unei confidențe făcută de sfânt în 19 iulie 1880 unei cete de foști elevi, aproape toți preoți, chiar la începutul acelei luni fu observat un militar dând târcoale Oratoriului. Se învârtea iscoditor în sus și în jos; căutând ceva, fără îndoială. Voia să regăsească o priveliște ce, în absența sa, se schimbase total. După cercetări infructuoase, se adresă unuia din băieții ce tocmai era pe punctul de a reintra în Oratoriu:
      - Ascultă băiețaș, n-ai putea să-mi spui unde e Oratoriul lui Don Bosco?
      - Iată-1, domnule Căpitan, îi răspunse băiatul, arătându-i grupul de clădiri cu mai multe etaje și aripi ce înconjurau Bazilica Mariei Ajutătoare.
      - Să fie deci posibil? Dar aici, odinioară, nu era decât un câmp și o căsuță ce amenința să se surpe; drept biserică aveam o mizerabilă capelă pe jumătate intrată în pământ ce de afară nici nu se prea vedea (fosta casă Pinardi).
      Intră condus de băiat și examină o aripă a Institutului, apoi alta și alta, și tot mai plin de uimire întrebă:
      - Și Don Bosco unde locuiește acum?
      Fu condus și prezentat Sfântului, căruia îi destăinui că era un fost elev chiar din primele timpuri ale Oratoriului, de prin 1847-1849. Îi povesti pe larg pățaniile sale și, înainte de a pleca, îl rugă să-1 mai mărturisească o dată.
      Când să se despartă, Don Bosco nu se răbdă să nu-1 întrebe:
      - Spune-mi, dragul meu, ce te-a determinat să te mărturisești, după treizeci și mai bine de ani?
      - Revederea lui Don Bosco îmi aduse aminte de toate iscusințele de care se folosea, pentru a mă atrage la bine... îmi reaminti de cuvintele la ureche, de dorința vie ce-o arăta și îndemnurile pe care mi le făcea ca să mă mărturisesc... și toate aceste amintiri mi-au reaprins în inimă vechiul dor și m-au determinat să mă mărturisesc.
      - Și dacă un soldat, iubiții mei fii - continuă Sfântul - în mijlocul tuturor primejdiilor spinoasei sale cariere, printre atâtea vorbiri de rău auzite continuu, își mai păstrează totuși în suflet amintirea neștearsă a adevărurilor religioase învățate în copilărie și, odată sosită clipa potrivită, cere să se mărturisească și se și mărturisește, de ce să ne pierdem noi inima și să ne descurajăm când, în cultivarea tineretului, nu ne vedem imediat ascultați?
      „Să semănăm și noi și apoi să facem ca agricultorul ce așteaptă cu răbdare timpul secerișului. Dar vă repet, nu uitați niciodată blândețea în felul de a vă purta, câștigați-vă inimile tinerilor prin iubire și o clipă să nu uitați maxima Sfântului Francisc de Sales: Se prind mai multe muște cu o linguriță de miere decât cu un butoi de oțet!”

17) „De ce fugi de mine?”

      Iar când muștele nu veneau la miere, ieșea aceasta în calea lor.
      Căci și Don Bosco a avut parte de copii îndărătnici. Când vreunul din ei îl ocolea, îl surprindea în curte în timp ce privea vreun joc. Îi punea pe la spate mâinile pe ochi, ținându-1 tare, că să nu se întoarcă. Prizonierul începea când o listă de nume, când o serie de mustrări și de proteste.
      După vreo 20-30 de secunde, Don Bosco îl elibera și acela se întorcea:
      - Oh, Don Bosco, făcea el uimit și mișcat. Sfântul îl întreba patern:
      - De ce fugi de mine?
      - Eu, Don Bosco?!
      - Da, ascultă-mă... Și-i spunea ce-1 nemulțumea în purtarea sa.
      Într-o zi fu surprins la birou, cu o listă de nume în mână, de Contele Connestabile, ce-l întrebă ce-i cu aceste nume.
      - Sunt cei ce lasă de dorit dintre băieții mei.
      - Și ce-o să le faceți? Ce pedeapsă o să le dați? întrebă acesta ce nu cunoștea pedagogia Sfântului.
      - Nici o pedeapsă. Iată-1 pe acesta, și-i spuse numele, e cel mai recalcitrant; are o inimă de aur, dar un cap și o minte... Voi merge la recreație și-1 voi întâlni ca din întâmplare și, luându-1 din focul jocului, îl voi întreba cum îi merge cu sănătatea.
      - Admirabil, va răspunde el, fără cea mai mică ezitare.
      - Va să zică ești pe deplin mulțumit de tine? voi relua eu, privindu-1 ochi în ochi.
      La această întrebare neașteptată și destul de limpede, el va rămâne o clipă
încurcat și-și va pleca apoi ochii în pământ, roșind tot și rămânând fără grai. Atunci, pe un ton plin de afecțiune, voi continua:
      - Curaj, fiul meu, văd și eu că trupului îi merge de minune, dar poate că sufletul e bolnav. De când nu te-ai mai mărturisit?... Tu nu răspunzi?... Vezi tu, tocmai tăcând, tu spui atât de mult. Îmi promiți să-ți aranjezi conștiința cât mai curând, nu-i așa?
      Peste câteva minute, băiatul va fi găsit la scaunul de mărturisire, și nimeni nu va mai avea de ce să se plângă mai mult de el, vă asigur.
      Cu același gând de a îndrepta și de a ajuta pe cei mai nevoiași sufletește, propune întrebări, în urma cărora se iscau discuții animate și generale, durând uneori recreații întregi; la sfârșit, dădea el însuși răspunsul just, plin de tâlc și chiar revelator.
      - Dragii mei, care este lucrul ce vă va face mai ferici si, când veți fi mari? (De a vă fi câștigat de mici obișnuința de a păzi poruncile).
      - Ce vă va chinui mai mult când veți fi maturi, și mai ales în clipa morții? (Obișnuințele rele contractate în timpul copilăriei).
      Nu vrem și nu putem să trecem mai departe fără a sublinia, în ambele răspunsuri, importanța covârșitoare pe care Don Bosco o atribuie automatismului obișnuințelor, deci subconștientului. Înșiși psihanaliștii ar putea fi încântați de realismul masiv al acestei atitudini.
      - Care e mijlocul cel mai sigur de a nu recădea în păcate? (Ocolirea ocaziilor prin observarea cu sfințenie a sfaturilor primite în mărturisire).
      - Care este, peste zi, timpul cel mai potrivit pentru a cere și a obține harurile dorite? (E clipa elevației - adică la ridicarea Sfintelor Daruri după consacrare (în ritul răsăritean”, Ale Tale dintru ale Tale” - la Sfânta Liturghie).
      Remarcăm, în aceste ultime două răspunsuri, insistența cu care marele educator reliefează importanța mijloacelor supranaturale în educație.

18) Cadouri revelatorii

      Chiar aceste întrebări, aparent generale, erau puse tot în vederea instruirii anumitor inși. Contactul personal va fi, de altfel, metoda preferată a Sfântului.
      Încă din clipa intrării în institut; Don Bosco se ocupa de un băiat ca și când acesta ar fi fost singurul ce i-a fost dat în grijă. Și băieții, la rândul lor, erau atât de fericiți de a se lăsa dăltuiți de Don Bosco.
      În 1873, în timpul unei recreații, Sfântul se găsea în mijlocul unei cete numeroase și vesele de băieți, când observă pe un elev din clasa a doua liceală mai grav decât de obicei și ce părea dornic să-i vorbească. Don Bosco îl chemă.
      - Tu ai vrea să-mi spui ceva, nu-i așa?
      - Ați ghicit, Părinte.
      - Și ce-ai vrea tu să-mi spui?
      - Dar aș dori ca ceilalți să nu audă și, cu simplitate spontană de copil, trăgându-1 pe
Don Bosco de-o parte, îi spuse pe șoptite:
      - Aș vrea să vă fac un cadou, ce-o să vă facă bucurie.
      - Și ce cadou ai vrea să-mi faci? zâmbi Don Bosco.
      - Iată ce - spuse el cu o mutrișoară gravă, ridicându-se în vârful degetelor spre a ajunge la urechea lui Don Bosco ce se aplecase, aș vrea să mă dăruiesc pe mine însumi, pentru ca de aici înainte să faceți cu mine tot ce voiți și să mă țineți totdeauna cu Dumneavoastră.
- Într-adevăr, nici un cadou nu putea fi mai plăcut. ÎI accept cu drag, dar nu pentru mine, ci pentru a te oferi și consfinți Domnului.
      Acest băiat atât de drăgălaș era Francesco Piccollo din Pecetto Torinese, ce se făcuse salezian și sfințindu-se de preot, fu admirabil maestru de novici, și apoi director și inspector școlar salezian.
      Alții, din cauza unei firi mai capricioase, nesimțindu-se în stare s-o facă pentru toată viața, făceau această dăruire cel puțin vremelnic. Alegem, pentru ineditul său, cazul unui băiat librar care, în ziua de dinaintea onomasticii Sfântului, îi încredința o cambie... pentru șase luni de bună purtare!
      Dacă această cambie e originală, ea este totodată și revelatoare.[154] Ea ne relevă realismul profund al educației saleziene. Când un tânăr ajunge să-și frământe Idealul și preocupările sale e cel mai sigur indiciu al unei desăvârșite continuități între ocupația zilnică, pe de o parte, și formarea spirituală personală, pe de alta, adică între viața reală și cea de toate zilele și educația primită. Educația e un altoi grefat în plin trunchiul propriei vieți reale, ce-i prinde toată seva și înflorește și rodește într-o personalitate de o valoare morală superioară.
      Caracterul și evlavia unui astfel de profesionist (că e intelectual sau meseriaș, nu are importanță), sunt vii, suave și proaspete ca o floare vie, iar nu ca cele artificiale din sârmă și hârtie creponată, fară viață și fără parfum.
      Educația nu mai e doar placată, ci e altoită pe viață, transfigurând-o. Cu alte cuvinte, educația saleziană pătrunde și în subconștient și se servește, spre binele tânărului și al colectivității, de dinamismul formidabil al acestuia. Căci Don Bosco descoperise dinamismul masiv al subconștientului și ținea practic cont de el, chiar dacă nu ne-a lăsat și o teorie detaliată asupra lui.

19) Telepatia subconștientului

      Și când acest subconștient rebel își găsea complicitatea voită a unui ins refractar oricărei înrâuriri formative bune, Don Bosco îl făcea cel puțin inofensiv, prevenindu-și la timp colaboratorii, cu un realism ce vădea o intuiție psihologică incomparabilă.
      „Cât despre cei răi - scria el în Regulamentul adresat Superiorilor, menit să explice sistemul său preventiv - vă spun un lucru ce vi se va părea cu neputință și, cu toate acestea, nu e decât purul adevăr. Să presupunem că între cinci sute de băieți se află și unul corupt. Dar iată că mai sosește în internat un altul, stricat și acesta. Acești sărmani băieți sunt din regiuni, din provincii, ba chiar din țări deosebite. Ei sunt repartizați în clasic și camerate [155]deosebite, și cu toate acestea, încă de a doua zi de la intrarea în Internat, ba adeseori abia după numai câteva ore, o să-i găsiți împreună în timpul recreației. S-ar părea că un instinct malefic îi apropie și le spune că sunt gudronați cu același catran, că un blestem al diavolului îi atrage și-i silește să strângă prietenie. Zicala : Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ti spun cine ești e un mijloc foarte ușor pentru a descoperi oile râioase, înainte de a se fi preschimbat în lupi.”
Orice ar susține anumiți raționaliști, inconștientul este o realitate ce-și are dinamismul său de temut și telepatia sa misterioasă. De aceea, educația de tip raționalist, ce în „lămurirea conștiinței tânărului” își vede toată misiunea a și lucrând astfel pe abstracții, nu numai că nu folosește imensele resurse ale inconștientului, ci în mod voit le ignoră și disprețuiește, e sortită dinainte și inapelabil eșecului.
      Desigur, nu lui Don Bosco i s-ar fi putut face un asemenea reproș. El nu scăpa un prilej fără să atragă atenția asupra importanței suverane a obișnuințelor, în bine și în rău.
      „Obișnuințele bune - scria el în Biografia lui Aloisiu Colle [156]- dobândite cu ușurință încă din fragedă pruncie, întărite apoi de un exercițiu continuu și aproape nebăgat în seamă, devin o a doua natură și sunt, pentru un tânăr, scutul cel mai puternic și ajutorul cel mai ferm la etatea sa. "
      Când educația pierde din vedere această întărire a voinței prin captarea subconștientului și aservirea lui Idealului și se cultivă exclusiv inteligența și sensibilitatea, se zidește pe nisip.” Cultivarea exclusivă a acestora - zice Don Bosco - deși va secătui toate energiile sechestrându-le, nu va reuși să camufleze cea mai rușinoasă insuficiență, cea mai de neconceput slăbiciune... Harurile cele mai prețioase cad în zadar peste un astfel de suflet; el nu le poate culege. Conștiința acestora e o mare în furtună, răscolită rând pe rând de curentele cele mai potrivnice...”
      Și, descriind insuficiența unei astfel de educații raționaliste, Sfântul continuă: „La nimic bun să nu vă așteptați de la un suflet astfel educat. Capabil de avânturile cele mai generoase, el e supus slăbiciunilor celor mai de necrezut. Impulsivitate și inconstanță, iată trăsăturile cele mai proeminente ale unui astfel de caracter.”

20) Faptele noastre ne urmăresc

      E adevărat că Don Bosco mai păstrează vechiul vocabular, cel tradițional filosofico-teologic, când vorbește despre dinamismul subconștientului. Dar aceasta nu-1 împiedică să vizeze și să exprime acea teribilă realitate, căreia abia psihologia modernă i-a dat numele propriu de INCONȘTIENT sau SUPRA-EU, dar care n-a fost mai puțin prezentă minților adânci în șirul veacurilor.
      Sfinții Părinți vorbesc competent și neîncetat de lupta dintre binele și răul din noi, iar un teolog recent de mare anvergură și profunzime, Pr. Ambroise GARDEIL O. P., rezumă părerea tuturor când spune că lupta contra patimilor și pornirilor dezordonate ale firii va rămâne, pentru totdeauna, marea realitate omenească: Le grand fait humain. [157]
      „Video meliora proboque, deteriora sequor(Mai binele îl văd eu și-l aprob, dar săvârșesc răul pe care-l detest), spunea îndurerat Ovidiul [158] și cu el, întreaga istorie profană a omenirii.
      Iar Istoria Sacră nu numai că nu contestă această mărturisire a tiraniei subconștientului, ci îi dă o divină și surprinzătoare confirmare: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”, exclamă acel Pavel, al cărui dumnezeiesc mesaj ne este cu atât mai scump, tocmai fiindcă și ca om, el este ca și noi: un pribeag câmp de bătălie în drum spre înviere.
      „Iar de fac ceea ce nu voiesc, iată nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine.” Traducând în termeni de psihologie s-ar putea citi: „iată nu eu fac aceasta, ci INCONȘTIENTUL care locuiește în mine”.
      Și parcă ghicindu-ne gândurile, și spre a ne risipi orice îndoială, Apostolul Neamurilor continuă, dezvăluindu-ne drama ce se petrece în ființa sa, care este una și aceeași cu cea din ființa noastră: „Căci după omul cel dinăuntru mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd altă lege în mădularele mele, potrivnică legii minții mele.”
      Această „altă lege”, atât de chinuitoare și potrivnică „legii minții mele” (adică conștiinței), nu este oare o clară indicație a tiranici inconștientului din noi, ce ne împinge la păcat?... „Și dându-mă rob legii păcatului, care lege este în mădularele mele.” [159]
      Așa cum, prigonitorului Saul, Dumnezeu i-a iertat faptul de a fi fost opresorul Bisericii Sale, tot astfel ne iartă și nouă orice păcat.
      El ne iartă, dar din nefericire nu ne iertăm noi înșine nouă, căci tot ce am făcut rămâne înscris și gravat în toate fibrele ființei noastre. Dumnezeu iartă, dar natura din noi nu iartă; nici nu uită, nici în rău și nici în bine.
      Sfântul Ioan Apostolul, vorbind despre sfinții biruitori din suita Mielului,[160] ne spune că „faptele lor îi urmează pe ei” și Dincolo.[161]
      Vorbind despre noi am putea spune că faptele noastre nu numai că ne urmează, ci că ne urmăresc, prigonindu-ne. Trecutul nostru, dacă pare ireversibil perimat și apus din punct de vedere al prezenței sale pe scena actualității existențiale, el nu este totuși absent, căci a devenit o obsesie materializabilă, ce-și întinde mreaja misterioasă asupra eului nostru de astăzi. Dacă e un trecut de bine și lumină, nimbul razelor sale ne învăluie și ne transfigurează; dacă e unul de căderi și de decădere, toate beznele pe care le crezusem pierdute pe drum ne vor ieși iarăși înainte și mai vâscoase, și mai redutabile, și ne vor aține înverșunat calea, năpădindu-ne de pretutindeni. Și dacă nu rezistăm răului astăzi, e doar o cursă a satanei a mai crede că vom rezista mâine, peste o lună sau un an, când răul va fi mai puternic și înrădăcinat.
      Nu numai că lașitatea de azi nu poate fi chezășia eroismului de mâine, ci dimpotrivă, lașitatea parțială de azi poartă în sânul ei trădarea totală de mâine.
      În bine și în rău, faptele și gândurile noastre ne urmează mereu. Cine nu s-a văzut pe sine luând anumite hotărâri, în fond total inexplicabile și, din punct de vedere rațional, absolut ilogice? La anumite răspântii mari ale vieții, deciziile schimbătoare de destin, noi le luăm, uneori, dincolo de orice logică și de propria noastră conștiință lucidă. De câte ori nu părem obsedați de o ursită bună sau rea, dar străină de noi, de ființa și conștiința noastră? Ne vedem angajați pe un drum - și care nu e cel al culmilor - și pe care, cu luciditate, nici nu l-am fi putut accepta și cu toate acestea alegerea a fost făcută, și făcută ca fără de noi...
      Dar de câte ori, tocmai aceste decizii ce ne par profund impersonale nu sunt tocmai ele cele mai intim legate de trecutul nostru! [162]Deciziile numai în aparență sunt nemotivate. Motivele lor sunt dincolo de controlul eului conștient. Ele zac în subconștientul ființei noastre, în acel inconștient determinist, în acea jungla de fiare a tuturor instinctelor, ce-o purtăm în noi și-o hrănim din noi, făcându-ne complici, ca apoi să muște din noi.
      Antichitatea ne-a păstrat amintirea tânărului spartan mușcat mortal de puiul de vulpe ce-1 furase și-1 ascunsese la sân, sub cutele hainei.
      E și povestea noastră a tuturor, cu această deosebire că noi nu mai purtăm vulpea în cutele hainei, ci în cele ale ființei, în chiar măruntaiele noastre, în mădularele noastre cum zice Sfântul Pavel și că nu e numai una singură, ci că sunt nenumărate. Păcatul alintat și încălzit la sân, din cauza plăcerii tale, e fărădelegea ta; dar puiul de vulpe, devenit mare, te sfâșie și te ucide din cauza creșterii sale: e legea sa.
      Iată de ce, și cea mai mică faptă a noastră este de o importanță covârșitoare. Fapta nouă nu e singură, căci ea se alătură tuturor celor precedente de aceeași calitate: e ca o apăsare pe butoanele de la panoul de comandă al unei mari uzine energetice subterane, unde presiunea musculară a apăsării pe dispozitivele de comandă nu creează energie fantastică dezlănțuită, ci doar o descătușează. Iată pentru ce, nimic nu e indiferent în viața noastră, căci fiecare privire, fiecare gest al nostru, chiar dacă nu declanșează momentan avalanșe irezistibile, se imprimă totuși și modelează sufletul nemuritor din noi și, în acest fel, fiecare gest rămâne în veșnicie: Faptele lor îi urmează pe ei.
      Câtă inconștiență, strigătoare la cer, din partea atâtor părinți, moderni”, ce în loc de tablouri sfinte, sau cel puțin educative, au nuduri și tot felul de tablouri și bibelouri indecente! Sfinții sunt intransigenți în astfel de cazuri, tocmai fiindcă ei nu se înșeală asupra tăriei subconștientului din noi, răscolit de patimi.
      Astfel, Don Bosco, mergând într-o zi în vizită la unul dintre cooperatorii salezieni cei mai de vază, în timp ce aștepta în sala de audiență, văzând câteva tablouri din acestea, le întoarse cu fața la perete. Stăpânul lor înțelese și-i mulțumi chiar pentru avizul dat.
      Știm că lumea dezaprobă acest fel de a fi. Nu însă Morala, iar Psihologia și Dumnezeu și mai puțin. Arta, oricât ar fi de curate intențiile ei estetice, riscă totdeauna să-și găsească o complicitate josnică în natura coruptă din noi și, în tot cazul, cel puțin răscolește un rău sau chiar un trecut, care și altfel ne prigonesc.
      La spatele nostru e tot trecutul nostru, viguros sau tiranic, după cum ne-a fost și viața. Trecutul ne urmărește mereu, nu ca o umbră doar, ci ca însăși substanța noastră. E1 nu vine cu noi, ci el ESTE noi, noi suntem trecutul nostru.
      Sub acest aspect se poate spune că cea mai mare răsplată a virtuții este virtutea însăși a binelui, faptul de a-l fi făcut, așa cum cea mai teribilă pedeapsă a viciului însuși, ce se identifică cu tine, este pervertirea ce-o săvârșește ființa ta, pervertire ce strivește nu numai binele, ci însăși setea de bine, de adevăr, de virtute, de lumină din tine.
      „Atunci pentru mine totul s-a sfârșit”, s-ar putea gândi cineva, repetând, în alte cuvinte și fără să o știe, exclamarea Sfântului Pavel de la sfârșitul aceluiași capitol către Romani (VII, 25) deja citat:, Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul moții acesteia?
      Dar Apostolul Neamurilor ne dă și răspunsul neașteptat, cu un chiot de triumf irezistibil: „HARUL lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!”
      Da, harul poate orice.
      Atât numai că harul nu ni se dă decât prin rugăciune. Însă fărădelegile sting în suflet adevăratul dor de rugăciune, mai mult decât un potop de apă poate stinge focul.
      De aceea și spune Mântuitorul, vorbind despre sfârșitul păcătoșilor, că în ce parte e înclinat arborele, va și cădea. Harul ar putea reînvia pe orice păcătos, dar aici e crunta tragedie: păcătosul care are nevoie mai mare de har, tocmai el este cel ce refuză să se roage.[163]
      Și dacă n-ar fi sfinții și sufletele nevinovate ca să obțină prin rugăciunea și jertfele lor harurile necesare, noi toți, așa-zișii creștini, n-am mai fi decât o masă de osândiți.
      Viața ne arată că în această masă sunt unele ființe omenești ce, fără să vrei, ne rețin mai insistent atenția. Acestora, nu se știe cum și de ce - căci nu sunt mai răi decât alții - le ies toate pe dos. S-ar părea că o urzeală de blestem i-a prins în firele ei, așa cum e prinsă musculița în pânza de păianjen. Orice ar face, ei nicidecum nu reușesc să scape de această ursită neîndurătoare, deși este posibil să fie nevinovați.
      De unde această urzeală?
      Departe în trecut, se găsește totdeauna un păcat, ignorat nu numai de ei, ci poate și de înaintașii lor ce, deși nu le-au transmis responsabilitatea și vina morală, le-au transmis însă celelalte urmări funeste. Faptele noastre, dacă ne-ar urmări doar pe noi, încă n-ar fi nimic, dar ele urmăresc pe semenii noștri și mai ales pe urmașii noștri, în bine și în rău. Faptele noastre nu sunt izolabile: un act de eroism ridică o țară, așa cum o crimă înjosește un întreg popor. Orice nouă lașitate încurajează pe cei lași și orice act de virtute e o victorie a tuturor ori, mai bine zis, a întregului Trup Mistic al lui Hristos. Noi suntem solidari unii cu alții și nu putem să nu fim solidari: tot ce facem noi ridică sau înjosește întreaga creștinătate, întreaga omenire. Din clipa în care te-ai născut printre oameni și ai fost botezat, tu nu mai poți spune că ești independent și că, pe marea existenței, te-ar privi numai pe tine ceea ce faci, fiindcă, dacă spargi aruncând în aer peretele cabinei tale, nu numai aceasta va fi inundată, ci, prin ea, toate celelalte ale generației tale ajung să fie periclitate și poate și cele ale generațiilor viitoare.
      La începutul oricărui blestem se găsește un păcat. Ceea ce-i induce în eroare pe mulți este faptul că acest păcat prea adesea nu e unul comis, chiar dacă direct personal, ci este doar omisiune: o poruncă neglijată sau nesocotită, o dezertare de la datorie, o faptă bună nesăvârșită, o lașitate într-un moment decisiv al vieții.
      Deși nu ne dăm seama, pentru câți dintre noi, spălarea pe mâini îmbracă de la sine și aproape zilnic semnificația gestului simbolic început de Pilat, care încerca astfel să se disocieze de lașitatea faptelor sale deicide... Omisiuni peste omisiuni și lașități peste lașități, acoperite toate sub mantia celui mai hidos dintre fariseisme, ce se autocanonizează drept model de perfecțiune morală...
      Nu e ciudat că la noi,. după mentalitatea comună atâtora dintre intelectualii noștri, toți se cred sfinți Și se canonizează singuri, când acest neam n-a dat încă Bisericii universale nici măcar un singur sfânt autentic? Poate fi ceva mai dureros și mai fariseic?
      Trei spirale alungându-se pripit una pe alta (ce, culmea! ar vrea să fie semnul Sfintei Cruci!), o lumânare aprinsă în biserică („roagă-te lumânare, că eu n-am vreme...”), și apoi se poate minți, se poate defrauda, se poate trișa Și înșela - în cele mai variate și bogate înțelesuri pe care acest cuvânt le comportă - și totuși, respectivul se autoconsideră și se recomandă drept cel mai cinstit om din lume. Pretinde a fi virtutea personificată, tocmai fiindcă în străfundurile inimii nu e decât un ticălos, întreaga sa viață nefiind decât o împletire de egoisme și de dezertări. Doar sfinții au luciditatea de a fi conștienți de puținătatea și imperfecțiunile lor. Poate fi cineva mai orbit decât cel ce, păcătos fiind, se autoidolatrizează?
      Iată de ce avem atâta nevoie de sfinți, căci puterea tiranică a păcatului nu poate fi nimicită decât de generozitatea lor totală și eroismul lor de voluntari de prima linie. Rostul sfinților tocmai acesta e, de a smulge sufletele de pe drumul pe¬care îi duce propriul lor inconștient, dezlănțuit în mod liber și voit, dar care ajunge tiranic.
      Rostul sfinților este de a sfâșia urzeala de blestem ce apasă pe sufletele mediocre, de a schimba traseul unei ursite de capitulări lașe și de păcate triste cu acela al unui destin de har și bucurie. Și astfel ei ne oferă un ajutor eficace neputinței noastre, amintindu-ne că înainte de a ne crede etalon de virtute, ba chiar sfinți, să fim cel puțin oameni. Căci, înainte de a fi sfânt, trebuie să fii cel puțin creștin. Și înainte de a putea fi creștin, trebuie să fii cel puțin om, om de inimă și de caracter.
      Dar, ca în orice lucru, începutul e decisiv.
      De aceea și era atât de zelos Don Bosco de a păstra, celor chemați la preoție, nevinovăția, [164] căci el știa puterea irezistibilă pe care o are rugăciunea sufletelor curate asupra inimii lui Dumnezeu. Și dacă nevinovăția va trebui păstrată prin sângerări și foc, ea va fi cu atât mai prețioasă.
      Dar el știa și puterea uluitoare a ocaziilor rele, și de aceea a creat sistemul preventiv în educație. Fiind realist, el îl lua pe om așa cum este el. Dacă ochiul reptilei de pradă fascinează păsărica cântătoare ce-i cade plocon la pământ, tot astfel răul exercită o vrajă fatidică asupra celor mici. Singurul mijloc de a-i salva este de a-1 scoate din orbita malefică a prilejului rău la timp. Altfel, în mod fatal, va urma prăbușirea.
      Acesta este adâncul înțeles psihologic și moral al sistemului preventiv.

21) Formarea prin exerciții evlavioase

      Aspectul preventiv nu este însă decât unul din multiplele aspecte ale pedagogiei lui Don Bosco, în năzuința sa de a trece virtutea în reflexe, de a face din ea o a doua natură, de a o coborî, altfel spus, în tainițele subconștientului.
      Grija lui cea mare era de a educa prin viată, pentru a fi pentru viață. El fugea ca de ciumă de tot ceea ce nu putea dăinui ulterior în viața de după Oratoriu. De aceea, el nu educa prin exerciții, ci prin acțiune.
      Pare un simplu joc de cuvinte, deși, pentru cine știe să priceapă, poate spune multe. E adevărat însă și faptul că, deși Don Bosco cunoaște valoarea subconștientului și-1 are pe primul plan în pedagogia sa fără a-1 numi totuși, în scrierile sale zadarnic s-ar căuta această distincție. El se mulțumea cu realitățile și cu trăirea lor, lăsând altora grija să le eticheteze...
      Înainte de a explica însă termenii, reamintim că, de mic, copilăria lui avusese o orientare apostolică, așa cum amintisem în cap. III, subcapitol. 13. Viitorul lui Don Bosco încă de atunci avea „demonul binelui” în el (cum l-ar numi Plato), ce-1 zorea și-i da ghes lăuntric de a face bine celor de o vârstă cu el. Preferința lui pentru formarea prin acțiune este, de aceea, ușor explicabilă: el însuși se formase prin apostolat și prin viață constatase, din proprie experiență, superioritatea ei indiscutabilă asupra celeilalte.
      Și așa cum vom arăta imediat, nu numai rezultatele pedagogice practic obținute, ci și planul teoretic, atât teologia, cât și psihologia îi vor justifica pe deplin alegerea.
      În formarea prin exercițiile de pietate, practicată în atâtea institute confesionale, se uită că nu viața e în funcție de internat, ci acesta în funcție de viață; școala e pentru viață, iar nu viceversa. Inspirat dintr-o concepție ireală, programul e încărcat până la saturație și, dincolo de ea, cu tot felul de exerciții de pietate mănăstirească, ce devin o povară pentru cei mai mulți chiar și până mai sunt în internat, și cu totul impracticabile pentru mai târziu. Chiar și cei mai buni și generoși sunt siliți să constate, odată absolvenți, că lumea nu e mănăstire, iar că în cadrul legilor divine viața își are totuși cerințele ei.
      Or, tinerii înșiși, cum să știe deosebi ceea ce în aceste exerciții este esențial și necesar vieții creștine de ceea ce este doar accesoriu și un fel de lux spiritual, când nici educatorii lor nu o știu? Și fiindcă nu li s-a dat un îndreptar de viată spirituală realist și compatibil cu îndatoririle proprii de mirean, salvându-se totuși esențialul, ei renunță nu numai la accesoriu, ci și la orice practică religioasă.
      În formarea prin asistarea la exerciții de pietate, programul spiritual e mai mult suportat decât acceptat voluntar și copilul simte că i se dă mai multă importanți ordinii și regularității vieții de comunitate decât sufletului său. El este un număr oarecare, un mic șurub într-o mașinărie oferită ca spectacol vizitatorilor. El nu se mai simte liber colaborator la propria formare, ci-și simte sufletul aservit unei ordini externe de dobândit cu orice preț.
       „Formarea”, astfel obținută, e mai mult o siluire decât o educație. E o formare ireală, fiindcă nu e centrată pe viață; e artificială ca procedură, superficială ca adâncime și netrainică în ce privește eficacitatea.
      Copilul e silit să trăiască pe două planuri, pe de o parte e mediul artificial al internatului cu exerciții evlavioase până la refuz, care însă nu-i angajează întru nimic voința și viața tânărului și, pe de altă parte, e realitatea cu adevăratele ei preocupări și cu toate ocupațiile și aspirațiile tânărului. Rostul educației ar fi ca ea să se grefeze pe realități și să înnobileze seva acestora. Când ea este concepută exact pe dos și totul se reduce la o saturație cu exerciții evlavioase, ea nu e decât un simplu placaj, ba mai puțin, o simplă spoială cu totul netrainică. E adevărat că, din cauza plasticității și maleabilității uimitoare a sufletului de copil, superiorii sunt încântați de „rezultatele” obținute și poate încă și mai mult copiii înșiși, ce deocamdată se cred grozavi de buni...
      Dar și unii și alții nu fac decât să trăiască în cea mai funestă iluzie, și deșteptarea - când nelipsitele încercări vor sosi - va fi groaznică pentru toți, mari și mici deopotrivă. Nu este oare tocmai aceasta explicația faptului că anumiți conducătorii mai ales conducătoare de reuniuni și asociații evlavioase sunt cei care o iau mai tare razna, odată scăpați de pe băncile școlii? Și aceasta, în ciuda faptului că evlavia lor ca elevi era cât se poate de bine intenționată, în sinea lor fiind cât se poate de sinceri. Dar ce folos, dacă erau nerealiști, trăind într-o lume utopică?
      Pentru a preîntâmpina această trăire pe două planuri, Don Bosco va fi foarte atent. El nu voia ca rugăciunile de seara, de pildă, să se facă în capelă, ci în curte, vara, și într-o sală, iarna, anume pentru ca tinerii să învețe a se ruga și când vor fi în familie.
      La ieșirea de la Sfânta Liturghie, dimineața, fiecare își primea franzeluța de dejun. Câțiva dintre colaboratori observară că nu e lucru tocmai creștinesc - vezi Doamne - ca băieții să o mănânce fără să se fi rugat sau, cel puțin, fără un semn al crucii.
      - Nu, răspunse Don Bosco. Dacă i-am învăța să-și facă semnul crucii în curte, întorși printre cei de acasă, ei ar trezi mirare în regiune. E de ajuns să-i obișnuim să se roage la prânz și seara și să nu expunem rugăciunea batjocorii altora.
      Întrucât se obișnuise ca în dormitoare să se lase aprinsă o mică lampă, cu flacăra mică, i se sugeră ca această lumină să ardă în fața icoanei Preacuratei, mai ales că propunerea fusese primită cu un adevărat entuziasm de toți băieții.
      -NU! - răspunse iarăși Sfântul (deși era un atât de mare adorator al Preacuratei), nu, n-ar fi bine, căci venind vreun oaspete răuvoitor, ce-ar spune când ar vedea în fiecare dormitor un altăraș? Să fim prudenți în toate. Mica lampă se va tine aprinsă în locul cel mai potrivit al domnitorului. Ceea ce trebuie să căutăm noi este de a infiltra religia cât mai adânc posibil în sufletele copiilor, fără a recurge totuși la lucruri exterioare inutile.
      Aceeași discreție o arăta Don Bosco și în ceea ce privește programul școlar. La latină, fiind programat săptămânal și un autor creștin pe lângă clasicii păgâni, se propuse să fie introdus drept text De Imitatione Cristi a lui Thomas de Kempis.
      Toți erau favorabili, dar Don Bosco se opuse.
      - Imitația lui Hristos s-o recomandăm ca lectură, dar ca text școlar să ne limităm la un text istoric, iar nu la un tratat ascetic, spre a nu da prilej de poticnire nimănui.
      Câte alte fapte asemănătoare nu s-ar putea cita! Aici nu mai e vorba de o simplă întâmplare, ci de o tumoră a spiritului spre realism, de o atitudine ce definește și relevă fondul unei mentalități.
      Dacă oricine poate fi uneori acuzat - cel puțin în anumite chestiuni - de a fi sectant și de a avea vederi înguste, sfinții însă nu, niciodată. Ei singuri respiră liberi, oricând și oriunde, și numai în viața lor simți larga palpitație a Infinitului. Gândirea lor nu mai e numai a lor, ci e oglindirea de tot fidelă a Mari Gândiri, ce nu disprețuiește nimic, ci toate le înțelege, fiind creatoare a toate.
      E și motiv esențial pentru care Don Bosco e atât de realist în educație și atât de potrivnic oricărui bigotism. De aceea el nu pune accentul pe exercițiile de pietate în sine, ci pe spiritul în care ele, ca și orice altă ocupație a vieții, trebuiau îndeplinite: pe iubirea și abandonul filial ce trebuiau să însuflețească întreaga viață. EI își făcuse copiii să simtă că Dumnezeu nu e un fel de „Ispravnic rece și exigent”, ce zi de zi și-ar pretinde tributul său de exerciții formaliste - așa cum socotesc fariseii vechi și noi -, ci că El e oaspetele dulce al sufletului nostru, ce ne iubește cu o duioșie infinită și râvnește comuniunea de suflet cu noi, fiii Săi.
       „Educația creștină nu răspunde scopului său - scria Don Bosco în aceeași biografie a lui L. Colle, citată mai sus fiindcă inspiră copiilor o teamă exagerată de prezența lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu, de o bunătate nemărginită, le este pictat ca un fel de sperietoare menită doar să-i înfricoșeze. Or, inima copiilor este ușor dezechilibrată de ceea ce le stârnește frică; iubirea lui Dumnezeu se micșorează, iar teama servilă și neîncrederea iau locul expansiunii pline de încredere și al bucuriei abandonului filial...”
      Or, atunci când simți că Dumnezeu aievea ți-e părinte, evlavia devine o necesitate, și exclamația Sfântului Francisc de Sales, o încântătoare realitate:, Ce frumoasă, ce dulce, ce plăcută și suavă ești, viață evlavioasă!” [165]
      În această atmosferă intimă de familie, copilul e în largul său în întregul univers, și oriunde ar fi, el se simte acasă, totdeauna acasă; deși neajutorat, el se știe tare, asistat fiind de un Părinte infinit de bun și iubitor, și în același timp Atotputernic. Rugăciunea și bucuria, conștiința harului și fericirea, virtutea și viața se contopesc toate în una și aceeași splendidă realitate: aceea de a fi fiul iubit al lui Dumnezeu.
      Cu o astfel de concepție, Don Bosco, era normal să prefere, formării prin exerciții, formarea prin acțiune, așa cum a făcut-o, de altfel, mai întâi Mântuitorul Însuși.
      În contrast cu El, fariseii reduceau totul la împlinirea exactă și minuțioasă a prescripțiilor Legii - mai puține, ce-i drept - și a celor, neasemuit mai numeroase, născocite de ei, de multe ori ridicole. Rugăciuni lungi și în văzul tuturor, formule și spălări rituale interminabile, îngrijirea bolnăvicioasă a tot ce-i extern și materializând totul; ei duceau cu ei în rătăcire întregul popor, spre a face și mai dureroasă acea înstrăinare de Dumnezeul iubirii, care se și plângea prin profetul său: „Poporul acesta cu buzele mă cinstește, dar inima lui departe e de mine.”[166] Ei curățau blidul pe dinafară, dar lăsau omul lăuntric plin de toată necurăția, asemenea mormintelor spoite, după cum le reproșează Isus.
      În concepția fariseică, formalismul devine un idol necruțător, tiranic, ajungând scop în sine, iar nu un simplu mijloc de a merge spre Dumnezeu. Nu mai e sâmbătă pentru om, cum o cere Evanghelia, ci omul pentru sâmbătă.
      În contrast cu acești formaliști fariseici, Mântuitorul își formează apostolii printr-o dublă acțiune externă, centrată însă atât una, cât și cealaltă, pe Prezența lui Dumnezeu în suflete prin har.
      Pe de o parte e cuvântul, exemplul și neasemuita Sa Prezență, ce-i învață cum să se roage, le deschide tâlcul scripturilor și inima iubirii, petrecând eu ei zile întregi sus în munte în rugăciune. E formarea - am putea aproape spune - prin exerciții, terminată chiar și aici cu lepădarea tuturor, în frunte cu Petru, în clipa Patimilor. Or, în mod legitim ne-am putea întreba: dacă formarea prin exerciții nici Mântuitorului nu I-a prea reușit, de ce așteaptă educatorii din școlile confesionale ca să fie ei mai presus?
      Dar, pe de altă parte, Isus îndrumă pe încetul pregătindu-i pentru formarea prin acțiune (ce nu se va desăvârși decât după Rusalii), angajându-i direct în evanghelizare, trimițându-i doi câte doi spre a vesti împărăția lui Dumnezeu. Era mai curând un antrenament pentru un viitor apostolat decât un apostolat propriu-zis, căci răscumpărarea nu era încă desăvârșită.
      De aceea formarea acesta, deși prin acțiune, nu putea încă răzbate în sufletele lor, așa cum o poate face acum, pentru motivul că acel Spirit Sfânt pe care ar fi trebuit să-1 dea și altora, nici chiar ei nu-l primiseră încă, fiindcă nici Isus nu fusese încă glorificat:„Din pieptul celui ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge, precum a zis scriptura. Isus a zis aceasta despre Spiritul pe care aveau să-l primească cei ce cred în El, căci încă nu era dat Spirit Sfânt, pentru că Isus nu se preamărise.”[167]
      Și, în duminica Rusaliilor, Apostolii au fost primii care să-l primească, căci a fi apostol - așa cum splendid definește noțiunea Sfântul Petru[168] - înseamnă a fi mărturie a Învierii Lui, cu cuvântul și cu trăirea. Și tocmai de aceea Apostolii nici nu au devenit vrednici de chemarea lor decât din clipa preamăririi depline a lui Isus prin trimiterea Spiritului Sfânt la Rusalii ce, cu sărutul lui de foc, i-a transformat în tot atâtea flăcări vii sortite să aprindă Istoria Omenirii.
      Formarea lor prin acțiune va fi de acum terminată și întărită prin sigiliul imuabil al eternității. Și astfel, din clipa Rusaliilor, Învierea își va avea mărturiile ei de neclintit, Biserica, pe primii săi apostoli, omenirea, marea Prezență, vie pentru totdeauna în ea, ca un ferment de foc ce-o va îndumnezei.
      Și toți cei ce în decursul veacurilor vor fi chemați să fie apostoli nu vor fi decât mărturia Învierii Lui și a prezentei Spiritului Sfânt în Biserică și în sufletele lor.
      De aceea, esența acțiunii, teologic vorbind, nu e mișcarea externă, aceasta nefiind decât veșmântul exterior. Așa cum în mișcarea degetelor lui Enescu și a arcușului său, nu efortul muscular măsurat în kgfxm constituie valoarea cântecului, ci melodia superioară ce-l însuflețește pe artist și căreia acesta, cu o măiestrie unică, îi dă trupul de vibrații ce-i extaziază pe auditori.
      Or, la fel se folosește Spiritul Sfânt de acțiunea noastră, în aparentă pur omenească: esența ei o formează nu zbuciumul extern, ci fondul exprimat. Iată de ce contemplația, adică acea fixare fericitoare a privirii interioare a Sfinților în Dumnezeu pe care-L iubesc și a cărui intimitate îi vrăjește, este acțiunea cea mai vrednică de titlul de Apostolat. Sfinții, care permit într-un mod superior și cu docilitate desăvârșită ca acțiunea Spiritului Sfânt să se întrupeze, sunt punctele de inserție prin care energia îndumnezeitoare a harului se grefează în omenire.[169]

22) „Căpitanul cel bun”

      Acesta ar fi - am spune - aspectul teologic al formării prin acțiune.
      Dacă ne oprim însă asupra celuilalt aspect și element constitutiv al formării prin acțiune, cooperarea omenească, nu mai puțin importante sunt avantajele psihologice ale apostolatului asupra formării prin simple exerciții de pietate.
      Formarea prin acțiune valorizează temperamentul real și firea adevărată a inșilor, cu toate resursele subconștientului lor. Ea nu mai lucrează asupra unor noțiuni abstracte de oameni, spre a-i uniformiza confundându-i în aceeași masă amorfă și reducându-i la numitor comun, ci pe fiecare suflet îl vede nu în cadrul strâmt și redus al internatului, ci în imensul și inalienabilul spațiu al acelei chemări pe care Dumnezeu i-a dat-o, conform rostului deosebit pe care fiecare îl are în viață.
      În această concepție se tine cont, în primul rând, de ceea ce fiecare are personal și inedit: insul nu mai e un număr, ci o persoană, adică un întreg univers spiritual cu problemele sale specifice, dar și cu resursele sale proprii.
      Conduita lui Don Bosco fată de Giovanni Cagliero poate fi luată drept exemplu clasic în această privință.
      Acest tânăr era argint viu și neastâmpărul personificat. Era atât de nedisciplinat - ne spune E. Ceria - încât în timpul Liceului ar fi obosit cu siguranță răbdarea lui Don Rua, pe atunci cleric, dacă acesta încă de pe atunci nu ar fi fost un candidat la sfințenie.
      Propunerile de a-l elimina deveneau tot mai insistente, dar Don Bosco tăcea și aștepta. Văzându-l pasionat și deosebit de talentat pentru muzică, începu prin a-i da el însuși primele - lecții și-l însărcină apoi pe clericul Bellia să continue lucru început.
      Cagliero, văzându-se înțeles și secondat în această înclinare pentru el primordială, îndrăgi Oratoriul și, încetul cu încetul, deveni docil. Pe măsură ce progresa în ale muzicii, el înainta și în cunoașterea de sine și ajunse pentru el însuși o revelație; și în acest fel Oratoriul își avu primul său dirijor și compozitor, Tara de Foc, primul său vicar apostolic și Congregația Saleziană, primul său Cardinal!
      Temperament vulcanic și întreprinzător, era tocmai omul de care aveau nevoie misiunile Americii de Sud, spre a fi statornicite temeinic. Angajat pe un drum, el rămânea consecvent. Iar cine perseverează, nu poate să nu izbândească atunci când are gând curat.
      Încă din clipa debarcării sale la Buenos Aires, noul episcop misionar a fost întâmpinat cu o ostilitate fățișă din partea presei anticlericale și cu o adversitate și mai grea de consecințe, cea a însuși președintelui Republicii Argentina, generalul Roca.
      Obținând o audiență, acesta, în loc să-l salute, îl apostrofă:
      - Dumneata nu știi că Papa nu are nici un drept de a trimite episcopi în Argentina înainte de a se fi înțeles cu Guvernul?
      Mgr. Cagliero nu se lăsă intimidat și-i replică prompt că el nu are nici o dieceză în Argentina, fiind de fapt titularul Magidei din Asia Mică, și doar de aceea a venit, să ajute pe bieții misionari din Patagonia.[170]
      Generalul, dezarmat, în cele din urmă, deveni chiar prietenos și binevoitor, dându-i recomandări în scris către subalternii săi din sudul țării.
      Ajuns în Ţara de Foc, avu de luptat cu dificultăți economice, climaterice și politice de nedescris. Dar el nu numai că nu se înspăimânta, ci savura lupta, entuziasmându-i și pe ceilalți. Rezistent ca oțelul și prompt în a se decide, el își exploră personal imensul teritoriu, cu eforturi și printre primejdii fără pereche.
      Să amintim doar una din aceste peripeții.
      Străbătuse - în fruntea unei expediții misionare - peste 1300 de km călare (de la București la Viena sunt abia 1170 km) și urcau acum printre prăpăstioasele povârnișuri ale Anzilor, cu gândul de a trece pe versantul celălalt în Chile când, la un moment dat, calul episcopului se sperie, cabrându-se și zvârlind din copite, pentru ca în clipa următoare s-o ia la goană într-un galop nebunesc în jos pe o potecă îngustă cu stânci colțuroase pe o parte, iar pe cealaltă, o prăpastie amețitoare.
      Mgr. Cagliero, fără a-și pierde cumpătul, ochi un punct mai puțin accidentat și, scoțându-și fulgerător picioarele din scărițe, se aruncă la pământ. Vioiciunea temperamentului îi salvase de astă dată chiar viața. Fără această mișcare îndrăzneață ar fi sfârșit-o și el în abis, de unde un sunet înăbușit anula pieirea dobitocului năbădăios, câteva clipe mai târziu.
      Însoțitorii încă îngroziți, îi dădură primul ajutor. Avea două coaste rupte, cu sfâșiere adâncă de mușchi în toată partea stângă și leziuni pulmonare serioase. Obrazul și mâinile erau toate sânge. Pus pe cal, a fost dus la Malbarco, satul cel mai apropiat, pe țărmul Neugenului (afluent al lui Rio Negro) ; dar coborârea aceasta a fost un adevărat martiriu.
      Cu toate acestea, după zece zile se ridică din pat pentru a celebra, și peste alte trei zile, își reluă expediția întreruptă. Așa-i viața de misionar!
      În același an, toamna, îl regăsim hazardându-se cu o corăbioară de patruzeci de tone, în explorarea numeroaselor insule de la sud și vest. Pe insula Dawson și insula Grande, se întâlni cu un mare număr de indigeni cărora le vorbi, le dărui haine și alimente și-i invită pe Continent la reședința sa din Puntarenas.
      - Tu ești căpitanul cel bun, îi spuneau ei, amintindu-și - nu fără înfiorare - de alți „căpitani” ce făcuseră măcel printre ei. Și „Capitano buono”, căpitanul bun, deveni apoi termenul uzual prin care acești sărmani persecutați îl desemnau pe providențialul lor apostol.

23) Farisei vechi și bigoți noi...

      Și ceea ce a făcut cu Cagliero, Don Bosco a făcut cu toți băieții săi. Aceasta este și explicația faptului că, în jurul său, profesioniști de valoare și scriitorii răsăreau ca ciupercile.
      Atent la aptitudinile și înclinările fiecăruia, el descoperea ușor pe aceia care aveau talent de scriitor și, încetișor, îi îndruma spre domeniul literar ce li se potrivea mai bine. Și-i făcea colaboratori în publicațiile sale, îi înzestra cu cărți și documentația potrivită, îi punea în contact cu oamenii de litere sau de specialitate, le dădea subiecte de tratat, îi asista în primele încercări, dându-le îndrumări practice, și-i încuraja pe toți cei ce aveau nu numai conștiințe de a putea face ceva, ci și voința de „a face să geamă tiparnițele - far gemere i torchi”, cum se spunea în italiana de atunci.
      Singur, și tot așa, și-a format și educatorii, predicatorii, confesorii, profesorii săi și, în general, toți colaboratorii și asistenții. El se știa răspunzător în fața Providenței pentru fiecare dintre ei și că trebuia să pună în valoare talentele reale pe care Dumnezeu le-a sădit în firea fiecăruia, și de aceea își impunea, de la caz la caz să-l cunoască pe Johnny, vorba lui Chesterton.
      Dar și aici, ce deosebire radicală între clarviziunea de geniu a lui Don Bosco ce formează prin acțiune și nerozia plată a educatorilor comuni, pentru care fațada e totul, în alte cuvinte, între formarea prin acțiune și cea prin exerciții.
      În timp ce tinerii cei mai talentați și cu calități deosebite ies, în general, iremediabil sluțiți din institutele de educație obișnuite, în educația saleziană, din contră, sunt tocmai cei cu o natură mai bogată cei ce sunt mai reușiți. De unde această deosebire?
      Educatorii obișnuiți, când vreunul dintre tineri are o voce frumoasă sau are vreo dexteritate deosebită la sport, pictură, muzică, declamare, teatru etc., îl laudă și-i dau importanță mai întâi ei, și apoi, foarte curând, tânărul respectiv însuși va începe să și-o dea singur. De acum are iluzia că e deja vedetă! Socotindu-se indispensabil, abuzează și crede că de aici înainte își poate permite excepții și orice. „Au doar neapărată nevoie de mine”, gândește el.
      Nu e un lucru constatat, de cei ce cunosc bine viața din seminarii, că în general clericii „bine” sau cu voci frumoase n-au nici o viață interioară și nici o profunzime supranaturală? Prin aceasta noi nu vrem să pledăm câtuși de puțin pentru seminariști afoni, ci doar pentru o schimbare de atitudine și a mentalității educatorilor în general, pentru o formare prin acțiune, nu prin simularea unor exerciții de pietate.
      Când educatorii urmăresc, în primul rând, ca instituția lor să producă impresie bună, iar nu să creeze conștiințe, caractere de granit și suflete de apostol, este fatal ca cei mai talentați să devieze și să abuzeze. Când fațada și succesul exterior e principalul, de ce n-ar profita în consecință? Cei mai talentați își exploatează avantajele în dauna tuturor, deși aceasta se face în primul rând spre propria lor ruină, lucru pe care - cel puțin deocamdată - ei nu-l văd. Vina mai mare nu este a lor, ci a educatorilor, ei înșiși simpli funcționari, ce se prea poate să facă bună administrație, dar nu educație, în nici un caz!
      Don Bosco în Regulamentul său dă o normă de aur: „Să nu se laude în chip special nici un băiat: laudele ruinează și cele mai frumoase caractere. Unul care cântă bine, un altul care declamă cu ușurință e imediat lăudat, curtat, apreciat ca o comoară: de aici vine ruina principală a Institutului nostru...” [171]
      Intrați pe alte mâini, un Cagliero, un Rua, un Dominic Savio ar fi putut deveni niște monștri, în timp ce Don Bosco a scos din ei capodopere.
      Dar această țintă educativă corectă mai are un dublu avantaj și pe planul vieții de comunitate, și Don Bosco a dovedit-o cu prisosință. Tocmai fiindcă el nu urmărea decât fondul, formarea caracterului, Don Bosco a reușit splendid și în prelucra forma. Nici un educator n-a mai avut succesele avute de el cu oratorienii săi, așa cum am văzut și o să mai vedem.
      Al doilea avantaj era stimularea inteligentă și părintească spre bine și a celor mai puțin talentați: „Cei dintâi din școală se încred - scria Don Bosco - în timp ce alții, mai puțin dotați, se descurajează și, neputându-i egala pe primii, ajung să-și urască profesorul, spunând că-i protejează...”
      Sfântul nu uita că orice băiat, oricât de puțin talentat să fi fost, era totuși și el un suflet. Iar sfinții, sufletele le au în vedere, și nu talentele, de aceea el și cerea celorlalți superiori:
      „Așa să-i tratăm pe băieți, ca pe Pruncul Isus însuși dacă L-am avea printre noi în Colegiul nostru. Să-i tratăm cu iubire, și ei ne vor iubi; să-i tratăm cu respect, și ei ne vor respecta.”
      Și teoriei îi corespundea întru toate practica. Iubirea lui Don Bosco pentru tineret era sfântă și extraordinară:
      „El nu era niciodată indiferent - zice Don Francesco Piccollo (cel din subcapitolul 18, de mai sus) - în fata unui băiat, oricare ar fi fost el. De-ar fi fost chiar regele în cealaltă parte a curții și de-ar fi fost în drum spre a-l omagia, și atunci; Don Bosco, întâlnind un băiat, nu l-ar fi lipsit nici chiar în acele momente de un cuvânt bun sau de zâmbetul său... În fiecare tânăr, el vedea nu băiatul de azi, ci omul de mâine; și avea o mare încredere în buna reușită a tuturor... El avea o inimă capabilă să îmbrățișeze cu palpitațiile sale toată tinerimea pământului...”.
      Educația lui Don Bosco era axată deci pe viață, iar nu pe internat. E tocmai ceea ce-i explică randamentul optim și trăinicia. Căci dacă educația prin exerciții evlavioase nu răzbate dincolo de suprafața conștiinței, cea prin acțiune pătrunde în tainele insului real, în subconștientul său, și-i antrenează întreaga ființă, cu ceea ce are ea mai adânc și mai intim.
      În schimb, exercițiile, chiar bine făcute, ignoră totuși adevărata viață, cea reală, de dincolo de cadrul internatului, și nu angajează, în ultimă analiză, decât mintea copilului pe drumul cel bun. Însă, de obicei, ele nu sunt nici măcar atât, devin mașinale și degenerează într-o rutină pur fizică, din care sufletul e cu totul absent.
      Formarea prin acțiune, dimpotrivă, presupune că ai un Mare Gând ce te mistuie, un Ideal ce-ți face o dulce obligație de a-l împărtăși și semenului tău și, vrând-nevrând, trebuie să-ți pui la contribuție întreaga ființă cu toate posibilitățile ei, pentru a face ca idealul tău să cucerească și pe alții. Dacă virtutea este trecută astfel în reflexe și devine mai a noastră, tocmai fiindcă răscolește și pătrunde până în străfundurile subconștientului, ea este totodată și mai viguroasă, căci există o lege a spiritului, ce face să nu posezi cu adevărat o bucurie, un adevăr, o virtute decât în clipa în care le poți împărtăși și altora, făcându-i fericiți.
      Tocmai de aceea, formarea prin apostolat înflorește totdeauna în bucurie și, chiar dacă lumea nu-ți primește mărturia adusă Idealului viu, cel puțin ea nu-ți poate răpi bucuria ta substanțială și inalienabilă de a fi martorul Marelui Gând: „și bucuria voastră - aceea de a fi apostolii mei - nimeni nu o va lua de la voi”.[172]
      Iar în ceea ce privește pietatea propriu-zisă, exercițiile sunt simplu conformism, duc la rutină și la bagatelizarea a tot ce e sacru. Sufletul se familiarizează cu toate și devine temerar și vulgar în felul de a trata până și lucrurile cele mai sfinte.
      Or „familiaritatea” astfel luată nu e decât cea mai monstruoasă contrafacere a autenticei intimități cu Dumnezeu. Sufletele bigote, deși sunt înghețate și fără o scânteie de iubire autentică în formalismul lor rigid, devin obraznice cu Cel Preaînalt și sunt sigure că doar în ele își mai poate afla El mulțumirea. Ele nu cer, ci pretind;. nu meditează, ci fantazează mirându-se cum de rugăciunea lor n-a săvârșit încă miracole; ele nu mai au de învățat de la nimeni nimic, ci pozează în maeștri și dascăli ai vieții interioare, și vai de cel ce în anumite probleme de viață spirituală ar avea cutezanța unei opinii deosebite... Ele nu pe Dumnezeu îl servesc, ci-și-idolatrizează propriul lor formalism și, fără să-și dea seama, fac un mai mare rău cauzei Bisericii decât cei fără Dumnezeu și dușmanii declarați împreună luați, căci denaturează complet ideea supranaturalului și compromit astfel tot ce e mai intim în Creștinism.
      Și într-adevăr, dacă tot rostul Operei Mântuitorului n-ar fi fost - cum lasă ei să se înțeleagă prin tot ceea ce fac și spun - decât să înlocuiască pe fariseii Vechii Legi cu bigoții celei Noi, El putea nici să nu mai vină...
      Aceia L-au răstignit în persoana lui istorică, iar aceștia în realitatea lui mistică, căci Hristos și Biserica, Hristos și Creștinii, sunt una și aceeași realitate. Așa cum Fariseii pretindeau c-ar fi deținut ei, și cei de teapa lor, toată sfințenia legală a Vechii Legi, tot astfel bigoții cred că au pus monopol pe Creștinism. Și dacă omenirea se pierde e din cauza acestora, căci ei nu se lasă transformați de Hristos, iar pe cei care s-ar lăsa, îi îndepărtează.
      Tocmai de aceea și este atât de necruțător Mântuitorul cu ei. Blândul și bunul Mântuitor pe cei păcătoși îi iartă, nu însă pe fariseii contra cărora a rostit acea teribilă sentință de repetată osândire, din cap. XXII, a Sfântului Matei: „Vai vouă, fariseilor și cărturarilor fățarnici...”
      Însă dacă bigotismul poate persista până când formarea se mărginește la exerciții și practici rituale, el devine imposibil din clipa în care cineva s-a lăsat cucerit de Hristos și-i devine apostol. Prin apostolat, sufletul devine însutit îmbogățit de acel Hristos, pe care-L dă altora și devine totodată mai conștient de imensa nevoie a harului. Apostolatul îl face docil sub acțiunea Spiritului Sfânt. Încreștinarea se săvârșește în ființa lui reală și în viața lui cea de toate zilele și, când e vorba de Hristos, sufletul nu se mai mulțumește cu expediente bigote sau administrative. În fața Lui el nu-și etalează, ca fariseul, minuțioasa-i și găunoasa-i vrednicie legală.
      Apostolul știe că oricâte rugăciuni ar spune, oricăror lipsuri și austerități s-ar supune, oricâte posturi și ajunuri și-ar impune, oricâte cărți evlavioase ar compune sau icoane ar expune etc., până când nu s-a dăruit mai întâi pe sine lui Hristos, el n-a făcut nimic. Și e tocmai lecția dăruirii totale de sine ceea ce ne învață Don Bosco și toți sfinții, căci nu de agitația noastră are nevoie Mântuitorul, ci de noi.
      E adevărat însă și faptul că această dăruire nu mai este o principală preocupare pentru cei mai buni dintre creștinii de astăzi. Și nu este oare simptomatic și un simbol mult mai grăitor chiar felul în care ne sunt împodobite bisericile noastre? Aur așternut peste gips sau lemn! Iată stilul creștinătății de azi.
      Acestei străluciri, aparent prețioase, nu i-ar fi preferabil bronzul masiv și dur care, deși mai puțin lucitor, e cu totul de o altă rezistență și valoare?
      Peste bronzul unui suflet format prin acțiune poți pune și învelișul aurit al exercițiilor de pietate, dar atunci spoiala aceasta devine tare ca bronzul însuși. Chiar dacă în timpul bătăliei auritura cade, bronzul rămâne. Or, noi de metal solid avem nevoie, căci suntem biserica luptătoare. Și rezistența în luptă a unui suflet nu vine de la eventuala fațadă, ci de la calitatea aliajului său.
      Iată de ce, o vizită la o familie săracă (dar nu cu mâna goală), cu conștiința vie că ÎL cercetezi pe Hristos, e preferabilă la o sută de mii de mătănii. Experimentarea mizeriei altora, care-ți sunt frați, ba mai mult, sunt însuși Hristos, e mai formativă și mai răscolitoare decât toate exercițiile de pietate. Pentru anumite mătănii rău făcute, vei mai avea de dat seama și la Judecată pe când: „ceea ce ai făcut unuia mai mic decât Mine Mie Mi-ai făcut!” zice Mântuitorul.
      Acestei motivări teologice a preferinței date formării prin acțiune (față de cea prin exerciții) i-am putea adăuga o observație pur psihologică.
      Exercițiile, cu oricât suflet le-am face, aduc totdeauna cu sine un sentiment de autoiluzionare. Cine, dintre cei formați prin exerciții; n-a avut surpriza ca la o întorsătură neplăcută a vieții și când a fost luat pe neașteptate să reacționeze cu o ciudă și o fierbere lăuntrică nemaipomenită, cu o revoltă și porniri de care niciodată nu s-ar fi bănuit în stare? Cel mai surprins este sufletul însuși, ce se crezuse atât de înaintat și, dintr-o dată, își vede amenințat, ba chiar mistuit, cu un singur chibrit, întregul seceriș al unei vieți de eforturi penibile.
      Explicația pare simplă. Exercițiile de pietate nu numai că permit, spre a relua o comparație precedentă, ci chiar contribuie la ațipirea fiarelor din jungla subconștientului nostru. Ele rămân însă la pândă, și când ocazia le va trezi, ele ne pot sfâșia.
      Aplicând aici imaginea sugestivă ce ne-o dă despre puterea Artei mitologia greco-romană, am putea spune că prin apostolat, dimpotrivă, fiarele înseși, cu toată puterea lor formidabilă, sunt subjugate, înjugate și supuse voinței, servind-o admirabil.

24) Suflete în flăcări

      Noi nu vrem să spunem prin aceasta că exercițiile ar fi inutile, ci doar că ele își primesc rostul de altundeva; de la dăruirea noastră lui Hristos. Așa cum nu hainele dau valoare unui om, ci caracterul, virtuțile și personalitatea sa, tot astfel nu exercițiile evlavioase - simplă formă externă - dau valoare unui creștin, ci fondul pe care-l exprimă, adică gradul de dăruire și de unire cu Hristos. Fără de aceasta, ele sunt găunoase, sterile; fără El, zadarnice sunt toate.
      Viața creștină în general (și deci cu atât mai mult evlavia, care nu e decât unul din aspectele ei) are ceva incomplet și deficient în noi - ca să ne folosim de un gând drag Sfântului Augustin - așa cum viața singuraticelor mădulare e lacunară și schiloadă (față în față cu organismul viu întreg) și dornică de trăirea cu întregul și setoasă de a fi în armonia sănătății și împlinirii întregului. „Fără Mine, nu puteți face nimic” (Ioan, 5) ne spune limpede Mântuitorul: fiind încorporați în Hristos din clipa în care ne botezăm, noi nu putem face nimic în lumea vieții divine pe care am primit-o decât uniți și mișcați de Hristos, viața vieții noastre.
      Iar evlavia n-ar vrea să exprime decât un grad mai adânc de intimitate cu El, de unire cu Hristos. Or, semnul cel mai sigur că evlavia noastră e adevărată e incoercibila dorință lăuntrică de a-i fi apostoli. Dacă orice adevăr, orice bucurie, orice admirație se cere împărtășită, cu atât mai mult trebuie să simți această nevoie când în inima ta a pătruns cu adevărat Adevărul însuși și Bucuria infinită, Hristos.
      Când Îl ai într-adevăr, nu poți să nu simți râvna mistuitoare a Apostolului: „Vai mie, de nu voi binevesti!” (I. Cor., IX, 16). Botezații care nu se simt biciuiți și torturați de această râvnă și iubire infinită arată că nici personal nu-L au, că nu sunt creștin, ci simpli osândiți pe care, din cine știe ce tainică orânduire, iadul a întârziat să-i înghită.
      Evlavia care se mărginește să te încânte pe tine și te împinge să pozezi și să te faci remarcat, dar care nu duce la apostolat, numai evlavie nu-i. Iar exercițiile de pietate care nu te unesc pe tine cel real, în fiecare clipă și prin fiecare fibră a ființei tale, cu Hristos, orice, numai creștine nu sunt.
      Acesta e marele abuz ce se face cu exercițiile de pietate în clipa în care sunt smulse de pe fondul lor: VIAŢA ÎN HRISTOS. De aceea, în loc de creștin autentici, ne-au dat niște conformiști degenerați, ce se pretind exponenții Creștinismului, tocmai pentru crima pe care ei și-o socotesc drept merit, de a fi transformat evlavia în bigotism.
      Dar la gândul lor, Mântuitorul blând și atotînțelegător nu-și poate înfrâna ironia: „Ei cred că în multă vorba lor vor fi auziți”, (Matei VI, 7), iar Spiritul Sfânt ne spune: „Cucernicia acestora zadarnică este... căci credința, fără fapte, moartă este.” [173]
      Și dacă am căuta motivul psihologic al acestei rătăciri și ne-am întreba de ce sunt atâția bigoți (adică niște formaliști ce se cred cucernici, dar de fapt sunt închirciți în carapacea unei autosuficiențe și a unui egoism feroce), răspunsul nu poate fi decât cel dat deja în capitolul 20, de mai sus: nu poți fi evlavios, înainte de a fi creștin, și nu poți fi creștin, înainte de a fi om.
      Căci nu poli fi intim cu Hristos cum cere evlavia, dacă nu-l ai mai întâi pe Hristos (realitate ce ți s-a dat prin botez), căci, devenit adult, nu-L poli avea pe Hristos care s-a făcut OM pentru tine, ca astfel El să trăiască în tine și tu în El decât fiind mai întâi tu însuți un om, un om de inimă și având măcar acel grăunte de bunătate, dreptate și onestitate firească pe care Dumnezeu îl va cere la Judecată chiar și de la ultimul păgân.
      La ce folos toată credința și cucernicia cuiva, dacă ea e goală, fără fapte și fariseică?
      Iată pentru ce, adevărata expresie a evlaviei autentice nu o constituie exercițiile, ci apostolatul, și iată și de ce, formarea creștină autentică nu ele o dau, ci apostolatul. Iar prin apostolat se înțelege nu agitația externă, ci profunzimea unirii cu Hristos, căci a fi unit cu Hristos și a fi apostol sunt identice.
      Când această unire există - ne gândim la Sfânta Tereza a Pruncului Isus și la toți contemplativii autentici - chiar de-ai fi retras dintre semenii tăi, tu ești totuși apostolul lor prin rugăciunea și jertfa ta ascunsă de lume, dar vie în Hristos, căci harul nu cunoaște distanțele și barierele, și toți creștini sunt unul și același organism. Așa cum numai un ignorant poate socoti mai importantă alergarea picioarelor sau frumusețea părului decât opera celulelor din plămâni, ce ozonează sângele, tot astfel și în Trupul Mistic al lui Hristos, rugăciunea și implorarea tăcută și iubirea Sfinților e mai necesară vieții Bisericii decât toate operele exterioare.
      Fără operele exterioare, chiar dacă tânjește, Biserica totuși trăiește, dar, fără sfințenie, ea se asfixiază. Acest fel de a vorbi este impropriu, deoarece, așa cum vedem și din viața lui Don Bosco, sfințenia e totdeauna întreprinzătoare, înflorind spontan și în apostolat extern și rodnicie socială. Motivul teologic e simplu: Hristos n-a venit pentru un om, o generație, un neam, ci pentru a-și încorpora în Trupul Mistic întregul neam omenesc.
      De aceea, cei ce nu poartă în ei un suflet neliniștit de misionar nici nu-l au pe Hristos, căci, dacă nu răspândești căldură în jurul tău, e indiciu sigur că tu însuți nu ai căldură.
      Or, ce este evlavia, fără apostolat, decât un foc pictat, un foc fără căldură?
      Și prin contrast, ce sunt oare Apostolii și toți Sfinții decât suflete în flăcări? Suflete pentru care Marea Iubire este totul?

25) Sfintele Taine puse în valoare

      Toate acestea erau necesare pentru a stabili două lucruri:
      Mai întâi că, deși educația saleziană este prin definiție o educație specific creștină și supranaturală, ea este cât se poate de departe de a neglija elementul firesc. Ea îl ia pe om în integritatea lui, răzbate și pătrunde până în străfundurile subconștientului.
      În al doilea rând că, în această pedagogie, accentul nu e pus pe exerciții, ci pe apostolat. Exercițiile de pietate nu mai sunt căutate ca un scop în sine, ci ele sunt repuse în cadrele lor firești, acelea de a fi simple mijloace pentru acțiunea de cucerire a sufletelor de către Hristos.
      Don Bosco menținea, cu o dârzenie de Sfânt, Sfânta Liturghie în fiecare dimineață, rozarul[174] și examinarea zilnică a conștiinței, reculegerea lunară etc., însă el avea grijă nu ca acestea să se facă, ci ca să fie bine și apostolic făcute.
      Aspectul esențial (aparent negativ) al pedagogiei Sfântului, spusesem mai sus,[175] este tocmai lupta necruțătoare contra păcatului și a prilejurilor de păcat. De aceea nu se poate mira nimeni când spunem că Mărturisirea și cuminecarea deasă erau pentru el mijloace de căpetenie în această luptă. Amintisem de altfel mai sus,[176] când cu vizita Lordului Palmerson, de importanța și eficacitatea suverană pe care Don Bosco o atribuia Mărturisirii și cuminecării frecvente. Nicăieri Don Bosco nu e atât de mare ca în scaunul Mărturisirii, și niciodată atât de fericit ca în clipa când își cuminecă pe scumpii săi fii, unii ca îngerii de curați.
      Dar și aici, cât tact! Pentru a le oferi prilejul de a se mărturisi cu ușurință, preoții așteptau în diferite puncte ale Bisericii tot timpul Sfintei Liturghii.
      Iar în ce privește cuminecarea, Don Bosco interzise formal să se meargă pe bănci. Se ridicau răzleți și cu o anumită dezordine voită, anume pentru ca tinerii să-și dea seama că nu sunt supravegheați și nu cumva să recunoască sacrilegii, spre a fi, cel puțin în exterior, bine apreciați de superiori. E adevărat că, astfel, ordinea externă și spectacolul oferit străinilor lăsau de dorit, însă Don Bosco căuta profitul sufletelor, iar nu încântarea vizitatorilor. El știa bine că numai ceea ce faci simțindu-te liber zidește, și tocmai de aceea și punea atâta zel în a-și face băieții să simtă această libertate.
      Așa cum, la Mărturisire, Don Bosco, cu intuiția și carismele lui de sfânt, citea în inimi și răscolea răul până la rădăcinile lui cele mai tăinuite și ascunse, tot astfel își învăța băieții să se cuminece: lui Isus Euharisticul, ce venea la ei, băieții îi deschideau toate încăperile ființei lor: gânduri, doruri, fapte, preocupări, sentimente etc., îngăduindu-I ca prin divina osmoză a Cuminecării Mântuitorul să le înlocuiască cu acele dispoziții țâșnite din însăși sfințenia Sa. Și în acest fel, primirea Sfintei Taine nu mai constituia un punct oarecare din programul internatului, alături de spălatul pe dinți sau lustruitul ghetelor, ci devenea ceea ce trebuia să fie: acțiunea de cucerire a sufletului de către Hristos.
      Cu șaizeci de ani și mai bine înainte să fie pronunțat la Roma, Don Bosco scria acele cuvinte pe care le vom regăsi în Decretul „Quam singulari” al lui Pius X despre cuminecarea frecventă:
      „Când copilul știe deosebi Pâinea Euharistică. de cea obișnuită și când e suficient de instruit nu trebuie să ne mai uităm la vârstă, ci trebuie ca Regele Cerului să vină și să domnească în acel suflet. "
      El milita pentru cuminecarea timpurie, „pentru ca Mântuitorul să ia în stăpânire inimile copilașilor înainte ca păcatul să le fi stricat”.
      Toată ambiția sa era să coopereze cât mai eficient, pentru ca influența lui Isus Euharisticul asupra sufletelor să fie totală.
      E adevărat însă și faptul că numai un sfânt putea vorbi așa, căci numai sfinții s-au lăsat cuceriți total, mai întâi ei înșiși, de Hristos și de Spiritul său Sfânt.
      În acest fel, primirea Sfintelor Taine nu mai. era exercițiu, o simplă devoțiune, ci era făcută în stil de acțiune: o acțiune de cucerire a întregii ființe omenești de către Spiritul Sfânt primit sub formă de har prin Sfintele Taine. Nu e, adică, decât continuarea Rusaliilor.
      Și din această cauză exemplul sfinților e atât de antrenant. Dar e și drama educatorilor creștini ce nu sunt sfinți: dat fiind că mai întâi ei înșiși nu s-au lăsat cuceriți de Hristos, totul la ei alunecă spre bigotism, inclusiv primirea Sfintelor Taine, și-i nenorocesc astfel și pe toți elevii ce-i imită, după ce s-au nenorocit mai întâi pe ei.
      Eficacitatea Sfintelor Taine nu atârnă, desigur, de sfințenia celui ce le administrează, ele avându-și puterea de la Patimile de o infinită valoare ale lui Hristos. Și totuși măsura aplicării lor la noi este fără îndoială, în funcție și de dispozițiile noastre. Ce folos că anumite stele din adâncurile cerului au atâta căldură, încât ar putea topi într-o fracțiune de timp toate ghețurile pământului, dacă ele rămân atât de îndepărtate?
      Or, ceea ce este aproprierea sau depărtarea pentru astre sunt dispozițiile noastre când este vorba de primirea Sfintelor Taine.
      Despre Don Bosco - educator s-ar putea spune că el nimic altceva n-a făcut toată viața decât că și-a învățat băieții să se mărturisească și să se cuminece bine. Și tot meritul său este că, fiind sfânt, a și reușit.
      Nimic nu rămâne nerăscolit de har din ființa cea reală a celor ce se mărturisesc și se cuminecă sub direcția sa, fiindcă el însuși se lăsase mai întâi cucerit, prelucrat, transfigurat aievea de Hristos.
      Și tocmai pentru ca această cucerire să fie reală, el nu neglija nici mijloacele psihologice firești de formare. Ce te-ar putea face în mod real mai bun decât vizitele la familiile sărace? așa cum am amintit. Or, încă din 1856, Don Bosco institui primul în Italia o societate pentru tineri, inspirată din principiul Conferințelor Sfântului Vincențiu de Paola, pe care Ozanam le înființase la Paris în 1835. Erau în număr de aproximativ treizeci dintre cei mai mărișori și binele moral ce rezultă, nu numai pentru ei, ci indirect, pentru toți oratorienii, e de necrezut. Angrenați în această minunată acțiune, exercițiile de pietate însele primeau o altă valoare formativă.
      Tot pentru a asigura formarea prin acțiune, pe planul pur intern de astă dată, organiză câteva asociații de apostolat specifice Oratoriului. În jurul unui înger de băiat, Dominic Savio, se grupaseră câțiva din cei mai destoinici băieți, constituiți în așa numita „Compania Imaculatei”. Regulamentul, redactat chiar de Don Bosco, era străbătut de o intensă pietate euharistică și mariană.
      Dar scopul lor principal nu era pietatea individuală, cât apostolatul printre ceilalți. În ședințele prezidate de clericul Rua, ei își desemnau pe aceia dintre colegii lor care aveau mai mare nevoie de asistență morală, fiecare făcându-se peste zi îngerul păzitor și deseori avocatul propriului protejat și client. În proxima reuniune, se expuneau rezultatele obținute. Iar pentru noii veniți, ei aveau un zel deosebit de a-i înconjura cu grijile cele mai fraterne.
      Alte trei asociații asemănătoare înfloreau de asemenea în Oratoriu: două printre elevi (a Sfântului Aloisiu și a Preasfintei Euharistii) și o a treia printre ucenici, a Sfântului Iosif. Ele erau orientate spre ceilalți, și orientate spre masa celor din afara asociațiilor, cu scopul de a-i cuceri, ei nu urmăreau deci izolarea celor înscriși de restul băieților - ca și când ar fi o elită - cum se face de obicei în reuniunile zise evlavioase. Regulile erau redactate chiar de Don Bosco, inspirate fiind toate din același ideal de a-i cuceri pe toți, pentru Hristos. Erau asistate de clerici seniori sau preoți și, din când în când, Don Bosco însuși lua parte la ședințele lor și le vorbea. „Aceste asociații - spune Ceria - îndeplineau funcția generatoarelor electrice, răspândind curentul exemplului bun în întreaga casă.”
      Exemplul bun era contagios, cu atât mai mult cu cât în formarea prin acțiune sunt prinși tocmai membrii cei mai influenți ai comunității, „les meneurs” (conducătorii) cum îi numesc francezii, adică purtătorii de cuvânt și inițiative și deci dătătorii de ton. Aceștia, deși abia în proporție de 4% până la 7%, - dacă ar fi să credem studiilor recente ale lui Godin, Michonneau etc., - sunt totuși conducătorii firești ai masei sociale, ceilalți urmându-i ca o turmă. Când aceștia sunt convertiți, nivelul întregii colectivități se ridică.
      Trebuie însă menționat că, deseori, nu sunt premianții și primii din clasă cei ce joacă acest rol de exponenți autorizați și conducători înnăscuți ai celorlalți.
      Don Bosco se folosea de toate aceste asociații, pentru a lucra în adâncime asupra mediului. Și o făcea intenționat, știind prea bine că majoritatea oamenilor - cu atât mai mult copiii - nu sunt ei, ci mediul în care trăiesc. Dar intrând în acest mediu ales, câți tineri, care altfel ar fi fost pierduți, s-au salvat, devenind la rândul lor salvatori!
      În aprilie 1887, în ultima sa călătorie la Roma, se opri două zile la Arezzo. Când se dădu jos din tren, șeful gării, abia-l văzu, îl recunoscu și se grăbi să-1 întâmpine și în fața tuturor îi sărută mâna. Se întoarse apoi spre cei din jur și, adânc mișcat, le explică:
      „Eu eram un sărman băiat din Torino, fără tată, fără mamă și fără căpătâi. Acest preot m-a cules de pe drumuri și mi-a făcut o situație onorabilă în lume.”
      E un episod ce nu numai că se ridică la valoare de simbol, dar arată totodată cât de atașați îi rămâneau, pentru toată viața, toți cei pe care el îi formase. Când, în schimb, educația se reduce numai la exerciții, de atâtea ori, chiar și numai amintirea fostei vieți de internat trezește sila.
      Nu este oare aceasta marea deficiență a anumitor școli confesionale? Ele îndoapă până la saturație cu exerciții evlavioase călugărești, făcând sufletele să se dezguste de tot acest formalism, pe care-1 cred, deocamdată, religie și pietate. Dar cum ar putea tot acest mănăstirism deplasat să aibă o înrâurire formativă trainică asupra laicilor, când nici pe călugări nu-i fericește? Când spiritul de apostolat a fost uitat, poleiala exercițiilor nu poate să încreștineze nici chiar pe călugări sau seminariști. Dacă prezența lui Hristos nu este într-un suflet acea flacără tot mai vie, tot mai cuprinzătoare a întregii ființe, până o cucerește treptat toată, consfințirea acestuia e deșartă.
      Or, când arzi, aprinzi. Sau invers, dacă tu însuți nu ai adăpostit în tine misteriosul foc sacru, a cărui esență este de a deveni incandescent, conferențiind despre el nu îl vei putea aprinde în alții!
      Înrâurirea se face nu prin ceea ce spui copiilor, ci prin contactul de viață și fuziunea de suflet, prin văpaia aprinsă în chip spiritual din propria văpaie.

26) Familia: mediul ideal al educației

      Dincolo de ceea ce spui, înrâurirea asupra semenilor se face mai mult prin ceea ce ești. Iată de ce educația durabilă și reală se înfăptuiește numai în măsura în care ea atinge întregul om, inclusiv subconștientul, și mai ales acesta.
      „Faceți totul din convingere, totul prin conștiință” spun educatorii buni. Dacă e permis, noi am adăuga: „Prin conștiință, da, dar vizând subconștientul!”, căci virtutea, ca și bucuria nu sunt cu adevărat ale noastre decât din clipa în care au fost trecute în reflexe.
      Or, mijlocul ideal de înrâurire a subconștientului e viața de familie. Obișnuințele bune sau rele, însușite în familie, sunt firele de urzeală pe care se va țese pânza viitoarei noastre personalități morale. Viața de familie este necesară nu numai pentru a ne înzestra cu „cei șapte ani de acasă” (pe care nu-i pot înlocui nici o sută la universitate), ci mai mult, pentru a da posibilitate virtuților creștine de a se sedimenta și cristaliza definitiv în noi.
      Noi nu suntem numai noi, cei conștienți, ci suntem și mediul în care trăim, acel mediu ce ne înzestrează cu o anumită mentalitate, adică un fel specific de a simți, de a gândi și de a concepe și judeca existența. Aprecierile noastre despre lume și viață sunt ierarhizate după șablonul unor judecăți de valoare emise de mediul în care trăim. Acesta ne pătrunde întreaga noastră personalitate, așa cum apa mării îmbibă bureții ce trăiesc în ea. Îi atingi sau îi storci și ei își vor revărsa conținutul. Dar acesta nu e al lor, ci al mediului marin în care se află.
      La fel e cu mentalitatea majorității oamenilor: ea nu este a lor proprie, ci a mediului lor.
      Rațiunea ultimă și metafizică a acestei constatări, de simplu bun simț, e faptul că, fără mediu, nici un om nu poate trăi: din clipa în care există ca persoană, adică este o ființă spirituală dotată cu inteligență și voință liberă, el simte nevoia comuniunii de suflet cu cineva, așa cum Marele Spirit ce l-a creat asemenea sieși, Dumnezeu, e comuniunea de cunoaștere și iubire infinită dintre cele trei Persoane Divine. Dumnezeu ne-a făcut sociali, fiindcă ne-a zidit după chipul și asemănarea sa, care este sociabilitatea Infinită însăși a Preasfintei Treimi.
      Acesta este și motivul adânc pentru care Mântuitorul Întrupat ne-a voit încorporați în Trupul Său Mistic și a insistat atât de mult asupra PORUNCII SALE: „Să vă iubiți unii pe alții”, căci expresia și toată forța de unire dintre spirite e cunoașterea reciprocă ce se deschide în iubire.
      Aceasta este totodată și explicația faptului că Creștinismul primelor veacuri era atât de viguros și irezistibil în expansiunea sa cuceritoare. Atunci comunitatea credincioșilor - spre deosebire de parohiile de azi, ce nu mai sunt decât simple ficțiuni administrative - era un MEDIU VIU, o FAMILIE încântătoare în care neofiții se simțeau atât de acasă și atât de fericiți, gustând noua, transfiguratoarea intimitate ce li se oferise.
      Pentru ei, HRISTOS nu mai era un nume oarecare, ci era familia creștină ce-i înconjura și-i învăluia cu dragostea cea mai gingașă, fericindu-i. Iubirea nu mai era doar o poruncă, ci o realitate mirifică: erau frații pe care-i iubeau așa de curat și de care se știau iubiți mai presus de putința lor de a spune.
      Comunitatea creștină era, pe atunci, un mediu vital, omenesc și divin deopotrivă. De aceea creștinii unei atari comunități erau creștin până în străfundurile sufletului și ființei lor, fiind tari ca însuși Hristos, în care trăiau aievea.
      Or, tăria omului zace în obișnuințele bune cu care-1 înzestrează mediul său de viată. Fără mediu, nimeni nu poate rezista. Căci fiecare om e fie un focar atât de intens de viață, încât prezența lui într-un mediu dat va face spărtură și va constitui nucleul de cristalizare al unui nou mediu, - e cazul Sfinților și Eroilor autentici -, fie va trebui să se resemneze la a nu fi decât simplu figurant și satelit al centrelor de gravitație și polarizare din vechiul ambient în care sunt încorporați.
      Sfinții, din contră, creează un mediu vital nou în jurul lor, captează toate energiile vechi și trezesc altele noi, polarizându-le toate spre noile lor centre de atracție, spre noile idealuri sociale. Tot ce fac sfinții nu e, în fond, decât actul de a face palpabilă, pentru cei din jurul lor, realitatea Trupului Mistic.
      Și ceea ce spunem noi acum nu e nou, ci doar am repetat în alți termeni ideea dezvoltată de Mântuitorul (în capitolele XV-XVII ale Evangheliei Sfântului Ioan), de Sfântul Pavel în toate epistolele sale și de sfinții Părinți în frunte cu Sfântul Augustin în grandioasa sa viziune a creștinătății din „De Civitate Dei”.
      Singurul rost pe care-1 au comunitățile bisericești (dieceze, parohii, asociații și ordine religioase, ca și orice familie creștină) este de a crea acest mediu aievea creștin. Când nu este aceasta marea și principala preocupare, toate celelalte îndeletniciri sunt nu numai zadarnice, ci de-a dreptul periculoase. Sunt periculoase, fiindcă îți dau iluzia că tu ai fi, vezi Doamne, creștin, pentru că te distrezi cu chestiuni administrative sau propagandistice „creștine” și te consideri prin asta - culmea neghiobiei! - dispensat de a-i mai oferi lui Dumnezeu și fondul vieții și ființei tale, deși tocmai aceasta e tot ce-ti cere. Și până când fondul acesta nu i 1-ai dat lui Dumnezeu, tu îți bați joc de Dumnezeu, dar mai ales de tine.
      Pentru același motiv, nu poți avea profesioniști creștin decât creând un mediu profesional, el însuși creștin. Știm că, pentru a reîncreștina mentalitatea profesională, ar fi necesare o revoluționare și o totală răsturnare de valori. Dar aceasta trebuie să se întâmple cu orice preț, chiar dacă acest preț este cel al sfințeniei. Singuri sfinții sunt cu adevărat în stare să reformeze mediul, iată de ce e atâta nevoie, în toate profesiunile, de ei.
      Iar problema educației este și ea tot o problemă a mediului.
      De ce nu reușesc atâția profesori de pedagogie, deși poate la curent cu toate teoriile, să scoată, dacă nu creștin, cel puțin oameni din copiii lor? Pentru că familia nu mai are acea intimitate pe care numai comuniunea continuă de suflet cu Dumnezeu ți-o poate da. Așa cum o vom arăta într-un capitol viitor, omul fără Dumnezeu nu mai rămâne nici om deplin, și când dispare El, dispare puterea de a iubi dezinteresat și tot ceea ce-1 face pe om om.
      Cât de amarnic greșesc acele mame care spun că ele nu vreau să-și influențeze copiii în ce privește religia, ci să aleagă ei singuri când vor fi mari!
      Când în familie nu se trăiește căldura prezenței lui Dumnezeu, a aștepta ca totuși în sufletul copilului să se formeze virtuțile e tot una cu a aștepta în plin ger coacerea holdei pentru seceriș. Dacă dintru început părinții înșiși n-au venerat autoritatea lui Dumnezeu precum se cuvenea, copiii o vor simți și îi vor dezamăgi la rândul lor. A apela la Dumnezeu e foarte bine, însă nu e eficace decât dacă și dinainte s-a trăit în acest stil: „Nu sub deal se dă calului ovăzul”, cum spune înțeleapta zicală a poporului nostru.
      Și dacă și pentru atâția părinți creștini e adevărată constatarea: „Copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari”, ea este cu atât mai mult pentru cei fără credință trăită. Necazuri, buclucuri, mizerii de tot felul, iată ce le rezervă creșterea copiilor lor.
      Când credința e vie, familia este și rămâne mediul ideal al educației.
      Mediul cald, primitor, intim de familie, a fost și nota caracteristică a Oratoriului salezian. „VIVEVAMO D'AFFETTO” (trăiam din iubire), spunea canonicul Ballesio, povestind viața Oratoriului pe care el însuși o trăise mai mulți ani în șir. Era o familie, deși împrejurările externe erau departe de a-i favoriza. Iarna nu prea aveau foc, hrana era cum era, deșteptarea se făcea la orele 5: 30, drept îmbrăcăminte aveau mantale și alte haine militare rebuturi și pe care Don Bosco le obținuse de pe la comandamente. Și cu toate acestea, nota dominantă a casei era VESELIA, căci iubirea lui Don Bosco îi învăluia patern pe toți și bucuria lui de sfânt era contagioasă.
      Ce nu-și permiteau acești ștrengari pentru a-și arăta afecțiunea față de părintele lor! Așa de exemplu, când Don Bosco ajungea târziu la cină, băieții profitau de aceasta și, abia ieșiți ceilalți superiori, o zbugheau înăuntru pentru a se bucura de prezența părintelui lor.
      Primii sosiți - scrie Auffray - așa cum era și firesc, se înghesuiau cât mai aproape, atât de aproape încât căpșoarele lor se rezemau de umerii lui Don Bosco; alții rămâneau puțin mai îndărăt, cu coatele pe spatele scaunului. O altă parte, luând băncile cu asalt, se așezau pe pozițiile cucerite: unii așezați cu picioarele încrucișate, alții în genunchi și ultimii, sus în picioare. Între timp restul scaunelor fuseseră așezate de ceilalți lângă zid și se urcaseră pe ele. Ultimii sosiți se vârau în spațiul liber dintre masă și bănci. S-ar fi putut crede că nici unul nu s-ar mai fi putut apropia de bunul lor părinte. Greșeală! Mai sunt încă cei mai mici. Ei se strecoară pe sub mese și iată că trupurile lor, cu un aer de triumf, se ivesc dintr-odată aproape de tot de Don Bosco, care zâmbea de îndrăzneața lor apariție. Ce tablou splendid era acest ciorchine de căpșoare, strânse în jurul Părintelui lor!
      E adevărat însă și faptul că numai un sfânt își putea permite luxul unei atari apropieri, fără riscul de a fi compromis. Căci pe un sfânt, cu cât îl vezi mai nemijlocit, cu atât ești forțat să-1 admiri tot mai mult. Aceasta și explică de ce, cu toată simplitatea de forme, respectul de fond pentru Don Bosco nu numai că nu se diminua ci, dimpotrivă, sporea.

27) Viziunea din Roma și camera din strada Cottolengo, 32

      Însă cu timpul, când Don Bosco și Don Rua se văzură siliți să lipsească mereu din Oratoriu - ca urmare a dezvoltării extraordinare a operelor saleziene - această intimitate de familie ajunsese în mare primejdie. Don Bosco se găsea la Roma - suntem în 1884 - când, avertizat de o viziune, scrise o lungă epistolă superiorilor, punându-i în cunoștință de cauză. Din fericire, aceasta ni s-a păstrat. lată conținutul scrisorii:
      Se văzu în picioare lângă patul său, când îi apărură doi dintre elevii primilor ani, ce-i prezentară comparativ două tablouri: Oratoriul primelor timpuri și cel de acum.
      În primul tablou, totul era viață, mișcare, veselie și unul din tineri îi zise:
      - Familiaritatea aduce cu sine iubirea, și iubirea încredere. Aceasta deschide inimile și băieții spun totul fără nici o teamă profesorilor, asistenților și superiorilor. Devin sinceri și în afară de Mărturisire și se supun docili tuturor ordinelor celor de către care ei se știu iubiți.
      În al doilea tablou, o plictiseală, o oboseală, o posomorâre, o neîncredere de te cuprindea jalea. Celălalt tânăr zise:
      - De aici, din lipsa zburdălniciei la recreație izvorăște reticența de a se apropia de Sfintele Taine, neglijența exercițiilor de pietate în biserică și în alte părți, sila pentru acest loc în care Providența divină îi copleșește de toate bunurile pentru trup, minte și suflet. De aici deficiențele în a răspunde la propria chemare; de aici nerecunoștințele față de superiori; de aici șușotelele, reticențele și cârtirile, cu toate celelalte urmări deplorabile.
      Atunci Don Bosco întrebă:
      - Și cum s-ar putea reînsufleți acești băieți ai mei atât de scumpi, pentru ca să-și redobândească vechea voiciune, veselie și zburdălnicie?
      - Prin iubire!
      - Prin iubire? Dar... nu sunt ei oare îndeajuns de iubiți?
      - Ba da. Dar lipsește ceea ce este mai important!
      - Ce anume?
      - Trebuie ca băieții nu numai să fie iubiți, ci ca ei înșiși să știe că sunt iubiți. Trebuie ca ei, văzându-se iubiți în lucrurile plăcute lor și secondați în înclinările lor de copii, să învețe să vadă cu iubire și acele lucruri care lor - în chip firesc - le plac prea puțin, cum sunt disciplina, studiul, mortificarea și stăpânirea de sine. Nesocotind mai puținul, se pierde, fără rost, ce este mai mult: și acest mai mult sunt oboselile. Trebuie iubit ceea ce le place tinerilor, iar tinerii, la rândul lor, vor iubi ceea ce le place superiorilor. În acest fel, oboseala lor va fi ușurată...
      Pe vremuri - continuă băiatul - inimile erau toate deschise superiorilor pe care tinerii îi iubeau și li se supuneau bucuroși. Acum superiorii sunt considerați doar superiori, nu mai sunt părinți, frați și prieteni, și de aceea ei sunt temuți și puțin iubiți. De aceea, dacă vrem să fim trup și suflet, din iubire față de Isus, bariera neîncrederii trebuie sfărâmată și înlocuită cu încrederea cordială. Supunerea să călăuzească pe elev, așa cum o mamă își conduce copilul...
      - Și cum poate fi înfrântă această barieră?
      - Prin familiaritate, familiaritatea cu băieții, mai ales în timpul recreației. Fără familiaritate, iubirea nu se dovedește și, fără această dovadă, nici încrederea nu există. Cine vrea să fie iubit trebuie să facă să se vadă această iubire. Isus Hristos s-a făcut mic cu cei mici și infirmitățile noastre le-a luat asupra sa. Iată modelul și învățătorul familiarității. Profesorul, văzut numai la catedră, e învățător și nimic mai mult; dar dacă coboară în recreație cu tinerii, el apare ca un frate. Dacă unul e văzut numai predicând de pe amvon, se va spune: „își face nici mai mult, nici mai puțin decât datoria”; dar dacă spune un cuvânt în recreație, acesta e cuvântul unuia care iubește. Câte convertiri n-au pricinuit unele din cuvintele Dumneavoastră, ce-au răsunat pe neașteptate la urechea unui tânăr care se distra. Cine se știe iubit, iubește și el; și cine e iubit obține orice, de la cei tineri în special. Această încredere stabilește-un curent electric între tineri și superiori. Inimile se deschid și-și dezvăluie greșelile. Această iubire le dă superiorilor tăria de a suporta oboselile, necazurile, ingratitudinile, dezordinile, greșelile, neglijențele băieților. Isus Hristos n-a frânt trestia pe jumătate ruptă și nici n-a stins meciul ce mai fumega încă (Matei XII, 20). lată modelul vostru! Atunci nu se va mai vedea nici unul lucrând din mărire deșartă; nici retrăgându-se de la îndatorirea supravegherii din gelozie pentru o temută preponderență a altuia; nici cârtind pe socoteala altora, spre a se face mai iubit și mai stimat de tineri; cu excluderea celorlalți superiori, deși, așa lucrând, nu-și câștigă decât dispreț și lingușiri fățarnice; nu se va mai vedea nici unul lăsându-și inima furată de o făptură și, pentru a-i face curte acestuia, neglijând pe toți ceilalți băieți; nici nesocotindu-și datoria de tot gravă de a supraveghea, de dragul propriei comodități; nici abținându-se de a dojeni pe cine merită dojană, din respect omenesc.
      Dacă această iubire va fi adevărată, nimic altceva nu se va căuta decât mărirea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Lucrurile încep să meargă rău atunci când această iubire tânjește. De ce oare se încearcă să se substituie, Carității și Iubirii divine, răceala unui regulament? De ce sistemului de a preveni prin vigilență și cu dragoste dezordinile i se substituie, încetul cu încetul, sistemul, mai puțin problematic și mai expeditiv pentru cine comandă, de a decreta legi care, dacă sunt susținute și prin pedepse, aprind ură și rodesc neplăceri; și care, dacă nu sunt puse sub observație, pricinuiesc necazuri supraveghetorilor și sunt cauza celor mai grave nereguli? Aceasta se întâmplă în mod necesar, dacă familiaritatea lipsește.
      Superiorul să fie tuturor toate, gata să asculte orice nedumerire sau plângere a băieților, fiind mereu prezent, pentru a supraveghea patern purtarea lor; tot inimă, pentru a căuta binele spiritual și temporal al acestora, pe care Providența i-a încredințat. Atunci inimile nu vor mai fi închise, nici nu vor mai stârni anumite bârfe ucigașe.
      Exclusiv în caz de imoralitate, superiorii să fie neînduplecați. E mai bine să riști a elimina din casă un nevinovat decât de a reține un stricat...
      Și care este mijlocul principal - întrebă iarăși Don Bosco - pentru ca această familiaritate, această iubire și încredere să triumfe?
      - Este observarea exactă a Regulilor Casei.
      Viziunea dispăru și Don Bosco se culcă meditând.
      În seara următoare, viziunea reveni. Îi fu dat să înțeleagă că vina nu era toată a Superiorilor, ci și a băieților, ce nu recunoșteau jertfele făcute de Superiori. Remediul? Sistemul preventiv să fie repus iarăși la vechiul său loc de cinste.
      „Știți voi - dicta Don Bosco mai departe în scrisoarea adresată din Roma Superiorilor și elevilor Oratoriului - știți voi ce dorește de la voi acest sărman bătrân, ce și-a consumat toată viața în slujba băieților săi? Nimic altceva decât păstrând cuvenitele proporții - să se reîntoarcă zilele fericite ale vechiului Oratoriu, zilele de iubire și încredere creștină dintre băieți și superiori; zilele spiritului de condescendență și îndelungată răbdare a unora față de alții, din iubire pentru Isus Hristos; zilele inimilor deschise cu toată simplitatea și candoarea, zilele iubirii și adevăratei veselii pentru toți.
      Am nevoie de această mângâiere din partea voastră. Dați-mi această speranță și făgăduiți-mi că voi veți face tot ce doresc, pentru binele sufletelor voastre. Voi nu vă dați îndeajuns seama de norocul de a fi adăpostiți în Oratoriu. V-o spun în fața lui Dumnezeu, e de ajuns ca un tânăr să Între  într-o casă saleziană, pentru ca Preacurata să-l ia imediat sub ocrotirea Ei deosebită.
      Să ne înțelegem deci limpede. Dragostea celor ce comandă, dragostea celor ce se supun, să facă să domnească printre noi spiritul Sfântului Francisc de Sales. Oh, iubiții mei copii, se apropie timpul în care eu va trebui să mă despart de voi, să plec pentru eternitate.”
      La acest punct - povestea mai târziu secretarul său Don Lemoyne - Sfântul încetă să mai dicteze. Iubirea față de fiii săi, ce se trădase din priviri și din timbrul vocii, și gândul despărțirii de ei îi aninaseră în gene lacrimi de duioșie. După câteva clipe, reuși să continue:
      „De aceea, eu ard de dorul de a vă lăsa pe voi toți, preaiubiții mei preoți, clerici sau tineri, pe acea cale a Domnului pe care EI însuși vă dorește, calea dragostei lui Isus Hristos, Domnul nostru, prin păzirea dumnezeieștilor Lui porunci.”
      Viața de familie: iată idealul caselor saleziene, căci e singurul mediu în care sistemul preventiv își dă pe deplin roadele sale.
      Chiar de aceea, acest sistem nu poate fi înțeles decât în viziunea Comuniunii Sfinților. Căci numai pe acest fond divin își primește intimitatea de familie, adevăratul înțeles și farmec. Numai încorporați și altoiți în Hristos suntem noi în largul nostru, căci numai EI ocupă toate spațiile, oriunde ne-am găsi, și Istoria tuturor timpurilor. Religia nu e o încătușare, așa cum crede lumea, ci dimpotrivă, e singura adevărată descătușare, adevărata eliberare a inimii noastre pribeginde în căutarea trudnică a fericirii.
      Libertății hienelor, cutreierând în căutare de cadavre pustiurile raționalismului, Don Bosco i-a preferat „legăturile dragostei”, cele ale intimității banchetului de familie, oferit de cel mai bun Părinte fiilor săi. Pe fiii lui Dumnezeu nu-i leagă atât bunurile ce le savurează, cât amabilitatea Aceluia ce pentru El ne-a și creat, deși deocamdată mai suntem în exil, așa cum soldatul e chinuit pe front și încătușat deopotrivă de dragostea mamei și a patriei, contopite în una și aceeași realitate.
      A iubi înseamnă - într-un anumit sens - și a fi legat: a fi legat de a nu face nimic din ceea ce îl supără pe cel drag. Dar spre deosebire de legăturile materiale, cele spirituale, ale iubirii, nu răpesc, ci dăruiesc adevărata libertate, căci sufletul e fericit de a fi prins în ele.
      Ce miracol psihologic săvârșește iubirea de mamă, cum înzecește forțele și transfigurează toată ființa firavei copile de până mai ieri, ducându-i abnegația la eroism!
      Și ea nu este decât o palidă imagine a iubirii divine, a iubirii aduse de Hristos, ce leagă între ei pe membrii vii ai Trupului său Mistic! Numai în iubire își regăsește sufletul omenesc respirația liberă și numai ea îl face fericit. Să-L iubim e tot rostul nostru în lume, căci din Iubirea Infinită ne-am născut și suntem chemați să ajungem la Marea Iubire iubind.
      E adevărat că această iubire, care nu este decât Hristos Însuși în ritmul imens al Trupului Mistic, Don Bosco nu o formulează doctrinal. El avea ceva mult mai bun: o trăia!
      Și-n urma sa, imitându-l, o trăiau și alții: fiii săi.
      Iubirea lui de părinte era neasemuită. Un călugăr din Congregația abatelui Lanteri spunea cu o nuanță de sfântă invidie: „În via Cottolengo nr. 32 există ceva ce nu se mai găsește nicăieri altundeva, nici chiar în comunitățile mănăstirești: - există o cameră din care orice băiețaș sau tânăr intrat cu inima plină de mâhnire sau durere iese totdeauna radios de bucurie: e camera lui Don Bosco!”

28) Alintații Cerului

      Dar nici roadele nu întârziau să se arate. Oratoriul Sfântului Francisc de Sales
avea, cu zecile, copii și tineri a căror virtute și nevinovăție o egala pe aceea a Sfântului Aloisiu Gonzaga.
      Într-o zi a anului 1878, Don Vespignani, fost Inspector General al Caselor Saleziene din Argentina, mai bine de douăzeci de ani, îl întreabă direct pe Don Bosco:
      - E adevărat că Institutul dumneavoastră are copii curați ca Sfântul Aloisiu?
      - Da, e foarte adevărat.
      - Mi-ați putea spune pe vreunul dintre ei?
      - Da. Cutare și cutare... (Primul era un mic irlandez, al doilea un tânăr italian, ce se făcură amândoi salezieni și muriră în faima sfințeniei).
      De astfel de îngerași în trup se servește uneori Dumnezeu pentru a-și transmite mesajele Sale servitorului Său credincios.
      Astfel, într-una din zile, Don Bosco se afla într-o teribilă încurcătură, neștiind ce decizie să ia într-o afacere foarte importantă, în care interesele cele mai vitale și drepturile cele mai sacre ajunseseră în conflict. Merge să celebreze cu acest gând și, în timpul elevației are o străfulgerare ce-i arată drumul și modul cum să procedeze pentru a trece cu bine peste toate dificultățile. Se simte liniștit și-i mulțumește lui Dumnezeu pentru lumina primită. Dar, sfârșind Liturghia, când se întoarse în sacristie, ministrantul care-1 servise la Liturghie, un înger de băiat, îl trase puțin de ornate, ca pentru a-i comunica ceva. Don Bosco se aplecă puțin și băiatul îi șopti limpede la ureche:
      - Rămâneți la soluția ce vi s-a înfățișat în minte în timpul elevației.
      Rămase uimit, se dezbrăcă de ornatele sacre și, după ce-și termină rugăciunile de mulțumită obișnuite, îl chemă pe băiat la el în cameră. Dar, întrebându-l, acesta îi răspunse mirat și cu toată candoarea că... el unul nu-și amintește deloc să-i fi spus ceva în această dimineață!  În 1871, în preajma unei călătorii la Roma - despre care știau toți că e în pregătire - Sfântul se găsea în curte, când unul din cei mici, ridicându-se în vârful picioarelor, îi spuse:
      - Când veți merge la Roma, să spuneți asta și apoi asta Sfântului Părinte.
      La sfârșitul recreației Don Bosco se reîntoarse în cameră, își chemă băiatul
și-i ceru să repete ceea ce-i spusese eu câteva clipe mai înainte.
      - Dar eu nu v-am spus chiar nimic!
      Ajuns la Roma, Don Bosco, cu spiritul său critic și realist, nu dădu nici o importanță mesajului, dar abia reîntors în Oratoriu, băiețașul nostru iarăși îl întâmpină.
      - Don Bosco, vă rugasem doar să spuneți asta și asta Sfântului Părinte! Vă rog într-adevăr să-mi transmiteți solia.
      Sfântul îl rechemă iarăși în cameră, dar ca și mai înainte auzi răspunzându-i-se eu candoare:
      - Eu n-am spus nimic, eu nu știu nimic!
      Convins fiind însă că prin gura acestui băiețaș grăise Cerul și acum, ca și înainte, când se întoarse la Roma, nu mai uită încredințarea avută. Se poate oare - se vor întreba unii cititori - să spui lucruri pe care tu însuți nu le reții, nu le recunoști ca ale tale și, poate, nici nu le înțelegi?
      Dar nu a spus Mântuitorul: „Nu vă grijiți cum și ce veți răspunde... căci nu sunteți voi cei ce grăiți, ci Spiritul Tatălui vostru este cel ce grăiește în voi?” (Mat. X, 19-20)
      Faptele de acest fel abundă în viețile Sfinților, iar contra faptelor nu există argumente. Iar simplele prejudecăți raționale și sofismele necredinței, nici măcar argumente nu sunt.
      Din clipa în care Dumnezeu există, de ce am vrea noi să-i impunem, Înțelepciunii Infinite și Atotputerniciei Sale, tiparele mărginirii și insuficiențele slăbiciunii noastre?
      Faptul că tu nu ai aparat de radio - cum spuneam în capitolul precedent - nu constituie o dovadă a inexistenței undelor în general! Suntem ultimii care să dăm crezare zvonurilor de viziuni și de minuni. Dar totuși, când acestea nu mai sunt iluzii, ci fapte temeinic și istoric dovedite, a le nega e pură prejudecată. Iar prejudecățile ce sunt altceva decât ideile fixe ale celor ce, altfel, se consideră pe sine a fi normali?...
      Și prejudecățile - această nebunie parțială - sunt mai dăunătoare decât cea totală, tocmai pentru că cei etichetați drept nebuni sunt la balamuc, pe când cei cu prejudecăți îi contaminează pe cei din jur, punând în serviciul ideilor lor fixe toate resursele unei logici și a unei rațiuni ce pot, altfel, să fie foarte viguroase.
      Spre regretul celor cu prejudecăți, faptele extraordinare abundă în viata lui Don Bosco și mai au și cusurul celei mai argumentate istoricități.
      Nu suntem noi cei care să le supraestimăm, căci ele doar însoțesc uneori sfințenia, fără însă să o și constituie. Dar, când fiii lui Don Bosco bătătoreau aceeași cărare, de ce să ne mai mirăm că Dumnezeu le acorda și astfel de privilegii suprafirești?
      În timp ce Don Bosco însoțea un preot străin ce vizita atunci Oratoriul, intrând în altarul Bazilicii Mariei Ajutătoare, îl găsiră pe unul din băieți în extaz, răpit în adorație, în spatele altarului, în aer. La apariția lor, rămase uluit, și apoi, zburând ușor ca un fulg, îngenunche la picioarele Sfântului... cerându-i iertare!
      - Fii liniștit, de data aceasta nu te dojenesc - îi răspunse - mergi, vezi-ți de lucrul tău, nu e nimic.
      După ce băiatul plecă, întorcându-se spre vizitator, se mulțumi să spună:
      - S-ar spune că sunt lucruri din alte vremuri, și se mai întâmplă și azi!
      Într-altă zi, intrând în același sanctuar, dar pe ușa principală de astă dată, și la o oră când nu se găsea nimeni înăuntru, îl văzu pe unul din băieți ridicat în aer în fața imensului tablou al Mariei Ajutătoare: într-un avânt de iubire se înălțase în aer, spre a săruta icoana Preacuratei.

29) Masoneria nu doarme

      Mai e de mirare că rugăciunile unor astfel de copii erau ascultate? Or, a avea copii buni e un lucru foarte important în spinoasa carieră de educator, mai ales când mai ai și dușmani.
      Cunoscutul episcop și publicist, Mgr. Andreea Scotton (autor a mai multor valoroase volume de predici asupra Catehismului), publica în 1907 (17 august), în „La Riscossa di Breganze” (Vicenza), următorul fapt, pe care-l știa chiar de pe buzele sfântului:
      „Un băiețaș de 12-13 ani intră direct în camera lui Don Bosco fără a mai bate măcar la ușă și fără să-și ceară voie, dar cu un accent imperativ în glas îi zise: Don Bosco scrie-ți! Iar Don Bosco, care cunoștea foarte bine darurile supranaturale eu care Dumnezeu înzestrase acel scump îngeraș, luă tocul și scrise.
      Dictarea n-a fost decât o înșiruire lungă de nume și prenume. Erau numele și prenumele anumitor băieți veniți în Oratoriu, îndeosebi din provincia Emilia și introduși cu viclenie, prin mijlocirea francmasoneriei, cu menirea de a-și corupe colegii și de a-i afilia apoi unei secte. Pentru a se recunoaște, își aveau registrele și insignele lor speciale; acel drag băiat dezvălui lui Don Bosco, de-a fir-a-păr, tot complotul până în cele mai mici amănunte. Cercetarea a fost astfel mult ușurată și, în scurt timp, Don Bosco avea totul în mâinile sale.
      Dar înainte de a-l lăsa să plece, el voi să știe cum izbutise băiatul să descopere toate acele secrete; după unele codiri și tergiversări avu drept răspuns că de mai multe zile Mântuitorul îi arătase toate acestea ca într-o oglindă pentru a i le descoperi lui Don Bosco și, pentru că nu i le dezvăluise, azi dimineața fusese aspru dojenit de Mântuitorul după Sfânta Cuminecare.
      Autorul acestor rânduri - pentru cine ar dori să o știe - a auzit povestea chiar de pe buzele Venerabilului servitor al lui Dumnezeu.”
      În timpul unei recreații foarte gălăgioase, Sfântul îi declară aceluiași Prelat cu un suav accent de emoție:
      - Ceea ce mă mângâie mai mult este faptul că printre acești tineri domnește adevărata veselie, pacea și nevinovăția; vă pot mărturisi că cel puțin cincisprezece sunt tot atâția Sfinți Aloisiu!
      Și apoi, după o clipă de tăcere, ce spunea însă atât de mult, adăugă:
      - Don Bosco este un sărman preot oarecare, dar are mulți băiețași sfinți, ce-i atrag binecuvântările lui Dumnezeu și simpatia celor onești.
Dar nu numai calitativ, ci și ca amploare a influenței pe care o exercită, educația saleziană este incomparabilă. „Metoda noastră - își asigura el colaboratorii, pe baza experienței făcute și a statisticilor întocmite - reușește în proporție de nouăzeci la sută. Dar chiar și asupra celorlalți zece, asupra cărora s-ar părea că nu are nici o putere, exercită totuși o anumită influență, modestă dacă vreți, dar reală: îi face mai puțin periculoși.”
      Dar cea mai nostimă și neașteptată confirmare a calității excelente a acestei pedagogii ne-o dă celebrul ministru anticlerical Crispi, ce timp de atâția ani a dirijat politica italiană. Acesta, în 1878, vru să-i încredințeze lui Don Bosco institutul corector din Torino.
      Sfântul acceptă, dar impuse aceste patru condiții:
      1) Libertatea completă în materie de religie;
      2) Licențierea paznicilor;
      3) Unitatea de direcție și puteri depline;
      4) Optzeci de centime de persoană drept rație zilnică.
      Toate erau puse la punct și nu mai lipsea decât semnătura ministerială a decretului gata redactat, când Crispi se răzgândi:
      - Pe Don Bosco ăsta îl știu eu! E capabil să scoată tot atâția preoți din toți acești deținuți. Or, preoți avem noi și așa destui!
      S-ar fi putut aduce un omagiu mai frumos eficacității pedagogice a Sfântului? Căci vorba lui Cavour: „Cu starea de asediu, orice măgar reușește să guverneze!”
      „În schimb - scria Auffray - pentru a preveni în mod eficient răul, e nevoie de toată atenția afectuoasă și de îngrijorarea vigilentă a unei inimi paterne. Tocmai în aceasta constă măreția și originalitatea acestei metode, ce formează deopotrivă pe școlar și pe educator. Elevul nu progresează în docilitate decât pentru faptul că celălalt progresează în abnegație.”[177]
      Metoda preventivă nu poate fi concepută decât de un Sfânt. Ce imensă muncă de stăpânire de sine, câte eforturi asidue și zilnice, pentru a deveni mai zelos, mai răbdător, mai iubit, presupune această pedagogie, spre a procura educatorului bucuria de a se lipsi de mijloacele represiva și pedepsele odioase și pentru a se vedea ascultat cu o iubire plină de recunoștință în toate.[178] Și, pe cât se pare, niciodată nu s-ar putea aplica cu mai multă justețe lozinca lui Ozanam ca în cazul educației saleziene: „Educația, ca și oricare altă operă omenească nu valorează decât ceea ce costă!
      Tocmai de aceea, pedagogia aceasta este deosebit de eficientă, pentru că ea este pentru educator, dintre toate, cea mai costisitoare și cea mai exigentă.

30) Anul Imaculatei

      Spre a ilustra practic valoarea educației saleziene, cel mai bun mijloc pare a fi acela de a schița sumar viata a trei băieți educați de Don Bosco. Lucrul e cu atât mai ușor, cu cât Don Bosco însuși le-a publicat biografiile, și anume în 1859 (Savio), 1862 (Magone) și 1864 (Besucco).
      Exemplele sunt cu atât mai concludente, cu cât temperamentele acestor băieți sunt atât de diferite.
      Trei figuri tinerești, trei lumi deosebite.
      Reușita cea mai deplină, indiferent despre ce temperament este vorba, nu este oare cel mai frumos elogiu ce s-ar putea aduce spontaneității creative și adaptabilității desăvârșite a acestei pedagogii saleziene?
      Don Bosco, și cu el toți Sfinții, nu lucrează după șabloane rigide. Ei singuri știu respecta și valorifica pe deplin persoana omenească - această supremă operă a Creației cu tot ineditul ei, fiindcă ei singuri se știu apropia de ea cu aceeași infinită iubire și venerație, cum o tratează Creatorul Însuși.
      DOMINIC SAVIO, a cărui canonizare e în curs la Roma, de o inteligență excepțională, de-ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost tipul intelectualului contemplativ și arzător. Este, de altfel, tocmai această sete după Adevărul și Binele deplin cea care-i va mistui, prea devreme, tinerele lui forte.
      MIHAIL MAGONE e, ca structură intimă, un nedomolit luptător; ca temperament, un argint viu, iar ca valoare socială era prototipul înnăscut al viitorului conducător de mase. Biet hoinar cules de pe drumuri, deși cu un trecut de experiențe triste, va deveni, sub mâna Sfântului, regele recreațiilor Oratoriului și un model de curăție și virtute militantă.
      FRANCISC BESUCCO, mai puțin inteligent decât primii doi, e tipul băiatului liniștit, mult înaintat pe drumul virtuții încă înainte de a ajunge sub conducerea lui Don Bosco și care avu de la acesta, în trei cuvinte, întregul său program de viață în Oratoriu, pe care-l și practică cu o fidelitate maximă.
      Dominic Savio, născut la Riva di Chieri, în 2 aprilie 1842, intra în Oratoriu în octombrie 1854; în 1856 întemeia Compania Imaculatei; în 1 martie 1857,îmbolnăvindu-se, i se permise să se întoarcă acasă la Mondonio d'Asti pentru a se restabili, dar de fapt, după câteva zile, în 9 martie, zbură la cer, exclamând cu glas limpede și fericit:
      - Oh, che bella cosa, io vedo mai! (Oh, cât e de încântătoare priveliștea ce-o văd eu acum).
      Dar să le luăm pe rând.
      Acest an 1854 e memorabil pentru Don Bosco din mai multe puncte de vedere. E anul în care, așa cum am amintit (cap. XIII, subcapitol 3), se puseseră bazele Societății Saleziene. În luna august a aceluiași an, Dumnezeu îi descoperi dezvoltarea mondială și misionară a operei sale. Iată, pe scurt, faptele.
      Cagliero, pe atunci de 16 ani, după ce zăcu două luni pe pat, mistuit de febra tifoidă, ajunsese în ultimele clipe și-și aștepta sfârșitul. A fost chemat Sfântul pentru a-i administra ultimele Sfinte Taine. Cu obișnuitul său calm și cu nealteratul zâmbet pe buze, îl întrebă ce alege: să moară sau să mai trăiască?
      - Eu aleg ce-i mai bine pentru mine.
      - Pentru tine - răspunse Sfântul - ar fi mai bine să mori, dată fiind tinerețea ta, dar încă n-a sosit timpul... Nu, mai ai încă multe lucruri de făcut; te vei vindeca și, așa cum ți-a fost dorința ta de totdeauna, te vei îmbrăca în cleric, vei ajunge preot, și apoi... (și aici Sfântul rămase tăcut și parcă adâncit în gânduri), și apoi..., cu Breviarul subțioară, vei pleca departe, departe...
      Don Bosco nu-și continuă gândul, dar așa cum o afirmă Mgr. Cagliero după mai mulți ani, Sfântul avusese o viziune fulger în răstimpul cât rămăsese tăcut. Apropiindu-se de patul bolnavului, îl văzu înconjurat de sălbateci de statură înaltă, cu o înfățișare falnică și tenul bronzat, cu părul negru și des, legat cu un nod în frunte, dar abia în 1874 ajunsese Don Bosco să cunoască cărei rase îi aparțineau aceștia: erau Patagoni și Fueghini din Tara de Foc.
      „Se deschidea atunci - continuă Mgr. Cagliero - înaintea privirilor sale mirate, uimitoarea viziune a acelei regiuni imense, despre care el profeți că va fi bogată în zăcăminte naturale, în întreprinderi industriale, în fabrici și în căi ferate, și care va fi binecuvântată cu darul prețios al credinței creștine, prin osteneala și sângele scumpei sale familii spirituale. Eu m-am vindecat instantaneu, febra-mi dispăru ca prin farmec, și nici Sfintele Taine nu le-am mai primit - fiindcă mi se părea că, întrucât tot trebuia să mă scol în curând, ar fi mai bine să o fac după ce mă voi fi ridicat.”
      Cagliero mai adăugă însă și aceea că Don Bosco, cu spiritul său pozitiv, nu i-a povestit toate acestea decât după întoarcerea sa ca V car Apostolic din Misiuni, anume pentru a nu se lăsa prins în vreo cursă a celui rău, lăsând totul în grija acelei Providențe ce dispuse desfășurarea lucrurilor exact în felul în care, anticipativ, i se arătase în acea străfulgerare a viitorului.
      În același an, Cagliero deveni seminarist.
      Tot în 1854 - anul în care Imaculata va primi pe fruntea Ei Preacurată și pe pământ diadema Neprihănirii Sale (definit solemn la 8 decembrie la Roma) - Ea-și va arăta nețărmurita-I bunătate preotului său predilect, nu numai salvându-i de ciumă pe toți fiii săi (vezi cap. XX, subcapitol 2), ci și dăruindu-i, drept premiu pentru abnegația dovedită în timpul epidemiei, pe micul Dominic Savio.

31) Elevul din clasa a patra

      Când Sfântul îl întâlni pentru prima dată, la Morialdo, fu izbit și surprins de candoarea și gingășia acestuia.
      După numai câteva clipe, fuziunea de suflet și încredere reciprocă deveniseră perfecte.
      - Atunci mă luați cu dumneavoastră la Torino?
      - Stofa pare să fie bună, răspunse Don Bosco zâmbind.
      - La ce poate servi această stofă?
      - Să facem o haină frumoasă Mântuitorului.
      - Dacă-i așa, iacă eu sunt stofa și dumneavoastră, Părinte, să fiți croitorul... Luați-mă cu dumneavoastră și faceți-i o haină frumoasă Mântuitorului.
      - Dar mi-e teamă că fragilitatea ta nu va rezista la studiu.
      - Nu vă temeți! Dumnezeu care mi-a dat și până aici sănătate și harul Său mă va ajuta și de aici înainte.
      - Dar după ce vei fi terminat liceul, ce-ai vrea să faci?
      - Dacă Dumnezeu mi-ar da acest har, aș dori fierbinte să mă fac preot.
      - Bine, dar vreau să văd dacă ai destulă aplicare la studiu; ia această carte și studiază-mi pagina asta. Mâine te vei întoarce ca să te examinez.
      Îl lăsai liber să se joace cu ceilalți și începui să vorbesc cu tatăl său, povestește Don Bosco. Nu trecuseră mai mult de opt minute când, râzând, reapăru Dominic și-mi zise:
      - Dacă vreți, îmi pot recita chiar acum pagina mea.
      Am luat cartea și constatai nu numai că el memorizase perfect pagina indicată, ci și că pricepea de minune înțelesul lucrurilor conținute în ea.
      - Bravo, i-am zis, tu ai anticipat studierea lecției, iată că și eu anticipez răspunsul. Da, te voi lua cu mine la Torino și încă de acum ești primit printre fiii mei; începe de pe acum să-L rogi pe Bunul Dumnezeu să ne ajute și ție și mie, să-I facem voința lui Sfântă.
      Băiatul, neștiind cum să-și arate recunoștința și mulțumirea, luă mâna lui Don Bosco, o strânse și o sărută de mai multe ori și, la sfârșit, zise: Sper să mă port în așa fel, încât să nu aveți niciodată să vă plângeți de mine.
      În primele zile după intrarea sa în Oratoriu, Don Bosco repetă într-o predică cele trei sfaturi pe care obișnuia să le dea fiilor săi, dacă voiau să devină virtuoși, să fie fericiți și să se mântuiască: Să-și aleagă un spiritual stabil, să se mărturisească des și să se cuminece și mai des.
      Această întreită povață, Dominic o luă toată pentru sine și-și alese drept confesor pe Don Bosco. În privința celorlalte două sfaturi, la început se mărturisea tot la două săptămâni, apoi în fiecare săptămână și se împărtășea cu aceeași frecvență. Don Bosco, văzându-i marele progres spiritual, îl autoriză în curând să se cuminece de trei ori pe săptămână și, chiar la sfârșitul aceluiași an, 1854, îi permise cuminecarea zilnică. „Sufletele generoase - zice Ceria (op. cit., p. 180) - experimentează la început o sete atât de arzătoare de purificare interioară, încât ar voi să se mărturisească zilnic.”
      Însă pentru a evita scrupulele, Don Bosco îl obligă pe Savio să se mulțumească cu Mărturisirea săptămânală.
      Deși dorul sfințeniei îi dogorea măruntaiele, el o credea cu totul inaccesibilă unui biet copil de doisprezece ani. Trecuseră cam șase luni de la intrarea sa în Oratoriu, când Don Bosco ținu o predică asupra felului ușor de a ajunge sfânt. El dezvoltă în special trei gânduri ce făcură o deosebit de puternică impresie asupra lui Dominic și anume: că voința lui Dumnezeu e de a ne face sfinți, că e foarte ușor să reușești și că în Cer e pregătit un mare premiu celui ce ajunge sfânt.
      Acea predică a fost pentru Dominic scânteia ce-i înflăcără inima de iubirea lui Dumnezeu. Câteva zile în șir nu zise nimic, dar era mai recules și mai puțin vesel ca de obicei, încât atât colegii observară acest lucru, cât mai ales Don Bosco. Acesta, temându-se pentru sănătatea băiatului, îl chemă la el și-l întrebă dacă „suferă de ceva rău”.
      - Din contră, sufăr de ceva bine!
      - Ce vrei să spui prin aceasta?
      - Vreau să spun că mă arde dorul și setea de a mă face Sfânt, căci eu unul nu crezusem să fie atât de ușor de a ajunge Sfânt. Dar acum, după ce am priceput că aceasta se poate realiza rămânând vesel, eu vreau cu tot prețul și am neapărată nevoie de a mă face Sfânt. Părinte, spuneți-mi cum trebuie să procedez pentru a începe această întreprindere.
      „Eu îi lăudai gândul - ne destăinuiește Don Bosco, dar îl îndemnai să nu se lase agitat, fiindcă în tulburările sufletului nu se poate recunoaște glasul Domnului; că, dimpotrivă, eu cer, înainte de toate, o constantă și moderată veselie și, sfătuindu-l să fie perseverent în a-și îndeplini îndatoririle sale evlavioase și de studiu, i-am recomandat a nu lipsi niciodată de la recreațiile colegilor săi.”
      Aceasta era prima lecție de sfințenie pe care marele educator i-o dădu: veselie, pietate, studiu și participarea regulată la recreațiile celorlalți. Dar, mai mult decât cuvintele Sfântului, pe Savio îl duceau înainte exemplele acestuia.
      Voind să-i sondeze dispozițiile, Don Bosco îl întrebă într-o zi:
      - Aș vrea să-fi fac un cadou pe gustul tău, dar aș vrea ca tu însuți să ți-l alegi.
      - Singurul cadou pe care vi-l cer - răspunse prompt Dominic - e să mă faceți Sfânt! Eu vreau să mă dăruiesc pentru totdeauna lui Dumnezeu și simt așa nevoia de a mă face Sfânt, și dacă nu mă fac Sfânt, eu n-am făcut nimic! Dumnezeu mă vrea Sfânt și eu trebuie cu orice preț să mă fac Sfânt.
      Un educator obișnuit i-ar fi încărcat până la saturație programul cu fel de fel de exerciții de pietate, ignorând însă omul real și lăsând subconștientul necaptat.
      Cu totul altfel procedă însă Don Bosco, preferând și în acest caz formarea prin acțiune celei prin exerciții. Și tocmai în acest sens 1-a orientat pe Dominic cea de a doua lecție pe care a învățat-o de la Don Bosco.
      Acesta observase cum Savio ajunsese la convingerea că, pentru a ajunge Sfânt, ar fi fost nevoie să-și impună austeritățile cele mai rigide și lungi ore de rugăciuni, lucruri ce erau incompatibile cu condiția sa de elev.
      Ocazia acestei noi lecții se prezentă singură.
      Dus de gândul de a da un semn de deosebită afecțiune fiilor săi, le îngădui acestora să-i ceară, printr-un bilețel, orice lucru ar fi dorit, numai să fie, bineînțeles, în putința sa.
      Ne putem ușor închipui ridicolele și extravagantele cereri făcute de ceilalți. Dominic, în schimb, scrise aceste simple cuvinte pe bilețelul său:
      „Vă cer să-mi mântuiți sufletul și să mă faceți Sfânt.”
      Primul lucru ca să ajungi Sfânt - îi răspunse Don Bosco - este de a-ți cuceri colegii pentru Dumnezeu, mântuindu-le sufletele.
      Acest nou gând îl răscoli atât de mult pe Savio, încât îi deveni o dulce și vrăjită obsesie, urmărindu-l tot timpul și pretutindeni, așa încât în internat, la școală și în Oratoriul festiv (la ale cărui întruniri participau nu numai elevii externi, ci și băieți străini), mititelul deveni un înflăcărat apostol. Don Bosco, vorbind după câțiva ani despre el, spunea că Savio cu zburdălniciile lui îi vâra mai mulți pești în mreje decât marii predicatori cu predicile lor.
      Nu o dată fu surprins exclamând: „Cât aș fi eu de fericit, de-aș putea să-i câștig, lui Dumnezeu, pe toți COLEGII MEI!”
      Viețile acelor Sfinți ce lucraseră în mod deosebit pentru mântuirea sufletelor, el pur și simplu le devora. Vorbea bucuros și deseori despre misionarii ce se ostenesc pe alte meleaguri pentru a mântui sufletele și, neputându-le trimite ajutoare materiale, spunea zilnic măcar o rugăciune, și în fiecare săptămână se împărtășea cel puțin o dată pentru ei.
      Spre deosebire de cei formați prin exerciții și care se mulțumesc să se războiască cu morile de vânt ale propriei lor imaginații înfierbântate, preocuparea de apostolat a lui Savio se manifesta în mod practic.
      Așa, într-o zi, când unii din băieții mai mari strecuraseră la recreație o revistă ilustrată vulgară, și ceilalți făcuseră cerc în jurul ei, Savio alergă și el să vadă ce-i poate interesa atât de mult. Când văzu însă despre ce e vorba, cu un gest hotărât și îndrăzneț, le-o smulse râzând și o făcu bucățele, în timp ce vinovații se priveau între ei zăpăciți și fără a scoate un cuvânt.
      La un băiat înzestrat cu o inteligență excepțională era însă normal ca apostolatul să ia o alură intelectuală. Deși mititel, făcea cu multă plăcere și cu mare succes celor și mai mici ca el Catehismul, în chiar biserica Oratoriului. Când vreunul avea nevoie, se oferea bucuros să-l învețe Catehismul la orice oră din zi disponibilă și în oricare din zilele săptămânii.
      În recreații avea mult tact și nu întrerupea niciodată pe cel ce vorbea, dar de îndată ce se ivea o clipă de tăcere, el profita imediat pentru a pune întrebări de școală (istorie, matematică, geografie etc. ), și mai ales avea totdeauna gata o sută și una de istorioare și vorbe de spirit, ce-i făceau încântătoare tovărășia, încât toți îi râvneau societatea. Când observa că discuția aluneca pe o pantă nepotrivită sau că se murmură, el rupea firul cu o glumă, o poveste sau făcând o ștrengărie de bun gust și împiedica astfel păcatul.
      Sistemul preventiv își dădea roadele!
      În timpul liber, era sufletul recreațiilor și îi câștiga pe ceilalți, făcându-se iubit de toți, imitându-l pe Don Bosco. Seninătatea și veselia sa imperturbabilă îl făceau simpatic chiar și celor răi, încât toți îi căutau prietenia și primeau cu drag orice observație din partea lui.
      Chiar făcând abstracție, pentru moment, de binele ce se răsfrângea asupra celorlalți, s-ar putea oare imagina un mijloc mai eficient și mai profund psihologic de a face ca virtutea să-ți treacă în reflexe și să te răscolească tot, făcându-te să te depășești pe tine însuți decât tocmai faptul de a simți cum toți cei din jur atârnă de tine în deprinderea virtuții, în trăirea idealului și perseverența în bine?
      Numai formarea prin acțiune răzbate în străfundurile ființei și subconștientului nostru, și ea singură asigură, din punct de vedere psihologic, soliditatea formării pentru viață. Rezistența unei construcții, în caz de seism, e în funcție nu de schelăria externă și de numărul etajelor de la suprafață, ci de tăria și adâncimea temeliilor subterane. Legea aceasta e perfect valabilă și când e vorba de edificiul spiritual al personalității omenești.
      O educație ce nu-și are temeliile solid înfipte în adâncimile subconștientului e o construcție de carton zidită pe nisip. Și mai sunt totuși și astăzi educatori și mai ales educatoare care încearcă să ornamenteze ultimul etaj, cel al pietății, când lipsesc nu numai celelalte părți (de a fi creștin și de a fi om), ci și orice temelie psihologică. Or, când legile psihologiei nu le știi folosi pentru gândul tău, ele vor lucra împotriva ta. Căci o altă lege, specifică spiritului de astă dată, face ca tu să nu-ți însușești și să nu pozezi cu adevărat decât acel bine, acea virtute, acel Ideal, pe care-l dai altora și în măsura în care-l dai.
      Iată pentru ce acțiunea este și va rămâne singurul mijloc de a ne forma temeinic, căci ea singură știe capta și angaja, în slujba Idealului, subconștientul nostru cu imensele lui resurse și, prin urmare, singură ea ne poate transforma în înțelesul adânc și metafizic al cuvântului.
      Împins de acesta nevoie a unui Ideal ce-i biciuia forțele înzecindu-i-le, Savio simțea nevoia să-și folosească, în acest scop, toate energiile disponibile, dar simțea mai ales absoluta nevoie a harului în apostolat. Aici, harul e totul.
      Or, harul - această împărăție a Cerurilor și putere a lui Dumnezeu adăpostită în noi - poate fi dobândit, cum ne-o spune Mântuitorul însuși, numai prin efort susținut. De aceea, voind să-i imite pe Sfinți, începu să bătătorească aceleași căi de pocăință și austerități.
      În fiecare sâmbătă, ajuna numai cu pâine și apă (în cinstea Preacuratei), dar aflând Don Bosco, i-o interzise. Voi atunci să ajuneze tot postul mare până la amiază, dar după o săptămână, aflând Sfântul și despre asta, i-o interzise. Don Bosco știa prea bine că, în acest fel, sănătatea lui, și așa firavă, s-ar fi ruinat în curând.
      Setea de jertfă îl mistuia însă mai departe. Ce era de făcut?
      Oprit fiind de a-și mai sustrage mâncarea, își punea cioturi și pietre în pat, pentru ca să nu se poată odihni; ba mai adăugă pe deasupra și un brâu de ciliciu, pe care îl purta sub îmbrăcăminte și care îl stingherea în mișcări și-l chinuia zi și noapte.
      Dar Don Bosco veghea și i le interzise și pe acestea. Dar cu acest prilej, Don Bosco îi dădu o a treia lecție de sfințenie: îi interzise să mai încerce orice fel de penitență fără învoirea sa explicită. „Pocăința pe care Dumnezeu o așteaptă de la tine - îi zise - este ascultarea. Singurele pocăințe pe care ți le îngădui sunt să suporți cu răbdare jignirile, să nu te plângi de arșiță sau de frig, de vânt și de ploaie, de oboseală și de celelalte necazuri și boli cu care Dumnezeu te va învrednici.”
      Savio își însuși și de astă dată sfatul ad litteram și, deși toamna era înaintată, nu-și mai adăugă la culcare pătura, rămânând în pat numai cu cuvertura subțire cu care se acoperise în timpul verii. Lucrurile merseră așa înainte. Savio era de bună credință, considerând râvna sa în cea mai perfectă legalitate și obediență! - până când, în ianuarie, căzu la pat. Cercetându-l în dormitor, Don Bosco îl găsi chircit de frig și tremurând.
      - Dar cum de ai făcut una ca asta? Vrei să ispitești pe Dumnezeu și să mori de frig?
      - Nu, răspunse el candid, nu voi muri de frig. În peștera din Viflaim și când atârna pe cruce, Isus era mai puțin învelit decât sunt eu acum.
      Don Bosco îi explică atunci ce a înțeles el când i-a dat sfatul să nu se plângă de intemperii și-l opri totodată de a mai încerca indiferent ce penitență sau austeritate din proprie alegere, fără învoirea expresă de la caz la caz, a confesorului său.
      Cel puțin acum, Savio era pe deplin lămurit și se supuse docil.
      Am omite însă una din caracteristicile cele mai reliefante ale lui Dominic Savio, dacă n-am aminti evlavia lui cu totul deosebită față de Imaculata și de Preasfânta Euharistie. El era prin excelență un suflet euharistie și marian, trăsături, de altfel, totdeauna îngemănate, când evlavia e autentică, iar nu o simplă închipuire sau minciună.
      Încă în timpul primei novene a Imaculatei pe care el o făcea în Oratoriu, Don Bosco își îndemnase băieții să o cinstească pe Preacurata în mod deosebit și să i se consfințească.
      Savio se pregăti cu o Mărturisire generală extraordinară și, având învoirea lui Don Bosco, își făcu consacrarea. În aceeași seară a zilei în care la Roma se definea Adevărul Conceperii Ei Neprihănite, Savio se strecura singur în Biserica Sfântului Francisc de Sales a Oratoriului. Iată-l îngenuncheat în fața altarului Mariei: se roagă. Cum află Don Bosco mai târziu, el repetă din tot sufletul și de mai multe ori aceste cuvinte precise:
      „Fecioară Maria, îți dăruiesc inima mea; fă să fie pentru totdeauna a Ta; Isus și Maria fiți voi, pentru veci, dragostea mea; dar fie-vă milă de mine și faceți-mă mai bine să mor decât să am nenorocul de a comite un singur păcat!”
      Deja la prima sa Sfântă împărtășanie, Savio scrisese printre hotărârile sale: „Moarte, dar păcate nu!”
      Efectul acestei consfințiri își arătă roadele. După acest întâi 8 Decembrie, purtarea lui Savio deveni atât de edificatoare, încât Don Bosco începu să noteze tot ce era în legătură cu el.
      Și nu erau lucruri tocmai comune!
      Astfel, într-o zi lipsi de la dejun, ba și de la cursuri, și culmea, nu se prezentă nici la prânz și nimeni nu știa unde ar putea să fie; nu era nici în sala de studiu și nici în dormitor.
      Aducându-i-se cazul la cunoștință, Don Bosco bănui imediat că el nu putea fi decât în biserică, așa cum îl mai găsise de câteva ori. Intrând de fapt în biserică, îl află acolo nemișcat ca o statuie. Era în genunchi, cu picioarele încrucișate, cu o mână pe tetrapod, cu cealaltă pe piept, cu fața nemișcată ca marmura și întoarsă spre chivot. Buzele-i erau imobile, un mușchi nu se mișca. Îl chemă, dar nu răspunse. Îl zgudui, și atunci își întoarse privirea și, văzându-l pe Don Bosco dezbrăcat de ornate, îl întrebă:
      - Oh, Sfânta Liturghie e deja terminată?
      - Iată, zise Don Bosco, arătându-i ceasul, e deja două după-masă.
      Savio își ceru rușinat iertare pentru călcarea regulilor casei, iar Don Bosco îl trimise la prânz spunându-i:
      - Dacă vreunul te-ar întreba de unde vii, răspunde-i că știe Don Bosco și că ai executat tocmai un ordin de al său. Aceasta i-o spuse pentru a evita întrebările inoportune pe care colegii săi i le-ar putea pune.
      De mai multe ori, de altfel, i se întâmpla în zilele când se cumineca sau era expus spre adorație Preasfântului Sacrament, că rămânea răpit, și superiorii erau siliți să intervină deseori, pentru a-l face să-și aducă aminte de îndatoririle sale obișnuite. Euharistia și Imaculata au fost marea lui iubire. Dar era o iubire ce-l făcea apostol. În acest scop, institui la 8 iunie 1856 Compania Imaculatei, cum am relatat mai sus (subcapitol 25). Spre a sfinți luna mai, Don Bosco îl sfătuise să-și îndeplinească cât mai exact îndatoririle proprii, să povestească în fiecare zi un exemplu marian colegilor și să se poarte în așa fel, ca să se poată cumineca zilnic. Îl sfătui apoi să ceară Preacuratei harul de a se face sănătos și de a deveni Sfânt.
      „Ultima recomandare - zice Ceria - era cum nu se poate mai oportună. Acestui giuvaier de băiat, trei pile tăcute îi rodeau pe nesimțite sănătatea, cum spunea medicul: constituția firavă, precocitatea inteligenței și continua tensiune de spirit.”
      Tensiunea de spirit îi provenea din aplicarea intensă la studiu (era în clasa a IV-a liceală), de la grija permanentă de a născoci noi și noi mijloace de apostolat și de la evlavia lui arzătoare.
      „Spiritul său - zice Don Bosco - era atât de obișnuit să se întrețină cu Dumnezeu, încât în orice loc și timp, chiar în mijlocul celor mai gălăgioase zburdălnicii, el își aduna gândurile și-și înălța inima spre Dumnezeu. Or, tocmai aici se observă diferența dintre formarea prin acțiune, ce duce la sfințenia autentică și cea prin exerciții: pietatea adevărată nu numai că nu-l încrunta, ci dimpotrivă, îl făcea extrem de fericit. „Savio era într-o permanentă bucurie și-și trăia zilele într-adevăr fericite”, scria despre el Don Bosco. Și așa a și rămas până la sfârșit. Binele, virtutea, bucuria îi deveniseră, în cele din urmă, o a doua natură; dar câte eforturi n-au fost necesare pentru a realiza aceasta!
      „Cine-l privea în ținuta sa externă atât de corectă - scria Don Bosco - găsea atât de natural totul, încât foarte ușor ar fi spus că pe Savio așa l-a creat Dumnezeu. Cei ce l-au cunoscut însă de aproape sau au avută în grijă educația sa pot să asigure că acesta era rezultatul unui uriaș efort omenesc, susținut de harul lui Dumnezeu.”
      Câți nu-și pierd nevinovăția, pentru o privire neînfrânată la timp! El avea niște ochi foc de vioi și trebuia să facă un efort deosebit, pentru a-i sili să fie reculeși. „La început - mărturisea el unui amic - când mi-am impus să-mi stăpânesc cu orice preț privirile, am avut de înfruntat atâta rezistență! Aveam uneori o durere groaznică de cap!”
      Dar după ce deprinderile au intrat în obișnuință, efortul se răsplătește de la sine înmiit, prin bogăția vieții interioare la care a dat naștere.
      Să amintim totuși o singură întâmplare ce ne revelează misterioasa lucrare a harului în acest suflet în permanent contact cu lumea de Dincolo.
      Suntem în decembrie 1856. Străzile orașului sunt acoperite de prima zăpadă. E noapte și felinarele de pe străzi s-au aprins de mult. Don Bosco stă ghemuit ca în fiecare seară deasupra unui teanc de scrisori ce așteaptă răspuns, îndeletnicire ce-l va ține ocupat până după miezul nopții.
      Se aude o bătaie ușoară la ușă.
      - Intră! cine-i?
      - Eu sunt - zice Dominic - Veniți imediat cu mine. Trebuie să facem o vizită.
      - Acum noaptea? Unde vrei să mă duci?
      Don Bosco ezita, dar văzând fața băiatului, de obicei senină, dar atât de gravă acum, și mai ales că în cuvintele lui se deslușea o nuanță de poruncă, Don Bosco se sculă, își luă haina și pălăria și-l urmă.
      Dominic coborî în grabă scările, ieși din curte și o luă hotărât spre oraș, cotind la primul colț și apoi pe a doua stradă. Nu vorbește, nici nu se oprește. Se orientează perfect prin labirintul de străzi și străduțe și, ajunși la o clădire înaltă, urcă o scară. Don Bosco îl urmează la primul, al doilea, al treilea etaj.
      Dominic se oprește la o ușă și bate. înainte de a se deschide, îi șoptește lui Don Bosco:
      - Aici sunteți dorit și așteptat - iar el se întoarse de unul singur la Oratoriu.
      Se deschide ușa și apare o femeie nepieptănată și, văzându-l pe Don Bosco, exclamă:
      - Dumnezeu v-a trimis! Vă rog grăbiți-vă, altfel va fi prea târziu. Soțul meu și-a părăsit credința cu mulți ani în urmă. Acum e pe moarte și cere să se mărturisească.
      Don Bosco se apropie de muribund și găsește un bolnav înfricoșat și la marginea disperării. Îl mărturisește și-i dă dezlegare. Peste câteva clipe, el moare.
      Don Bosco rămâne impresionat de cele întâmplate și nu se dumirește de unde o fi aflat Dominic despre acel bolnav.
      După câteva zile, când erau singuri, îl întrebă:
      - Spune-mi Dominic, mai serile trecute când m-ai chemat să mergem la bolnavul acela, tu de unde știai?
      Atunci se întâmplă un lucru la care Don Bosco nu se aștepta: băiatul îl privi întristat și începu să plângă. Don Bosco nu cuteză să-i mai pună alte întrebări, dar înțelese că în Oratoriul său se afla un băiat ce vorbea cu Dumnezeu.
      Asupra celorlalte extaze și revelații cu care acest fiu predilect al Imaculatei a fost învrednicit, nu ne mai oprim. Amintim doar vizita cerească pe care Savio a făcut-o lui Don Bosco în 1876. Era înconjurat de o splendoare cerească și-i profeți lui Don Bosco patru lucruri ce se adeveriră întocmai.
      Biserica a dat curs procesului său de canonizare, iar Pius XI, în decretul privind eroismul virtuților micului oratorian, exaltă îndeosebi trei: curăția de crin, pietatea profundă și spiritul său de apostolat.
      Pius XII îl declară Sfânt la 12 iunie 1954. Dominic Savio era primul Sfânt la cincisprezece ani.[179]
      Încheind această sumară schiță biografică, nu putem să nu amintim ceea ce ne-a impresionat mai mult în relațiile dintre Părinte și fiu, și anume faptul că, într-o viziune, Dominic îi reproșează lui Don Bosco lipsa lui de credință!
      Dacă și credinței acestui Sfânt, a cărui viață nu e decât un neîntrerupt șir de privilegii supranaturale și miracole, i s-a găsit din partea Cerului un astfel de cusur, ce se va spune atunci despre credința noastră firavă?

32) „Dacă un mișel ar putea...”

      „Mișelul” e simpaticul băiat Mihail Magone, ce intra în Oratoriu în toamna acelui an, 1857, în care trecuse în veșnicie Dominic Savio. În urma unei hemoragii fatale la stomac, în 21 ianuarie 1859, murea și Magone.
      Întâlnirea cu Don Bosco ar părea absolut întâmplătoare, dacă unui eveniment astfel dispus de Providență i s-ar mai putea da acest calificativ.
      Don Bosco se întorcea din Sommariva del Bosco, peste Carmagnola, unde trebuia să aștepte mai bine de o oră pentru a schimba trenul spre Torino. Bătuse ora șapte seara, iar din înălțimi, întunericul părea că-și cerne ceața de ploaie pulverizată, ce făcea bezna și mai de nepătruns. La un pas distanță, nu se mai vedea nimic.
      Călătorii așteptau resemnați și tăcuți, și tot ce-i distra era gălăgia făcută de o ceată de copii ce zburdau prin împrejurimi.
      „Așteaptă... prinde-l... fugi... ține-l... nu-l lăsa!” răsunau țipetele și ordinele în noapte și, din când în când, siluete negre urmărindu-se una pe alta alunecau prin penumbra de lumini și întuneric din jurul felinarelor peronului gării din Carmagnola.
      Însă, dintre toate vocile, una se deosebea, dominându-le autoritar pe celelalte: părea glasul unui căpitan și era urmată de toți ca o poruncă ce trebuia executată. Don Bosco ardea de dorul de a-l cunoaște pe acest ștrengar și, profitând de o clipă de pauză, când șeful și-i adunase lângă un felinar spre a le da noi instrucțiuni, se lansă în mijlocul lor. Cu toții speriați, o luară la fugă, afară de unul singur, care se opri, apoi făcu un pas înainte și, punându-și mâinile în solduri, cu glas răspicat întrebă:
      - Cine sunteți dumneavoastră de veniți să ne stricați jocurile noastre?
      - Eu sunt prietenul tău.
      - Și ce vreți de la noi?
      - Dacă v-ar face și vouă plăcere, vreau să mă joc și să mă distrez și eu cu voi.
      - Bine, dar dumneavoastră cine sunteți? Eu unul nu vă cunosc!
      - Ţi-o repet, eu sunt prietenul tău și vreau să-mi petrec timpul liber împreună cu tine și cu camarazii tăi. Dar tu cine ești?
      - Eu? cine sunt eu? Eu sunt - răspunse el cu glas grav și sonor - eu sunt Mihail Magone, generalul recreației.
      În timp ce noi doi vorbeam - continuă Don Bosco - ceilalți băieți, ce se împrăștiaseră speriați, se apropiară și ei. După ce am adresat un vag cuvânt bun ba unora, ba altora dintre ei, m-am întors spre Magone și am continuat așa:
      - Iubitul meu Magone, câți ani ai?
      - Am treisprezece ani.
      - Te-ai mărturisit până acum?
      - Sigur că da, spuse el râzând.
      - Dar la Prima Sfântă Cuminecare ai fost primit?
      - Da, nu numai că am fost primit, dar am și făcut-o.
      - Ai învățat tu vreo meserie?
      - Da, meseria de a nu face nimic, răspunse el șiret (la professione del far 'niente).
      - Bine, dar cu ce te-ai ocupat totuși până acum?
      - Am umblat la școală.
      - Și pe ce clasă?
      - Am fost pe a treia primară.
      - Tăticul tău mai trăiește?
      - Nu, tatăl meu e mort.
      - Dar mamă mai ai?
      - Da, mama mea trăiește, spală și lucrează în dreapta și în stânga și face tot ce poate ca să ne câștige un codru de pâine mie și fraților mei, ce-o facem neîncetat să dispere.
      - Și ce ai vrea să faci în viitor?
      - Ar trebui să fac și eu ceva, dar nici eu nu știu ce!
      Acest fel de a vorbi răspicat, unit cu o exprimare ordonată și inteligentă, mă făcu să întrevăd o mare primejdie pentru acest băiat, dacă ar fi fost lăsat și de aici înainte în aceeași părăsire.
      Sfinții cunosc intuitiv sufletele. Dumnezeu le acordă ceva din acea cunoaștere intimă a personalității umane, pe care El o are în mod nemijlocit în conștiința noastră.
      „Mi se părea, pe de altă parte - continuă Don Bosco - că această vervă și acest temperament întreprinzător, dacă ar fi fost cultivate, puteau ajunge departe. De aceea reluai:
      - Dragul meu Magone, tu nu dorești să termini odată și odată cu acesta viață de ștrengar și să începi să înveți vreo artă sau vreo meserie ori să-ți continui studiile?
      - Ba firește că da - răspunse el mișcat - sunt sătul de viața aceasta de osândit. Câțiva dintre camarazii mei sunt deja la închisoare, iar pentru mine, mă tem și eu de aceeași soartă. Dar ce-aș putea eu face? Tatăl meu e mort, iar mama mea săracă: cine să mă ajute?
      - Uite, scumpul meu, în seara asta fă o rugăciune fierbinte către Tatăl nostru carele este în Ceruri; roagă-te din toată inima; încrede-te în El, și El se va îngriji de tine, de mine, de toți.”
      În acea clipă trenul intră zorit și Don Bosco trebui să se urce fără zăbavă.
      - Ia - îi mai zise - ia această medalie (a Mariei Ajutătoare) și du-te la Don Ariccio, vice-parohul tău și spune-i că preotul care ți-a dat-o ar dori să-ți cunoască situația și cere informații despre purtarea ta.
      El luă cu respect medalia, apoi întrebă:
      - Dar dumneavoastră cum vă numiți? De unde sunteți? Don Ariccio vă cunoaște?
      Aceste întrebări și altele se pierdură însă în uruitul trenului ce se îndepărta.
      Don Ariccio recunoscu imediat pe Don Bosco după medalia Mariei Ajutătoare și îi scrise fără întârziere:
      „Orfan de tată, vârsta, sărăcia, inteligența - răspundea vice-parohul - toate îl fac vrednic de cea mai caritabilă îngrijire.”
      Peste câteva zile, Don Bosco îl primea în Oratoriu.
      - Iată-mă, îi zise el, alergându-i în întâmpinare, iată-mă, eu sunt acel Mihail Magone pe care l-ați întâlnit în gara din Carmagnola.
      - Știu totul, dragul meu, știu totul. Dar spune-mi, ai venit de bună voie și din proprie voință?
      - Da, bunăvoința nu-mi lipsește.
      - Dacă ai bunăvoință, reluă zâmbind Sfântul, atunci îți recomand să nu-mi răstorni cu josu-n sus toată casa!
      - Nu, fiți cât se poate de liniștit, n-o să vă cauzez neplăceri. Am fost eu rău în trecut, dar pentru viitor nu vreau să mai fie așa. Doi din colegii mei sunt deja la închisoare și, și eu...
      - Să lăsăm trecutul și fii în bună pace; spune-mi mai bine dacă tu ai dori să studiezi, ori preferi să înveți vreun meșteșug?
      - Eu sunt dispus să fac cum voiți; dar dacă-mi permiteți să aleg, apoi atunci aș prefera să studiez.
      - Presupunând că te-aș da la școală, cam ce-ai dori să faci, odată studiile terminate?
      - Dacă un mișel... după ce zise aceste cuvinte deveni serios plecându-și capul, îngândurat, și tăcu. Apoi dădu din cap negativ și izbucni în râs. Părea că ar fi vrut să spună: „NU, ASTA UNA NU SE POATE...”
      - Continuă, dragul meu, continuă, îl încuraja Don Bosco. Dacă un mișel...
      - Dacă un mișel ar putea deveni destul de bun pentru a se face preot ca Don Bosco, eu m-aș face atât de bucuros preot!
      - Vom vedea noi ce va ști face un ștrengar (e mai bine să spui așa, reluă Don Bosco). Pentru moment, eu te voi pune la studiu; a te face preot sau altceva, aceasta va depinde de sârguința și progresul tău la studiu, de purtarea ta bună și de semnele pe care le vei da, că tu ești chemat într-adevăr la statul preoțesc.
      - Dacă eforturile unei voințe bune vor putea izbuti la ceva, vă asigur că nu veți avea de ce fi nemulțumit de mine.
      Este însă obiceiul în casele saleziene ca, totdeauna când sosește un nou venit, să i se dea (fără ca el să ia seama) un coleg sigur și bun, care să-i fie înger păzitor și să nu-l piardă nici o clipă din vedere.
      Colegul lui Magone îl însoțea la școală, la studiu, la recreație, se juca și glumea cu el. Dar de câte ori a trebuit să-i spună: „Nu mai rosti cuvântul acela; nu vorbi de rău, nu pomeni numele lui Dumnezeu în deșert.” O făcea însă cu atâta tact, încât Magone îi mărturisi: Bravo, ai făcut bine că mi-ai spus! Tu ești într-adevăr un brav coleg! Dacă și în trecut te-aș fi avut lângă mine, obișnuințele acestea rele, ce mă supără acum atât de mult, nu le-aș fi deprins.
      În primele zile, el nu se împăca aproape cu nimic, afară de... recreație și de sala de mese. Cânta, țipa, alerga, sălta, zburda aprig ca un spiriduș. Avea însă bunăvoință și, când colegul său îi șoptea: „Magone, clopoțelul ne cheamă”, mai dădea o ultimă ocheadă curții și apoi mergea unde programul îl chema.
      E adevărat însă și aceea - observa Don Bosco - că atunci când suna clopoțelul pentru recreație... părea că iese din gură de tun, era regele curții.
      Don Bosco, în acest timp, tăcea și aștepta. Și trecu așa o lună și mai bine. Apoi Magone deveni mai reținut și mai taciturn. Nu mai lua parte la jocuri decât invitat. În curând nici nu se mai juca, ci se retrăgea într-un colțișor și plângea. Mediul îl biruise.
      Întrebat de colegul său: „De ce melancolia aceasta?” îi răspunse:
      - Cum să nu fiu trist, când îmi văd colegii atât de buni și de evlavioși. Faptul dea-i vedea mereu veseli, rugându-se și împărtășindu-se, îmi cauzează mâhnire.
      - Dar eu nicidecum nu înțeleg cum și în ce fel te-ar putea întrista pe tine evlavia altora?
      - Motivul e așa de simplu: colegii mei, care sunt deja buni, trăiesc religia și devin și mai buni; iar eu, care nu sunt decât un mișel, nu pot să iau parte la tot programul lor și asta îmi pricinuiește remușcări adânci și mare neliniște.
      - Oh, copil ce ești! Dacă fericirea colegilor tăi îți stârnește invidie, cine te împiedică să devii ca ei? Și dacă ai remușcări de conștiință, n-ar fi oare mai simplu să le înlături?
      - Să le înlătur, să le înlătur... Ușor de zis, dar de-ai fi și tu în straiele mele, ai vedea că... Și fără să-și termine gândul, scutură din cap înciudat. Îl podidiră lacrimile și fugi.
      Colegul său îl regăsi ascuns în sacristie.
      - Spune-mi cauza durerii tale, spune-mi... Oricât de încâlcită ți-ar fi conștiința, posibilitatea de a o descurca există... Du-te de te spovedește; vei vedea cât vei fi de fericit pe urmă. Noi, când avem necazuri, așa facem și de aceea și suntem pururea veseli.
      Cazul lui Magone e un exemplu clasic al educației saleziene în plină desfășurare. Don Bosco pleacă de la cunoașterea reală a băiatului și-l ia așa cum este el aievea. Dar și acesta ajunge, între timp, să-l cunoască pe Don Bosco și-l admiră. Fără să vrea, se lasă subjugat încă de la început de frumusețea lui de Ideal viu, întruchipat într-un om, ba se simte atras chiar spre preoție.
      Această vrajă tainică nu schimbă însă nici trecutul, și nici temperamentul băiatului și el e lăsat să se joace. Don Bosco își urmărea băieții, îndeosebi în timpul recreației, știut fiind că în timpul jocului fiecare își dă arama pe față: cine e inimos și cavaler, poți conta pe el, căci așa va fi și în viață; iar cine trișează la joc și e un nestăpânit și pătimaș așa este și în toate celelalte.
      Magone, deși cel mai zburdalnic, poate, dintre toți băieții pe care-i avusese cândva Don Bosco, rămânea mereu cavaler. Sfântul zâmbea mulțumit.
      Încetul cu încetul, mediul îi măcină împotrivirile și-l învălui. Și, pentru ca cei răi, puțini, dar nelipsiți nici din Oratoriu, căci și casele saleziene sunt tot pe lumea aceasta, să nu-l prindă în cercul lor, și pentru ca obișnuințele rele de odinioară să nu aibă șansa de a face cârdășie cu aceștia (avizi totdeauna de complicitate), Don Bosco îi dăduse un înger păzitor vizibil, pe colegul cel bun.
      Până la sfârșit, el se simte atras și se vede copleșit: tot trecutul și subconștientul său e răscolit în așteptarea a ceva nou, ceva ce simte că trebuie să vină și-l urmărește, a harului convertirii, deși vechile obișnuințe gem, protestează, îi zguduie întreaga ființă și-l istovesc în luptă, făcându-l trist.
      Don Bosco urmărea atent evoluția lui Magone, fără a-i da câtuși de puțin această impresie, părând că, și pentru dânsul, jocurile ar fi tot ce-l interesează. Când momentul i se păru matur, îl chemă.
      - Dragă Magone - zâmbi tainic Don Bosco - eu aș vrea să te rog să-mi faci o mică bucurie; tare aș dori însă să nu mă refuzi.
      - Doar spuneți-mi - răspunse hotărât și captivat băiatul - spuneți-mi, sunt gata să fac pentru dumneavoastră tot ce mi-ați cere.
      - Vezi, eu aș dori așa de mult ca tu să mă lași, pentru o clipă, stăpân pe inima ta și să-mi descoperi pricina acelei melancolii ce de câteva zile te tot chinuie.
      - E cât se poate de adevărat tot ce-mi spuneți, dar... eu unul sunt deznădăjduit și nici nu știu ce să mă fac...
      Spunând aceste cuvinte, el izbucni în plâns. Fin psiholog, Don Bosco știa efectul de destindere al lacrimilor și, de aceea, îl lăsă nițel să se ușureze. Mângâierile în astfel de momente întărâtă, nu calmează. Când socoti că sosise momentul potrivit, reluă glumind:
      - Cum! Nu ești tu generalul Mihail Magone, comandantul întregii cete de ștrengari din Carmagnola? Ce fel de general ai ajuns, dacă tu nu mai ești în stare să exprimi în cuvinte ceea ce te roade în suflet?
      - Aș vrea să o fac, dar nu știu cum să încep; nu mă știu exprima...
      - Spune-mi atunci un singur cuvânt, restul ți-l voi spune eu.
      - Îmi simt conștiința încărcată.
      - Aceasta-mi ajunge, am înțeles totul. Dar vezi tu, era nevoie ca tu să-mi spui acest cuvânt, pentru ca eu la rândul meu să-ți pot spune restul. Nu vreau să intru deocamdată în lucrurile de conștiință și-ți voi da doar sfaturile necesare pentru ca să le poți pune la punct toate. Ascultă-mă deci: dacă lucrurile sufletului tău sunt în bună ordine în trecut, pregătește-te să faci o Mărturisire expunând relele ce ți se vor mai fi întâmplat, începând doar de la ultima dată când te-ai spovedit bine. Dacă, fie de frică, fie din vreun alt motiv, ai omis de a mărturisi ceva ori îți amintești că vreuna din mărturisirile tale a fost lipsită de una din condițiile necesare, în acest caz reia Mărturisirea începând de la acel timp de când ești absolut sigur că ai făcut-o bine și spune tot ce ți-ar fi putut cauza remușcări...
      Mihail își petrecu timpul pregătindu-se și, încă în aceeași zi, seara, se spovedi.
      - Oh, cât sunt acum de fericit!, exclamă el plângând de bucurie la sfârșit. Merse să se culce, dar nici nu mai putea adormi, atât era de emoționat și fericit.
      Dar din această clipă, harul este cel ce va avea totdeauna ultimul cuvânt în viața lui. Îl costă mult să-și înfrâneze firea nărăvașă și toată foc, dar reuși atât de bine, încât deveni prin excelență împăciuitorul colegilor săi. În curând, rivaliza în pietate, în exemplaritatea cu care-și îndeplinea îndatoririle sale de elev și de intern, și mai ales în evlavia sa către Preacurata, cu fostul său înaintaș, Savio.
      Recunoștința ce-o simțea pentru salvatorul său nu poate fi exprimată în cuvinte. își puse în mâinile sale tot sufletul și devenea tot mai râvnic în evlavia sa către Imaculata, în frecventarea Sfintelor Taine și în a face altora binele de care el însuși fusese învrednicit prin colegul cel bun. Formarea prin acțiune definitivă; astfel, lucrul început de Sfânt și de mediu. Deveni un apostol irezistibil printre ceilalți, târându-i în cascada către înălțimi, ce-i devenise viața. „Și toate acestea - scrie Don Bosco - el le făcea cu veselie, cu ușurință elegantă și fără scrupule, așa încât era iubit și venerat de toți; cât despre zburdălnicia și cavalerismul său, el era idolul întregii recreații.”
      Ceea ce primise de la natură, îi reîntorcea acum înzecit. Și ce poate fi mai frumos, ca vraja și veselia unui tânăr cu suflet de apostol?
      Dat fiind însă trecutul său la Carmagnola, amintiri și impresii rele de odinioară îl asaltau mereu, răscolindu-i fantezia și călindu-i voința prin luptă. Dar cu Don Bosco alături, lupta nu se putea pierde. însuși se oțelea și-i întărea și pe ceilalți. Se păstrează de la el un bilețel adresat unuia din colegi, în care îi relevă cele șapte lucruri pe care obișnuia să le practice pentru a-și păstra curăția și pe care el, în limbajul său de „general”, le numea „cei șapte grăniceri ai Mariei, puși de santinelă virtuții sfinte a curăției”.[180]
      Numai în câteva luni, se săvârșise o adevărată minune. Micul „mișel” devenise exemplar în toate. Don Bosco obișnuia să spună că cine pierde o clipă pierde o comoară: Deci - repeta Magone adesea - „deci cine pierde și o singură clipă pierde o comoară”.
      Într-un singur an, absolvi cu brio clasele I și a II-a de liceu; ceea ce nu-l împiedică să fie apostol printre ai săi.
      Într-una din zile, unul începu să îndruge într-un grup lucruri indecente. Magone ascultă câteva cuvinte apoi, vârându-și degetele în gură, fluieră una „à la general” de-i asurzi pe toți.
      - Dar ce faci - se răsti unul dintre ei - ești nebun?
      Magone nu zise nimic, dar fiindcă celălalt continua să povestească, fluieră una și mai tare.
      - Dar unde-i buna creștere? Așa trebuie să te porți?
      - Dacă voi faceți pe nebunii, vorbind ce nu trebuie - răspunse Magone sigur de sine - de ce n-aș putea s-o fac și eu pentru a vă împiedica o astfel de convorbire?
      Într-altă zi, câțiva colegi vorbeau despre eternitatea chinurilor iadului și unul, pe ton de glumă, zise:
      - Vom încerca să nu ajungem acolo, și dacă totuși vom ajunge... pazienza... (puțintică răbdare)...
      Magone se făcu că nu pricepe, dispăru din grup și peste câteva clipe se reîntoarse cu o cutie de chibrituri și, pe neobservate, cu îndemânare, aprinzând unul din ele, îl puse sub mâinile pe care zisul coleg le împreunase filosofic la spate.
      - Ce faci? - se răsti acesta imediat - ai înnebunit?
      - Nici vorbă, voiam doar să pun la încercare răbdarea ta cea eroică, fiindcă dacă tu te simți în stare să suporți focul iadului o întreagă veșnicie, eram sigur că nu vei protesta...
      Toți pufniră înveseliți în râs, iar cel cu mâna friptă exclamă:
      - Apoi, în iad, într-adevăr că-i rău!
      Râvna lui apostolică nutrea dintr-o adâncă lucrare lăuntrică a harului. În toamna lui 1858, Don Bosco o descoperi pe neașteptate și în afara cadrului Mărturisirii. Îl luase și pe el în ceata celor care-i conducea aproape an de an ca să-și petreacă vacanța la Morialdo. Într-o seară, după ce toți ceilalți se culcaseră, Don Bosco auzi pe cineva suspinând într-un colț al curții.
      - Ce ai Magone, ți-e rău? De ce plângi?
      El care era absolut sigur de a fi singur și neobservat, rămase adânc tulburat de ivirea lui Don Bosco și nu știa ce să-i răspundă. Repetându-i întrebarea, el murmură:
      - Eu plâng privind luna care de atâtea veacuri răsare cu regularitate pentru a lumina beznele nopții, fără să fi fost vreodată nesupusă dispozițiilor Creatorului, în timp ce eu care sunt atât de tânăr, eu care am minte, eu care ar trebui să fiu de tot fidel legilor lui Dumnezeu, eu am fost nesupus de atâtea și atâtea ori și în mii de chipuri L-am jignit...
      Magone avea abia paisprezece ani.
      Paralel cu lucrarea interioară a harului, Magone își impunea și mortificări externe. Așa de exemplu, în același an, el voi să ajuneze în timpul novenei Imaculatei. Don Bosco îi impuse în schimb o scurtă rugăciune zilnică. Aceasta pentru a-l cruța.
      Părea că stă bine cu sănătatea, până în 19 ianuarie 1859, când o boală neașteptată și violentă îl răpuse. El se stinse asistat de Don Bosco, în plină cunoștință despre toate, lucid și cu o seninătate de spirit mai mult decât omenească. Lipsa simțită de colegii săi în urma dispariției acestui minunat camarad și jalea din institut ar fi imposibil de descris.
      Colegii își spuneau: „Magone e deja cu Savio în Rai”
      Iar Don Bosco îi încheia simplu această minunată biografie:
      „Eu n-aș ști ce nume să-i dau morții lui Magone decât de a-i spune un somn al bucuriei ce duce sufletul dintre necazurile vieții în Eternitatea fericită.”

33) „Veselie, studiu, evlavie”

      Francisc Besucco, micul păstorel din Argentera din Alpii Maritimi, citind biografiile lui Savio și Magone, se aprinse de dorul de a ajunge și el în acest Oratoriu, unde aceștia lansaseră exemple atât de luminoase și numeroase. Comițând mici greșeli, își impunea penitențele cele mai aspre, spre a ispăși totul și a se face vrednic de marele har de a ajunge și el la Oratoriul lui Don Bosco.
      Prin mijlocirea parohului său, Don Pepino, reuși să fie primit în 2 august 1863. Avea atunci treisprezece ani și cinci luni.
      Suflet nevinovat, simplu și generos, deși nu va petrece decât o jumătate de an în Oratoriu, asemenea unui meteor de excepție, va lăsa în urma lui o dâră de lumină pe care Don Bosco o va fixa în cea de a treia biografie de tânăr, ce-o va publica în anul următor, 1865, după moartea acestuia.
      Era deja de câteva zile în Oratoriu, când Don Bosco, revenit dintr-o călătorie, îl și remarcă în timpul unei recreații. Îmbrăcat în pantaloni de alpinist, el privea cu ochi mari zburdălniciile celorlalți, când ochii li se întâlniră. Îi surâse respectuos Sfântului, apropiindu-se. Din vorbă în vorbă, Don Bosco îi află numele și vârsta, apoi îl întrebă:
      - Ai venit să studiezi sau să înveți vreo meserie?
      - Eu aș dori așa mult să studiez.
      - Câte clase ai?
      - Am terminat școala primară la noi în sat.
      - Și de ce ai vrea să studiezi, în loc să înveți vreo meserie?
      - Fiindcă dorința mea cea mai vie și mai fierbinte e să îmbrățișez statutul preoțesc.
      - Dar cine ți-o mai fi dat și ție acest gând? zâmbi Don Bosco.
      - E dorința pe care am avut-o totdeauna în inimă, și m-am rugat neîncetat ca Dumnezeu să mi-o îndeplinească.
      - Ai cerut, poate, și sfatul cuiva?
      - Da, am vorbit despre aceasta cu nașul meu, da, cu nașul meu. Acestea zicând, fu atât de mișcat, încât i se iviră lacrimile.
      - Și cine ți-e nașul?
      - Chiar parohul din Argentera, la care îi sunt foarte drag. El m-a învățat Catehismul, m-a dat la școală, m-a îmbrăcat, m-a crescut. El e atât de bun și mi-a făcut atâta bine... și acum m-a recomandat dumneavoastră, ca să mă primiți în Oratoriu. Cât e de bun nașul meu și cum îmi vrea binele...
      Acestea spunând, începu din nou să plângă.
      Sensibilitatea aceasta față de binefacerile primite și afecțiunea pentru binefăcătorul său îi relevară lui Don Bosco firea și bunătatea inimii băiatului.
      „E un lucru dovedit de experiență - scrie Sfântul - că recunoștința copiilor e de cele mai multe ori semnul prevestitor al unui viitor fericit.”
      După alte câteva zile, se prezentă lui Don Bosco. Părea tulburat.
      - Ce ai, dragul meu Besucco?
      - Eu mă găsesc aici, în mijlocul atâtor colegi (internii Oratoriului erau vreo șapte sute), cu toții atât de buni; aș vrea și eu să mă fac tot atât de bun ca și ei, dar nu știu cum să încep și simt nevoie de ajutorul dumneavoastră.
      Don Bosco precizează, în biografia acestuia, că mititelul avea, încă înainte de a veni printre ai săi, o pietate și o curăție exemplară, spirit de apostolat, o mare evlavie către Preacurata și că era deosebit de harnic în primirea Sfintelor Taine și în împlinirea exactă a propriei datorii. Îi lipsea însă acea notă de veselie și exuberanță tinerească, ce plăcea atât de mult marelui educator. De aceea, în răspunsul ce i-l dădu, anume pentru a-l face și mai accesibil veseliei generale a celorlalți, Don Bosco i-o impuse drept prim punct de program.
      - Bine, Besucco, eu te voi ajuta cu toate mijloacele în putința mea. Dacă vrei să te faci bun, practică trei lucruri, și acestea singure, și apoi totul va fi în ordine.
      - Și care sunt aceste trei lucruri?
      - Iată-le: „VESELIE, STUDIU și EVLAVIE”. Acesta e marele program pe care tu, practicându-l, vei putea trăi fericit și să faci mult bine sufletului tău.
      - Veselie, veselie... dar eu sunt încă prea vesel. Dacă a fi vesel e important pentru a deveni bun, atunci eu o să mă joc de dimineața până seara. Va fi bine așa?
      - Nu de dimineața până seara, ci numai în orele de recreație.
      Besucco își însuși ad litteram recomandarea și se credea obligat, într-o primă perioadă, să se joace toate jocurile. Urmară inevitabilele căzături, răsturnări, izbiri; ba într-o zi se ciocni nas în nas cu un coleg, de le porni sângele șiroind amândurora.
       - Sărmanul meu copil, fii mai moderat și cu mai multă băgare de seamă.
      - Bine, dar dumneavoastră mi-ați spus că a mă recrea îi place lui Dumnezeu și de aceea eu aș vrea să învăț toate jocurile, pentru a-i plăcea mult de tot.
      - Dar nu așa trebuie s-o înțelegi dragul meu - îi răspunse Don Bosco - mișcările și jocurile trebuie să fie învățate pe rând, una câte una, în măsura în care te ajută puterile. Însă totdeauna într-un fel ce să te recreeze cu adevărat, iar nu să te istovească.
      „Din aceste cuvinte - continuă Sfântul - el pricepu că recreația trebuie să fie moderată și să fie dirijată ca să destindă spiritul, căci altfel ea e păgubitoare sănătății, chiar și celei trupești.”
      Din această clipă, în timp ce înainte era nerăbdător de a ajunge cât mai curând la recreație, acum începu să profite de recreațiile mai lungi pentru convorbiri utile cu colegii mai buni ori chiar pentru a deprinde vreun exercițiu de pietate. Dar mai ales începu să se folosească de timpul liber pentru a face apostolat în micul său cerc, cu întrebări și convorbiri morale sau de școală, așa cum făcuseră și Savio și Magone înaintea lui. Și-n felul acesta, formarea prin acțiune reintră din nou pe primul plan; dar întrucât am insistat asupra ei la ceilalți doi, în special la Savio, nu ne vom mai opri la ea, de data aceasta.
      Veselia pe care o propovăduia Don Bosco era cea întemeiată pe bucuria de a fi apostol, căci, în mod cert, aceasta nu înșeală.
      În ce privește punctul doi al programului, studiul, Besucco făcuse progrese atât de mari, încât reuși și el să facă două clase într-un an, deși ca inteligență nu era excepțional. Dar avea o stăruință și o dârzenie de muntean, pe care Don Bosco o știa stimula moderat. Într-o zi văzu scris pe un carton în camera Sfântului: „Fiecare clipă este o comoară!”
      - Dar aceasta ce-o fi vrând să spună? Putem noi, oare, în fiecare clipă să câștigăm o comoară?
      - Sigur că da, răspunse Sfântul. În fiecare clipă noi ne putem câștiga o nouă cunoștință științifică sau religioasă, putem practica o virtute sau să facem un act de iubire către Dumnezeu, lucruri care sunt toate - în ochii lui Dumnezeu - tot atâtea comori ce o să ne fie de folos în timp și în veșnicie.
      Mititelul nu numai că înțelese perfect explicația, ci o și puse în practică cu fidelitate, așa încât tot timpul cât rămase în Oratoriu avu zece la toate. „Notele lui Besucco au fost mereu aceleași: ,,optime”, adică zece absolut.”
      În ce privește apoi pietatea, el nu avu mare lucru de adăugat după intrarea în Oratoriu, atât că își puse de acord programul său cu cel de aici.
      „Să se spună tot ce se vrea despre diferitele sisteme educative - scrie Don Bosco - dar eu nu găsesc o bază sigură decât în frecvența Mărturisirii și Cuminecării; și eu cred că nu spun prea mult afirmând că, atunci când aceste două elemente sunt omise, moralitatea e ruină.” Cuvinte - comentează Amadei - ce merită volume întregi.
      În ce privește Mărturisirea, ea nu dă însă roade decât dacă duhovnicul e stabil. Cei ce-l schimbă, observă Don Bosco, nu comit, desigur, un păcat, dar ei nu vor avea o călăuză sigură, ce să cunoască amănunțit starea conștiinței lor. S-ar întâmpla cu ei ceea ce se întâmplă cu un bolnav, care, la fiecare vizită, ar vrea un medic nou. Și Sfântul insistă, adresându-se de astă dată direct educatorilor și cerându-le să recomande în legătură cu Mărturisirea în special trei lucruri:
      1. Să recomande cu mare zel Mărturisirea deasă.
      2. Să insiste asupra utilității alegerii unui spiritual stabil, care să nu fie schimbat fără necesitate. Deși e mai bine de o mie de ori să-l schimbe decât să ascundă un singur păcat. De aceea să fie totdeauna preoți suficienți la dispoziție.
      3. Să nu omită a aminti, cât de des, marele secret al Mărturisirii. Să li se spună limpede că preotul e legat de un secret inviolabil natural, civil, bisericesc și divin prin care nu poate, pentru nici un motiv, cu prețul oricărui rău, fie chiar și moartea, să spună altora lucrurile auzite în Mărturisire ori să se folosească însuși de ele; ba mai mult, că nu-i este îngăduit nici măcar să se gândească la lucrurile auzite în această taină; că preotul nu se miră și nici nu-și pierde afecțiunea din cauza păcatelor, oricât de grave, auzite în Mărturisire, ci din contră, îi chiar crește stima și creditul penitentului în ochii săi. Așa cum medicul e fericit când a reușit să descopere toată gravitatea răului bolnavului și se bucură mult fiindcă el poate prescrie, astfel, remediul potrivit, tot astfel face confesorul care e medicul sufletului nostru și care, în numele lui Dumnezeu, ne vindecă prin dezlegare toate rănile sufletului nostru.
      „Eu sunt convins că, dacă aceste lucruri ar fi recomandate și potrivit explicate, s-ar obține rezultate morale foarte mari printre tineri și s-ar recunoaște prin fapte ce element minunat de educație are catolicismul în taina Sfintei Mărturisiri.”
      Despre râvna lui Besucco de a se cumineca, e de prisos a mai aminti, el fiind un suflet euharistic privilegiat. Într-o zi, pe când ceilalți erau la recreația de după cină, Don Bosco trebuind să Între  în altar și neavând lumină se împiedică de ceva moale, ca un săculeț de grâu, și era să se și răstoarne. Revenindu-și, care nu-i fu mirarea când îl identifică pe Besucco care, ascuns în spatele altarului, îl ruga pe Isus să-l facă mai bun și să-l facă Sfânt!
      Și nu a fost singura dată când Sfântul 1-a surprins în atitudini asemănătoare.
      Evlavia lui Besucco, deprinsă din copilărie, era bine închegată și Don Bosco îl auzi exclamând că ar vrea atât de mult să-și despartă sufletul de trup, pentru a putea gusta mai bine ce vrea să însemne a-l iubi pe Dumnezeu.
      Într-un singur loc trebuia înfrânat: în setea după penitențe corporale cu care se obișnuise dinainte și care în Oratoriu îi devenea tot mai nepotolită.
      „Când iubirea lui Dumnezeu s-a înstăpânit într-o inimă - scrie Don Bosco - nici un lucru pe lume, nici un chin nu-l mai supără, ci dimpotrivă, necazurile vieții i se întorc în mângâiere.”
      Deși Besucco era mai robust decât Savio și Magone, Don Bosco îi potoli râvna, cerându-i în schimb să accepte cu drag toate neplăcerile necesare, să se mortifice studiind și muncind și să facă servicii colegilor săi, cu cât mai costisitoare, cu atât mai preferabile. Îi ceru să suporte cu răbdare defectele celorlalți, să fie totdeauna plin de dragoste cu toți și pururi gata de un cuvânt bun și cuminte. Cum se vede, din nou, acțiunea e preferată austerităților și exercițiilor.
      Totul mergea bine când, în noaptea de 2 ianuarie 1864, se răci dintr-o imprudență penitențială de a sa. În cele opt zile cât mai trăi, una mai edificatoare decât cealaltă, Don Bosco îl întrebă dacă mai are ceva ce să-i neliniștească conștiința.
      - Da, răspunse el, mai am un lucru la care mereu m-am gândit în viață, dar n-aș fi crezut niciodată că ți-ar putea pricinui atât de mari remușcări în clipa morții.
      - Și care e acel lucru?
      Eu simt cea mai amarnică remușcare, fiindcă în viața mea eu n-am iubit pe Dumnezeu așa cum El o merită!
      Înger de copil! Dar cine-L poate iubi oare, în viața aceasta, așa cum El merită? Nu spunea plastic Sfântul Bernard că măsura iubirii lui Dumnezeu este de a-L iubi fără măsură? (Modus diligendi Deum, sine modo diligere!)
      Păstorașul din Alpi, își închise ochii în 8 ianuarie 1864, cântând: „Lăudați-o pe Maria, o, limbi credincioase, în ceruri răsune a voastră armonie...” Cântecul se stinse într-un zâmbet în timp ce, în ochii săi, străluci, pentru o clipă, o licărire de Dincolo de Zare.
      Sufletul micului alpinist își uitase trupul pe pământ, plecând în ascensiunea Eternelor culmi...
      Așa se moare când ești asistat de un Sfânt...
      Încheind acest capitol, nu putem să nu subliniem adâncul realism psihologic și social al educației saleziene. Concentrată pe viață, desfășurată prin acțiune, ținând cont de subconștientul persoanei, transformând mediul în care se trăiește și având pe Dumnezeu, iubirea infinită, drept marea foiță motrice, ea nu putea să nu reușească.
      A se face iubit, pentru a face iubită Marea Iubire, aceasta a fost toată străduința marelui educator. Un aer pur de eternitate răzbate din tot ce a făcut el. Nimic închis, nimic șablonizat, nimic anchilozat: libertatea în cel mai nobil înțeles al ei și harul, viața și spontaneitatea autentică, iubirea și bucuria curată fac din această educație profund realistă un miracol pedagogic de înțelegere și valorizare a omului așa cum este el aievea.
      În educația lui Don Bosco totul rezistă, și timpul nu poate nimic împotriva ei, ci numai pentru ea, fiindcă perspectivele ei nu sunt înguste și animalice ca la Freud, nici înghețate și abstracte ca la raționaliști, nici aspre, fariseice și bigote ca la educatorii obișnuiți, ci sunt cele ale Creației întregi, în ansamblul ei divino-uman.
      Spus în alți termeni, ea se mișcă în orizonturile infinite ale Comuniunii Sfinților.
      Dar așa cum nu înțelegi prețul dreptății decât din clipa când o strigătoare nedreptate te lovește, iar prețul sănătății numai după ce ai pierdut-o, tot astfel, ce înseamnă Comuniunea Sfinților nu o știu decât cei ce au pierdut-o pentru totdeauna: osândiții.
      Însă, întrucât aceasta nu pare un argument totdeauna convingător pentru cine mai e pe pământ, să vorbim pe înțelesul pământenilor.
      Nu este oare una din cauzele netrăiniciei și ineficacității educației tocmai lipsa de încadrare a copilașilor și educatorilor într-o comunitate și comuniune de viață autentică? Familia de azi nu mai e acel MEDIU CALD CA UN CUIB, PRIMITOR și INTIM, cum ar trebui să fie. Iar internatul, școala și parohia, nici atât!
      Or, unde nu este comuniune de gânduri, de trai, de preocupări și de sentimente, subconștientul rămâne netransformat și, în mod fatal, perseverența în bine devine imposibilă. Căci obișnuințele bune, tocmai fiindcă suntem oameni, numai ajutați de mediu ni le putem însuși (dat fiind că nu toți oamenii sunt eroici și sfinți, ca să știe transforma mediul).
      Iată pentru ce, primul imperativ ce ni se impune categoric este crearea acestui mediu jurul nostru, în familie, în școală, în neam. Și iată și de ce, reîmprospătarea, în ochii și sufletele noastre de creștin al Comuniunii Sfinților e atât de necesară.
      Sub iradierea acestui Ideal, toate se vor reîncălzi: familia, școala, parohia etc., așa cum erau în timpul primelor veacuri creștine. Iar Comuniunea Sfinților nu este decât acea familie perfectă, fără limită de timp, de neam sau rasă și nici de spațiu, în care Dumnezeu e Părintele duios și apropiat, iubit și iubitor, în care a trăi, a fi îndumnezeit și a fi fericit sunt unul și același lucru.
      Această conștientizare a grefării noastre în familia Trupului Mistic și această trăire conștientă în Comunitatea Sfinților e necesară nu numai în timp, ci și în vederea Eternizării. Căci numai în măsura în care ne încadrăm în această familie de inimi și suflete sfințite și unite prin har, într-o totală și intimă fuziune întru același Hristos, ne pregătim cu adevărat la viața de neumbrită și eternă fericire a Raiului.
      Iată și de ce, harul, care este baza acestei fuziuni afective dintre creștini, cere iubirea, care nu e decât manifestarea afectivă și inteligentă a acelei uniri mai adânci, săvârșite în adâncurile ființei noastre, de identificarea și unificarea noastră prin har, în aceeași, una și identică viață a lui Hristos. Porunca iubirii nu ni s-a dat decât pentru a ne facilita această priză de conștiință, pentru a ne da seama și a accepta conștient un trai în ritmul realităților divine pe care ni le-a adus Hristos, pentru ca astfel să ne ridicăm purtarea noastră la nivelul exigențelor divinei demnități de care am fost învredniciți, învredniciți fără nici un merit sau titlu din partea noastră (afară de mizeria noastră abisală, ce-a înduioșat infinita bunătate și paternitate Divină). Prin har am fost îndumnezeiți în ființa noastră; porunca iubirii ne cere să ne îndumnezeim și purtarea noastră.
      Pentru acest motiv, porunca a doua „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, Isus o declară inseparabilă de prima și deopotrivă cu ea! Cu alte cuvinte, însăși iubirea ta față de tine va trebui transfigurată: să te iubești, dar nu în mod egoist, căci Dumnezeu prin har trăiește aievea în tine. Și așa cum, pentru tine însuți, când ești creștin, trebuie să te iubești pentru Dumnezeu, tot așa și pe aproapele, tot pentru El trebuie să-l iubești. Harul ne face una cu Hristos în ființă, iar iubirea una și în faptă.
      Invers, am putea spune că viața pretins creștină a celui ce nu-și iubește aproapele său și cu fapta este mincinoasă și falsă. Căci harul ce nu înflorește în iubire și în apostolat practic e ca o sămânță moartă, fără creștere, fără floare și fără roade. Harul și unirea noastră cu Hristos se vede doar din iubirea noastră faptică față de aproapele nostru, căci numai iubirea noastră față de semenii noștri manifestă realismul și adâncimea fuziunii noastre reale cu Hristos.
      Și de aceea porunca a doua nici nu-și primește adevăratul ei înțeles decât în măsura în care ea este practicată și trăită sub iradierea poruncii principale, de a iubi cu iubire de fiu pe Tatăl acestei familii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima și din toată puterea ta, și din tot cugetul tău” (Matei, XXII, 37).
      A pretinde că iubești pe Tatăl fără fiii săi e minciună sfruntată (I. Ioan, IV, 20) ; iar pe de altă parte, a susține că iubești pe oameni, fiii Săi, fără a-L iubi mai întâi pe El, e o imposibilitate, El fiind temelia și izvorul oricărei iubiri.[181]
      Educația saleziană a valorificat la maxim toate mijloacele naturale și supranaturale disponibile, învățate de simpla înțelepciune omenească sau revelate de Dumnezeu într-o sinteză superioară și divină, căci cel ce a conceput-o a fost deopotrivă Geniu și Sfânt.
      Din clipa în care a venit Hristos, educația nicidecum nu poate fi integrală și deplin umană decât inspirată și încadrată în Creștinism și susținută prin mijloacele divine oferite omenirii prin Biserică. Căci Biserica nu este altceva decât această minunată Comuniune a Sfinților.
      Pe urmele lui Don Bosco, sperăm că și alți educatori, începând prin a-și cunoaște aievea copii (pe Johnny... ), vor sfârși prin a descoperi cu o încântată uimire că în sufletul copilașilor încredințați lor era ascuns însuși Dumnezeu...

*
*     *

      Oferim, mai jos, formula unui ACT DE IUBIRE:
      O, Dumnezeul meu, Tu care ești Iubirea Infinită și vrednic de toată iubirea, care prin Isus Hristos, Fiul Tău, pe toți ne-ai chemat să-I fim frați și fii ai Tăi, eu te iubesc din toată inima și, mai presus de toate și din iubire față de Tine, iubesc și pe aproapele meu ca și pe mine însumi.
      Ajută-mă să-i fiu aproapelui meu mijloc de a se apropia și uni cu Tine aici pe pământ, pentru a Te putea iubi apoi nețărmurit în toată veșnicia. Amin.

Capitolul XVII. Ministru al iertării

1) Martiriul Spovedaniilor; 2) Inimă de apostol; 3) Darul citirii conștiințelor; 4) Totul pentru a obține sinceritatea; 5) Viziunea nevinovăției; 6) Importanța evitării ocaziilor; 7) E posibilă curăția? ; 8) Magnetul sfinților; 9) Sensul și plenitudinea vieții curate; 10) Pentru o mentalitate creștină.

1) Martiriul Spovedaniilor

      La sărbătoarea Imaculatei, 8 decembrie 1841, în sacristia Bisericii Sfântului Francisc de Sales, Don Bosco îl întrebă pe Bartolomeu Garelli:
      - Te mai spovedești din când în când?
      Era în primul său an de preoție, la începutul apostolatului său.
      Tot în decembrie, ziua 17, dar cu 46 de ani mai târziu, în 1887, pe când el era extenuat și adânc măcinat de boala ce peste puțin îl va și doborî, vreo treizeci de băieți din clasele superioare îi cerură să-i mai mărturisească o dată. Secretarul se opuse, văzându-l epuizat și aproape sfârșit, dar Sfântul îi chemă:
      - Lasă-i să Între , și așa e pentru ultima oară când îi mai pot mărturisi.
      Și-i mărturisi.
      Toată viața Sfântului este cuprinsă între aceste două scene semnificative.
      Dacă despre curatul din Ars, Sfântul Ioan Vianney, s-a spus că a fost cel mai mare confesor al veacului trecut - observă Auffray - despre Don Bosco s-ar putea spune că el a fost, pentru timpurile sale, cel mai mare mărturisitor al tineretului.
      Oricât de amplă și amănunțită ar fi expunerea principiilor sale pedagogice, ea ar fi totuși lipsită de ceva esențial, dacă nu ne-am opri îndeosebi asupra activității lui ca ministru al Sacramentului Iertării, al spovedaniei.
      Deși era un gigant în multe, nicăieri, spuneam, nu este el atât de mare și de uman ca aici, în scaunul mărturisirii. Tot succesul său pedagogic aici se făurește și de aici pornește. La câte mii și mii de vieți nu le-a schimbat cursul și apele totodată, pornindu-le - lucru ce numai în cele spirituale e cu putință - în urma sa spre înălțimi. Printre ele, sufletele simțeau cum într-adevăr Mărturisirea era punctul de inserție a unei puteri divine irezistibile în șubreda lor viață, putere ce le transformă și le face divine.
      Prin ea, chiar și păcatele devin puncte de sprijin și gravitația lor e inversată către înălțimi, cu o putere ascensională direct proporțională cu gravitatea lor: cu cât au fost mai mari, cu atât forța lor de propulsie e mai uriașă.
      În plus, în desfășurarea apostolatului acestei Sfinte Taine, îl surprindem pe Don Bosco în ceea ce are el mai tipic și mai intim. Promptitudinea de spirit și inventivitatea ingenioasă în a preface în prilej de apostolat toate împrejurările, tact psihologic și pătrundere charismatică a conștiințelor, iubirea peste măsură a sufletelor și abnegația împinsă până la eroism, spre a le putea asigura mântuirea: iată câteva din caracteristicile de mărturisitor ale Sfântului, așa cum s-a putut deja remarca din cele expuse până aici.
      Aceasta i-a și fost, de fapt, ocupația predilectă. Toate celelalte trebuiau să cedeze în fața ei. De câte ori n-a pierdut trenul și n-a lipsit de la întruniri importante din cauza ascultării unor Mărturisiri, pe care omul de rând le-ar fi taxat drept inoportune! Dar Don Bosco vedea lucrurile cu ochi de Sfânt și ce sunt toate frământările și afacerile vremelnice cele mai importante în comparație cu mântuirea unui singur suflet?
      Călătorind de la Torino la Motemagno în același compartiment cu un mare comerciant, acesta fu atât de impresionat de amabilitatea preotului necunoscut, încât îi ceru să-l mărturisească. Don Bosco întrerupse călătoria pentru el la Asti, îl mărturisi în holul gării, dar pierdu trenul. Câțiva tineri, ce observaseră pățania, îl compătimeau, însă nici pe departe nu-și închipuiau ce-o să se întâmple până la sfârșit. Don Bosco, ca și când ar fi căutat să-și omoare doar timpul, începu să le povestească istorioare, apoi se împrieteniră de-a binelea și, în cele din urmă, le vorbi despre religie, sfârșind prin a-i duce în una din încăperile libere ale localului unde-i mărturisi pe toți, după ce-i pregătise cum se cuvine.
      Când călătorea cu diligenta, prefera să se așeze lângă vizitiu. Din vorbă în vorbă, ajungea la datoria de Paști a oricărui creștin sau îi vorbea despre urâțenia înjurăturii, și respectivul, dacă erau singuri, îi trecea hățurile Sfântului și se mărturisea sau dacă nu, profita de prima oprire; și dacă nici aceasta nu era posibil, aproape pe toți îi determina să-i promită că-l vor căuta la Oratoriu și, în general, se țineau de cuvânt.
      Într-o astfel de călătorie, auzindu-l pe vizitiu înjurând, îl rugă să-l lase lângă el pe capră.
      - Aș vrea să-ți cer o favoare...
      - Vreți să ajungeți mai repede la Torino? îl întrerupse acesta, fără a mai aștepta răspunsul Sfântului, foarte bine, și începu să-și biciuiască și să-și îndemne caii înjurând de mama focului.
      - Nu asta mă interesează pe mine, puțin contează că voi ajunge cu un sfert de oră mai devreme sau mai târziu; ce doresc eu ar fi să nu mai înjuri.
      - Dacă e numai atât, fiți pe pace, că nu voi mai înjura!
      - Și dacă te ții de cuvânt, ce premiu dorești?
      - Nimic. E doar de datoria mea creștinească să nu înjur.
      La insistența lui Don Bosco, acesta se înduplecă să-i ceară costul unui pahar cu vin: patru soldi.
      Don Bosco îi promise de cinci ori atât, douăzeci de soldi, numai să nu mai înjure.
      Dar ți-ai găsit-o! încă o șlechiuire de bici la cai și gata înjurătura.
      Îi reaminti pactul încheiat și vizitiul, disperat, izbucni:
      - Dobitoc ce sunt, dar ce-i cu mine? mi-am pierdut oare capul?
      - Nu te mâhni de data aceasta; îți voi da și așa cei douăzeci de soldi, numai să te ții de cuvânt cel puțin de aici înainte. Să fim înțeleși: la fiecare nouă înjurătură scădem patru soldi!
      - Minunat, fiți sigur că-i voi câștiga pe toți.
      După o oarecare bucată de drum, caii își încetiniră mersul. Biciuindu-i, scăpă și o înjurătură.
      - Șaisprezece soldi, prietenul meu, șaisprezece soldi, exclamă Don Bosco.
      Celălalt rămase rușinat și-i zise:
      - Într-adevăr, obișnuințele rele cu greu se pot dezrădăcina! Peste puțin timp, o altă biciuire și două înjurături.
      - Opt, prietenul meu, n-au mai rămas decât opt soldi.
- Dar e posibil - se înfurie el - e posibil ca obișnuințele rele să fie chiar așa de neînvins? Eu sunt disperat. Acest viciu blestemat m-a făcut să pierd deja doisprezece soldi.
      - Prietene, dar nu de asta ar trebui să te întristezi, ci pentru răul pe care ți-l faci sufletului!
      - Așa e, într-adevăr, așa e. Dar vă făgăduiesc că sâmbătă mă spovedesc. Dumneavoastră sunteți din Torino?
      - Da, sunt de la Oratoriul Sfântul Francisc de Sales, știi, în Valdocco.
      - Da, da, știu unde-i. Să știți că sâmbătă vin la dumneavoastră și mă spovedesc. Cum spuneați că vă numiți?
      - Don Bosco.
      - Foarte bine, ne vom revedea.
      Până la Torino, mai înjură o dată. Don Bosco nu i-ar mai fi datorat, după pact, decât patru soldi, însă îl sili să-i primească pe toți douăzeci, explicându-i că pentru el conta mai mult bunăvoința arătată și efortul făcut decât reușita.
      Sâmbăta ce urmă, Don Bosco îl așteptă în zadar. El nu veni decât peste patru săptămâni, când îi comunică însă Sfântului că era aproape vindecat de când se hotărâse să ajuneze cu pâine și apă în ziua când îi mai scăpa câte o înjurătură. (S-ar putea dori un comentariu mai plastic asupra tiraniei subconștientului din noi decât acesta? Poți să te vindeci, dar nu fără un efort serios, din răsputeri).
      Unui alt vizitiu de diligență îi promise un litru de vin, dacă nu va mai înjura până la proximul schimb de cai. Acesta conformându-se, Don Bosco se ținu de cuvânt și, după ce-i plăti vinul, profită ca să-i spună:
      - Dacă pentru un mic bacșiș te-ai putut învinge atâta timp, de ce să nu te lași pentru totdeauna de înjurături, gândindu-te la raiul ce te așteaptă și la iadul în care ai putea cădea dintr-o clipă în alta?
      Sfântul îl lua pe fiecare așa cum era el și-l ducea spre bine prin lucrurile accesibile mentalității și intereselor sale personale. Cu alte cuvinte, fiecăruia îi vorbea pe lungimea lui de undă.
      Călător sau acasă, prin închisori sau palate, cu cei bolnavi trupește și cu cei înrăiți sufletește, Don Bosco era mereu preot.
      Am amintit de agresorii săi nocturni pe care sfârși prin ai mărturisi, pe unul pe o margine de șanț la Bechis, pe celălalt sub un zid, în spatele Palatului Madama la Torino, ca și de cei patru care-l surprinseră în plină zi într-un loc pustiu, pe când se întorcea de la parohia Crocetta, pe care, după ce le plăti câte o cafea în piața San Carlo, îi conduse acasă, unde trei se și spovediră.
      Fără voia lor, cei răi simt și ei vraja sfințeniei și se înclină în fața ei.
      „De câte ori - povestește Don Dalmazzo - nu mi s-a spus și nu am văzut eu însumi la Oratoriu, seara târziu, bărbați cu chip întunecat, ce, auzind despre sfințenia lui Don Bosco, veneau la picioarele lui spre a-și destăinui păcatele. Deseori, ei intrau cu inima îndoită că ar putea exista iertare și pentru ei și erau văzuți ieșind din camera omului lui Dumnezeu cu fața strălucind de bucurie și inima copleșită de mângâiere.”
      Nu spunea atât de bine Sfântul Ioan Vianney că „Sfinții au o inimă lichidă?”, adică topită de imensa iubire și compătimire ce o au pentru cei păcătoși. Marii păcătoși simt printr-un instinct al harului că, dacă pe ei nimeni nu-i poate ierta și înțelege, le mai rămâne totuși șansa de a recurge la Sfinți. Acolo unde mâinile tuturor se ridică să acuze și să osândească - și prea adesea din cel mai pur și crâncen fariseism - doar mâna sfinților se coboară blând, dezlegând și aducând dumnezeiasca iertare.
      Ei simt cum Sfinții mari le intră în suflet și străbat mai profund decât a știut răzbate păcatul. Dincolo de toate crimele și fărădelegile săvârșite, Sfinții mai știu descoperi acel fond de bine nealterat pe care păcătoșii înșiși îl ignorau cu totul, socotindu-l pierdut pentru totdeauna, și, prin acest fond, întoarcerea la Dumnezeu rămâne oricând posibilă, până mai ești încă în această viață. Nici un botezat nu e iremediabil corupt până mai este pe pământ, și acolo unde ceilalți și-au pierdut și ultima licărire de speranță inima sfinților mai păstrează nu numai nădejdea, ci chiar siguranța întoarcerii.
      Într-o zi - povestește Don Cerruti - Don Bosco fu chemat de urgență la patul unui muribund, mare politician. Era vorba de un liberal din sferele cele mai înalte ale francmasoneriei și care alungase întărâtat pe toți preoții ce încercaseră să se apropie; doar într-un sfârșit și numai cu mare greutate, la insistențele familiei, tolerase să fie chemat Don Bosco, doar pentru o simplă vizită de formalitate.
      Dar abia intrat Don Bosco în cameră, readunându-și înciudat ultimele puteri, i se adresă mânios:
      - Veniți ca prieten sau ca preot? Vai de dumneavoastră dacă-mi pomeniți măcar de cuvântul Mărturisire. Acestea fiind zise, luă cele două revolvere ce le avea la îndemână și le ținti spre pieptul lui Don Bosco.
      - Ascultați - continuă el - să nu uitați că în prima clipă când veți rosti cuvântul Spovadă, unul din revolvere e pentru dumneavoastră, iar al doilea pentru mine, căci și așa nu mai am decât câteva zile de trăit și-mi este totuna.
      Don Bosco îl liniști și, zâmbind, îl asigură că n-o să-i vorbească despre ceea ce nu dorește fără învoirea sa.
      Îl întrebai atunci amănunțit despre boala sa, despre ceea ce zic medicii de mersul ei; trecurăm apoi la Istorie, la Voltaire, și-i povestii mai ales moartea acestuia. Terminată povestirea, încheiai: Unii, ajunși la acest punct, spun că Voltaire s-a osândit cu siguranță; eu unul n-aș spune-o ori, cel puțin, nu mă simt îndreptățit să spun așa ceva, căci îndurarea lui Dumnezeu e nemărginită.
      - Cum, întrerupse bolnavul, ce urmărise cu penibilă îngrijorare povestirea - mai este oare nădejde de mântuire chiar și pentru un Voltaire? Atunci, fiți bun, mărturisiți-mă.
      Don Bosco se așeză pe pat alături de bolnav, îl pregăti bine și apoi îl mărturisi. Când îi dădea dezlegarea, sărmanul francmason, care cu toate gradele sale în Lojă în fața morții era și el tot un om neajutorat ca oricare altul, izbucni într-un plâns cu hohote și-i spuse Sfântului că el n-ar fi putut crede ca o biată inimă de om să poată gusta așa o pace dulce, cum el nici n-ar fi putut bănui în toată viața lui.
      Făcu apoi toate retractările cerute. În dimineața următoare se împărtăși, dar mai înainte își chemă tot personalul casei și în mod public le ceru iertare pentru toate scandalurile ce le cauzase.
      În urma Sfintei Cuminecări, sănătatea i se amelioră și mai trăi încă trei luni, pe care le petrecu în rugăciune și reculegere, implorând iertare pentru toate relele făcute și se cuminecă de mai multe ori cu cele mai bune dispoziții.
      „Reamintesc - îi spuse Don Bosco la sfârșit lui Don Cerruti - că acest domn era unul din cei mai de sus ai Francmasoneriei. Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate!”
      Câți alți preoți ar fi putut descrie pe larg viața lui Voltaire? Cultura pentru preoți este totdeauna indispensabilă. Și tactul psihologic tot pe atâta.
      Un bolnav grav, care nici nu voia să audă de preoți, acceptă în cele din urmă o vizită a Sfântului, cu condiția de a nu-i pomeni nimic despre Spovadă. Don Bosco, făcându-i vizita, începu să-i vorbească cu amabilitate și, ghicindu-i temperamentul vioi, începu să facă glume, încât îl făcu aproape să plesnească de râs, așa încât bietul bolnav îl rugă să înceteze și să vorbească despre altceva.
      - Să vorbim atunci de lucruri serioase, zise Don Bosco.
      - Da, numai despre Spovadă nu!
      - Cum ar fi și asta - reluă inteligent Don Bosco - dumneavoastră îmi interziceți să vorbesc despre Mărturisire și, în schimb, sunteți chiar dumneavoastră primul cel ce nesocotiți consemnul, vorbindu-mi chiar dumneavoastră? Și începu cu mult tact să-i povestească toată viața trecută, expunându-i, cu darul său de discernământ al spiritelor, variatele peripeții, așa încât bolnavul asculta uimit și în fine exclamă:
      - Dar nici nu mai e necesar să mă mărturisesc, dumneavoastră știți tot: Mărturisirea mea e gata făcută!
      Don Bosco îi întregi pregătirea și-i dădu apoi dezlegarea.
      Dat fiind însă că darurile charismatice depind de voința lui Dumnezeu, iar nu de cea a beneficiarului lor, nici Don Bosco nu avea neîncetat darul citirii conștiințelor; în absența lui, el își punea la contribuție inteligența sa rară și tactul său psihologic.
      „În spitale mai ales - depunea Don Rua la Procesele Apostolice - maniera cum îi aducea să se mărturisească și pe cei mai împietriți era admirabilă. Ședea ca un prieten lângă patul lor și, vorbind despre vânt și despre ploaie și atâtea alte lucruri ce păreau indiferente, îi făcea pe acei sărmani păcătoși să-și depene amintirile, așa încât, având impresia că nu e decât o simplă conversație, dânșii își povesteau viața, cu întâmplările și pățaniile trecute, bune sau rele, onorabile sau vinovate; și când, la sfârșitul întrevederii, dădea semne că e pe cale să se retragă, atâția dintre acești bolnavi îl rugau să desăvârșească opera, dându-le și dezlegarea; și Don Bosco, după ce-i îndemna să-și deteste păcatele, le împlinea cererea.
      Alții, care nu descoperiseră Sfânta îndemânare a servului lui Dumnezeu, încercau să amâne pe mâine sau pe vreo altă zi mărturisirea, iar Don Bosco le spunea atunci că manifestarea propriilor păcate e gata făcută și că nu mai e necesar decât să se căiască și să facă actul de părere de rău. Cu greu refuzau și cel mult câte unul mai adăuga vreun păcat și, cu inima plină de mulțumire, primeau dezlegarea.
      Mare era, de aceea, binele ce-l opera el prin spitale.”
      Aceasta cu atât mai mult, cu cât ideea ce-o avea Sfântul despre bunătatea lui Dumnezeu era nu numai mare, ci și contagios de comunicativă. Toți îl doreau lângă ei. Dar și aici, ce simț psihologic!
      „Când merg să vizitez pe vreun bolnav, nu-i spun că a sosit timpul de a se pregăti să moară, ci îi amintesc că suntem în mâinile lui Dumnezeu, care e cel mai bun dintre părinți. El veghează și se îngrijește neîncetat de fericirea noastră și știe foarte bine ceea ce e mai bine pentru noi. Apoi îl îndemn să se abandoneze cu încredere filială în brațele Providenței și să rămână liniștit. În acest fel bolnavul rămâne eliberat de teama morții și găsește o mare ușurare gândindu-se că soarta sa e în mâinile lui Dumnezeu și așteaptă, în liniște, ceea ce bunătatea Lui infinită va binevoi să dispună de el.”
      Pe lângă această asistență a muribunzilor ocazionali, Don Bosco cercetă, ani de-a rândul și cu regularitate, diferitele spitale, și îndeosebi cel din Cottolengo, de care nu se lăsă decât în 1874 când, văzându-se asaltat de prea multe ocupații, se îngriji de suplinitori.
      În plus, mărturisea regulat la Școlile Fraților Creștini, în diferite mănăstiri și institute de binefacere, iar cu prilejul exercițiilor spirituale accepta și Mărturisirea copilelor.
      Aceeași râvnă de neobosit îl determină prin 1855 - cum am amintit deja - să învețe rapid limba germană, anume pentru a putea mărturisi pe soldații și bolnavii germani, ajunși în număr mare la Torino în urma frământărilor politice de atunci.
      Mai bine de douăzeci de ani mărturisi în fiecare joi sau sâmbătă, în cele trei închisori mari din Torino: în temnițele zise ale Senatului, în institutul corector Generala și în închisorile de minori. Toți îl iubeau nespus, iar cei odată eliberați adesea reveneau, spre a-și pune în bună ordine conștiința.
      Cu toate acestea, „răsplata vremelnică” a acestui zel era uneori destul de neplăcută. Așa, într-o zi, fiind invitatul baronului Bianco și timpul fiind înaintat, el veni direct de la închisoare, unde spovedise. Baronul îl întrebă intrigat:
      - Oh, Don Bosco, dar ce aduceți cu dumneavoastră?
      - Eu? nimic... ia nițică foame...
      - Nu, nu... pe haină! - Pe haină?!
      - Da, priviți nițel!
- Oh, iubitul meu baron, ce să-i faci? Vin direct de la închisori: aceasta e dovada cea mai clară!
      - Foarte bine, Don Bosco, dar dacă e o plăcere de a vă avea la masă, nu țin neapărat să invit și pe acești paraziți indezirabili..
      Și, înainte de a se așeza la masă, trecu în baie unde se curăță.
      Alteori însă, urmările erau și mai supărătoare și de durată. În 1845, în urma unei contaminări la spitalul Cottolengo, se văzu lovit de o dermatomicoză rebelă (boală de piele cu erupții purulente), ce rămase refractară la toate tratamentele medicale și-l chinui tot restul vieții, mai bine de patruzeci și doi de ani, așa cum povestea Don Rua, ce cunoștea acest lucru din chiar gura Sfântului, ca și Don Sala, economul salezian, ce verifică de visu cele spuse, cu prilejul ultimelor îngrijiri date trupului său după moartea sa.
      E frumos să fii apostol, dar singur Dumnezeu știe câte jertfe, nici măcar bănuite de lume, se ascund sub încântătoarea amabilitate a sfințeniei.
      Între 1844-1865, perioada nenumăratelor predici, triduuri, novene, misiuni, sărbători patronale etc. pe care le ținu în tot Piemontul, ba și în Lombardia, părea că singurul său scop era de a atrage lumea la Mărturisire. Mulțimile îi luau cu asalt confesionalul din zori și până în noaptea înaintată.
      Corvoada pe care i-au impus-o acestui om Mărturisirile ar fi mistuit vieți din cele mai robuste. Pe drept cuvânt, vorbind despre zelul său ca „Ministru al Iertării”, cardinalul Cagliero îl numește un „martir al spovedaniei”, citând cuvintele Sfântului Francisc de Sales: „poți deveni martir nu numai mărturisind pe Dumnezeu înaintea oamenilor, ci și pe oameni înaintea lui Dumnezeu...”.

2) Inimă de Apostol

      De câte ori ședințele sale în scaunul Mărturisirii nu durau zece ore și mai bine!
      Și dacă și cu străinii el era atât de risipitor cu timpul său, ne putem ușor imagina cum era cu fiii săi iubiți! Mai bine de 46 de ani, cât timp puterile îl susținură, rămase cu totul la dispoziția fiilor săi, în tot timpul cât era prezent în Oratoriu.
      În fiecare dimineață, înainte de Sfânta Liturghie a comunității și în tot decursul ei, și apoi seara, și în zorii zilei următoare, îl găseai tot în scaunul de Mărturisire din sacristie unde cei mai mărișori nu se puteau îndura să se mărturisească la alții.
      Chiar abstracție făcând de aceste zile, oricum excepționale, de câte ori i s-a întâmplat, mai ales iarna, ca, după opt-zece ore de confesional, să ajungă pe la orele unsprezece seara sau după în sala de mese, pentru a-și întrema forțele cu puțină mâncare. La acea oră, supa și, dacă se mai nimerea, felul doi, erau reci și de nemâncat. După atâtea ore de nemișcare și fără foc, pe ger și între zidurile umede ale sacristiei, puțină mâncare caldă i-ar fi făcut așa bine, mai ales că a doua zi îl așteptau predicile și iar Mărturisirile. (Or, nimic nu e așa obositor în pastorație ca ședințele de confesional; cinci-șase ore de confesional istovesc mai mult decât, poate, o săptămână de orice alt lucru).
      Dar când Institutul are șase-șapte sute de guri de hrănit, nu e de mirare că bucătarul îl mai trecea cu vederea pe Don Bosco. Ba îl mai și uita de tot și, pe când venea la refector, îl găsea închis și bucătarul plecat.
      „Iată cel mai bun fel de a mai rupe monotonia zilelor, murmura el atunci zâmbind, blând. Când zi de zi mergi la culcare cu stomacul întremat, o mică excepție nu strică. Mâine te trezești mai ușurel și cu o poftă mai bună!”
      Nu refuza niciodată un penitent, nici chiar atunci când era deja în ornate gata să celebreze Sfânta Liturghie sau când avea Patrafirul luat ca să se urce în amvon să predice. (E un lux ce numai sfinții și-l pot îngădui, așa cum predicatorii și conferențiarii o înțeleg prea bine).
      Nu refuza pe nimeni, nici când era mort de oboseală.
      „Într-o seară - povestește Don Francesia - îl însoțeam spre cameră, cu lumânarea în mână, după vreo zece ore și mai bine de confesional.” Se vedea că abia se mai ținea pe picioare. Iată însă că un ucenic îi cere să-l spovedească. Noi ne privirăm dezolați. Tocmai acum era momentul de a-i impune această nouă oboseală? Aveam toți pe buze: „Mergi, nu insista, te vei mărturisi mai bine dimineață”. Dar Don Bosco, luându-ne lumânarea din mână, cu zâmbetul cel mai patern se întoarse spre băiat și-i zise: „Intră numai la mine în cameră și te mărturisesc imediat”.
      „Nu am auzit niciodată pe Don Bosco să-i spună vreunui penitent - povestea Don Costamagna - să vină altă dată. El era la dispoziția oricui, la orice oră din zi și din noapte.”
      Dar, fiindcă sfinții cer neîncetat trupului mai mult decât el e în stare să dea, uneori, bietul, nu poate să-i mai servească.
      Or, la Don Bosco, pe lângă nopți nedormite din cauza ministerului sacru propriu-zis, se adăugau cele pricinuite de redactarea „Lecturilor Catolice”: de atâtea ori era nevoit, spre a asigura regularitatea apariției, să se așeze seara la birou, de unde nu se mai ridica decât a doua zi dimineața, când își ducea manuscrisul la tipografie pentru a fi cules. Mai e de mirare că-n seara următoare, după astfel de eforturi, atenția sa sucomba istovită?
      Într-o astfel de seară, vreo cinci-șase băieți îl roagă să-i spovedească și pe ei. Don Bosco îi conduce în cameră și mărturisește pe primul și pe al doilea, dar ațipește cu capul pe umărul celui de-al treilea. Dar băieții știau ce zi istovitoare a avut Don Bosco; de îndată ce penitentul băgă de seamă, făcu semn cu capul celorlalți să stea liniștiți pentru a nu-l trezi. Cei doi deja mărturisiți se retraseră tiptil, iar ceilalți trei șezură, așteptând ca Don Bosco să-și revină. Cel îngenuncheat susținea pe umărul său capul ostenitului și iubitului părinte.
      După vreo jumătate de oră, acesta își redeschise ochii, privi înjur și pricepu totul.
      - Scumpii mei, cine știe de când mă tot așteptați?
      - Dar dumneavoastră dormeați așa de bine, ar fi fost păcat să vă trezim!
      - Și cu toate acestea mi-ați fi făcut cea mai mare plăcere.
      - Dar un asemenea noroc eu n-o să mai am - interveni atunci cel îngenuncheat - voi putea susține întotdeauna că am sprijinit capul lui Don Bosco adormit!
      Dumnezeu permite și în viața sfinților astfel de întâmplări, anume ca să ne arate că nici ei nu fac jertfele care le fac fiindcă ar fi îngeri, că și ei sunt oameni din același aluat și supuși acelorași mizerii ca și noi, doar că generozitatea lor e alta!
      Don Bosco ne e drag nu numai pentru că sfințenia l-a lăsat om, ci fiindcă l-a făcut mai uman și mai înțelegător decât cei ce se socotesc pe sine a fi cucernici.
      În timpul Mărturisirilor, el era complet absorbit și ca și insensibil la tot ce se petrecea în jurul său. Fiind în sacristie, băieții se mai mișcau uneori, flecăreau, ba chiar făceau și gălăgie, dar el nu se clintea.
      - Bine, Don Bosco - mai observa câte cineva - dar de ce nu le impuneți tăcere?
      - Dacă mi-aș deschide gura ca să-i dojenesc, mi-ar fi teamă să nu le pierd încrederea în clipa când ajung să se mărturisească.
      Aceeași largă înțelegere a slăbiciunii firii noastre o dovedește un alt episod plin de tâlc.
      La sfârșitul anului școlar 1886, Don Bosco mărturisea pe o verandă vecină cu camerele sale. Unul din băieții ce-și aștepta rândul îngenuncheat lângă unul din geamurile umbrite de vița de vie de care atârnau deja strugurii copți, puțin plictisit de a aștepta, ce face? desprinde o ciorchină și începe să-i mănânce boabele una câte una. Don Bosco care mărturisea de cealaltă parte, iată-l că se întoarce și-i face semn că-i venise rândul. Sărmanul băiețel nici nu observase, absorbit cum era, roși tot și îngână o scuză. Sfântul îi murmură încetișor:
      - Nu te neliniști, mititelul meu, termină-ți strugurele și apoi te vei mărturisi.
      Se întoarse și făcu semn să vină următorul, care îngenunche de cealaltă parte. Iar când îi veni rândul acestuia, nici urmă de aluzie nu-i făcu referitor la cele întâmplate.
      Micii săi penitenți aveau libertatea de a reveni la Mărturisire în fiecare zi, și chiar de mai multe ori pe zi. Au fost văzuți unii scrupuloși ce se întorceau la Don Bosco și de două-trei ori înainte de a se cumineca și Don Bosco îi primea ca și când ar fi fost pentru prima oară.
      El îi lua pe oameni așa cum sunt, iar când erau „pești mari” după expresia Sfântului Ioan Vianney, îi încuraja: „Scumpul meu domn, vă avertizez că nu aș vrea să-mi pierd timpul degeaba - spunea el zâmbind. Dacă aveți lucruri mari, foarte bine, căci pentru fleacuri nu se merită”. Își câștiga astfel imediat încrederea și, fără a fi lung, ușura și descurca și conștiințele cele mai împovărate și încâlcite, mărturisind în câteva ore sute de persoane.
      După consacrarea Bazilicii Mariei Ajutătoare, confesionalul său era luat cu asalt, publicul mare copleșindu-l. Dar fiindcă, înainte de toate, el era al băieților săi, după câteva luni se mută în sacristie, spre a fi numai al lor ori, cel puțin, în primul rând al lor. Mărturisirile băieților ce-l căutau anume le asculta fie în cameră, fie în sacristie; femei, în schimb, nu mărturisea aproape deloc. Don Bosco era în primul rând al băieților săi, tocmai fiindcă de mic copil fusese adânc rănit de faptul că preoții îi neglijau pe cei mici: „Oare noi, copiii, nu suntem și noi din parohia lor?” o întrebase el odinioară pe mama Margareta.
      „De câte ori - povestește Cardinalul Cagliero - l-am auzit pe Don Bosco exclamând: îmi sângerează inima când văd copilașii și tinerii maltratați prin sacristii, ba și huiduiți și alungați afară! Oh, de m-aș putea multiplica și să mă găsesc simultan în toate satele și orașele unde ei sunt astfel tratați, pentru a mă ocupa de sufletul lor atât în biserică, cât și pe străzi. Intrând în casa Domnului, ei nu află pe nimeni care să le frângă pâinea vieții. Sub pretextul că parohii și viceparohii se ocupă de adulți ori și mai simplu, fiindcă îi văd risipiți, ignoranți și rău crescuți, îi părăsesc cu toții! Ce tactică greșită!”
      Dar Don Bosco voia să fie al celor mici în special pentru a-i scuti la timp de anumite alunecări și căderi, care cu timpul fac sufletele impermeabile nu numai harului, ci și unui minim de principii creștine. El voia să colaboreze cu Spiritul Sfânt pentru ca harul să pună stăpânire pe conștiința și mai ales pe subconștientul celor botezați, înainte ca diavolul să și-l fi însușit pe deplin, și uneori pentru totdeauna.
      Tot idealul său de Apostol a fost ca cei mici să-l aibă pe Dumnezeu în suflet, să respire această atmosferă divină de familie și să-i facă să trăiască sub acțiunea neîncetată și transfiguratoare a harului și a Darurilor Spiritului Sfânt. De aici râvna lui de a valorifica Sfintele Taine, făcându-le să-și îndeplinească rostul lor dintâi, adică să fie, prin excelență, mijloacele de cucerire a sufletului și a întregii ființe omenești pentru Hristos.
      Cu o astfel de concepție, nu e de mirare că vremelnicia își pierde cuvântul. Fiind invitat într-o zi de marchizul Fassati la proprietatea dânsului, apăru cu 24 de ore mai târziu; pentru simplul motiv că, în timpul călătoriei, întâlnise la Asti vreo șase elevi, întrerupsese călătoria, pentru a-i mărturisi și cumineca.
      În primul său pelerinaj la Roma, în 1858, fu oaspetele contelui De Maistre, iar marchizul Patrizzi îi puse la dispoziție trăsura în permanență, uneori însoțindu-l. Spre a le mulțumi, Sfântul îi rugă ca, trecând prin Torino, să-i facă neapărat și dânsului o vizită la Oratoriu. Cei doi îi promiseră și, într-o frumoasă zi de toamnă, ei descinseră pe neanunțate la Valdocco.
      Îi primi clericul Cagliero, ce alergă imediat să-l înștiințeze pe Don Bosco. Acesta tocmai își spovedea băieții.
      - Spune-le că sunt încântat de sosirea dânșilor, condu-i peste tot și roagă-i să mă aștepte un moment ca să termin de mărturisit, căci sărăcuții aceștia doresc să se împărtășească.
      Trecu o jumătate de oră, trecu o oră, trecu o oră și jumătate, și Don Bosco continua să mărturisească, căci băieții apăreau din toate ungherele, dornici să se spovedească. În sfârșit, după vreo oră și aproape trei sferturi, plecând ultimul penitent el își putea saluta distinșii oaspeți. Ca să se scuze, spuse glumind:
      - Vă rog, domnii mei, să nu-mi purtați pică, dar anumite păsărele nu le prinzi decât din zbor. Greșită prima lovitură, nu se știe când vor mai trece în bătaia puștii...
      Cei doi oaspeți, de veche și încercată credință și inteligenți, departe de a se fi supărat pentru întârziere, găsiră un moment de a admira sfințenia lui Don Bosco.
      De altfel, chiar cele mai sacre îndatoriri trebuiau să cedeze în fața zelului pentru mărturisire. Sfântul scrisese printre hotărârile luate încă la sfârșitul primului său an de preoție:
      „Când voi fi rugat să ascult mărturisirile credincioșilor, dacă e nevoie, voi întrerupe și recitarea oficiului canonic și voi scurta atât pregătirea, cât și mulțumită la Sfânta Liturghie, pentru a mă oferi ca să deprind acest sacru minister.”
      „Și așa și făcu - comentează Don Lemoyne - până la sfârșitul vieții sale. Spre a asculta Mărturisirile, el nu ezita niciodată a-și sacrifica până și clipele de intimitate cu Dumnezeu.”
      Deși acesta e numai un fel de a fi vorbi, căci sfinții toate le fac în unire cu Dumnezeu. Acest lucru se vedea clar și din atitudinea externă a lui Don Bosco. Băieții simțeau aceasta și, apropiindu-se de el, erau cuprinși de un fior sacru:
      „Noi copiii - ne destăinuie Cardinalul Cagliero, ce a avut norocul de a se mărturisi la dânsul mai bine de treizeci de ani - deși iubiți cu duioșie de el, în timp ce la rândul nostru îl răsplăteam cu cele mai curate și intime afecțiuni, aveam pentru persoana sa o așa venerație, încât ne făcea să stăm în fața lui cu un mare respect și cu o ținută religioasă.”
      Prezența lui Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte pentru a se face simțită. „în confesional - continuă Cardinalul Cagliero - ținuta sa era reculeasă, modestă, cu genunchii strânși și picioarele unite pe podea, și așa rămânea până la sfârșit, oricât ar fi durat Mărturisirile... întoarcerea sa de la îngenuncherul din stânga la cel din dreapta era totdeauna gravă și cu o mișcare modestă la extrem, așa încât chiar și de aici se vedea cât era el de absorbit în deprinderea ministerului sacru și de pătruns de Spiritul lui Dumnezeu. Confesorul și penitentul formau un tablou viu, în care manifestarea carității celei mai intime, a curăției și a castității nu păreau a fi decât icoana vie a învățăcelului iubit înclinat spre persoana adorabilă a dumnezeiescului Mântuitor.”
      Ceea ce îl caracteriza, în timp ce mărturisea, era blândețea. Am putea spune că se descria pe sine când scrie în „Memoriile” sale:
      „Confesorul să se arate fiecăruia cu un aer zâmbitor, nicicând aspru și nici să nu apară nerăbdător. Pe copii să-i ia cu binele și cu mare afabilitate. Să nu înceapă cu dojeni și nici să nu se mire de cele auzite în Spovadă.
      Dând peste vreunul ce are nevoie de o instrucție deosebită, să-l cheme la loc și la timp potrivit, dar separat. Lucrurile care le lipsesc de obicei copiilor la Mărturisire sunt căința pentru păcate și hotărârea de îndreptare. Când lipsesc una sau alta din aceste calități ale Mărturisirii, copilul să fie îndrumat să-și completeze instrucția, frecventând Catehismul și, dacă e capabil să priceapă ceea ce citește, să-l studieze.”
      „El se ținu cu fidelitate de acest program - ne spune Lemoyne. În ascultarea Mărturisirilor - continuă același, citându-l pe Cardinalul Cagliero - bunătatea lui față de copii și de adulți a fost excepțională, constantă, admirabilă, aproape toți se mărturiseau la dânsul, cuceriți fiind de afabilitatea și caritatea sa totdeauna blândă și răbdătoare... Era scurt, dar fără grabă. Blând în cel mai înalt grad și nicicând sever, el ne impunea un canon sacramental scurt, potrivit vârstei noastre și totdeauna binefăcător. Știa să se facă mic cu cei mici, ne da îndrumări oportune și chiar mustrările le știa drege cu așa gust, încât ne infiltra întotdeauna iubire față de virtute și oroare față de păcat.”
      Aceeași prudență o dovedea, în ceea ce am putea numi stilul în care-și formula sentința. Dacă se ferea să exagereze răul, el nici nu-l bagateliza, îndemnând astfel sufletele să fie precaute și mai puțin delicate. Chiar dacă neliniștea era fără temei, el se păzea să spună: „Nu e absolut nimic”, cum hotărăsc pripit unii confesori mai puțin circumspecți, ci își asigura băiatul: „Tu poți să te cumineci liniștit, ascultă-mă pe mine.” Tonul liniștit, sigur și surâzător, era de o eficacitate minunată pentru a însenina și a atrage inimile spre virtute și bine.
      Era apoi scurt în Mărturisire. Câteva întrebări, doar strictul necesar, niciuna dacă Mărturisirea era lămurită. Iar drept sfaturi, două-trei fraze, ce loveau însă ținta în plin.
      În 1867, doamnele din înalta societate romană rămaseră mirate de această conciziune. Una din ele îi mărturisi lui Don Francesia:
      - Ce vreți? noi suntem obișnuite cu alte sisteme; în general, duhovnicii noștri trebuie să se înarmeze cu multă răbdare și nu numai că trebuie să ne asculte îndelung, ci ne mai și ospătează cu numeroase considerații pioase. Și asta pentru câte un sfert de oră cel puțin. Pe când cu Don Bosco, în câteva minute am și isprăvit.
      - Și ceea ce spune dânsul cum vi se pare?
      - Oh, splendid, splendid, și cum nu se poate mai oportun... Dar ce vreți? E cu totul altceva.
      E adevărat însă și faptul că, am adăuga noi, doar sfinții autentici își pot permite luxul de a fi cu regularitate atât de conciși, fără riscul de a tolera sacrilegii.
      Am mai putea completa: el putea fi concis, fiindcă viza esențialul. El știa lovi ținta în plin și fără ocolișuri. Și aici, el prefera stilul „prin acțiune” celui „prin exercițiu”. Mărturisirea nu are valoare decât în măsura în care te lași cucerit de Hristos prin acțiunea interioară a Spiritului Sfânt.
      „Ce așteaptă un penitent în scaunul Mărturisirii? întreabă el. O rețetă. Cine vrea predică (care se poate admira și savura ca stil, compunere, expunere etc., dar rămânând perfect pasiv din punct de vedere al îndreptării reale) să meargă să se așeze la picioarele amvonului. În Confesional se dau rețete scurte, clare, eficace. Fără aceste calități, ele se uită și e o mare nenorocire, fiindcă rețetele de aceea sunt făcute, ca să fie aplicate răului imediat.”
      Este tocmai ce făcea el, și cu măiestrie. Frazele sale loveau direct răul, aducând și prescriind cuvenitul remediu.
      Biograful Auffray s-a interesat direct de la mai mulți foști penitenți de-ai Sfântului și ne asigură că toate Mărturisirile erau bine făcute. „Acele sfaturi - zic ei - el ni le dădea cu un ton de autoritate, atât de grav, atât de suav, încât ne pătrundeau de-a dreptul în inimă, turnând în ea balsamul păcii. Adesea le încheia cu această recomandare: «Fă ceea ce-ți spune Don Bosco și fii liniștit.» Dar mai era nevoie să ne-o spună? Chiar fața sa ne vorbea și ne descoperea, nouă, pe noi înșine. El era, într-adevăr, medicul priceput ce identifica răul, indica remediul și ne împărtășea curajul de a urma cura prescrisă. Chiar numai felul în care ne spunea Coraggio! curaj fiul meu!, ajungea să ne miște. Și ce părinte! Cel mai blând, cel mai răbdător, cel mai atent și gata totdeauna să reînceapă iar, fără a se obosi vreodată”.
      A conduce sufletele e o artă dificilă și pe drept cuvânt s-a spus despre ea: Ars artium, regimen animarum (dintre toate, cea mai grea e arta conducerii sufletelor). Dacă educația, chiar și numai pe planul natural, e anevoioasă la superlativ, când intră în bătălie și lumea de dincolo, cu toate tainicele și formidabilele ei puteri divine sau demonice, ea devine cu atât mai dificilă.
      Așa cum am văzut, Don Bosco a avut șansa de a avea drept duhovnic un Sfânt adevărat, pe Don Cafasso. Iar învățăcelul a fost cu totul vrednic de un așa maestru, în unele privințe chiar depășindu-l.
      Însă cel dintâi și cel mai mare maestru al său a fost sfințenia însăși. Zel în Mărturisiri, bunătate în felul de a trata sufletele și prudență în a le conduce mai au și alții, dar exclusiv Sfințenia îți asigură plenitudinea și posesiunea lor în grad eroic.

3) Darul citirii conștiințelor

      Sfințenia îi mai dăruia ceva lui Don Bosco, darul charismatic al discernământului spiritelor, și încă într-un chip excepțional chiar și printre sfinți.
      Biserica adevărată totdeauna a avut acesta continuitate de daruri charismatice în istoria vieții sale, daruri care, dacă prisoseau în Biserica primelor veacuri, n-au lipsit însă nici mai târziu. Al șaptelea Dar dintre cele enumerate de Sfântul Pavel (I. Cor. XII, 10) este tocmai darul discernământului sau deosebirii spiritelor, adică comunicarea privilegiului divin de a pătrunde conștiințele.
      Am amintit, în cap. XV, „Vizionarul”, ceva despre acest Dar rar al lui Don Bosco, care printre contemporanii săi era de notorietate publică.
      „Și astăzi mai trăiesc - scria Ceria în 1941 - câțiva din cei ce-și auziră înșirate la Mărturisire, din partea lui Don Bosco, toate mișeliile lor dintr-un trecut chiar și mai îndepărtat.”
      „Într-o zi sosește, din Vercelli (la circa o sută de km de Torino), un băiețaș cu numele de botez Trandafir. Imediat după prânz - povestește Don Rua - fu prezentat servului lui Dumnezeu care, chemându-l cu amabilitate la sine și vorbindu-i pe șoptite, îi enumeră toate păcatele vieții sale trecute. Copilul, privindu-l cu ochii înlăcrimați, îl întrebă: Atunci sunteți dumneavoastră cel care m-ați mărturisit dimineața asta la Vercelli? Don Bosco îi răspunse: Eu eram aici, cum crezi tu că eu m-ași fi putut găsi și la Vercelli?”
      Bietul copil ignora nu numai darul Sfântului de a citi în inimi, cât mai ales faptul că un preot, nici chiar față de propriul său penitent, nu are dreptul să amintească de lucrurile auzite în Mărturisire decât exclusiv în cazul și în cadrul unei noi Mărturisiri, și numai în măsura în care binele penitentului însuși ar impune-o. Și dacă orice preot observă acest lucru, sfinții cu atât mai mult.
      Iată acum și relatarea autentică a doi foști elevi de-ai Sfântului, trimiși de el misionari în America de Sud, unde făcură mult bine. Iosif Gamba, din Buttigliera d’Asti, copil foarte bun, dar scrupulos la culme, când merse pentru prima dată să se mărturisească la Don Bosco, îl auzi exclamând:
      - Vrei să-mi acorzi toată încrederea ta?
      - Oh, da, fără îndoială, toată!
      - Ei bine, eu te voi întreba și-mi vei răspunde după cum va fi cazul.
      - Oh, da, vă voi spune tot.
      Și convorbirea se desfășură în felul următor:
      - Asta ai făcut-o, nu-i așa?
      - Da, părinte.
      - Cealaltă n-ai făcut-o?
      - Nu, părinte.
      Toate întrebările afirmative și negative se potriveau de-a fir-a-păr cu adevărul, așa încât Mărturisirea acestui scrupulos, începută cu o mare neliniște sufletească și cu teama bravului băiețaș, ce tremura de frica de a nu o face bine, se sfârși cu certitudinea de a fi spus tot, absolut tot, fără nici o omisiune și cu o pace în suflet de invidiat și pe care nu o mai pierdu nici în viitor, după ce constatase că Don Bosco îi citise în inimă ca într-o carte. Și până când rămase în Oratoriu, dominat de acest gând că Sfântul citea conștiințele, nu numai că nu-și mai schimbă spiritualul, convins fiind că și așa un altul mai bun tot n-ar putea găsi, dar se sili să nu comită nici un păcat, de teama de a nu și le auzi descoperite de Sfânt.
      Bernard Vacchina, din Revignano d’Asti, plecat mai târziu și el misionar, înainte de a intra în Oratoriu își făcu o Mărturisire generală, pe care o repetă lui Don Cagliero, pe atunci preot, și, în sfârșit, se decise să o repete și lui Don Bosco.
      - Cum te numești? îl întrebă Don Bosco privindu-l cu înțeles.
      - Bernard Vacchina.
      - Bine, dacă n-ai fi venit, aș fi trimis eu să te cheme. Copilul îi spuse de ce venise și Sfântul îi ascultă Mărturisirea generală amănunțită. În unele puncte și la anumite Categorii de păcate, Don Bosco îi spuse simplu: ajunge!, și apoi, când termină, îl întrebă:
      - Altceva mai ai? (Don Bosco uzează forma afirmativă. Majoritatea preoților, din nefericire, întreabă negativ: „Nu mai ai nimic?” și, în felul acesta, singuri își sugestionează penitenții să răspundă „Nu, nimic” și, odată scăpată această negație, ei se simt scuzați să tacă și au silă de a se dezminți singuri, mai adăugând ceva, chiar atunci când altfel ar fi fost hotărâți s-o facă).
      - Am spus tot, tot, răspunse Bernard al nostru.
      - Dar asta? Și-i aminti un lucru atât de îndepărtat de toate cele mărturisite de el, încât, înmărmurit și mișcat, acesta începu să plângă încetișor spunându-i: Da, e adevărat. Și continuă să mai plângă câtva timp.
      De același Dar se folosea Don Bosco pentru a deosebi pe cei ce alergau la picioarele lui cu scopuri ascunse (de exemplu, de a se pune bine cu superiorii, spre a obține diferite concesii sau avantaje externe). Pe aceștia îi îndruma să se adreseze în altă parte, refuzând să-i asculte, pentru a nu profana Mărturisirea; ceea ce se vede și din faptul că aceștia se și îndepărtau imediat de pe îngenuncher.
      Din nefericire, pretutindeni se găsesc astfel de imbecili și sacrilegi ce nu recurg la Sfintele Taine decât pentru a le profana, folosindu-se satanic de ele, ca de un mijloc de a obține bunăvoința preotului respectiv și a-i stoarce apoi diferite avantaje vremelnice. Iar când acestea sunt femei, infamia e și mai oribilă. Sărmanele Sfinte Taine!
      Don Bosco pe aceștia îi expedia cu energie, spunându-le:
      - Decât să faceți o singură Mărturisire sau Cuminecare sacrilegă, schimbați mai bine de fiecare dată confesorul!
      Don Bosco era însă Sfânt, nu fiindcă avea acest Dar, ci acest Dar i-a fost dat ca premiu al sfințeniei, adică al unei abnegații și virtuți împinse până la eroism.
      Și pentru ca băieții să nu fie induși în eroare crezând că acesta nu ar fi darul gratuit al lui Dumnezeu, ci că ar fi rezultatul unei intuiții psihologice excepționale, dar pur firești, prin care el nu ar fi citit, ci ar fi dedus doar cele ce se ascund în sufletele altora, Don Bosco însuși considera de datoria sa să-i pună în gardă. În Cronica vieții Oratoriului, în ziua de 13 aprilie 1864, este înregistrată această destăinuire publică a Sfântului, făcută oratorienilor săi în vorbirea de seara, ce încheia un curs de exerciții spirituale:
      „În aceste zile ce au trecut eu vedeam clar păcatele fiecăruia dintre voi, ca și când le-aș fi avut scrise toate în fața ochilor, așa încât unii dintre voi, ce-și făceau Mărturisirea generală și voiau să-și spună ei înșiși păcatele fără a lua seama la întrebările mele, îmi încurcau lucrurile. E un Dar cu totul singuratic, pe care Dumnezeu mi l-a făcut pentru binele vostru. Câțiva dintre cei ce au rămas surzi la povețele mele, mă vor întreba dacă nu mai văd, și acum ca înainte, interiorul lor. Ei - trebuie să le răspund acum - n-au venit atunci, iar acum nu mai sunt eu în măsură de a mă bucura de acest beneficiu.”
      E clar și fără replică, nu-i așa? Putința de a citi în inimi e un Dar divin și gratuit ce nu atârnă de vrerea sau nevrerea Sfântului și care i s-a acordat pentru binele altora. Tot rostul său în economia mântuirii e utilitatea și profitul spiritual al aproapelui. De aceea Dumnezeu îl și acordă doar sfinților, fiindcă numai ei sunt preocupați exclusiv de mântuirea sufletelor. Ceilalți, dacă l-ar avea, l-ar înjosi, probabil, ca să distreze societatea... Dar și ce teribilă răspundere pentru cei ce au avut privilegiul de a întâlni un sfânt și totuși nu l-au ascultat! „Mă tem de Isus care trece și nu se mai întoarce” spunea înfiorat Sfântul Augustin.
      Această acuză, în general cel puțin, nu li s-ar fi putut aduce băieților lui Don Bosco. Ba a fost un timp când anumiți băieți, voind să-și facă Mărturisirea generală sau având conștiința încărcată ori neavând timp suficient pentru a se pregăti bine, îngenuncheau cu toată simplitatea ingenuă de copil:
- Dica Lei! (Spuneți dumneavoastră)
Și Don Bosco spunea, zicea în locul lor. Dar bineînțeles că în acest fel, îndelung nu se putea merge. De aceea, într-o predică de seara, el îi avertiză:
      „Până aici mărturisindu-vă, voi îmi spuneați «Ziceți dumneavoastră», și eu ziceam. Dar în bună rânduială, spovedirea păcatelor îl privește pe penitent, iar nu pe confesor. Eu nu mai rezist să vorbesc ore și ore la rând; bietul meu piept nu mai rezistă. De aceea, de azi înainte veți zice voi, și numai dacă o să vă încurcați, atunci o să vă ajut eu!”
      Aceste cuvinte, auzite personal de Don Lemoyne, conștiinciosul biograf de bază al Sfântului, au fost scrise și depuse sub jurământ în procesele verbale pentru canonizarea lui Don Bosco.[182]
      Sfântul se folosea de Darul acesta nu numai pentru binele băieților săi, ci și cel al altor penitenți ce recurgeau la dânsul. El le amintea păcate uitate sau în mod voit nespuse.
      „Sunt lucruri - declara Don Rua - ce surveneau cu așa frecvență, încât mi-e foarte greu să amintesc numele atâtor tineri.” (Cele trei cazuri, expuse mai sus, sunt toate după depoziția lui Don Rua) ; și ceea ce se întâmpla în Oratoriu se întâmpla și cu alții.
      În 1882, la Nissa, un domn ieși amețit din camera Sfântului și nu se putu stăpâni să nu povestească lui Don Ronchail (directorul salezienilor din localitate), pățania sa. Mărturisindu-se Sfântului, credea că spusese tot, dar absolut tot, când la sfârșitul Mărturisirii, îl auzi pe Don Bosco:
      - Scuzați, domnul meu, dar de păcatul cutare, comis pe când aveați 18 ani în împrejurările cutare și cutare, poate ați uitat! Păcatul fusese aievea săvârșit, dar niciodată mărturisit.
      Iar în 1909, un episcop misionar, într-o scrisoare ce se mai păstrează, adresată lui Don Rua, declara următoarele:
      În 1861 el era cleric în Seminarul din Bergamo, când Don Bosco veni să predice un curs de exerciții spirituale. Prezentându-se și dânsul pentru a-și face Mărturisirea, scrupulos fiind, scoase afară un adevărat cearșaf de hârtie, scris mărunt, cu „păcate” și începu să-l citească.
      Don Bosco zâmbi, i le luă din mână și le aruncă în foc, apoi zise: „o sa ți le spun eu, păcatele tale”. Și le înșiră unul după altul, tocmai așa cum fuseseră scrise. Vă puteți închipui - scrie episcopul - care a fost surpriza și emoția mea. Am izbucnit în lacrimi de adevărată durere și mângâiere.
      Acest episcop, vindecat astfel de scrupule, nu e altul decât Mgr. Angelo Cattaneo, vicar apostolic al Honanului meridional cu reședința la Nan-Yang-Fu în China.
      Don Bosco citea nu numai trecutul, ci chiar gândurile, când era vorba de mântuirea sufletelor: un prinț polonez, August Czartorijski, ce va muri salezian și în faimă de sfânt, nepot al reginei Isabella și al Contelui de Paris (ultimul Burbon, pretendent la tronul Franței), după ce făcu cunoștință cu Sfântul, simți o nevoie atât de arzătoare de a se face salezian și, concomitent, o așa atracție spre Don Bosco, încât începu să-l cerceteze tot mai des și, neîndurându-se să se mai despartă, voia să Între  în noviciat. O singură îndoială îl reținu pentru câtva timp. își zicea anume: „Don Bosco e deja bătrân și cine știe dacă ar mai fi capabil să-mi dirijeze conștiința”.
      Dar această ezitare nu o destăinui absolut nimănui. Găsindu-se însă într-o zi la masă împreună cu Don Bosco, în timpul conversației, pe când vorbea despre cu totul altceva, Don Bosco i se adresă din senin, spunându-i:
      - Don Bosco acum nu mai e bun de nimic, dar totuși încă e capabil să dirijeze o conștiință sau alta.
      Cele relatate sunt extrase din declarația lui Don Piscetta, care aflase faptul de pe chiar buzele prințului, care de acum, fără nici o șovăire, se înscrise printre aspiranții salezieni.
      Darul discernământului direct era uneori completat de ceea ce Don Bosco numea „visele” sale, dar care nu erau în fond altceva decât adevărate viziuni, așa cum am dovedit-o mai sus, în cap. XV.
      În atari viziuni i se descopereau nevoile spirituale ale celor mai periclitați. Astfel, pe un cleric ce ezita să redevină mirean, îl întări în chemare și-l liniști. Pe un băiat îl vede cu inima mișunând de viermi, pe care zadarnic vrea să-i smulgă cu mâna: îl avertizează și-l face să-și schimbe conduita. Pe un altul îl vede rebel tuturor îngrijirilor sale, alunecând spre moartea de osândă sigură. Deși nu va reuși să-l schimbe, Don Bosco povestește „visul” celorlalți spre a-i încuraja și a-i face, cel puțin pe ei, să nu se abată de la calea cea bună.
      Într-o noapte, un necunoscut misterios, îl scoală din pat și-i cere să-l însoțească; acesta îl conduce de-a lungul dormitoarelor, având o lanternă ciudată în mână. La trecerea lor, observă pe unele paturi niște pisici oribile, cu ghearele din față scoase și cu gura deschisă, gata să sfâșie obrazul băieților respectivi și-i avertizează apoi că celor ce se vor mărturisi la dânsul are unele lucruri deosebite să le spună.
      Visează din nou că vizitează dormitoarele, și călăuza necunoscută, cu lanterna în mâna, îi spune: „Vino și ai să vezi.”
      Se apropiară pe rând de paturi și în dreptul fiecăruia, când necunoscutul ridica lanterna spre fruntea celui adormit, pe fruntea acestuia se vedeau scrise toate păcatele.
      În fundul unui dormitor uriaș, cu o bucurie imensă descoperă o mulțime dintre tinerii săi cu fruntea mai albă ca zăpada și strălucitoare; dar puțin mai încolo, zări pe unul cu fața toată mâncată de răni urâte și i se spuse că respectivul va muri în curând de o boală ciudată. Și așa a fost.
      Într-un alt vis, i se păru că s-ar afla într-o sală de examene. Iată însă că, deodată, intră două persoane, unul cu o trestie și o lampă și celălalt cu un teanc de hârtii și-l invitară să-i însoțească prin dormitoare. Aici, primul aplecă lumina pe fața fiecărui băiat pentru a putea fi recunoscut, iar cel de al doilea scoase foaia de hârtie din teanc și o atârnă pe pătura celui identificat, așa încât Don Bosco putu citi pe rând, numărul anilor ce-l vor avea de trăit fiecare din ei.
      Scene asemănătoare se reînnoiesc și Don Bosco își poate astfel vizita în aceste viziuni celelalte institute saleziene. Pe băieții unuia din aceste institute îi văzu sărind peste un puhoi negru și umflat de ape, dar mulți, din cauza ghidușiilor și piedicilor puse de colegi, cad în apă și se îneacă. Apoi scena se schimbă: aceiași băieți se joacă pe o pajiște unde sunt însă și foarte multe fiare sălbatice de toate soiurile, ce-i atacă; prea puțini scapă, mulți sunt răniți, iar câțiva, plini de nesocotință, riscând să se joace cu bestiile acelea, sunt uciși. Morala: trebuie să fugi nu numai de păcat, ci și de ocaziile proxime de păcat.
      Și Don Bosco îi scrise directorului institutului respectiv: „l-am văzut pe toți băieții tăi și am identificat câțiva vulpoi... Cu proxima ocazie, când voi trece din nou pe la voi, voi spune fiecăruia ce e al său.”

4) Totul pentru a obține sinceritatea

      Cu tot acest cortegiu de privilegii suprafirești, Don Bosco era departe de a cădea în greșeala atâtor preoți nou hirotoniți, ce se cred superiori tuturor predecesorilor lor. Prin faptul că penitenții îi caută, sunt ferm convinși că, fără doar și poate, calitățile lor naturale și supranaturale i-au cucerit și presupun neapărat că aceștia ar avea cea mai deplină încredere în ei și că spun totul la Mărturisire; de aceea li se pare îndreptățită așteptarea ca, dacă nu în totalitate, cel puțin majoritatea să se mărturisească la ei.
      Sfântul, în schimb, era departe de a dori pentru sine monopolul Mărturisirii băieților săi. El se îngrijea ca, pe lângă preoții ce în timpul funcțiunilor sacre și-n preziua sărbătorilor veneau cu regularitate la mărturisit, tinerii să aibă, cu anumite ocazii, și confesori extraordinari la care să poată recurge. Dacă scaunul lor de Mărturisire era puțin frecventat, libertatea conștiinței era în schimb salvată. Și Don Bosco nu o dată ajungea să-i spună băiatului îngenuncheat la picioarele sale: „Crede-mă, pentru tine e mai bine să mergi să-ți mărturisești păcatele unui alt preot. Fii doar sincer și spune-i tot.”
      El era realist și pentru faptul că nu o dată se lovise de cazul pe care el îl denumise al copilului posedat de demonul mut, adică a celui ce se rușina de păcatele sale și nu îndrăznea să se spovedească.
      „Eu știu cu certitudine - repeta el fiilor săi - că demonul face ravagii teribile în sufletele tinerilor noștri, inspirându-le rușinea păcatelor comise.”
      Iar cu un alt prilej, destăinuia: „La începutul ministerului meu (și al sfințeniei am adăuga noi), eu credeam că sunt stăpân pe inima micilor mei penitenți (așa cum crede orice preot tânăr). Am fost nevoit însă să mă trezesc! De câte ori n-a trebuit să constat că demonul mut mi-i răpise! Ce-i de făcut? Să ne rugăm, să ne încurajăm copiii să aibă cea mai mare încredere în duhovnicul lor și apoi... să nădăjduim că Dumnezeu le va lumina mintea și le va întări inima spre a spune tot.”
      Într-o altă împrejurare își completă tabloul: „Când un tânăr ajunge să țină ascuns în inimă vreun păcat, toate remediile se dovedesc neputincioase. Solemnități sacre, reculegeri lunare, exerciții spirituale anuale, morți neprevăzute ale colegilor, nimic nu reușește să descoase buzele unui astfel de nenorocit.”
      Don Bosco vorbește așa, pentru că și el a avut decepțiile sale. Și, în definitiv, dacă Mântuitorul însuși a avut, de ce ar fi fost scutit Don Bosco?
      „De câte ori - mărturisea el - întrebând cu îndemânare vreun penitent, mi s-a întâmplat să descopăr că mi se ascundea un păcat de mai bine de un an! La întrebarea ulterioară, de uimire, acel sărman copil răspundea întotdeauna: Ce vreți? Nu aveam curajul!”
      De aceea el avea obiceiul, când penitentul își sfârșea acuzarea, să-l întrebe insinuant: „Altceva mai ai? Mai ai ceva să te apese pe conștiință? să te neliniștească?”
      O asemenea întrebare era adesea ca o zguduitură electrică și, deseori - comenta unul din fiii săi - de pe buzele penitentului ieșea atunci mărturisirea unei greșeli ce era pe cale de a fi omisă.
      Sinceritatea costă și ea, desigur, dar prea puțin în comparație cu mulțumirea ce-o procură. Căci, odată cu integritatea Mărturisirii, venea și bucuria, deoarece a fi în starea păcatului și a fi mâhnit sunt, în esență, identice. „Nu mă plângeți pe mine - spunea Isus fiicelor Ierusalimului - nu pe mine mă plângeți, ci pe voi și pe fiii voștri.”[183] Chiar drumul spre Calvar și Pătimirea cea mai cruntă nu-i pot răpi Mântuitorului bucuria cea mare, bucuria de a fi curat. E întâia și singura bucurie sigură a oricărui om.
      A fi murdar, a te simți murdar, a te ști astfel până în măduva oaselor tale, ce tristețe mai profundă decât aceasta ar putea oare să existe?
      Bucuria Mărturisirii bune e ca bucuria de a fi scăpat de lepră, de un cancer hidos și infernal. Și mai mult, fără suferințele convalescenței trupești. Costisitoare e doar hotărârea aceea leală de a spune tot. Dar sinceritatea totală e răsplătită prin darul curăției totale. Tocmai de aceea, vorbind despre Mărturisire, asupra nici unui lucru nu insistă atât de mulți sfinți ca asupra sincerității ei.
      Și totuși, ce mângâiere de nedescris aduce confesorului, dar mai ales penitentului, sinceritatea deplină! E una din bucuriile cele mai adânci și mai răscolitoare pe care un biet om le-ar putea gusta pe pământ. Ea nu mai este pur omenească și de suprafață, ci divină și insondabil de adâncă. Ea nu mai este o bucurie creată, ci însuși Creatorul devenit bucuria noastră.
      Așa cum omenirea a câștigat infinit mai mult prin venirea Mântuitorului decât a pierdut prin păcatul lui Adam, tot astfel păcătosul dobândește neasemuit mai mult prin sinceritatea Mărturisirii și a căinței decât a putut pierde prin toate păcatele sale. Ba trebuie să mai adăugăm că bucuria e cu atât mai nețărmurită, cu cât păcatele însele au fost mai îngrozitoare. Dacă, prin absurd, s-ar putea comite un păcat, fără a-L jigni pe Dumnezeu, s-ar merita să faci cele mai îngrozitoare păcate, tocmai pentru a da unui Părinte atât de bun prilejul să te ierte și pentru ca bucuria întoarcerii să fie astfel imensă. Presupunere pur ipotetică și complet absurdă, fiindcă păcatul totdeauna îl vatămă pe Dumnezeu și nu poate să nu-L vatăme, și de aceea, cum spune Sfântul Toma, răutatea păcatului are în sine „quamdam infinitatem”: o anumită infinitate.
      Dar din clipa în care și așa păcatul e lucru gata săvârșit, oare absurditatea păcătosului, căruia îi e groază să se convertească, nu este ea o absurditate infinită, tocmai prin faptul că refuză să accepte acea bucurie infinită a întoarcerii, pentru procurarea căreia ar fi de ajuns să se mărturisească sincer? Și decât orice căință, nu sunt oare mult mai amare remușcările ce-l rod?
      Și de unde ar putea proveni această lipsă de logică dacă nu dintr-o profundă necunoaștere atât a inimii omenești (setei căreia i se refuză singurul remediu care ar astâmpăra-o), cât și din necunoașterea nemărginitei bunătăți a acelui Părinte care, atunci când i se întoarce fiul rătăcit, este El cel care îi cade pe umăr plângând de bucurie?
      Și de această dublă și crasă necunoaștere, se folosește diavolul ca de cea mai infailibilă cursă. Deși decăzut, mintea lui i-a rămas tot de înger și el cunoaște așa de bine tainițele sărmanei noastre inimi și, în gelozia-i fără margini ce-l mistuie pe veci, se folosește iscusit de această cunoaștere a ignoranței noastre, pentru a încerca să ne prăbușească în aceeași osândă, făcută pentru el, iar nu pentru noi, așa cum limpede o va spune Mântuitorul la Judecata de apoi. Pe când celor aleși le spune: „Veniți de moșteniți împărăția cea pregătită VOUĂ de la întemeierea lumii”, celor răi le va spune: „Mergeți de la Mine blestemaților în focul cel de veci, care a fost pregătit DIAVOLULUI ȘI ÎNGERILOR SĂI” [184] iar Nu vouă!
      Așa încât, după cea mai stringentă logică și riguros vorbind, trebuie spus că aceia dintre noi care vor ajunge din nefericire totuși în iad vor ajunge acolo doar prin efracție și împotriva tuturor orânduirilor Infinitei bunătăți divine.
      O, Dumnezeul meu de o bunătate infinită, cât ești Tu de neînțeles de aceia pe care Tu îi iubești dincolo de orice tâlcuire în cuvinte! Orbi și sărmani păcătoși, care ar trebui să aibă cea mai desăvârșită încredere în Tine, sunt tocmai ei cei ce fug îngroziți de propria lor fericire! Dacă, prin absurd, jignirea lui Dumnezeu ar putea fi despărțită de păcat, sfinții ar fi bucuroși să aibă toate păcatele celor mai împietriți și mai diabolici criminali, pentru a-i putea oferi lui Dumnezeu prilejul și bucuria de a le ierta. Căci, cunoscându-l pe Dumnezeu cât de cât, nu poți să nu ai o încredere infinită în bunătatea și iertarea Lui. Dar să nu se uite esențialul și anume că încrederea sfinților se bazează nu pe propria virtute și sfințenie, ci exclusiv pe bunătatea LUI!
      „Nu fiindcă am fost scutit de păcatul de moarte - scrie minunat și teologic atât de just Sfânta Tereza a Pruncului Isus - mă înalț eu spre Dumnezeu prin încredere și iubire. O, nu! Eu o simt atât de bine, chiar dacă aș avea pe conștiință toate crimele ce s-ar putea săvârși, eu n-aș pierde nimic din încrederea mea; eu aș merge cu inima zdrobită de căință, să mă arunc în brațele Mântuitorului meu. Eu știu că pe copilul risipitor, El îl alină, i-am auzit cuvintele Sale către Magdalena, către femeia adulteră, către Samariteancă. Nu, nimenea nu m-ar putea înspăimânta, căci eu știu la ce să mă aștept de la iubirea și îndurarea Sa....”
      De aceea, e o nesăbuită și groaznică greșeală de a judeca bunătatea, iubirea și îndurarea Lui după calapodul mizeriilor și insuficienței noastre funciare. Mila Lui, pusă la dispoziția păcătoșilor și oferită prin Mărturisire, e un foc nestins și inteligent, de o vigoare infinită. Cu cât păcatele de mistuit sunt mai oribile și mai numeroase, cu atât bucuria ce o simte Dumnezeu în a ierta și a preface o viață de crime și fărădelegi într-una de har și de sfințenie e mai desăvârșită.
      Dacă, în lumea materială, bagheta aceea magică ce schimbă totul în aur la o simplă atingere - marele vis dintotdeauna al alchimiștilor - e o simplă utopie, în ordinea spirituală nu mai este tot așa! Și, presupunând totuși că cineva ar avea o astfel de baghetă, în mod logic, el și-ar folosi-o nu pentru a preface în aur niște simple fire de nisip, ci ar fi în căutarea unor corpuri masive. La fel face Dumnezeu prin bagheta Mărturisirii, căci ea nu pentru păcatele ușoare a fost instituită, ci, în primul rând, pentru cele mai grele decât pietrele de moară și, mai mult, pentru munții de fărădelegi, când aceștia există.
      Or, dacă această baghetă este totdeauna gata să Între  în acțiune, ea nu o face însă fără a fi primit întâi semnalul verde, de liberă trecere, al dispozițiilor noastre corespunzătoare, acestea fiind căința noastră, hotărârea de îndreptare și Mărturisirea sinceră și integrală.
      În acest sens s-ar putea spune că păcătoșii cu adevărat căiți au o șansă în plus pe care sufletele nevinovate nu o au: aceea de a simți în mod direct și experimental cât e și de nemărginită îndurarea lui Dumnezeu și cât de dulce e duioșia Lui.
      Sfânta Tereza a Pruncului Isus și toți sfinții feciorelnici realizează aceasta doar în mod indirect și trebuie să reflecteze pentru a-și da seama că însăși nevinovăția lor e tot un efect al îndurării lui Dumnezeu, ce în mod absolut gratuit i-a ferit de căderi. Păcătoșii, în schimb, sesizează aceasta nemijlocit, căci răul de care-i scapă Dumnezeu nu mai e unul ipotetic și posibil, ci un rău actual, prezent în ei.
      Ce durere însă că, din nefericire, această imensă șansă, marea majoritate a păcătoșilor o lasă nefolosită. Altfel s-ar face Sfinți. Dar chiar dacă ar fi așa, tu suflete drag, de ce n-ai încerca măcar tu să faci o excepție? Poate chiar o mare excepție, nu? Să devii Sfânt tocmai fiindcă ai balastul păcatelor la spate! Ce șansă!
      La drum deci și fără regrete sterile, spunându-ți: „de ce n-am întâlnit eu o astfel de carte mai demult, în copilăria mea încă nevinovată?”
      Poate fiindcă Dumnezeu voia să te lase să ai o anumită șansă în plus. înainte, n-ai fi avut amărăciunea păcatului la spate, ca să-ți taie toate punțile de retragere și de lâncezire în mediocritate; poate te-ai fi obosit de virtute și mirajul răului ți-ar mai fi putut apărea atrăgător, și astfel nu ai fi corespuns. Or, chiar dacă ai fi corespuns la început, fi-ar fi lipsit temelia vieții interioare, care este umilința, cu riscul de a ajunge un orgolios, mândru până și de virtutea și umilința sa!
      Dar acum, să mai fi mândru, cu un trecut ca al tău... înțelegi, umilința nu mai e în pericol. Or, este ea și numai ea temelia oricărei sfințenii. Acum umilința e asigurată și-ți dai seama, fără greutate, că tot binele ce se va săvârși în sufletul tău nu ți se datorează ție, ci harului Lui. Nu e un rezultat al eforturilor tale, ci efectul exclusiv al infinitei Lui îndurări. Sigur că și efortul tău este necesar, dar el primește, nu creează harul și sfințenia ce vine de la Dumnezeu. De la El și numai de la El, speră tot și vei avea tot. Atât obții de la Dumnezeu - ne spune Sfântul Ioan al Crucii - cât nădăjduiești.[185]
      Și dacă nădăjduiești să ajungi un sfânt mare și asta o ceri și o aștepți de la El, acceptând să-ți strunești în mod practic întreaga ta viață în acest sens, vei fi, precum nădăjduiești, un sfânt autentic.
      Sufletele ce se osândesc, spuneam, merg împotriva tuturor orânduirilor bunătății divine și ajung în iad prin efracție. Or, dacă mulți, prea mulți, preferă să fie contrabandiști decât să trăiască cinstit, cu siguranță că nu Biserica e de vină, iar Dumnezeu și mai puțin, ci exclusiv ei și inconștientul din ei, devenit tiranic din propria lor vină. Tot păcătuind, păcatul a ajuns să-i pătrundă atât de adânc, încât pare însăși substanța mentalității și sufletului lor. Viciul a trecut în reflexe și inconștientul rebel îi tiranizează.
      Am zis „pare substanța... sufletului lor”, căci e o simplă aparență. Dumnezeu se găsește încă și mai adânc.[186] Și e de ajuns o Mărturisire sinceră, pentru ca un botezat să-L poată regăsi. Prin aceasta nu vrem să spunem că după Mărturisire lupta se va sfârși, ci doar atât că, prin har, având tăria lui Dumnezeu în suflet și pe Atotputernicul drept aliat, lupta nu se poate încheia decât cu victoria finală.
      E adevărat însă și faptul că sunt sfinții cei ce se știu folosi mai din plin de acest mijloc divin, tocmai pentru că ei sunt deopotrivă și mai apropiați de Dumnezeu, și totodată și mai oameni. În mâna lor, de aceea, harul Mărturisirii e mai cu măiestrie aplicat spre tămăduirea întregii ființe omenești, tocmai pentru că ei sunt cei mai maleabili și mai docili, atât acțiunii Spiritului Sfânt (deoarece sunt sfinți), cât și pentru faptul că sunt ei cei ce, de obicei, cunosc mai bine toate mecanismele misteriosului psihic omenesc, conștient și inconștient.
      Mărturisirea fiind în primul rând un act personal al penitentului, valoarea ei e direct proporțională cu dispozițiile lui și în primul rând cu sinceritatea lui, chiar și atunci când ea e făcută Sfinților.
      Într-o zi, un preot salezian, fiind pe punctul de a pleca să predice un curs de misiuni populare, îl întrebă:
      - Dumneavoastră, Don Bosco, ce gândiți despre ceea ce spunea Sfanțul Leonard de Porto Maurizio: „Dacă ar trebui să vorbesc de douăzeci de ori despre Sacramentul Pocăinței, aș vorbi de douăzeci și una de ori despre sinceritatea la Mărturisire?”
      - Îl aprob întru totul.
      - Dar dacă acest rău este așa de răspândit, ce ar trebui noi să facem?
      - Și ce face oare Don Bosco? Merge în confesional, ajută cum poate mai bine penitenții să fie sinceri și să spună tot și apoi lasă totul în grija Domnului. Este El, este harul Său care trebuie să facă să vorbească munții și să-i facă vrednici să aducă roade vrednice de pocăință.[187]
      Dar mai grăitoare decât toate vorbele și discursurile sunt exemplele vii. Faptul că Don Bosco însuși se mărturisea săptămânal nu era un secret. Cât trăi Don Cafasso, se mărturisea la dânsul. După moartea acestuia, în fiecare marți dimineața apărea Don Giacomelli, fost coleg de Seminar cu Sfântul, îi lua locul în confesional și, în prezența băieților și superiorilor, Don Bosco devenea la rândul său penitent ca oricare altul. Aceeași regularitate o dovedea și când era în călătorie. În fața Mărturisirii toate cedează.
      Astfel, în martie 1886, pe când se găsea la Nissa, Regina Wurtenbergului obținuse din partea sa promisiunea unei vizite, a cărei oră era fixată. Don Bosco, asaltat de audiențe, deși le zori, tot rămase în întârziere, când iată că apare Don Cerutti, membru al Consiliului Superior Salezian și, aflând că venise să se mărturisească îi zise: Oh, Regina mai poate aștepta nițel, și până atunci noi ne putem termina lucrurile noastre. Și, după ce-i primi Mărturisirea, îl rugă să i-o asculte și pe a sa.
      Fiind vorba de Mărturisire, și eticheta se pleacă și se închină.

5) Viziunea nevinovăției

      Cum era și firesc, Don Bosco se folosea de Mărturisire în lupta împotriva principalului rău ce roade tineretul - viciul necurăției. Lupta era cu atât mai aprigă, cu cât el avea o aversiune mai profundă față de acesta. Lemoyne ne destăinuie că Sfântul, la apropierea unei persoane necurate, simțea o scârbă incoercibilă și, pentru a combate mișcările convulsive, ca să nu vomeze, era nevoit să recurgă la un sirop amar, pe care era constrâns să-l poarte cu sine.[188]
      Faptul că, pentru sfinți, păcatul se simte și pe planul sensibil e un lucru bine cunoscut celor familiarizați cu fenomenele mistice autentice.[189] Pe cei ce nu cred, noi nu ne vom strădui să-i convingem. Se vor convinge singuri în clipa trecerii lor în veșnicie, ce poate nu e chiar departe și, în tot cazul, e mult mai apropiată decât ar dori-o ei înșiși. Nu spunea Sfânta Ecaterina de Siena că un singur păcat de moarte, dacă Dumnezeu l-ar lăsa să devină simț, el numai prin mirosul și duhoarea sa ar ucide toate viețuitoarele pământului?
      Și dacă necredincioșii înșiși îi cred pe exploratorii ținuturilor exotice ale altor continente, pe care personal nu le-au vizitat, de ce ar vrea ei să nege altora dreptul de a crede pe acei exploratori ai lumii de Dincolo, care sunt sfinții?
      Lupta pentru păstrarea nevinovăției va fi principalul obiectiv al Sfântului educator, îndrăgostit fiind de valoarea unică și inestimabilă a nevinovăției. Iar contactul cu lumea de Dincolo nu făcea decât să-i confirme justețea și oportunitatea eforturilor sale.
      Astfel, într-o seară, spre sfârșitul lui mai 1867, treaz fiind, la un moment dat, camera și mediul cunoscut dispărură și se văzu în mijlocul unei câmpii nețărmurite, în parte înverzită, în parte nisipoasă, cu stâncărie, uscată, unde păștea o turmă imensă, întrebând cine-i poartă de grijă, cel ce-i servea drept călăuză îi replică prompt: „Turma aceasta nu ție-ți este dată în pază!” și-l conduse apoi într-un loc unde erau mii și mii de mielușei. Turma precedentă, de oi, erau oamenii maturi, iar mielușeii erau tinerii: da, pentru aceștia l-a trimis Dumnezeu pe Don Bosco.
      Dar vai, ce durere! unii din mielușei erau slabi și suferinzi, acoperiți de răni și, lucru ciudat, cu două coarne groase și urâte, lungi ca de bivol. Și încă și mai ciudat, el recunoscu în ei pe unii din băieții actuali și viitori ai Oratoriului. În timp ce-i mai privea cu jale, se văzu condus într-un colț îndepărtat de tot, într-o pajiște încântătoare și verde, unde găsi atâția alți tineri, toți zglobii și fericiți și care, din florile câmpului, fie că-și făcuseră, fie că-și împleteau o haină splendidă. Condus de călăuză, trecu apoi într-un alt câmp și mai frumos, împodobit cu cele mai strălucitoare flori, încât părea o grădină princiară unică; și aici zări un mare număr de tineri de o frumusețe și strălucire extraordinară, de nedescris, și-l auzi pe călăuză spunându-i:
      - Aceștia sunt cei ce-și păstrează frumosul crin al curăției neatins. Aceștia de aceea strălucesc așa, căci ei mai sunt și acum înveșmântați în haina nevinovăției!
      El îi privi extaziat, convins că nici o artă n-ar putea descrie, nici măcar palid de tot, frumusețea acestor norocoși băieți.
      - Spune tinerilor tăi - îi zise călăuza - că dacă ei ar cunoaște cât e de prețioasă în ochii lui Dumnezeu nevinovăția și curăția, ei ar fi bucuroși să îndure și să facă orice, numai pentru a și-o păstra!
      Șesul cel mare - explica apoi Don Bosco - e lumea. Colțul cu mielușei e Oratoriul. Mielușeii sunt toți tinerii care au fost, sunt și vor mai fi în Oratoriu. Din cele trei câmpuri, cel golaș și arid e starea păcatului de moarte, cel verde e starea harului, iar cel înflorit de tot este starea nevinovăției.
      Nevinovăția e atât de prețioasă în ochii Celui Preaînalt, încât pierderea ei, nimic nu o mai poate compensa. De aceea Sfinții sunt atât de zeloși în a-i ajuta pe cât mai mulți să și-o păstreze.

6) Importanța evitării ocaziilor

      Nevinovăția odată pierdută, Don Bosco se străduia să redea sufletelor cel puțin curăția. Lucru anevoios, căci e mai ușor să nu te îmbolnăvești decât să te vindeci odată molipsit de o boală grea. Iar omul e așa de slab! Tocmai de aceea Don Bosco era îndelung răbdător și atât de patern cu sărmanii săi copii când îi vedea recăzând din pură slăbiciune, iar nu din premeditare. E cazul pe care moraliștii îl numesc, tehnic, al recidiviștilor. Când viciul era adânc înrădăcinat, dar penitentul era sincer în căința și efortul său de îndreptare, Don Bosco nu-i cerea drept dovadă a bunei sale voințe decât promisiunea de a se reîntoarce la Mărturisire.
      - Îți iubești tu sufletul tău, nu-i așa? întreba el. Ei bine, revino atunci la Mărturisire peste câteva zile.
      „Cât era de cuminte conduita aceasta a sa - comentează Auffray.[190] Mai e oare cazul de a te mira că un biet tânăr, mai ales un sărman ucenic sau muncitor, recade în păcat? Să ne amintim de Evanghelia contraofensivei diavolești, ce urmează totdeauna după convertire. Scris este că diavolul atacă inima curățită în tovărășie cu alte șapte duhuri mai rele decât el. Șapte duhuri necurate contra unei sărmane creaturi omenești! Cum nu trebuie să avem milă de sufletele ce recad în păcat și niciodată să nu te miri că le vezi reîntorcându-se să se spovedească.”
      Când era vorba, în schimb, nu de căderi din slăbiciune, ci din cauză că nu se evita ocazia proximă de păcat, conduita Sfântului era diametral opusă și de o intransigență diamantină. Nu mai existau nici târguieli, nici compromisuri posibile. Sau se evita ocazia, și aceasta în mod absolut, sau penitentul rămânea nedezlegat.
      Într-o zi, câțiva din băieții cei mai buni ai Oratoriului reușiră să-l facă, pe unul din zidarii cu care lucrau împreună pe un șantier apropiat, să se mărturisească la Don Bosco și să revină la drumul cel bun părăsit de vreo cinci ani. Dar, spre marea lor uimire, îl văzură revenind trist de la Mărturisire, cu fața lungă și cu ochii în pământ, așa cum ei nu erau obișnuiți să-i vadă întorcându-se pe cei ce îi mărturisea Sfântul.
      - Ce ți s-a întâmplat? îl întrebară. Nu ești mulțumit cum te-ai mărturisit?
      - Da și nu. Don Bosco mi-a cerut, înainte de toate, să înlătur cutare ocazie de păcat și mi-a zis: „După ce o vei fi făcut, dar numai după aceea, revin-o, ca să vorbim despre celelalte și să-ți dau dezlegarea”. Dânsul are dreptate, are dreptate fără îndoială, continuă zidarul; dar eu cine știe dacă voi avea curajul de a o înlătura?
      Și aici e teribila, grava și grosolana greșeală a preoților neglijenți sau care și-au uitat teologia morală: ei dezleagă chiar și pe cei ce se găsesc în ocazie proximă de păcat mortal. Iar ocazia este orice lucru extern - persoană, societate, local, carte etc., ce-l face pe cineva să se afle în pericol probabil și grav de a păcătui.
      Sunt penitenți ce se întorc de la Mărturisire cu dispoziții și cu o iubire de Dumnezeu și o hotărâre de a păși pe calea virtuții pe care să le invidieze și îngerii. Însă dacă ei nu evită total și absolut ocaziile de păcat, recăderea lor e matematic sigură... Numai că diavolul nu împiedică acea efervescență pioasă și înflăcărare a sensibilității, ci chiar o ajută. Sufletul este încântat și se crede în al nouălea cer, iar diavolul e și mai încântat, fiind sigur de prada lui, căci îl așteaptă la reîntâlnirea obișnuită a ocaziei proxime, de unde și așa e sigur că nu-i scapă. Nițică mândrie în plus, fie și sub masca spiritualității, nu strică. Și pe deasupra, cu cât încântarea prezentă de propriile dispoziții e mai mare, cu atât disperarea ce-i va urma imediat va fi mai acută și mai devastatoare. S-ar putea chiar spune că diavolul nici nu face nimic altceva decât să se asigure că păcătoșilor recidiviști nu le lipsesc ocaziile proxime, căci restul urmează de la sine și cu certitudine absolută.
      Subconștientul, în sine e tiranic, iar când diavolul se folosește cu măiestria lui de înger de el, cu atât mai mult. Rugăciunea, Sfintele Taine chiar, și toate celelalte exerciții de pietate sunt perfect zadarnice când ocazia necesară nu este evitată cu toată fermitatea. A te ruga, ba chiar a ține post negru și a face orice jertfă, când nu eviți și nu înlături în prealabil ocazia, e tot atât de zadarnic ca și a da chibrit unui butoi de pulbere și apoi a te „ruga”, în mod ipocrit, să nu explodeze!
      Că ocazia aceasta e o persoană, un obiect sau o anumită gașcă etc. puțin contează: până nu fugi și nu te desparți total de ea, perseverența în bine e absolut imposibilă. Isus ne cunoștea prea bine firea și tocmai de aceea a spus Apostolilor Săi: „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită.”[191] A te ruga fără a fi privegheat înainte, adică fără a fi înlăturat ocazia proximă de păcat, e pur și simplu a-ți bate joc de Dumnezeu.
      Tocmai de aceea Blândul Mântuitor este atât de aspru cu astfel de păcătoși, tratându-i pe toți cu o bunătate infinită afară de cazul când în chip voluntar ei se găsesc în ocazie de păcat. În atare situație, glasul atât de blând înainte devine de neînduplecat: „Dacă piciorul tău... mâna ta... ochiul tău te smintește... taie-l, smulge-o, scoate-l... căci mai de folos îți este ție șchiop, sau ciung, sau orb să ajungi în viața veșnică decât cu două mâini, două picioare, doi ochi având, să ajungi în focul ghenei, unde viermele nu moare, și focul nu se stinge.”[192]
      Ceea ce este mai instructiv e faptul că, asupra acestui punct, diavolul însuși se raliază, în defavoarea sa, sentinței Mântuitorului. Sfântul Alfonso Maria de Liguori citează cazul unui îndrăcit, pe care preotul îl forță în timpul exorcismelor să-i spună care dintre toate predicile îi stârnește mai multă furie; iar diavolul răspunse prin gura îndrăcitului: „Predica despre ocolirea ocaziilor de păcat!”[193]
      Dacă cineva, fără voia și alegerea sa, s-ar găsi totuși în mod silit în ocazie rea, atunci, rugându-se, va primi desigur ajutorul necesar pentru a nu se prăbuși. De altfel a căuta prilejul rău sau a nu-l evita, când poate fi evitat, e deja un păcat de aceeași gravitate cu săvârșirea faptică a păcatului respectiv.
      Ne și întrebăm mirați de ce în cărțile de viață spirituală, și mai ales în predici, nu numai că nu se insistă asupra acestui adevăr evanghelic teribil, ci e de-a dreptul trecut cu vederea. Iar diavolul își râde și se distrează de toate sentimentalismele și aiurelile, pretins evlavioase, când acest adevăr este lăsat în umbră.
      Nu a căzut însuși Sfântul Petru, fiindcă n-a ocolit ocazia? Și pe noi cine ne socotim a fi; așteptăm să fim mai presus decât primul dintre Apostoli?
      Pentru multe suflete, acesta e adevărul cel mai important pentru viața practică, dintre toate cele expuse în această carte. Și dacă cititorii vizați nu s-ar alege decât cu el, toată munca noastră ar fi înzecit și dumnezeiește răsplătită.
      Atunci când ocolirea ocaziei depinde de un șef de atelier sau, în general, de un superior, Don Bosco îi cerea penitentului să-l solicite pe acesta să-l ajute. Iar dacă penitentul era în măsură s-o ocolească el însuși, i-o cerea fără condiții. Acordarea dezlegării sacramentale era condiționată și în funcție de aceasta.
      Sfântul primi într-un fel, și din partea cui nu s-ar fi așteptat, confirmarea corectitudinii purtării sale în această privință. Într-o viziune anume, el cercetă unul din institutele saleziene și apoi descrise pe larg băieților „teribila și dureroasa istorisire”. Iată cadrul acestei viziuni; Se văzu ajuns în piațeta din fața bisericii institutului respectiv unde fu întâmpinat de diavolul însuși, care-i apăru sub forma unui monstru oribil, cu ochii roșii, bulbucați și scânteietori, cu nasul gros și scurt, cu fălci uriașe, bărbie ascuțită, urechi de câine și două coarne de țap deasupra frunții. Monstrul râdea și glumea cu alți câțiva tovarăși de-ai săi, ca și el, țopăind în dreapta și în stânga. El îl conduse apoi în sacristie unde-i arătă batjocoritor pe cei ce nu se spovedesc cum se cuvine; îl duse apoi într-un dormitor și îi arătă pe cei ce simulează că sunt bolnavi, eschivându-se astfel de a merge la biserică cu ceilalți la slujbe; „în alte părți îmi arătă lucruri ce mi se păreau de necrezut și pe care nu vreau să le scriu, ci vi le voi spune în viu grai.”
      În cele din urmă, Don Bosco profită ca să-l întrebe:
      - Care este lucrul care-ți aduce cele mai mari servicii?
      - I discorsi, i discorsi, i discorsi: vorbele, vorbele, vorbele, răspunse el. Convorbirile vinovate, flecărelile, vorbele murdare și vorbirile de rău îi aduc neprețuite servicii diavolului. Vorbitorii de rele sunt prietenii și aliații săi cei mai mari.
      - Și care-ți sunt atunci dușmanii cei mai mari?
      - Sunt cei ce se împărtășesc des.
      - Și ce-ți pricinuiește nemulțumirea cea mai mare?
      Diavolul îi răspunse că două sunt aceste lucruri. În primul rând e evlavia către Preacurata.
      - Și al doilea lucru? întrebă Sfântul.
      Dar cel de al doilea lucru, el nu voia nicicum să-l dezvăluie. Sfântul insistând, el se înfurie și luă pe rând „înfățișare de câine, de pisică, de urs, de lup și avea acum trei coarne, acum cinci, acum zece; trei capete, cinci, șapte, și toate acestea aproape în același timp”.
      Atunci Sfântul îi porunci, în numele lui Dumnezeu, să-i spună deschis care este cel de al doilea lucru de care se teme mai mult decât orice. Dar în acea clipă, acel monstru și toți tovarășii săi luară forme așa de hidoase, cum n-aș dori să mai văd niciodată în viața mea, apoi făcură o gălăgie de iad, cu urlete oribile, ce se sfârșiră cu această destăinuire: „Ceea ce ne pricinuiește cea mai mare supărare și lucrul de care ne temem mai mult e păzirea hotărârilor ce se iau la Mărturisire.”
      Și astfel, la distanță de veacuri, strâns cu ușa de o Putere care-l depășește, iadul e consecvent sieși: mărturisirea, stoarsă diavolului de Sfântul nostru, coincide perfect cu cea făcută prin gura îndrăcitului citat mai sus de Sfântul Alfonso de Liguori.
      Și iarăși e adevărat că nicăieri înlăturarea ocaziilor nu se impune atât de arzător ca în domeniul curăției. Ocaziile răscolesc puternic aici, mai ales când e vorba de recidiviști, tocmai pentru faptul că nici unul din vicii nu impregnează atât de adânc subconștientul omului ca necurăția. Și desigur, nu Freud ar fi cel care ne-ar putea contrazice.
      De aceea, evitarea ocaziilor, cerută în Mărturisire, nu e decât sistemul preventiv aplicat unui caz particular și special. Don Bosco e mereu același.
      Nu însă și băieții săi, ce mai lăsau de dorit.
      În fața unor astfel de cazuri, a unor tineri exemplari până ieri, deveniți dintr-odată îngeri de întuneric, colaboratorii săi se tânguiau:
      - Ce poate fi mai descurajator decât să vezi nimicită, într-o clipă, opera anevoioasă de luni și ani de zile?
      - Ce vreți? răspundea el, cu ochii aproape în lacrimi, ce vreți? Nouă ne revine necazul, munca și oboseala, dar mântuirea acestor suflete este a lui Dumnezeu. El ne cere tratamentul, iar nu vindecarea, cum zice Sfântul Bernard.
      Ce e mai dureros în lumea contemporană nu este, oare, faptul că ocaziile au ajuns inevitabile, din cauza modei și a mass-mediei?
      Într-o zi, Don Bosco era așteptat la masă de o mare binefăcătoare; aceasta făcuse numeroase invitații. Două din doamnele prezente, voind să-i vorbească, îl așteptau în salonul de primire. Erau însă decoltate și cu mâinile goale. Don Bosco își plecă imediat ochii și se retrase.
      - Scuzați-mă, vă rog, am greșit ușa: credeam că am intrat într-o casă și am nimerit în alta. Și se întoarse spre ieșire.
      - Nu, Don Bosco, nu-i nici o greșeală, e sigur că aici sunteți așteptat!
      - Nu se poate - replică Sfântul - unde sunt eu invitat, un preot poate să Între  fără să roșească...
      Fu acum rândul celor două să roșească; alergară și-și luară șaluri și basmale, și într-o clipă fură în urma lui Don Bosco, ce cobora scările, rugându-l să le ierte și să revină.
      El reveni, dar și lecția prinsese.

7) E posibilă curăția?

      Dat fiind că nici măcar educatorilor sfinți nu le reușește întotdeauna să salveze nevinovăția copiilor încredințați lor de Providență, gândul nostru în chip spontan își pune întrebarea posibilității vieții curate în general.
      Soluția problemei ridicate e cu atât mai spinoasă, cu cât mentalitatea generală de astăzi nu mai crede în posibilitatea ei practică.
      Vorbind așa, nici nu-și dau seama că o astfel de zisă logică îi vădește mai mult interesați decât interesanți. Câte sofisme într-o singură propoziție!
      ●Mai întâi de toate, Dumnezeu nici nu cere curăția desăvârșită și pentru toată viața decât celor pe care El însuși îi privilegiază cu o chemare de frumusețe specială: „Căci nu toți pot să cuprindă cuvântul acesta, ci cei cărora le este dat de Sus. Cine poate cuprinde, să cuprindă.”[194] Celorlalți nu li se cere decât până în clipa căsătoriei. Or, fără îndoială, Biserica n-ar cere-o, dacă aceasta n-ar fi posibilă și n-ar accepta nici consfințirea ei perpetuă prin voturi, dacă Sfântul Pavel nu ne-ar fi spus că e o stare superioară căsătoriei.[195]
      Că cineva nu are curajul și tăria să fie vrednic de numele și obligațiile sale de creștin e altceva, dar, pentru Dumnezeu!, să nu falsificăm Evanghelia și să nu justificăm noi ceea ce Dumnezeu condamnă!
      E exact dilema ce-î mistuia și pe Sfântul Augustin pe când era în păcat, și când vedea cum cei simpli și mai puțin învățați fac ceea ce el nu avea curajul: „Iată te întrec alții, iată cu aripi ușoare se ridică și aceia care nu s-au trudit atâta pentru aflarea adevărului, nici nu au cugetat zece sau mai mulți ani asupra lui... Se scoală cei neînvățați și cuprind cerul, iar noi cu toată învățătura noastră fără inimă, iată unde ne tăvălim, în carne și sânge. Oare, nu e rușine mai mare a nu avea nici măcar curajul să-i urmăm?”[196]
      ●În al doilea rând, aceștia presupun că problema posibilității curăției s-ar înțelege lăsând totul neschimbat în viața lor de acum! Or, Biserica e perfect de acord că, abuzând de mâncare și de băutură, de petreceri și de odihnă și fără o muncă oarecare, care să le consume util forțele, fără preocupări superioare și fără strunire și disciplinare a gândurilor, fără să-și impună jertfe, fără să se roage regulat, ci bălăcindu-se tot timpul în lecturi și închipuiri murdare, firește că, așa trăind, curăția e imposibilă!
      Dar tocmai aici e cercul vicios: ei presupun ca principiu de admis și de subînțeles, fără discuție, ceea ce este absolut eronat. Raționamentul s-ar reduce la: „E imposibil să înoți în noroi și să rămâi curat. Deci - încheie ei cu emfază - nemurdărit nu poți fi!”
      Biserica tocmai asta ne-o cere: să nu ne aruncăm în noroi, căci aici e toată problema. Fuga de ocazii, rugăciunea și înfrânarea asiduă, o viață de muncă absorbitoare și alegerea bucuriilor sobre și nobile, gânduri și preocupări curate, și apoi viața ne va fi la fel.
      Căci altul e fondul sufletesc și subconștientul unui vicios, și altul cel al unui suflet curat. Obișnuințele sunt pentru cei curați tărie, pentru ceilalți, o strivitoare povară. Cine ar fi zis, mai acum un veac, că zeci de tone de metal vor zbura mai sus ca o pană? Și cu toate acestea, dă-le acestor metale o formă aerodinamică, pune-le aripi și motoare și avionul va zbura. Ceea ce e motorul într-un avion sunt gândurile și idealul ce-ți însuflețește viața, iar aripile sunt obișnuințele bune.
      Dar aripile și elicea, oricât de rezistente ar fi, tot se vor nimici dacă se lovesc de un obstacol solid: de ocaziile voluntare de păcat. (Dacă e ceva necesar și peste puteri de evitat, șocul moral nu se mai produce și, în aceste împrejurări, „pilotajul prin unde”- cum numisem în capitolul precedent inspirațiile și Darurile Spirit Sfânt - te vor salva totuși).
      Or, altul e „idealul” unui meschin ce capitulează încă înainte de a fi lupt altul adevăratul ideal și tăria celui ce din curăție își face marea aspirație a vieții.[197] La cei ce sunt hotărâți să o consacre neatinsă și pentru totdeauna lui Dumnezeu prin vot, ea este și stare, dar și o virtute specială, splendidă de tot și invidiată chiar și de îngeri. Fecioria ca virtute e cel mai frumos cadou pe care urmași Adam i l-ar putea oferi lui Dumnezeu, ca semn și expresie a iubirii lor.
      ●În al treilea rând, i-am întreba pe cei ce zic că viața curată nici pentru sfinți nu e posibilă, i-am întreba dacă au încercat și ei vreodată serios să se stăpânească. Au avut ei curajul să-și privească vreodată noroiul dezmățului lor în față, fără a se ascunde după deget și au avut tăria să fie sinceri măcar o dată cu ei înșiși”: încercat aievea să-și schimbe regimul în care lașitatea lor suferă, dar se complace.
I-am întreba: câte zile în șir au ajunat ca să obțină de Sus tăria de care au nevoie? Câte zile de post au ținut? S-au rugat bine și perseverent? Ce jertfe au impus? S-au apropiat sincer de Marele Tămăduitor, Hristos Domnul, ce-i așteaptă în Sfintele Taine ale Mărturisirii și Cuminecării, ca să-i vindece?
      Noi nu spunem că lupta e ușoară și egală pentru toți. Dar unde nu mai poate omul, poate harul lui Dumnezeu, să-l lași numai să-ți pătrundă ființa. Puterile omenești pot șovăi, ba ar putea chiar sucomba sub povară, nu însă când îl au Dumnezeu de aliat și-L secondează generos. De ce ignoră creștinii noștri că Sfânta Euharistie, bine și des primită, are cu timpul un efect calmant asupra fii noastre chiar și pe plan fizic?
      Întotdeauna armele principale vor rămâne cele indicate de Mântuitorul însuși; fuga de ocazii, rugăciunea și postul. Isus le precizează Apostolilor săi că duhurile necurăției „nu ies decât cu rugăciune și cu post”,[198] adică cu ajun, căci, în limbajul biblic, acesta este înțelesul cuvântului post.
      Când cineva continuă totuși în păcate, aceasta nu se întâmplă fiindcă nu putea să se schimbe, ci - să spunem lucrurilor pe nume - fiindcă ei nu vor să se schimbe. Jertfele cerute nu le convin, deși, global vorbind și ținând seama de toate, viciul e o povară neasemuit mai apăsătoare. Ei nu „vor”, ci „ar vrea” la condițional, viața curată. Ar vrea avantajele și bucuriile ei unice, fără însă a-i accepta și sacrificiile. Ei sunt asemenea acelor turiști aspiranți, ce vor să devină alpiniști autentici, cu condiția, bineînțeles, să meargă doar pe șes...
      Nu discutând despre ascensiuni devii alpinist, ci pornind spre culmile aspre tot astfel, nu comentând sau admirând viața curată a Sfinților ajungi curat ci exclusiv adunându-ți și ultima fărâmă de energie și pornind în urma lor spre aceleași înălțimi.
      Iată de ce, tinerii ce au avut norocul de a fi călăuziți în ascensiunea lor de sfinți, când înțeleg acest lucru, sunt atât de recunoscători Celui Preaînalt.
      - Acum că văd lucrurile cu puțină experiență - îi spunea într-o zi unul din elevii săi iubiți - și înțeleg de câte primejdii a fost ținută deoparte copilăria mea, prin harul lui Dumnezeu și ajutorul dumneavoastră, Don Bosco, acum realizez că arta de a dirija tinerii pe calea pietății și a datoriei nu e deloc ușoară. Câtă știință pretinde ea!
      - Ai dreptate - îi răspunse Don Bosco - e o artă atât de grea. Deseori, de fapt, se iscă câte o furtună și iată la pământ rodul de ani și ani de trudă. Și ce-ar conta, la urma urmelor, dacă n-ar fi vorba decât de zădărnicirea muncii noastre. Dar, din nefericire, grozăvia lucrului stă în faptul că acești nenorociți nu se mai lasă niciodată regăsiți.
      Și acestea zicând, o lacrimă îi licări între gene. „E sfâșietoare durerea Bunului Păstor -comentează Auffray - ce și-a lăsat toată turma, pentru a pleca pe urmele oiței rătăcite, și nu numai că se reîntoarce seara fără dulcea povară pe umeri, ci tremură la gândul că foarte probabil, în întunericul nopții, fiarele feroce o vor încolți.”[199]

8) Magnetul Sfinților

      În cadrul acestor considerații asupra lui Don Bosco în rolul de ministru al iertării divine, ne-am putea întreba care este oare vraja ciudată ce-i împinge spre el pe marii păcătoși? Ce atracție misterioasă îi cheamă, îi subjugă și le pleacă genunchii în fața Sfântului? Sufletele împovărate, ce au disperat de mult de propria cauză, de ce oare se deschid total omului lui Dumnezeu și își regăsesc nu doar liniștea și bucuria, ci o fericire atât de profundă, cum nicicând ei nu și-ar fi putut-o închipui?
      În 1883, reîntorcându-se din călătoria sa triumfală la Paris, Sfântul îi destăinuia lui Don Lemoyne:
      - Pentru binele sufletelor a trebuit să mă ocup de mai bine de o sută de cazuri, dintre care fiecare merita o călătorie la Paris!
      Și să nu uităm că Don Bosco avea în minte nu felul nostru de a călători cu tot confortul, modem și rapid, ci acea „călătorie-calvar” ce se făcea cu diligența în veacul trecut.
      Care ar fi putut fi cauza pentru care cele mai încâlcite conștiințe - între care și a lui Victor Hugo! - au preferat să-și dezvăluie mizeriile tăinuite acestui preot străin? Și trebuie totuși că erau probleme foarte serioase, dacă Sfântul însuși, cu tot realismul său, și în ciuda tuturor ocupațiilor și epuizării sale, judecă și spune că și numai unul din cele peste o sută de cazuri merita oboseala unei călătorii la Paris, din partea unui bătrân suferind, tracasat și istovit ca dânsul!
      Răspunsul ni se pare simplu. Secretul Sfinților e unul singur: e curăția lor. Ea este magnetul tainic și singura cauză ce explică misterioasa lor vrajă. Deoarece contrastele se atrag, tocmai cei mai păcătoși sunt cei ce simt mai chinuitoare nostalgia curăției dintâi.
      Toată tragedia omului se cuprinde în această înfrigurată căutare, prin bezna din întunericul moral, a luminii și purității dintâi a primului om; iar când curăția dintru început se răsfrânge iradiind din chipul unui Sfânt, sufletele sunt prinse în vraja magnetică a acestei chemări, în. general fără să o știe, și deseori chiar împotrivindu-se direct, și nostalgia divină a paradisului edenic le trece peste suflet o adiere de înnoire și înviere.
      Odată, la Nissa, după o conferință, Don Bosco ieșise din altar și se îndrepta spre ușa bisericii. Mulțimea, împresurându-l din toate părțile, îl sili să se oprească. Un bărbat cu chipul posomorât își fixase privirea sticloasă asupra Sfântului. Don Cagliero îl remarcase și-l ținea sub observație, temându-se de o posibilă tentativă ucigașă. Oricum, prea era sinistră privirea aceea!
      La un moment dat, Don Bosco îl observă și el și se îndreptă către el, întrebându-l blând:
      - Dumneavoastră doriți ceva?
      - Nu, nimic!
      - Vreți poate să vă mărturisiți?
      - Ba chiar deloc! Nici prin vis!
      Atunci de ce v-ați oprit aici?
      - M-am oprit... fiindcă nu mai pot pleca... fiindcă mă simt țintuit.
      - Am înțeles...
      Se adresă atunci celorlalți: Domnii mei, vă rog să ne lăsați pentru o clipă singuri.
      Se retraseră toți, Sfântul îi mai șopti ceva la ureche; și apoi, acela, căzând în genunchi, se spovedi acolo, în mijlocul bisericii.
      Păcatul și Sfințenia se atrag. De altfel, nu pentru păcătoșii mari a lăsat în primul rând Dumnezeu pe Sfinții săi în lume? Aceștia se știu atât de murdari și infectați, încât numai cei cu o desăvârșită curăție se pot atinge de ei, nu numai fără să se contamineze, ci să-i poată și vindeca. Numai sfinții au atâta sănătate, încât să le-o transmită printr-o spirituală transfuzie, vindecându-i și pe ei, și atâta foc, încât să le mistuie tot răul din ei, înflăcărându-le sufletele de aceeași iubire curată care mistuie toată murdăria. De aceea, instinctiv, păcătoșii simt nevoia atotputernică a apropierii de sfinți.

9) Sensul și plenitudinea vieții curate

      Când lumea, zisă creștină, vede un suflet consfințit cu o natură deosebit de bogată și un temperament atrăgător, își pune imediat întrebarea: „De ce s-a călugărit? De ce s-a hirotonit? Ce decepție sentimentală va mai fi avut în viață?”
      Lumea apreciază, în general, viața de consacrare lui Dumnezeu prin prisma deformantă expusă de romanța „Călugărul din vechiul schit”, călugăr ce a ajuns printre sihastri, fiindcă, vezi Doamne, ar fi fost respins de... doi ochi albaștri!
      E de prisos a mai preciza că e o viziune total desfigurată a chemării sacre, și acel amărât sihastru, care, deși călugărit, era mereu obsedat și urmărit de nostalgia acelor doi ochi, nu era un suflet consfințit, ci un simplu rebut sentimental al lumii și n-avea ce căuta în călugărie!
      De aceea, a pune întrebarea: „Ce decepții a avut? Ce i s-a întâmplat?” e o nedumerire ce numai un cretin, complet analfabet în ale vieții spirituale creștine, o poate avea.
      Sufletelor cu adevărat consfințite nu li s-a întâmplat absolut nimic. Adică li s-a întâmplat totuși ceva, căci la o răspântie a vieții lor - un eveniment, o Mărturisire, o predică, o convorbire, o carte etc. - i-a așteptat Mântuitorul. O singură privire, ochii li s-au întâlnit, s-au înțeles pe deplin și sufletul lor a rămas cucerit.
      Ce decepție? Aceasta a fost de a fi cunoscut lumea abia după ce înainte L-au cunoscut pe Dumnezeu, și în contrast cu EL, ei au rămas dezgustați de lume și de tot ce-i creat.[200]
      Misionarii și Sfinții nu sunt - cum o cred cei mai mulți - oameni ce s-au consfințit lui Dumnezeu, fiindcă n-ar fi avut ce face în viață: viața lui Don Bosco și a misionarilor săi stau mărturie. Dimpotrivă, ei și-ar fi găsit nu o creatură, ci nenumărate ce ar fi rămas extaziate de a le putea împărtăși viața.
      Dar „gustato spirito, desipit omnis caro”: din clipa în care ai gustat duioșia iubirii infinite prin spirit și nețărmurita fericire a intimității divine, tot ce-i creat e searbăd, fără atracție, cum zic Sfinții Părinți.[201]
      Se înșeală amarnic cei din lume când își închipuie că Dumnezeu ar avea o așa slăbiciune de apreciere, mult inferioară celei pe care o au până și ei, oricât de imbecili ar fi altfel, - nu vrem să rostim blesteme, deși o așa mentalitate ar merita toate blestemele -, încât Dumnezeu să nu aleagă, ci să culeagă, spre a I se consfinți Lui, doar rămășițele și ceea ce creaturilor nu le trebuie!
      Dimpotrivă, El își alege din sânul omenirii, în linie generală, elita, sufletele cele mai inteligente și arzătoare și temperamentele cele mai bogate și le dă harul de lumină și tărie de a corespunde, alegându-L și preferându-L la rândul lor, nu pentru că n-ar fi fost buni de altceva, ci tocmai pentru că Sfinții sunt, de obicei, cei mai talentați și dotați dintre toți.
      Știm că lumea altfel judecă. Pentru ea curăția e o negație, iar cei ce I se dăruiesc lui Dumnezeu n-ar fi decât epave ce trebuie să se închidă în mănăstire, neavând ceva mai bun de făcut.
      Sfinții, simple epave? Ce denaturare totală a lucrurilor! Ca și când iubirea infinită, din și în inima Sfinților, n-ar fi decât o imitație, o caricatură nereușită, o copie deficitară și o tentativă avortată a unei iubiri omenești refuzate!
      După aceeași logică, Missa Solemnis sau simfoniile bethoveniene n-ar fi decât plagiatul după cutare taraf de mahala sau lumina și căldura soarelui s-ar datora faptului că și el ar avea, mai știi?, câteva cutii de chibrituri!
      Iubirea omenească este, desigur, și ea, un lucru deosebit, dar iubirea lui Dumnezeu este, la aceeași distanță în infinit, superioară ei, așa cum e de mare distanța de la om la Dumnezeu. Iubirea divină în plenitudinea sa e pe un alt plan. Iată pentru ce, spre a-și atinge apogeul, ea cere curăția perfectă și absolută.
      Își au rostul lor, firește, și porumbul sau cartofii, și e bine să-i lași să-și împlinească rostul lor, dar cine ne-ar putea condamna dacă pe un boboc neprihănit de crin sau înfocat de trandafir îl luăm și-l ducem pe altar?
      Dacă florile nu au o utilitate directă și un profit practic imediat pentru viața de toate zilele, ci doar unul de înfrumusețare, în cele spirituale și harice, în schimb, cu cât un suflet este mai dăruit lui Dumnezeu și aparent mai departe de lume, cu atât el este mai folositor întregii Biserici și de o fecunditate universal activă și mai simțitoare pentru toate sufletele.
      Este aceasta marea taină a Mariei și tot secretul lucrului Ei unic în opera Răscumpărării și în sfințirea oricărui suflet. Univers al tuturor privilegiilor divine, ocean de haruri unice și abis insondabil de iubire și de docilitate totală: iată ce a fost și este MARIA! Ce încântare că a fost cel puțin un suflet în care harul și mărirea Lui n-au fost nicicând nici măcar în primejdie de a fi umbrite. Și mai e de mirare că sufletele ce înțeleg neprihănirea sunt răpite în urma Ei și mistuite de dorul de a-i semăna cât mai mult, tot mai mult?
      Știind de Ea, și sub asistența Ei, un dor nebun le sfâșie inima de a răspunde la rândul lor, desăvârșit, la tot ceea ce El le cere. Prinse în vraja Ei, sufletele sfinților simt o tainică și irezistibilă pornire după totala curăție. Sfințenia ei o doresc nu pentru ei înșiși, și încă și mai puțin de dragul excelenței divine pe care ea ar conferi-o ființei omenești, ci pentru a-L preamări, pentru a-L despăgubi de toate vătămările și pentru a-L mângâia tot mai deplin pentru toate ingratitudinile celorlalți.
      Implorarea lor arzătoare și stăruitoare, către Fecioara Neprihănită, de a-I dărui Ea însăși, lui Isus, toată ființa și viața lor, ei au certitudinea că va fi ascultată, căci gândul curat de a-i face Lui bucurie ar putea oare găsi vreo rezistență în Inima Ei Imaculată?
      În această lumină se înțelege cum fecioara în Creștinism, tocmai fiindcă e cu totul spiritualizată, departe de a rămâne sterilă, e fecundă și creatoare de valori ca însuși Spiritul lui Dumnezeu ce se adăpostește cu delicii în sufletul curat. Nimeni nu e mai mult mamă decât Maria, tocmai pentru că ea este și va fi de-a pururi, în cel mai înalt grad, Fecioară.
      Toată iubirea tuturor mamelor - și să fie oare pe lume o iubire mai puternică decât a unei mame? - toată iubirea tuturor mamelor împreună luată, de când există oameni pe pământ, zice Sfântul Ioan Vianney, alături de cea a Mariei, pentru ultimul dintre suflete, e un sloi de gheață alături de foc.
      Dar chiar făcând abstracție de Preacurata, care părinți trupești și-ar putea compara familia cu fecunditatea spirituală de mii de ori înmiită a unui Sfânt Ioan Evanghelistul, a unui Sfânt Pavel sau a lui Don Bosco?
      Curăția e fecundă, fiindcă ea nu este ceva negativ, cum o cred mulți, o simplă absență a păcatului. A nu fi murdar e una, și a fi curat prin Dumnezeu trăind intim în tine e infinit altceva, căci înseamnă a avea iubirea divin de curată și de fecundă în suflet. Curăția nu e decât iubire: iubirea însăși, iubirea divină, adică cea mai fecundă dintre iubiri. De aceea, curăția adevărată nu poate să nu fie în chip spiritual fecundă, mai ales că ea este aceea care asigură la superlativ adevărata apropiere și unire cu Dumnezeu. Și atunci când jinduim după fericire, cu toate rătăcirile posibile, în fond, tot pe El îl caută sufletul nostru mereu.
      Oricât ar fi de mulți cei ce pierd substanța realității divine, urmărind cu nesaț în rătăcirea lor umbrele create, chiar și pe ei, puterea ultimă ce-i atrage este tot Dumnezeu, chiar dacă e căutat unde și cum nu poate fi găsit.
      Vor fi și din aceia care vor taxa acest fel de a vorbi drept naiv și nedemn de oamenii serioși.
      E părerea unora, dar nu și a Mântuitorului. Petru însuși, preocupat încă de latura „lucrativă” a urmării lui Isus, îl întâmpină prompt, cum ne relatează Sfântul Luca: „Iată, noi am lăsat toate și ți-am urmat Ţie”.[202] Iar Sfântul Matei completează în cuvinte întrebarea rămasă doar pe chipul lui Petru (conform relatării Sfântului Luca) : „Ce dar va fi nouă?”,[203] adică cu ce ne vom alege?, ce răsplată vom avea? Petru pledează și el pentru aspectul „serios” al apostolatului...
      „Iar El le-a răspuns: Amin grăiesc vouă, că nimenea nu este care a lăsat casă, sau părinți, sau frați, sau femeie, sau copii pentru împărăția lui Dumnezeu și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta și în veacul viitor, viața veșnică”.[204]
      Ce sunt familiile cele mai numeroase și frumoase ale oricărui tată sau mamă după trup alături de zecile și sutele de mii de fii spirituali ai lui Don Bosco și ai tuturor Sfinților? Și ce este bucuria paternității și a maternității naturale în comparație cu aceea a salvării eterne și a sfințirii sufletelor?
      Dimpotrivă, când Mântuitorul, care toate le știe, vorbește despre căsătorie și obligațiile ei, cu un accent pe care textul sacru, atât de sobru, desigur, nu-l redă, învățăceii nu se pot reține să nu exclame: „Dacă așa e pricina omului cu femeia, nu este de folos a se însura.”[205]
      Dar Isus, plecând de aici, arată că sunt chemări și chemări: „Nu toți pricep cuvântul acesta, ci cei cărora li s-a dat!”[206]
      A-L urma integral pe Hristos înseamnă a renunța la ceea ce are lumea mai „serios”. Căci toată seriozitatea oamenilor din lume gravitează în jurul a trei centre de atracție, unul material, altul animalic și al treilea demonic: bogăția, plăcerea și mândria. Toate trei acestea nu sunt decât chemări satelite ale unuia și aceluiași haos moral, erupt în creație prin păcat, cel al egoismului.
      Acest haos nu e decât oribila caricaturizare a cosmosului divin, începută de Lucifer și continuată de Adam și de noi toți ceilalți.
      Or, toți cei ce nu se lasă subjugați și robiți de acestea sunt pentru lume naivi și nebuni. Dar să nu se uite că este o nebunie mai înțeleaptă decât toată înțelepciunea lumii la un loc, fiind cea a lui Hristos, ascunsă savanților acestei lumi și descoperită de Dumnezeu pruncilor.
      A nu aprecia decât ceea ce este egoist, noi nu spunem că nu ar fi o mentalitate omenească - din nefericire e una prea comun omenească, doar atât că ea nu e o mentalitate integral omenească.
      Dar din clipa în care simțim destinul nostru revoltându-se chiar și numai la simpla presupunere ipotetică că totul ar fi pieritor, că totul s-ar sfârși cu pumnul de țărână închis în mormânt, noi nu mai putem interzice Eternității să arunce o altă și adevărată lumină asupra calculelor și preocupărilor noastre și să condamne preferințele noastre, când le găsește izvorâte dintr-o mentalitate meschină.
      Noi nu mai putem ignora și nu ne mai putem dispensa de setea și necesitatea absolută a harului, de când el a țâșnit pentru noi, cu o prisosință infinită din coasta Răstignitului de pe Calvar; din clipa în care vremea și Istoria neamului omenesc a fost irevocabil despărțită în două de Răscumpărare.
      În afară de cadrul Religiei [207] și de plenitudinea ei supranaturală, curăția nu ar avea nici înțeles nici rost. Fără Hristos și fără sfinți am fi toți o masă de osândiți, și cum nu-L poți condamna pe Hristos fiindcă s-a răstignit din dragoste pentru tine, dacă ești normal, bineînțeles -, tot astfel nu-i poți condamna nici pe sfinți și pe cei feciorelnici, fiindcă au fost mai clarvăzători și mai generoși decât tine; și cu atât mai puțin pe Hristos, care i-a ales și i-a chemat. Biserica nu dezaprobă diversitatea chemărilor - dimpotrivă, pentru calea comună ea are chiar o Sfântă Taină, cea a Căsătoriei - ci înfierează mentalitatea perversă a celor ce nici măcar nu admit posibilitatea unei chemări mai înalte.
      Când cauți plăcerile, onorurile și averea, tu nu ești decât un suprem egoist. Fii măcar atât de simțit și nu condamna pe cei ce te salvează (când își trăiesc, firește, chemarea cu toate exigențele ei de sfințenie), și atât de corect, rugându-te pentru ei, ca să fie vrednici de a-și păzi neștirbită curăția divină pe care Dumnezeu le-o cere. Aceasta nu numai pentru ei, ci și pentru tine însuți, căci tu numai prin ei - continuatorii autentici ai lui Hristos - te vei mântui.
      Dacă bucuriile lumii liniștesc, pentru o clipă fugară, simțurile, singură bucuria austeră a renunțării și a jertfei voluntare astâmpără imensa sete a sufletului omenesc și din el se revarsă spiritualizând întreaga ființă. Dacă această bucurie e mai austeră, ea este în schimb mult mai profundă și inalterabilă. Cine n-a simțit niciodată bucuria de a renunța la ceva pentru a mântui pe un altul, cine n-a simțit nicicând bucuria de a se uita pe sine pentru a fi fidel unui gând și imperativ mai înalt, acela nici nu mai e cu adevărat OM.[208]
      A te arunca în vâltoarea valurilor reci - gest ce te poate costa și viața - numai plăcere nu-i. Dar marinarul ce se expune astfel pentru a salva viața altuia se face vrednic de acea bucurie pe care doar cei generoși o gustă: e bucuria jertfei, bucuria celor din prima linie, bucuria idealului urmărit.
      E ceea ce fac sufletele ce, chemate fiind la feciorie, răspund fără precupețire chemării Lui: au dat totul și cu totul. Și mai e de mirare că marea bucurie doar lor le este integral rezervată?
      De aceea înțelesul curăției în creștinism nu mai e negativ, ci divin de pozitiv; ea nu mai e o lipsă, ci o infinită plenitudine.
      În acest fel, sensul votului castității nu e doar și exclusiv păstrarea materială a curăției, altfel o piatră ar fi mai castă decât un suflet creștin, căci piatra nici măcar primejdia de a-și pierde curăția nu o cunoaște. Sensul real al castității este această totală dăruire lui Dumnezeu a întregii noastre ființe, cu toate gândurile, afecțiunile, preocupările și resursele ei.
      Ceea ce este scânteia geniului printre gânduri este curăția printre virtuți. Ce altceva este geniul decât o fulgerătoare concentrare sintetică, în simplitatea unui singur gând, a unei realități multiple și până aici răzlețite în mii de fărâme și fără nici un rost logic în înțelegerea oamenilor? Newton și gravitația universală.
      Or, pe de altă parte, ce este curăția decât sintetizarea sub o singură și eternă iubire a întregii noastre ființe ce se dedică total și fericită Creatorului său? Valoarea fecioriei nu e decât de a putea iubi mai deplin și mai fără piedici. Viața curată nu are sens decât îmbibată de Dumnezeu sau cel puțin de un gând mare, iar nu ca scop în sine sau ca mijloc de narcisism fariseic.
      Decât o curăție rece și narcisică, e preferabilă iubirea unei Magdalene sau a unui Augustin, căci aceștia, deși au căzut, din clipa convertirii, L-au iubit sincer pe Dumnezeu, fără a se mândri cu convertirea lor. Un defect bogat nu este, în acest sens, preferabil unei virtuți sărăntoace? Deși în rătăcire, era poate mai mult bine latent în păcatul marilor convertiți decât în virtutea fariseilor.
      Nu este oare acesta sensul reproșului pe care Mântuitorul îl face fariseului Simon și motivul pentru care pe păcătoasa publică ce se căiește, El o preferă tuturor fariseilor de atunci și bigoților de acum, spunându-i-o deschis gazdei sale îmbufnate: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci a iubit mult”?[209]
      Am putea foarte bine să aplicăm aici cuvintele lui Nietzsche: „Nu sunt păcatele voastre, ci SĂRĂCIA păcatelor voastre, ceea ce strigă la cer”.
      Isus preferă oamenii cu temperament, El nu disprețuiește pe nimeni și de toate stelele are grijă. Dar cine L-ar putea condamna dacă pe cele mai strălucitoare le prinde și le anină pe bolta dragostei Sale?
      E dreptul lui Dumnezeu ca El să le aleagă pe cele mai mari, făcându-le mai frumoase, mai arzătoare și mai luminoase, atrăgându-le să graviteze în jurul Său în eterna Lumină.
      Sfânta Tereza de Avila n-a fost cea mai strălucitoare frumusețe, cea mai sclipitoare inteligență și cea mai căutată „señorita” a Avilei, a acestei glorioase cetăți catalane?
      Toți sfinții au fost mari pasionați. Atât că pasiunile lor au fost puse, înainte de a fi prea târziu, în slujba binelui,[210] și, cunoscându-L pe Dumnezeu, L-au iubit așa cum numai ei o știau face.
      Curăția adevărată nu este aceea care pozează, ci aceea care, iubindu-L, se uită complet pe sine și rămâne impasibilă la tot ce zice și jinduiește lumea. Dumnezeu e totul. Chiar și propriul eu dispare. Nu spunea atât de frumos, despre Preacurata, carmelitana din Dijon cu o viață interioară atât de profundă și sfântă, sora Elisabeta a Preasfintei Treimi (+1906), că Maria era atât de frumoasă și atât de neștiutoare a propriei sale frumuseți, fiind pierdută în Dumnezeu: „Elle était si belle et si ignorante de sa beauté?”
      Cât de minunată este această iubire a Sfinților! Ea nu e o agitație înfrigurată și pasională, ci e liniștea unei contemplații arzătoare a unei ființe fundamental spiritualizate, ce uită total de sine, privind și absorbită fiind în Dumnezeu, unica ei dragoste.
      Reculegerea lor e atât de intensă și intimitatea cu El, atât de profundă, încât nimeni și nimic nu o mai poate tulbura. Creaturile sunt cu ei, împreună cu ei, iar păcătoșii, frații lor, îi asaltează. Dar ei și-n aceștia nu văd și nu-L văd decât pe El. Tratează afaceri, întreprind călătorii, desfășoară activități apostolice, angajează discuții, dau audiențe interminabile, se istovesc în alergări, dar inima lor e pururi cu El și e a Lui. Nici un zgomot, nici o activitate, nici un eveniment, nici o durere nu-i tulbură. Suferă - și încă mult! - dar pentru ei suferința e o bucurie din clipa în care pot face din ea o mărturie a iubirii lor mereu și pentru totdeauna fidele. Ce viață fericită, ce viață unificată, ce viață de supremă armonie a toate și în toate! Ce viață, singura frumoasă!
      Doar Sfinții cunosc această artă între arte, ce le dă acea perfectă suplețe ce le permite a se dărui și devota tuturor, fără a se lăsa sechestrați de nimeni și de nimic.
      A compara iubirea Sfinților cu cea mai frumoasă iubire omenească înseamnă a o profana. Iubirea lor e cu totul altceva.[211]  Lor toate, și în modul cel mai real, le vorbesc despre Iubitul lor și numai despre El, șansă unică și pe care iubirea pur omenească niciodată nu o va putea avea, oricât ar fi ea de absorbitoare, fiindcă însăși ființa iubită este de astă dată, și ea, tot un biet pumn de țărână.
      Iubirea divină își are lumea ei și, trebuie să spunem, infinitul ei specific. Prin faptul că Sfinții au preferat iubirii comune o altă iubire nu înseamnă că ei nu iubesc, ci doar că iubirea lor e alta, ea fiind expresia unei ființe spiritualizate.
      Există vibrații supersonice pe care urechea nu le aude, așa cum există unde infraroșii și ultraviolete, pe care ochiul nu le mai percepe. Tot astfel există vibrații ale iubirii ce sunt atât de pure și care reclamă o atât de fundamentală spiritualizare a ființei, încât nimeni nu le poate prinde și urma, decât cei ce au fost chemați - „cine poate cuprinde, să cuprindă”- și care au și acceptat să-și reformeze prin har structura întregii lor ființe, spre a o adapta în consecință iubirii divine.
      Și dacă Iubirea Divină, în excesul ei, s-a lăsat răstignită, - mărturie irecuzabilă a autenticității ei -, mai e de mirare că ea și-a aflat și unele suflete generoase, încântate s-o accepte cu toate răstignirile și chinurile ei sublime? Sunt aceste suflete generoase, sunt Sfinții pentru care Dumnezeu ne-a cruțat, ne mai rabdă și ne cruță și pe noi. În ei Dumnezeu e totul. Căci toți Sfinții, ce sunt altceva decât o formidabilă capacitate de a iubi, lansată cu viteză sporit accelerată către Infinit, către Dumnezeu?
      În acest grad, curăția nu mai e decât o exigență a intimității, o necesitate spontană a iubirii adevărate:
      „Cu ce inimă să mă mai împart, Doamne, din clipa în care TU mă iubești? Numai o singură inimă am și aceea nu poate fi decât toată a Ta. Dacă aș mai avea una, aș fi atât de fericit, căci și acesta ar fi în aceeași măsură tot a Ta. Și dacă aș avea infinite inimi, ele ar fi tot ale Tale, toate ale Tale!”
      Curăția abia aici își primește adevăratul ei înțeles, devenind o funcțiune de o suverană expresivitate. Ea nu mai e decât o modalitate supremă, pentru ființa omenească, de a-și exprima fidelitatea totală și neprecupețită adevăratului și singurului său Iubit care merită și depășește în nemărginit toate adorațiile.
      Pentru astfel de suflete consfințite, gândul lui Hristos a devenit aievea o prezență a toate absorbitoare și care nu e obsedantă decât pentru faptul că electrizează totul și toate le înflorește și este a toate transformantă.
      Gândul lui Hristos nu mai e un gând printre gânduri, ci singurul gând și o obsesie dulce. Intimitatea lui Hristos nu mai e o realitate printre realități, ci unica și atotcuprinzătoarea realitate. Ba nici nu mai e realitate, ci o PREZENŢĂ, Marea și încântătoarea Prezență ce ți se dăruiește într-o intimitate ce te învăluie și te mistuie plăcut.
      Doar aici, când curăția e mijlocul de a face din persoana și ființa omenească o ardere desăvârșită, își primește ea deplinul ei sens.
      De aceea nimic nu e mai trist decât paiațele reverendate, ce pe Dumnezeu nu-L iubesc nici ei și nu se străduiesc să-L facă iubit mai presus de orice nici de alții, ci se caută numai pe sine și ale sale.
      Ce folos că te-ai călugărit sau te-ai hirotonit, dacă nu tinzi să devii, zi de zi, tot mai mult, o divină ardere, din și prin iubire?
      „Marsilia - îi scria Mgr. Cagliero lui Don Rua în 17 februarie 1880 - e oraș de pungi groase, de mare credință, dar și de mari nevoi. Și nu aș exagera spunând că Don Bosco, dacă timpul i-ar permite-o, ar fi în măsură să facă, aici, ceea ce a făcut profetul Ioan la Ninive. La picioarele dânsului cad în lacrimi mustăcioși ce-ți inspiră groaza, păcătoși îmbătrâniți în rele, doamne vanitoase și călugări lâncezi. Dar ceea ce mă miră și mai mult e că se deschid carități și binefaceri creștine, pungi până aici închise și insensibile la nevoile săracilor iată deci puterea lui Dumnezeu și a servului Său încrezător și umil.”

10) Pentru o mentalitate creștină

      Chemările în Biserică, deși sunt diferite, ele sunt niște vase comunicante și nivelul mai ridicat al celor aievea consfințiți (deci și de fapt, nu numai de drept), sunt în legătură unele cu altele prin Comuniunea Sfinților, și prea-plinul primelor compensează golul din celelalte.
      Sfinții nu chemările individuale le schimbă, ci schimbă doar felul mediocru sau laș de a înțelege și de a trăi propria chemare, conform specificului de sfințenie destinat de Dumnezeu fiecărei chemări în parte. Și mai ales în lumea de azi, rostul Sfinților este în primul rând de a reîncreștina familia. Europa creștină a decăzut, fiindcă a decăzut mai întâi familia creștină. Ceea ce trebuie schimbat este mentalitatea greșită curentă. Fondul problemei nu e cel al numărului fărădelegilor comise, ci cel al judecății de valoare asupra acestor păcate. Să ai de mii de ori mai multe păcate decât ai făcut, fie ele abominabile, Hristos te va ierta cu atât mai ușor, cu cât acestea sunt mai mari, din clipa în care le detești și te căiești sincer. Dar a avea și numai unul singur, pe care însă îl canonizezi și-l justifici, având aproape aerul de a-i spune lui Dumnezeu că El n-a prea știut ce poate cere sau nu unui om normal, prin decalogul și morala Sa, e neasemuit mai grav, fiind un păcat împotriva Spiritului Sfânt, nu numai de împietrire în păcate, ci de canonizare directă a păcatului însuși: e o mentalitate eretică.
      Cum să mai fie familia Sfântă când cei ce se căsătoresc au o atare mentalitate? Familia este orice, numai sanctuar nu, Fidelitatea lor, o fericită întâmplare. Au rămas fideli, nu din convingere și din virtute, ci pentru că, toate cumpănite, balanța avantajelor înclina din fericire spre cămin, iar nu în cealaltă parte. Și ei se mai și cred pe deasupra virtuoși! Ba, pe măsură ce îmbătrânesc, ei devin chiar evlavioși: „Ils tournent à la dévotion en vieillessant” cum zic francezii. După ce toată viața lor nu au trăit decât pentru trup, când sunt epuizați, își mai și închipuie că cine știe ce prețios cadou îi fac lui Dumnezeu cu viața lor toată hârbuită, ce n-a conținut decât rebuturi... Evlavia ca și curăția nu-și au deplinul lor sens decât atunci când ele sunt expresia unei plenitudini și a unei supreme tensiuni, acceptate voluntar și eroic. Iată de ce, prima cultivare a chemărilor sacre trebuie făcută în familie. Biserica din Apus a fost silită să înființeze seminariile mici (începând cu interni de la 10-12 ani), numai fiindcă familia creștină a dezertat de la datorie; or, aceste seminarii mici nu au prea fost un succes financiar, și nici chiar educativ. Nu ne mărturisea Mgr. Signora, la o conferință misionară ținută la Roma în 1937, că, din 42 de mici seminariști, câți începuseră în clasa I, abia doi - el și încă unul - au reușit să ajungă până la preoție?
      Ce fericită ar fi Biserica în ziua în care mentalitatea creștină și simțul lui Hristos vor fi restabilite în familie! E greu, dar e posibil. E de ajuns să ai o judecată lucidă și un strop de adevărată credință. Greșeala celor mulți nu este de a nu avea o altă chemare decât cea pe care le-a dat-o Dumnezeu, ci de a nu avea mentalitatea voită de Hristos. Chemarea e una, iar mentalitatea creștină e alta, căci nu rămâi creștin decât în măsura în care iubești lucrurile în ierarhizarea lor divină.
      Curăția a fost virtutea predilectă și cea mai caracteristică a lui Don Bosco. Ea îi explică toată vraja și ascendentul său unic asupra sufletelor în general și a tineretului, în special.
      „Când vorbea despre tezaurul inestimabil al curăției - zice Don Lemoyne - și descria splendorile unui suflet cast, fericirea de care se bucură și premiile pe care Dumnezeu i le-a pregătit pe pământ și în cer, cuvântul său producea un efect atât de încântător în cei ce-l ascultau, încât își ziceau: Numai cine e curat și cast ca îngerii poate vorbi în acest chip.”
      „Eu sunt pe deplin convins - spunea un bun cunoscător de oameni, canonicul Berrone - că Don Bosco a dus cu sine nepătată, în mormânt, haina inocenței baptismale. Această virtute a castității se citea din privirea sa, din ținuta sa, din vorbirea sa, din toate acțiunile sale: era de ajuns să-l privești, pentru a-i simți parfumul acestei virtuți.”
      Diavolul însuși îi simțea puterea și i-o respecta, căci unui băiat puternic ispitit contra curăției și care-i ceruse sfatul ce să facă spre a fi ușurat, Don Bosco îi spuse:
      - Fii totdeauna aproape de mine și apoi nu te teme.
      Și, efectiv, băiatul se simți eliberat și senin.
      Modestia candidă, pe care și-o însușise încă de la școala mamei Margareta, din fragedă pruncie, l-a călăuzit toată viața.
      În 1880, fiind la Marsilia, fu văzut într-o seară foarte tulburat. Don Ghione îl întrebă atunci dacă se simte cumva rău.
      - Nu răspunse Sfântul, dar sunt neliniștit, pentru că o doamnă bolnavă de ochi voia cu orice preț ca eu să mă ating de ochii dânsei.
      După câteva clipe continuă:
      - N-aș pune mâna pe obrazul unei femei, pentru tot aurul din lume!
      Ce exagerare! vor gândi unii. Ce rău ar fi putut fi într-un gest atât de nevinovat, de a te atinge de ochii unei bolnave?
      Așa cum cei mai frumoși ochi își pierd tot farmecul și rostul din clipa în care nu mai sunt oglinda vie a unei persoane omenești - în supoziția că i-ai scos cu cuțitul și i-ai pus pe o tavă - tot astfel gesturile Sfinților, smulse din contextul lor psihologic firesc, par absurde, neverosimile, exagerate.
      Cu un temperament ca al său, Giovanni Bosco avea toate motivele de a se păzi ca de foc de orice atingere până mai era tânăr. Și aceasta, departe de a-l micșora în stima noastră, îl ridică cu atât mai mult. Virtutea lui a fost nu spontană și înnăscută, ci cucerită prin luptă. Că Don Bosco, cu felul său vesel, a trebuit să fie pururi în gardă în această privință, ne-o spune psihologia și ne-o mărturisește istoria. După profunda observație a Sfântului Gregoriu cel Mare (în Regulae Pastorales, Lib. III, cap. 3), anumite vicii sunt firești și în acord cu anumite caractere, așa, de exemplu, naturile vesele sunt înclinate spre necurăție, pe când cei morocănoși sunt porniți spre mânie.
      „Cât privește apoi ispitele contrare acestei virtuți - ne spune Don Rua - eu socotesc că a avut de suferit, așa cum reieșea din unele cuvinte rostite de el, când ne recomanda temperanța în a bea...[212]
      Or, Sfinții nu au obiceiul să facă din propriul suflet expoziție. Și tocmai de aceea, micile indicii și confidențe, privite prin prisma temperamentului vulcanic, primesc o cu totul altă greutate. Fiindcă lupta a fost ascunsă, nu a fost mai puțin istovitoare și anevoioasă. Și de aceea, biruința constatată și necontestată este cu atât mai meritorie și glorioasă.
      Precauțiile erau pe deplin motivate până era tânăr. La 65 de ani, când s-a întâmplat refuzul amintit, n-ar mai fi fost, desigur, cazul acestor precauții, mai ales că virtutea era trecută de mult în reflexe.
      Dar ceea ce la început o făcea din legitimă precauție, mai târziu o face din candoare și din obișnuință.
      Mai e însă adevărat și faptul că Sfinții - ce în mod practic sunt de tot străini păcatului - sunt tocmai ei cei ce se îndoiesc mai mult de virtutea lor, dată fiind umilința lor autentică. Numai începătorii sunt temerari și siguri de sine. Adevărații Sfinți se îndoiesc de sine și evită cu extremă vigilență toate ocaziile. Și Petru, cât era el de sigur de sine înainte de Patimi: „și toți de se vor lepăda de tine, eu unul însă nu!”[213]
      După înviere, în schimb, și când de fapt începea să calce a Sfânt, la cea de a treia întrebare a Mântuitorului: „Petre, iubești-mă?”, el însuși se îndoiește de sine, îi e teamă că Mântuitorul îi prevede o nouă lepădare și răspunde înlăcrimat: „Doamne, Tu toate le știi, Tu știi că Te iubesc.”[214]
      Petru experimentase personal că, în lupta cu răul, nu ardoarea sentimentelor noastre contează - cum fin remarcă Sfânta Tereza a Pruncului Isus - ci forța divină, adică ajutorul și harul de Sus. Iată de ce, tăria supremă a Sfinților e tocmai umilința lor, și anume conștiința vie a slăbiciunii lor; căci această slăbiciune, din clipa în care a devenit conștientă de sine, implorând asistența atotputernică de Sus, aceasta nu le mai poate fi negată.
      „Când sunt neputincios, atunci sunt tare... căci virtutea întru slăbiciune se desăvârșește”,[215]  cum atât de profund, dar și de paradoxal, se exprimă Sfântul Pavel.
      „Iubirea ce-o arată Don Bosco virtuții curăției în toată cariera sa preoțească - declara sub jurământ Don Rua în Procesul Apostolic - și zelul desfășurat pentru a o face iubită și de elevii săi arată, prea bine, cât de mult se desăvârșise dânsul în această virtute. Se poate spune, și despre el, ceea ce se spune despre Dumnezeiescul Mântuitor pe care, deși acuzat în atâtea feluri, nimeni n-a cutezat să-L atace asupra acestui punct. De fapt așa s-a întâmplat și cu Don Bosco, căruia nici chiar dușmanii săi nu i-au putut face vreodată nici cel mai mic reproș contra virtuții frumoase. De aceea trebuie să tragem concluzia că el a păzit-o în mod eroic, aș spune îngeresc, în toată viața sa.”
      Și de câte ori n-a trebuit Don Bosco să fie cu ochii-n patru și iute în a se decide, pentru a fi nu numai corect, ci delicat la extrem în această privință. Iată un caz tipic a felului total în care înțeleg sfinții să-și trăiască totdeauna integral dăruirea lor lui Dumnezeu.
      În timpul călătoriei sale la Paris, în 1883, familiile cele mai distinse își disputau privilegiul de a-l avea la masă. La sfârșitul unui astfel de banchet, fetița contelui gazdă intră în salon, pentru a da și a primi un sărut din partea tuturor numeroșilor invitați, în timp ce se informa de la fiecare dacă masa i-a priit. Toți erau curioși cum se va descurca Sfântul. Când mititica ajunse și la scaunul său, el scoase din buzunar o medalie a Preacuratei și i-o întinse zicându-i: „Sărut-o și puneți-o la gât; așa... să iubești mult pe Preacurata!”
      Tăcerea deveni elocventă, fiind cea mai grăitoare expresie a admirației generale.
      Nu de la natură, și mult mai puțin din temperament, a fost Don Bosco curat, ci fiindcă a voit și a luptat pentru aceasta. În tinerețe, el a fost exigent cu sine din nevoie, iar ulterior a devenit tot mai exigent pe măsura adâncirii intimității cu Dumnezeu, adică a sfințeniei.
      Sistemul preventiv însuși, oare nu tot de aici a țâșnit?
      În viața Sfântului totul se ține, psihicul său fiind un poliedru fără crăpături, cu fațete multiple, ce toate se unifică însă armonios în adâncuri; un cristal frumos cu planurile de cristalizare susținute toate de o forță diriguitoare unică și constantă. O singură idee i-a străbătut opera, așa cum o singură forță în Iubire i-a dominat și călăuzit viața.
      El își putea îngădui să fie exigent cu ceilalți, fiindcă mai întâi, și mult mai mult, a fost cu sine.
      „Ceea ce trebuie să deosebească pe Salezieni - spunea el fiilor săi - e sfânta curăție, așa după cum nota distinctivă a fiilor Sfântului Francisc de Assisi e sărăcia, și ai celor ai Sfântului Ignațiu de Loyola e supunerea. Să ne străduim să o inoculăm și să o sădim și-n inimile tinerilor noștri.”

*
*     *

      Curăția a făcut din el fiul preaiubit și preferat al lui Dumnezeu Cel întreit Sfânt și al Imaculatei, și tot ea l-a făcut Apostolul tineretului și, într-un grad superlativ, mijlocitorul iertării pentru marii păcătoși.
      Terminând acest capitol, îți cerem, Ţie Doamne, și noi: VINO ISUSE și ia-Ţi ce este mai bun printre fiii acestui Neam și ridică din ei vrednici continuatori ai Ministrului iertării Tale, Don Bosco.

Capitolul XVIII. În vâltoarea politicii

1) Un veac în mișcare; 2) „Mari funeralii la Palat!”; 3) Încep perchezițiile; 4) „Înțelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă”; 5) Scuze ce nu scuză; 6) „Cer pâine, dreptate și repararea onoarei”; 7) Când nimerești dulapul în loc de ușă... ; 8) E riscant a te atinge de Sfinți.

1) Un veac în mișcare

      Dacă sufletul omenesc, ca entitate spirituală, rămâne mereu același de-a lungul veacurilor, fiind ancorat dincolo de timp în etern, pe scara ființării ocupând ultima treaptă între spirite, faptele lui în schimb poartă sigiliul epocii în care a trăit. De aceea, dacă sufletul sfinților l-ai putea înțelege, la urma urmelor abstracție făcând - în parte cel puțin - de veacul în care au viețuit, nu s-ar putea spune același lucru despre operele lor. Sfântul Pavel, de ar trăi astăzi, tot atât de nepotolit și arzător ar fi ca și odinioară, iar Sfântul Ioan al Crucii tot atât de profund și contemplativ. Activitatea lor ar fi însă proporțional alta și perfect adaptată contemporaneității moderne.
      Sfinții sunt, desigur, și ei tot oameni și, de aceea, și-n operele lor se oglindește societatea contemporană lor, înfăptuirile lor fiind întrețesute cu mediul social în care acestea s-au născut și au crescut. Iată de ce, pentru a putea înțelege opera lui Don Bosco, nu ne putem dispensa de a o reașeza în climatul istoric firesc.
      Dacă secolul XIX a fost numit „secolul naționalităților”, să nu uităm că el s-a format impregnându-se cu ideile Marii Revoluții Franceze, ce a apărut dintr-o dată ca un vulcan de sub valuri și a răscolit tot oceanul Istoriei omenești. Tot veacul următor va fi tălăzuit de fluxul și refluxul marilor forțe antagoniste.
      Terorilor, ca și doctrinelor violente, excesive și premature, ale Revoluției, le-a urmat reacțiunea forțelor coalizate ale rezistenței, la început surde și neizbutite, mai apoi fățișe și copleșitoare. Apele vechilor orânduiri sociale, în mod violent alungate de erupția din 1789, revin la atac clocotinde și reușesc să reacopere încetul cu încetul unele din crestele scoase la suprafață prin revoluție și susțin, pentru un timp, cu unda lor, pe îndrăznețul corsican Bonaparte, până ce barca norocului acestuia se va frânge de stâncile de la Trafalgar. Dezastrul ulterior de la Waterlo, n-a fost decât consecința ineluctabilă a Trafalgarului.
      Dar mareea umană își va continua cursul. În 1848, vulcanul revoluției erupe din nou prin cratere multiple și peste tot.
      Este tot Franța aceea care dă semnalul. Parisul iese pe baricade; Badenul își votează constituția republicană, Berlinul și Magdeburgul se revoltă împotriva Prusiei, împăratul Austriei e alungat de răsculații din Moravia; pe Câmpia Libertății de la Blaj, un neam falnic își adună fiii sub aripile acvilei redeșteptării naționale; Kossuth declară Ungaria Independentă, Roma își revendică prerogativa de a fi capitala națiunii unificate; Veneția, Florența, Neapole, Sicilia sunt în picioare și se proclamă republicane. Lavele revoluționare acoperiseră întreaga Europă, amenințând să transforme continentul într-o vastă republică socialistă.
      Pentru noi, toate acestea nu mai sunt decât lucruri citite din cărți. Dar pentru cei de atunci erau lucruri vii în ochi și în amintiri. Bătrânii văzuseră cu ochii lor drumul spre eșafod al lui Ludovic al XVI-lea, ascultaseră pe tribunii terorii sau își plânseseră părinții duși la ghilotină și chiar serviseră sub steagurile Marii Armate a corsicanului.
      Cei din generația lui Don Bosco își petrecuseră copilăria legănați în povestirile directe, ce evocau în sufletele lor fermecate una din cele mai formidabile mișcări ale Istoriei.
      Anul 1848 îi găsește de aceea îngroziți de spectrul terorii.
      „Și pe dată, toți acei care se tem de schimbări, și aceștia sunt majoritatea oamenilor, toți cei cu un temperament conservator sau fricoși din fire, se coalizează spontan pentru a înăbuși - în fașă - ceea ce ei numeau în limbajul epocii «hidra anarhiei». Și aceasta e foarte omenesc.”[216]
      Înfocații și entuziaștii revoluționari, dar naivi, nechibzuiți și dezorganizați, au fost, de data aceasta, ușor înfrânți.
      „Partidul contrarevoluționar, dimpotrivă, avea o coeziune solidă și o organizare puternică - continuă Carrère. Avea de partea sa pe beneficiarii tuturor claselor sociale amenințate cu distrugerea, pe toți funcționarii, pe toți demnitarii, pe toți conducătorii...” printre care, firește, se găsea prin necesitate și Biserica, deși Pius IX fusese proclamat drept cel mai liberal suveran al Europei.
      În freamătul și frământarea tuturor acestor uriașe tălăzuiri istorice, ochii tuturor erau îndreptați spre Franța, focarul principal al revoluțiilor. Or, aici, partidul conservator, având personalități de mare prestigiu printre catolici, va sprijini candidatura lui Ludovic Napoleon Bonaparte, ce va deveni în istorie Napoleon III.
      „Imperiul lui Napoleon (III) a fost o amețitoare aventură - scria despre el Jean Carrère. Aventura s-a sfârșit cu sfârșitul amețelii, iar căderea a fost tot atât de legitimă ca și ridicarea, poate mai legitimă.
      El însuși nu a fost decât un ambițios, doritor de a parveni prin orice mijloace și orice cale. El ar fi complotat cu „Carbonarii” sau cu socialiștii, dacă aceasta ar fi fost cea mai bună cale spre putere; în cele din urmă complotă cu conservatorii și cu catolicii, în fond însă cu aceeași indiferență. Și cum se formase în jurul său un sindicat de ambiții asemănătoare ambiției sale proprii, el se lăsa purtat de ele, fără a le discuta prețul... Peste tot, el nu fu decât un arivist...”[217]
      Gafa cea mai gravă a politicii sale a fost, poate, imixtiunea romană. El care sprijinise uriașul avânt al independenței Italiei de Nord, își va pierde simpatia italienilor la Roma, dând un sprijin pe cât de nepotrivit, pe atât de ineficace, Statelor Pontificale.
      O bună parte din opera lui Don Bosco s-a desfășurat tocmai în tumultul acestor curente politice și al frământărilor Risorgimentului italian, ce se va sfârși în 20 septembrie 1870, prin ocuparea Romei de trupele piemonteze.
      Un om atât de realist ca dânsul nu putea ignora freamătul și zbuciumul contemporanilor săi și, vrând-nevrând, însăși dezvoltarea uluitoare a operei sale: pe de o parte, atrăgea atenția conducătorilor politici asupra sa, pe de altă parte îl silea și pe el să se apropie de mai marii zilei, pentru a-și putea hrăni și susține miile de tineri cărora le purta de grijă.
      Încă din capitolul VIII [218]am amintit de câte ori au intervenit autoritățile pentru a-i pune bețe în roate. Dar, rând pe rând, Don Bosco reușește să-i câștige de partea sa [219] și obține, peste așteptări, chiar omagiul politic al mulțimilor înfuriate.[220] Ascendentul său spori și mai mult cu prilejul ciumei din 1854 [221] și a plimbării cu deținuții de la „Generala”.[222]
      Rarul său simț diplomatic, dovedit cu ocazia întemeierii celor trei familii spirituale[223] și tactul său de a obține sprijinul și bunăvoința sau cel puțin tolerarea din partea politicienilor când era vorba de construirea sanctuarelor [224] le va fi remarcat cititorul însuși.
      Dar toate aceste activități îi impuneau alergări pretutindeni, dar mai ales la Roma, unde făcu douăzeci de călătorii, rămânând în Cetatea Eternă săptămâni, ba uneori luni de-a rândul. În plus, relațiile sale cu Sfântul Scaun - pe atunci la Quirinal - nu puteau trece neobservate de ochii de argus ai făuritorilor unității italiene. Va și avea mult de suferit din cauza acestor relații - așa cum vom vedea în curând - dar va reuși să-și salveze opera, căci, deși nevoit să trateze cu politicienii, el fu departe de a se lăsa prins în vâltoarea politicii.
      Și-și salvă nu numai opera, ci uneori și pe politicieni. Don Bosco nu scăpa din vedere clipele din urmă ale acestor agitați scufundați în eroare și deșertăciuni, și de câte ori n-a fost el cel chemat la căpătâiul acestora în ultima lor boală! În asemenea clipe, nimeni nu mai dorește pe preotul coleg de partid și de politică sau pe preotul absorbit de grijile lumii, ci pe cel ce n-a căutat niciodată decât Sfințenia și împărăția lui Dumnezeu în suflete.
      Într-o audiență din 1867, când venise la Roma pentru numirea de episcopi în cele peste o sută de eparhii italiene vacante și dat fiind că tratativele se împotmoliseră de-a binelea, Pius IX îl întreabă pe Don Bosco, ce făcea pe mijlocitorul între Sfântul Scaun și Guvern:
      - Ei, și acum cu ce politică te vei smulge dintre atâtea greutăți?
      - Cu politica „Tatălui nostru”, răspunse zâmbind Sfântul (îi anume căutând instaurarea împărăției lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor).
      În politică, el nu era al nimănui, ci voia doar mântuirea tuturor.
      Fiind chemat într-o zi la un banchet la care erau invitați notabilitățile tuturor partidelor politice, ajunși la toasturi, unul îl preamărea pe Victor Emmanuel, altul pe Cavour, altul pe Garibaldi și, în cele din urmă, fu provocat și el să toasteze. Don Bosco se ridică și, după câteva gânduri oportune, încheie: „Trăiască Victor Emmanuel și Cavour și Garibaldi sub bandiera Papei, ca să-și mântuie sufletul!”
      Toți aplaudară exclamând: „Don Bosco, într-adevăr, nu vrea moartea nimănui!”
      Sfântul însuși își caracteriza atitudinea sa față de adversarii cei mai înverșunați ai Bisericii în acele cuvinte adresate glumind lui Don Paolo Torone: „Dacă între mine și un suflet de mântuit s-ar interpune chiar diavolul în persoană, eu n-aș ezita o singură clipă a-mi ridica pălăria salutându-l, numai să mă lase să trec.”
      Tocmai fiindcă era departe de vâltoarea politicii, el era prietenul politicienilor, făcându-le bine și făcându-i-se bine și din partea lor. Și aceeași abținere de la orice politică o dădea el ca explicație a binelui imens pe care-l făceau Cooperatorii Salezieni: „Vreți să știți de ce Asociația Cooperatorilor e bine privită și bine primită de toți? Fiindcă, la fel ca și toate operele noastre, ea e străină de politică.”
      Dar dacă Don Bosco fugea de politică, nu fugea și de politicieni, pentru că știa că dintre toți, sub aspectul mântuirii sufletului, aceștia sunt, poate, cei mai periclitați. Pe aceștia, el îi lua așa cum erau: „Lumea toată e pusă sub cel Viclean - spunea el - și a fost totdeauna așa și, îmbătrânind, ea se înrăiește tot mai mult. Trebuie să-i luăm pe oameni și lucrurile nu așa cum ar trebui să fie, ci așa cum sunt aievea și să încercăm să-i plecăm și să-i facem să servească Binelui, în felul în care ne este posibil.”
      S-au aflat și din aceia care să-i reproșeze prietenia și contactul cu mai marii zilei, și mai ales cu dușmanii notorii ai Bisericii.
      „De fapt, în a doua jumătate a veacului XIX, Don Bosco fu poate singurul preot - zice Auffray[225]  - ce mai rămăsese în relații cu fondatorii Italiei noi... Tot clerul luase hotărât poziție de adversari și rupsese toate punțile cu Puterea. Prea rari erau cei ce mai cutezau să se învârtă în lumea uzurpatorilor, și printre aceștia puțini fu deseori văzut Don Bosco. Și el își avea cele mai bune motive de a o face. Trebuia să conteze pe acești oameni pentru a putea trăi, voia să se servească de ei pentru binele ce-l făcea și se gândea la sufletul lor, pândind momentul potrivit pentru a sădi în el sămânța remușcărilor.”
      E de prisos - credem - a mai adăuga că, tocmai fiindcă îl știau numai al lui Dumnezeu, el se văzu acreditat cu cele mai delicate misiuni, pe care le duse la bun sfârșit, spre mulțumirea tuturor. Cum se exprimă admirabil Auffray: „Don Bosco deveni o forță politică, prin forța de a nu face politică”.

2) „Mari funeralii la Palat”

      Începând cu anul 1850, partidele anticlericale, cu ajutorul unor violente campanii de presă și parlamentare și cu moțiuni votate la poruncă în consiliile provinciale și sfaturile comunale, pregăteau opinia publică în vederea adoptării a două legi: Legea suprimării Ordinelor călugărești și Legea secularizării bunurilor bisericești. Epidemia de ciumă din 1854 făcuse să se suspende pentru o clipă campania, dar flagelul odată trecut, lupta se reaprinse și mai înflăcărată, așa că, în 28 noiembrie 1854, ministrul Urbane Ratazzi depuse, pe banca de la Camera Deputaților, Legea pentru suprimarea Ordinelor călugărești.
      De data aceasta, Cerul însuși îl va sili pe Don Bosco să coboare în arenă. Vom vedea imediat cum. Pentru moment - suntem în noiembrie 1854 și doar cu câteva zile înainte de prezentarea sus-pomenitului proiect în Parlament - Don Bosco consideră necesar să-și lămurească băieții despre felul cum se desfășura polemica, cu atât mai mult cu cât aceștia fiind în continuu contact cu lumea din afară cunoșteau și ei uriașa controversă.
      Abordă miezul problemei în una din obișnuitele sale cuvântări de seara, scoțând morala nu din vreo legendă, ci dintr-un autentic, dar curios, document al Abației Altacomba.
      Această celebră abație a Cistercienilor se ridică impunătoare pe marginea minunatului lac Bouret (lung de 16 km), la vreo 9 km de Chambery, în Savoia franceză de astăzi, dar pe atunci încă proprietatea casei domnitoare din Piemont. Mănăstirea fusese întemeiată în prima jumătate a veacului al XII-lea de ducele Amedeu III. Redusă la un morman de ruine, o restaurase regele Carlo Felice, ce o recuperase în 1824. Lucrările durară ani și ani, iar în 1864, înfrumusețarea ei nu era încă terminală. Oricum, în Piemontul de atunci, Altacomba era pe buzele tuturor.
      În documentele fundaționale se găsesc cele mai teribile afurisenii și blesteme biblice contra oricăruia dintre descendenții ce ar fi avut îndrăzneala de a suprima abația sau de a-i răpi bunurile, cum tocmai trebuia să se întâmple dacă recentul proiect de lege ar fi fost votat și promulgat. Iată un mic extras:
      „Și dacă vreunul dintre moștenitorii noștri sau oricare altă persoană ar îndrăzni să se atingă de această donație a noastră sau în orice chip să o violeze, fie blestemat de-a pururi și după cum Adam, împotrivindu-se voinței Celui Preaînalt, izgonit a fost din Rai, tot astfel afurisit și scos să fie și acesta din comunitatea tuturor celor credincioși și pe veci porțile Împărăției Cerurilor să-i rămână închise și deschidă-i-se în schimb porțile iadului, unde diavolul să-l chinuiască fără de sfârșit, iar această donație să dăinuiască apoi, stabilă în veșnicie.”
      Evocând acest document istoric, Don Bosco urmărea să arate atât cum cugetau strămoșii domnitorilor actuali în materie de ordine religioase, cât și pericolele pe care aveau să le înfrunte violatorii acestor sacre instituții.[226]
      Unul dintre ascultători, clericul Angelo Savio, fu atât de impresionat, încât se decise să transcrie integral documentul cu pricina, și apoi, semnându-l, îl expedie regelui. Acestuia, epistola îi cauză o vie neplăcere și crezând că e vorba de un simplu pseudonim, încercă să afle autorul și se adresă pentru aceasta marchizului Domenico Fassati. Acesta, prieten bun cu Don Bosco, bănui imediat proveniența și i se plânse lui Don Bosco, cerându-i cu o anumită vehemență să-l pedepsească aspru pe Savio.
      - Adevărul în anumite cazuri nu se poate și nu trebuie ascuns, răspunse calm Don Bosco. Savio nu și-a făcut decât datoria. Această scrisoare, departe de a fi o lipsă de respect privitor la augusta persoană a Majestății sale, dovedește, dimpotrivă, atașamentul și devotamentul pe care el le are față de Casa regală.
      Peste puțin timp, unul din acele vise-viziuni, ce deveni în curând de notorietate publică, îi confirmă Sfântului justețea felului său de a gândi.
      Pe la sfârșitul lui noiembrie 1854, Don Bosco lipsi într-o zi de la dejun și de la masă și intră în refector abia după ce băieții erau toți plecați. De îndată ce apăru, se formă în jurul său un grup în frunte cu Don Alasonatti, Angelo Savio, Francesia, Turchi, Reviglio, Rua, Anfossi, Buzzetti, Enria, Tomati etc., majoritatea clerici.
      - Astă dimineață am scris la trei personaje de mare importanță: am scris Papei, regelui și călăului.
      Auzind asocierea acestor trei nume, izbucniră toți într-un hohot de râs. Că Don Bosco scria călăului, nu se mira nimeni, dat fiind că el era în cele mai strânse relații cu personalul închisorilor, iar că scria Papei, nimic mai firesc. Dar toți ardeau de curiozitatea de a ști cam ce i-ar fi putut scrie regelui.
      - I-am relatat un vis avut astă noapte. Mi se părea a fi curtea Oratoriului lângă poarta mare, și anume în dreptul fântânii, când intră un valet de la Palatul regal în uniforma sa roșie, ce se apropie cu pas grabnic de mine și-mi strigă:
      - Aduc o veste mare!
      - Și care anume?
      - Vestește: Un mare eveniment funerar la Palat, un mare eveniment funerar la Palat.
      Don Bosco voise să-i ceară lămuriri, dar mesagerul dispăru zorit, după ce mai repetase odată: „Un mare eveniment funerar la Palat!”
      Trezindu-se, el rămase de gheață și adânc mâhnit și se hotărî să-i scrie Regelui, povestindu-i cu simplitate visul și implorându-l să nu îngăduie trecerea acelui proiect nefast. Îl însărcină pe același Savio să i-o transcrie frumos și o expedie. Regele, deși o citi - așa cum află mai târziu - nu o luă câtuși de puțin în seamă.
      Peste cinci zile, Don Bosco visă din nou. I se părea că se găsea în propria cameră, scriind la birou, când auzi dintr-odată un tropot de cal în curte și, nu peste mult timp, pași grăbiți urcau pe scări și-l văzu pe același valet care, intrând și ajuns la jumătatea camerei, îi strigă:
      - Anunță nu un mare eveniment funerar la Palat, ci Mari Funeralii la Palat! Și, repetând de două ori aceleași cuvinte, ieși zorit, închizând ușa în urma sa. Dornic de explicații, Don Bosco se ridică și-i alergă în urmă, ajungând pe balconul ce dădea spre curte, tocmai în clipa când, în mijlocul curții, valetul încăleca. Îl strigă, întrebându-l ce rost are repetarea acelei prevestiri. Acesta se mulțumi doar să mai strige o dată „Mari Funeralii la Palat!” și dispăru în goana calului.
      Dimineața le povesti a lor săi visul, explicându-le că e vorba de adevărate amenințări ale Cerului și adăugă îndurerat:
      - Legea aceasta va aduce asupra Curții regale groaznice nenorociri.
      De data aceasta, Don Bosco îi scrise cu propria mână Suveranului, conjurându-l să se opună acelui proiect fatal. Singurul rezultat obținut fu că acesta se înfurie la culme, dar nu se gândea să renunțe. Dar nici Don Bosco nu-l slăbi: îi trimise noi scrisori confidențiale, al căror unic efect fu exasperarea lui Victor Emmanuel.
      - Nu mai am un moment de liniște. Don Bosco ăsta nu mă mai lasă să trăiesc.
      Și-l însărcina pe același marchiz Fassati să-l dojenească.
      - Dar ceea ce am scris Majestății sale nu e decât purul adevăr. Mă doare de a-l fi tulburat, dar aici e vorba de propria sa fericire și de binele Bisericii.
      Acestea se petreceau în noiembrie-decembrie 1854. În 9 ianuarie anul următor, proiectul de lege ajungea în discuția Parlamentului. Contele Della Margherita apără dreptul de proprietate al Bisericii cu o elocvență rară și califică, în plin Parlament, proiectul Ratazzi o „sacrilegă tâlhărie”, dar anticlericalii nu se sinchiseau.
      Iată că puțin mai înainte se îmbolnăvise subit mama regelui, Regina Maria Tereza. Victor Emmanuel scria generalului Alfonso La Marmora: „Mama mea și soția mea nu fac decât să-mi repete că ele mor de supărare din cauza mea.”
      Dar când omul e orbit de patimă, - prea puțin contează că ea e de ordin politic sau de altă natură -, nu mai ascultă de nimeni și de nimic. Și, în 12 ianuarie 1855, murea mama regelui, la vârsta de 54 de ani, deplânsă de o întreagă națiune și în special de cei oropsiți pe care-i ajutase cu o liberalitate într-adevăr regală. Ea era sincer iubită și atât de populară.
      Lucrările Parlamentului au fost întrerupte în semn de doliu. Funeraliile avură loc în 16 ianuarie, defuncta fiind transportată la mausoleul regal de pe înălțimea Superga, ce domină Torino. Gerul ce se lăsase fu însă atât de cumplit, încât se îmbolnăviră foarte mulți, între alții chiar scutierul reginei, Contele San Giusto, precum și mulți militari.
      Între timp, regele mai primise un mesaj, însă nesemnat:
      „Persoana luminată de sus a spus: Deschide-ți ochii. Una a murit. Dacă Legea va fi aprobată, mari nenorociri ți se vor întâmpla în familie. Acesta nu e decât preludiul relelor. ERUNT MALA SUPER MALA IN DOMO TUA (nenorociri peste nenorociri se vor abate peste casa ta). Dacă nu dai îndărăt acum, vei deschide un abis pe care nu-l vei mai putea sonda!”
      În aceeași zi de 16 ianuarie 1855, nici nu se sigilase bine mormântul reginei mame, când o altă groapă sta să se deschidă. Soția regelui, regina Maria Adelaida - ce tocmai născuse de patru zile - se îmbolnăvi de metro-gastro-enterită. Primi Sfintele Taine în aceeași zi și, peste alte patru zile, pe la orele opt seara, își închise și ea ochii pentru totdeauna. Avea abia 33 ani!
      Mai mult, în aceeași seară în care murea Regina-soție a lui Victor Emmanuel, 20 ianuarie, primi ultima împărtășanie și Principele Ferdinand, duce de Genova, unicul și mult iubitul frate al Regelui. „Erou de o valoare și vitejie mai presus de orice laudă în războiul Independenței” (contra Austriei), așa îl caracteriza Don Bosco însuși, în a sa „Storia d’Italia”.[227]
      La un moment dat, păruse că sănătatea acestuia se întoarce spre bine și, terminate cele 13 zile de doliu oficial (pentru Regină), în 3 februarie Camera își redeschise dezbaterile. Discutarea legii fu însă suspendată pentru a permite examinarea tratatului de alianță cu Franța și Anglia, angajate în războiul Crimeii contra Rusiei. Conform pactului, și Piemontul trebuia să trimită în Crimeea un corp expediționar de 15. 000 de oameni. Discuției pactului i se acordă prioritate, așa că, în 10 februarie, el fu definitiv ratificat. De ce atâta urgență? Anume pentru a putea relua cât mai curând dezbaterile asupra proiectului de lege Ratazzi, căci de votarea acesteia le ardea anticlericalilor, în primul rând.
      În ziua de 11 februarie era fixată reluarea discuțiilor acestei legi, când un nou semn de Sus se abătu peste familia regală: în noaptea de 10 spre 11 februarie, Principele Ferdinand murea pe neașteptate și contrar tuturor prevederilor medicale, în floarea bărbăției, tot la 33 de ani. În mai puțin de o lună, Îngerul morții lovise necruțător pe cele trei ființe mai dragi și mai apropiate Suveranului: mama, soția și unicul frate. Dar nu spunea Mântuitorul în pilda bogatului îmbuibat că cei ce trăiesc în huzur, nici pe morți, de s-ar scula, nu i-ar crede? O lume întreagă ar fi înțeles și ascultat, nu însă cei asurziți de patimă. Dezbaterile fură reluate în 15 februarie, iar în 2 martie legea era aprobată de Camera deputaților și fu înscrisă pe ordinea de zi a Senatului pentru 23 aprilie 1855.
      Dar nici Don Bosco nu rămase cu mâinile în sân. În două numere succesive din „Lecturile Catolice”, scoase o lucrare a Baronului Nilinse: „Bunurile Bisericii, cum se fură și care sunt consecințele”cu un scurt apendice asupra împrejurărilor din Piemont și purta pe pagina de titlu sentința Sfântului Ambroziu:
      ,,Cum adică? Sub nici un titlu casa unui particular nu poate fi violată, iar tu cutezi să răpești cele ale Casei Domnului?”
      Opusculul produse multă vâlvă și o spaimă salutară în marele public. Organele de siguranță se sesizară, iar în Parlament se ceru aspra pedepsire a „conspiratorilor”. Dar până la sfârșit, Ministerul de Interne decise că e mai bine ca din partea Autorităților să se manifeste indiferență. În timp ce proiectul mai era încă în discuția Parlamentului, obținând prin marchizul Fassati răspunsul că Don Bosco era mai convins și tenace decât oricând în prevestirile sale, neliniștit și nerăbdător, regele se decise să-l cunoască personal pe acest preot ce-i pricinuise atâta spaimă.
      Într-o luni dimineața veni călare, travestit în civil, împreună cu un aghiotant și făcu înconjurul Oratoriului. Văzându-l pe clericul Cagliero, îl chemă și-l întrebă de Don Bosco. I se răspunse că e încă tot în biserică, dar că e mort de oboseală datorită predicilor, Mărturisirilor și asistenței băieților din ziua precedentă. Auzind aceasta, regele se îndepărtă și reveni peste câteva zile.
      Din întâmplare, Don Bosco dăduse ordin portarului abia cu câteva clipe înainte: „Azi am foarte mult de lucru; chiar regele de-ar veni, să-i spui că nu primesc pe nimeni.”
      Abia se retrăsese în cameră, că trăsura regală se opri în fața porții Oratoriului. Aghiotantul cu grad de general, Contele De Angrogna intră în Oratoriu și întrebă de Don Bosco. Dar portarul, pentru care cuvântul Sfântului era sfânt, răspunse că nu e acasă și înalții oaspeți plecară fără rezultat.[228]
      În aceste împrejurări, Biserica din Piemont fu cât se poate de conciliantă. În numele episcopatului reunit, episcopul de Casale propuse regelui un compromis onorabil, din toate punctele de vedere, pentru ambele părți, pe care-l înainta oficial Senatului.
      Propunerea era atât de acceptabilă și avantajoasă pentru Guvern, încât singura ieșire ce mai rămase anticlericalilor fu să ridice împotrivă piața, așa cum se făcuse odinioară și contra lui Isus. Iar pe de altă parte, se insinua insidios Suveranului să nu accepte nimic, căci pe această carte el își joacă nu numai onoarea regală, ci însăși soarta monarhiei.
      Ca un nou memento, micul principe Victor E. Leopold, născut la 8 ianuarie 1855 de defuncta regină, murea la rândul său. Cu tot acest reînnoit avertisment, Senatul aprobă legea, chiar dacă cu o infimă majoritate de abia 9 voturi din 95 votanți (52 la 43).
      Ţinând cont de celălalt fiu al regelui, mort cu câteva luni înainte (pe atunci proiectul Ratazzi era încă în elaborare, dar era încurajat de Suveran), Victor Emmanuel pierduse în câteva luni mama, soția, fratele unic și cei doi fii.
      Așa cum relatează Lemoyne, Don Bosco prezise limpede și nominal unele decese, cum reiese din depoziția contesei Felicita Cravosia-Anfossi.[229]
      Deși votată de Parlament, neavând semnătura regală, legea nu avea încă putere legală, și de aceea Don Bosco mai spera. Într-una din seri, fiind într-un cerc de clerici, el rămase dus pe gânduri și apoi exclamă: Câte nenorociri o să aducă legea aceasta asupra regelui și familiei regale!
      - Bine, dar nu e atunci cazul să scriem regelui? întrebă Savio.
      - Bineînțeles! Ești dispus?
      - Firește, spuneți-mi doar ce.
      - Scrie-i așa:
      „Majestatea voastră, ieri mă găseam într-un cerc și printre cei prezenți se găsea și Don Bosco. Se vorbea despre unele probleme de actualitate și îndeosebi despre legea Ratazzi, de curând trecută și prin Senat. Don Bosco zise: Dacă eu aș putea vorbi cu regele, i-aș spune: Majestatea voastră să nu semnați Legea de suprimare a mănăstirilor, altfel vă veți aduce pe cap multe noi nenorociri, atât asupra Majestății voastre, cât și a familiei regale.
      Îndrăznesc să vi-o aduc la cunoștință, ca un supus credincios, devotat și ascultător.”
      Când scrisoarea fu gata, el o iscăli:

                  „Angelo Savio, din Castelnuovo d'Asti.”

      Don Bosco nu se mulțumi cu atât, ci îi mai trimise și o a doua scrisoare, în care nu mai implora, ci vorbea în numele lui Dumnezeu, amenințând:

      „Vor fi nenorociri peste nenorociri în casa ta, zice Domnul!”

      Citindu-le, Regele rămase de astă dată pe gânduri și amână semnătura. Unui general care-n aceeași zi pleca în fruntea trupei în Crimeea, Regele îi zise:
      - Ferice de dumneata că mergi să te lupți cu Rușii! Eu în schimb trebuie să rămân aici, ca să mă războiesc cu călugării și cu călugărițele!
      Intuia, fără să vrea, că lupta sa era mult mai primejdioasă.
      Miniștrii anticlericali, văzându-l cu conștiința tulburată, îi propuseră să cheme pe câțiva canoniști familiari Curții, spre a-i consulta. Fură aleși patru pe sprânceană și dacă s-au găsit patriarhii și întregi episcopate aservindu-se fără să clipească dușmanilor Creștinismului, de ce să ne mirăm că și în alte părți s-au găsit patru năimiți inconștienți?
      După ce le expuse situația, regele le încredința scrisorile lui Don Bosco și se retrase. Cei patru canonici aveau răspunsurile gata pregătite conform indicațiilor primite, și de aceea fură expeditivi în a-l chema pe Suveran.
      - Majestate, nu vă tulburați - sentenționară ei - pentru cele scrise de Don Bosco. Timpul revelațiilor a trecut, deci nici o teamă pentru prevestirile și amenințările unui exaltat...
      - Dar despre legea de suprimare a mănăstirilor, ce spuneți?
      - Oh - începu purtătorul lor de cuvânt - prin acea autoritate prin care un lucru este creat, prin aceeași se poate și desființa (just). Or, dat fiind că Statului îi revine privilegiul de a constitui un corp sau o instituție erijându-le la rangul de persoane morale (cu totul fals, fiindcă aceasta este exclusiv de competența Statului când e vorba de societăți subordonate, ce urmăresc, ca și el, un scop pur temporar, iar nu când e vorba de entități juridice spirituale, ce urmăresc un scop transcendent tuturor vremelniciilor, cum e cazul Bisericii și al instituțiilor sale. Biserica e o societate suverană în ordinea spirituală, și de aceea nu de la Societatea civilă își derivă ea perfecțiunea sa juridică, tocmai pentru faptul că Statul nu e competent și suveran decât în sfera proprie temporară [230]    tot el le poate și desființa. Deci Statul, care a investit cu personalitate morală instituțiile bisericești (falsisim 1) poate să le și suprime acest privilegiu,[231] cu toate consecințele naturale ce derivă de aici.
      De aceea - continuă oratorul - Puterea civilă e în deplinătatea[232]  funcțiilor sale (sic!) de a lua acele dispoziții legislative considerate de ea necesare pentru existența sau non-existența corporațiilor religioase, precum și a celorlalte entități ecleziastice și a proprietăților lor; prin urmare...
      Și servilul canonic își continuă expunerea „drepturilor” Statului în fața Bisericii până când Regele, ce urmărea prea puțin sau deloc această sofisticărie, întrebă:
      - Dar în sfârșit, pot sau nu pot semna cu conștiința împăcată această lege?
      - Sigur că da! Firește că Majestatea voastră o poate semna! răspunseră aproape în cor cei patru „Sfetnici”.
      Și, încă în aceeași zi, 29 mai 1855, regele o semnă. Prin ea erau lovite 35 de ordine călugărești, se suprimau 334 de mănăstiri și 5456 de membri erau puși pe drumuri, fără altă vină decât aceea de a se fi consacrat lui Dumnezeu. Și aceasta numai în micul Piemont. Treptat, odată cu unificarea Italiei, măsura va fi extinsă și la celelalte provincii.
      Atitudinea celor patru, oricât de greșită și reprobabilă a fost ea, omenește este explicabilă. Așa cum, pe timpul dictaturilor, au fost văzuți preoți duși în rătăcirea diferitelor doctrine totalitare, tot așa, și în această perioadă, regalismul, simbolul marilor aspirații italiene, se înstăpânise peste tot. Celebrul profesor Nepomucen Nuytz, șeful catedrei de Drept canonic la Universitatea de Stat din Torino, regalist înfocat, pornind de la prejudecăți sentimentale, susținea morțiș cu argumente anume improvizate că, în conflictul dintre Biserică și Stat, prima este cea care trebuie să cedeze. Era maxima sa.
      El își câștigase numeroși discipoli printre ecleziasticii ce-i urmăreau cursurile la Universitate, cuprinși și ei de înfrigurarea acelorași așteptări politice, ca toți contemporanii lor.
      Nu peste mult timp, Don Bosco se întâlni cu unul din cei patru consilieri regali, un canonic.
      - Dumneata ești Don Bosco?
      - În persoană. Cu ce vă pot servi?
      - Dumneata ești cel ce ți-ai permis să scrii regelui anumite scrisori obraznice?
      - Da, eu sunt, însă scrisorile mele nu au fost obraznice, ci așa cum un supus credincios trebuie să scrie, din clipa în care vede că regele e pe cale de a face un pas greșit, pentru a-l feri.
      - Dar cu ce drept îndrăznești dumneata să dictezi regelui legile, atunci când singurul lucru ce-ți revine nu e decât a te supune? Mă mir cum de ai avut obrazul să cutezi atâta!
      - Bine, dar regele mi-a urmat sfatul meu sau nu?
      - Firește că nu! Regele era în dreptul său. E doar un privilegiu al Coroanei.
      - Așa? Și dumneavoastră astfel i-ați vorbit?
      - Sigur că da!
      - Și-l veți sfătui probabil să semneze?
      - Fără îndoială.
      - Să mă iertați. înainte de toate aș dori să vă pun o întrebare; dumneavoastră, astăzi, ați celebrat sau nu Sfânta Liturghie?
      - Asta n-are nimic comun cu ceea ce trebuie să-ți spun ca să te dojenesc.
      - Vă rog: ați celebrat astăzi sau n-ați celebrat?
      - Da, am celebrat, și de ce nu?
      - Dar înainte de a celebra, v-ați spovedit măcar?
      - Ce întrebare o mai fi și asta!? Și de ce mă rog?
      - Cum, reluă aprins Don Bosco, și dumneavoastră îndrăzniți să vă mai Împărtășiți, fără a vă fi împăcat cu Dumnezeu pentru sfatul injust dat regelui și fără a fi reparat - pe cât se mai poate - daunele și nedreptatea care din vina Dumneavoastră s-au abătut asupra Bisericii?
      Canonicul își ieși din fire și ca să se justifice încercă să-i administreze o lecție de „Drept Canonic”, însă așa cum îl înțelegea dânsul. Don Bosco îi nărui magistral argumentația, punct cu punct, încât celălalt, întărâtat și zăpăcit, îi întoarse spatele și plecă.
      Însă cel puțin sămânța bună nu fusese aruncată în zadar. Peste puțin timp canonicul îi deveni prieten și unul din cei mai devotați binefăcători ai săi, și așa rămase până la moarte.
      Nu fu singurul incident îndurat de Don Bosco în urma intervenției sale. Câteva zile după semnare, se întâmplă o semi-tragedie. Regele plângându-se iar generalului d’Angrogna despre cutezanța acestui preot, acesta crezu de datoria sa ostășească să-l pună la punct „more militari”. însoțit de un ofițer, intrară călare în curtea Oratoriului. După ce sări mai mult mânios decât sprinten de pe cal, se informă asupra camerei lui Don Bosco și iară alte formalități dădu buzna în camera dânsului. Don Bosco se ridică în picioare.
      - Dumneata ești acel Don Bosco? întrebă răstit generalul.
      - Da, Don Bosco.
      - Dumneata ești cel ce ai scris anumite epistole regelui, voind să-i impui modul de a-și guverna Regatul?
      - Am avut motivele mele să-i scriu, dar ca să-mi impun eu voința mea, nici nu m-am gândit vreodată, răspunse fin Sfântul, știind că el nu fusese decât mandatarul fidel al celui Preaînalt, în fața, căruia, purpura regală nu e mai de preț decât zdreanță ultimului cerșetor.
      Generalul, obișnuit cu cazarma, îl întrerupse vehement și-l copleși de injurii, numindu-l impostor, fanatic, rebel, dușman al regelui căruia îi jignise onoarea, îi vătămase autoritatea și îi ultragiase maiestatea.
      Don Bosco încercă să curme acel torent de injurii, observând că scrisorile sale nu fuseseră ultragioase, că el nu urmărise decât binele Majestății sale și al țării etc., dar generalul nu voia să asculte. La un moment dat, ridicându-și și mai mult tonul:
      - Ajunge! Eu n-am venit aici pentru ca lucrul să se termine cu o simplă flecăreală. În numele Majestății sale, eu cer satisfacție!
      - Și în ce fel? întrebă imperturbabil Don Bosco.
      - Mai întâi să-mi făgăduiești că nu vei mai scrie niciodată nimic regelui referitor la persoana sa sau a augustei sale familii. Și în al doilea rând, să-i ceri scuze pentru lezarea adusă.
      - Bucuros, răspunse Don Bosco, numai să nu fie vorba de o retractare.
      Șezu, iar generalul începu să dicteze o formulă prin care se cereau cele mai plecate scuze regelui, rugându-l să uite tot și să socotească ca neavenite amenințările și prevestirile trimise.
      Don Bosco lăsă penița jos: Nu mi-e posibil ca eu să scriu o astfel de declarație. Ar trebui să mint!
      - Și cu toate acestea, dumneata trebuie s-o scrii și o vei scrie cu orice preț!
      - Ba eu nu o scriu, îi răspunse calm, dar ferm, Sfântul.
      La această replică hotărâtă, generalul își ieși de-a binelea din fire, puse mâna pe mânerul săbiei, scoțând-o pe jumătate din teacă.
      - De dumneavoastră nu mă tem, răspunse Sfântul zâmbind imperturbabil.
      În fața unei astfel de atitudini, generalul rămase uimit și-l privea neîncrezător,  oprindu-se cu mâna pe sabie.
      - Nu mi-e teamă - reluă calm Don Bosco - fiindcă dumneavoastră sunteți un cavaler și un militar de valoare, și de aceea sunt sigur că nu intenționați să-i faceți nici un rău unui sărman preot neînarmat.
      Și continuând, îi explică purtarea sa cu dovezi atât de evidente, de manierate, și cu atâta dibăcie, încât până la sfârșit adversarul nu mai era el însuși. Și cu toată candoarea, Don Bosco îi promise chiar că-i va întoarce vizita.
      - Cum, dumneata la mine?
      - Desigur.
      - Și ai avea curajul?
      - O să vin negreșit.
      - Și dacă te-aș lua pe cuvânt?
      - E tot ce doresc...
      Generalul îi fixă o oră în ziua următoare și Don Bosco fu punctual. Conversația dură mai bine de o oră și, fiindcă era după prânz, contele îl rugă să-i guste cel puțin vinul ales al podgoriilor sale. Din acea clipă rămaseră cei mai buni prieteni, și contele Alexandro Lucerna d’Angrogna deveni unul din promotorii principali ai marilor loterii organizate de Sfânt. Ca și în cazul canonicului, cu Sfinții lucrurile iau mereu aceeași întorsătură: din momentul în care cineva se apropie de ei, cunoștința devine prietenie, iar aceasta se preschimbă în dragoste, devotament și venerație.
      Decesele din familia regală arătaseră lămurit că Don Bosco nu vorbise de la sine. Biografii italieni mai enumera și alte mari nenorociri abătute pe atunci și de atunci încoace asupra țării și a Casei domnitoare.[233]
      Și cine știe dacă rolul șters și atât de nenorocos avut de Casa de Savoia, în istoria Italiei în ultima sută de ani, nu-și trăgea ursita de blestem tocmai din acea încălcare a drepturilor imprescriptibile ale Bisericii, din acea nesocotire a amenințărilor Cerului?
      Păcatele personale, Dumnezeu le iartă, oricât ar fi ele de mari, când cineva se căiește sincer. Cu cele publice însă, comise de deținătorii puterii și autorității, numai e tot așa...

3) Încep perchezițiile

      Intervențiile acestea ale lui Don Bosco nu rămaseră necunoscute marelui public. Prezicerile sale îi îndârjiseră pe anticlericalii, ce țineau isonul politic al acelei vremi. Ei nu-i puteau ierta niciodată nu atât faptul de a fi prezis viitorul, cât mai ales crima de a fi avut dreptate.
      I se puse de aceea gând rău și i se căuta nod în papură. Dar, fiindcă în atitudinea sa publică Sfântul dovedise o prudență consumată în a se menține departe de toate partidele și agitațiile politice, se căută un alt expedient. Spre a-l compromite totuși cumva, se lansă zvonul perfid că Don Bosco ar fi în fruntea unei organizații subversive, ce ar conspira împotriva intereselor naționale. Și, deoarece Don Bosco refuza clar să se amestece în ale politicii, se va amesteca Politica în ale sale...
      Deși soarta lui Don Bosco era acum hotărâtă, așa din senin nu se puteau agăța totuși de el, dată fiind popularitatea sa. Trei fapte îi ajutară pe adversari să-l poată suspecta și incrimina oficial.
      În octombrie 1859 se află despre un curier pontifical ce ar fi adus o scrisoare lui Don Bosco. Scrisoarea lui Pius IX era de fapt adresată regelui Victor Emmanuel, dar politicienii - aievea sau simulat, contează prea puțin - ignorară acest lucru. Sfântul Părinte răspundea prin aceasta unei scrisori autografe, din 29 septembrie 1859, a regelui și pe care i-o dusese la Roma abatele Stellardi. Papa, neîncrezându-se în acest ecleziastic, de prea puțină prudență, suspect și pentru tendințele sale politice, preferase să-și trimită răspunsul lui Don Bosco, care-l transmise regelui prin mijlocirea capelanului Curții.
      Al doilea fapt fu un Breve al Sfântului Părinte, din 7 ianuarie 1860, adresat de data aceasta chiar lui Don Bosco și pe care el îl reproduse în „Lecturile catolice”, dând, alături de originalul latin, și traducerea italiană. Pius IX răspundea unei scrisori a Sfântului prin care el, în numele său și al băieților săi, deplângea anumite evenimente recente ce îndureraseră inima lui de Părinte al tuturor și promitea rugăciuni stăruitoare și concursul alor săi, pentru zăgăzuirea răului. Pius IX prinse prilejul pentru a face, în prima parte, un rechizitoriu al mașinațiilor contra domeniului temporar al Sfântului Scaun, oprindu-se într-o a doua parte la răul pricinuit de presa rea și de sectarismul protestant. Sfântul Părinte îl prevenea însă patern pe Don Bosco: „Continuă, fiul nostru iubit, opera pe care ai întreprins-o spre mărirea lui Dumnezeu și suportă, de ți se vor întâmpla anumite încercări, pentru binele Bisericii și îndură cu mărinimie de suflet tribulațiile timpului prezent. Speranța noastră în Dumnezeu e pusă.”
      Simplă presimțire omenească sau intuiția profetică a viitorului, așa cum Dumnezeu numai aleșilor săi o acordă? Poate și una și alta, mai ales că Pius IX era de o inteligență rară și a trăit el însuși ca un Sfânt.
      Al treilea fapt erau unele preziceri publicate de Don Bosco în Almanahul său „Il Galantuomo”, pe care an de an îl oferea gratuit cititorilor „Lecturilor Catolice”. În anul 1860, Don Bosco prezicea, în prefața acestuia, iminente calamități publice, între care apropiata dispariție de pe scena lumii politice a două importante personaje. Aceștia fură marele Duce de Toscana și Ducele de Mondena, așa cum o tâlcuia „Il Galantuomo”din anul următor. Ducatele acestora le anexase Piemontul în martie 1860 și, ca șefi de state, ei dispăreau pentru totdeauna din istorie.
      Guvernanții, suspectând cine știe ce intenții politice subversive, depanau de pe caierul fanteziei lor înfierbântate firul celor mai neverosimile presupuneri.
      „Acest Don Bosco trebuie odată și odată pus la punct, altfel însuși destinul Italiei e în primejdie!”se auzea șoptindu-se insinuant. Nu mai trebuia decât un pretext. Or, acesta se prezentă de la sine.
      Arhiepiscopul Torinului, Mgr. Fransoni exilat la Lyon, scrise lui Don Bosco, rugându-l să-i multiplice și să expedieze către toți parohii arhidiecezei sale o pastorală confidențială despre normele de urmat în lupta perfidă care se ducea împotriva Bisericii.
      Însă, din nefericire, scrisoarea este identificată la poștă și sechestrată de Siguranță, așa cum află el abia mai târziu. Se decise, de aceea, imediata percheziție a Oratoriului, dar Don Bosco fusese prevenit la timp și iată cum: Cu trei zile înainte, în noaptea de 23/24 mai 1860”, am avut un vis - scria Don Bosco într-o notă memorială a sa - care, indiferent cum s-ar explica, mi-a fost de mare folos. Mi se părea că o bandă de ticăloși îmi invadaseră camera, puseseră mâna pe mine, îmi răvășeau hârtiile, scotocind toate sertarele și răsturnând cu susul în jos toate scriptele. În acel moment, unul dintre ei, cu aspect mai binevoitor, mă întrebă prietenește: De ce n-ai îndepărtat cutare și cutare hârtie? de-ai fi făcut-o, te-ai fi scăpat de toată această pacoste”.
      Făcându-se zi, își povesti visul, mai mult glumind, și fără a-i prea da importanță. Cu toate acestea, ascultând de un tainic impuls lăuntric își revizui toată corespondența, îndepărtând nu numai epistolele indicate în vis, ci și altele ce-ar fi putut fi interpretate în dauna sa, și le duse la loc sigur, deși, scrie el, „aceste scrisori erau câteva confidențiale absolut străine de politică și de afacerile Guvernului”.
      Două zile mai târziu, în 26 mai 1860, în chiar sâmbăta Rusaliilor, pe la orele două după-masă, Don Bosco se găsea pe platforma a doua a scărilor, unde fusese întâmpinat de o persoană ce-l ruga să-l primească în internat pe băiatul care-l însoțea, aducând o recomandare chiar de la Ministrul de Interne Farini. Don Bosco citea tocmai scrisoarea de recomandare, când apărură trei civili.
      - Trebuie să vorbim cu Don Bosco.
      - Eu sunt. Vă rog să așteptați să termin cu acest băiat și vă stau la dispoziție.
      - Noi nu putem aștepta.
      - Dar cu ce v-aș putea eu servi de aveți atâta zor?
      - Trebuie să vă vorbim confidențial.
      - Veniți atunci în camera prefectului casei (care era mai apropiată).
      - Nu în camera prefectului, ci în a dumneavoastră.
      - Dar acum nu pot să vin.
      - Trebuie să veniți. E neapărată nevoie.
      - Dar cine sunteți dumneavoastră.
      - Noi am venit pentru o percheziție domiciliară.
      Don Bosco le ceru atunci ordinul scris, dar ei nu-l aveau.
      - Dar atunci cu ce autoritate vreți să procedați la percheziție?
      - Autoritățile - răspunse cu ifos unul din ei - nu au nevoie să fie „autorizate”.
      Despotismul cu cât e mai abuziv și ilegal, cu atât e mai arogant.
      - Scuzați-mă, domnii mei, eu presupun că dumneavoastră sunteți oameni cinstiți, dar m-aș putea și înșela. Până când nu voi vedea autorizația în scris cu limitele ei, eu n-am să vă primesc în camera mea, nici altundeva în această casă.
      - Vreți să ne faceți să recurgem la forță?
      - Eu cred că nimeni nu va îndrăzni să facă uz de forță la mine acasă, pașnic cetățean. Legile garantează domiciliul, și orice violență ce mi s-ar face, eu aș socoti-o drept violarea domiciliului unui pașnic cetățean.
      La acest punct apărură și polițiștii, un pluton întreg, împrăștiindu-se în curte, pe scări, la intrare.
      - Ne veți conduce în camera dumneavoastră?
      - Eu nu pot și nu vă voi conduce în camera mea atâta timp cât nu-mi veți fi arătat cine vă trimite, cu ce autoritate și pentru care motiv. Păziți-vă bine de a trece la fapte, fiindcă, în acest caz, eu mi-aș chema băieții mei în ajutor, aș trage clopotele și, considerându-vă drept agresori și violatori de domiciliu, v-aș sili să vă îndepărtați de aici. Voi ați putea, e adevărat să mă arestați cu forța, dar în acest caz ați comite o faptă infamă în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, poate cu urmări nedorite pentru voi.
      La aceste cuvinte, unul din polițiști se apropie pentru a pune mâna pe dânsul, dar delegatul ministerului îl opri.
      - Pe cât posibil, să facem lucrurile fără gâlceava. Mergeți de aduceți decretul din biroul Chesturii.
      Între timp, Don Bosco, foarte calm, își termină convorbirea cu cei doi, îl liniști pe băiatul ce se înspăimântase și le spuse că e primit.
      Dar se mișcară între timp și băieții lui Don Bosco. Răspândindu-se vestea că ar vrea să-l aresteze, o agitație și o furie generală îi cuprinse pe toți, în timp ce o echipă dintre cei mai robuști și îndrăzneți se apropie de Don Bosco șoptindu-i:
      - Ne îngăduiți, Părinte? Ferfeniță îi facem pe canalii!
      - NU! - le răspunse hotărât Don Bosco - vă interzic orice cuvânt, gest sau mișcare ce-ar putea jigni pe cineva. Nu vă fie teamă, o să aranjez eu totul, iar voi întoarceți-vă la programul vostru.
      Sosind și cel trimis după decret, delegatul își puse eșarfa de chestor și, însoțit de cinci polițiști, de o parte, și de agenții Siguranței de alta, cu o voce ce se voia înspăimântătoare rosti:
      - În numele Legii ordon percheziția domiciliară a preotului Giovanni Bosco!
      Sfârșind aceste cuvinte, îi întinse faimosul decret și Don Bosco putu să citească:
      „DIN ORDINUL MINISTERULUI DE INTERNE, să se procedeze la atenta percheziție a locuinței preotului Bosco și să se facă cercetările cele mai minuțioase în toate ungherele edificiului. El e suspect de relații compromițătoare cu Iezuiții, cu arhiepiscopul Fransoni și cu Curtea Pontificală. De se va găsi vreun lucru ce ar putea interesa în mod grav Siguranța, să se procedeze la imediata arestare a persoanei percheziționate.”
      Dar ce surpriză! Jos era semnat Farini, unul și același ministru care iscălise» și scrisoarea de insistentă recomandare a băiatului pe care adineaori îl primise și pe care o mai avea încă-n mână!
      Eterna lipsă de caracter și de scrupule a omului politic! De altfel politica nu este oare ea, de atâtea ori, doar școala minciunii și arta perfidiei, arta de a deveni sluga și întru toate aidoma tatălui minciunii, diavolului?
      - Astfel stând lucrurile - zise atunci Don Bosco - exercitați-vă autoritatea. Cedez fiindcă mi se impune cu forța. Să mergem la mine în cameră.
      - Unul și același ministru... murmură Don Bosco, unul și același ministru!...
      Ajunși la intrare, pe când deschidea ușa, avocatul Tua, delegat ministerial,  Începu să citească cu glas tare și-n mod burlesc, cuvintele scrise deasupra ei: „LODATO SEMPRE SIA, IL NOME DI GESU E DI MĂRIA...”[234]
      Don Bosco se opri, continuând: „E SEMPRE SIA LODATO, IL NOME...”Aici tăcu, se întoarse spre toți și porunci:
      - Scoateți-vă pălăria! Dar văzând că niciunul nu se supuse, îi apostrofă: Voi ați început, acum trebuie să terminați cu respectul cuvenit și poruncesc fiecăruia să-și descopere capul!
      În glasul Sfântului vibra un accent necunoscut și irezistibil, ceva atât de categoric, încât toți se descoperiră instinctiv: IL NOME DI GESU, VERBO INCARNATO! sfârși Don Bosco mica rugăciune.
      Intrați în cameră, șase mâini grosolane de polițiști obișnuiți cu răufăcătorii începură să cerceteze minuțios în toate buzunarele și buzunărelele. Îi întoarseră pe dos până și căptușeala și tivitura hainelor, spre a găsi, cum spuneau ei tehnic „corpul delict”.
      Dat fiind că toate aceste operații se făceau cu o bădărănie rară și amintindu-și de patimile Mântuitorului, Don Bosco murmură ca pentru sine cuvintele lui Isaia: „Et cum scaeleratis reputatus est” (Și cu cei fără de lege a fost socotit).
      - Ce ziceți? întrebă intrigat unul din ei.
      - Spuneam că voi îmi faceți același serviciu pe care alții, altă dată, îl făcură Mântuitorului...
Într-un colț era un coș mare pentru rămășițe, cu zdrențe, hârtii rupte, resturi adunate din camere și altele. Zărindu-l, avocatul Grasselli descoperi în el un plic rupt, cu timbrul Statelor Pontificale.
      - Ăsta e al meu! niciunul să nu vă mai atingeți de el!
      - Polițiști, luați seama și păziți cu grijă tot ce se va găsi, adăugă cu importanță delegatul Ministerului.
      Grasselli luă unul câte unul toate plicurile rupte, bucățelele de epistolă murdărite, scormoni tot conținutul, praf și gunoi de mătură, din coș. Elegantul costum îi deveni de nerecunoscut, părul îi era tot praf, iar fața plină de pete și mânjită.
      - Regret atât de mult, atât de mult, începu, fin, Don Bosco.
      - Ce regretați? întrebă Grasselli oprindu-se.
      - Regret că mi-a fost dat să văd pe cineva cu situația dumneavoastră exercitând o meserie atât de înjositoare.
      Acesta se privi și, văzând în ce hal se află, răspunse jenat:
      - Aveți dreptate, dar serviciul și datoria mi-o impun.
      - Eu vă compătimesc și sunt convins că, de-ar depinde numai de dumneavoastră, nu v-ați înjosi la o asemenea îndeletnicire; cât despre mine, eu aș prefera să fiu mai curând măturător de stradă decât să-mi pătez hainele și mai ales persoana în așa hal. Și mai ales un avocat, un magistrat, un funcționar public, un titrat, ce și-a dat doctoratul la Universitatea Regală... și să se vadă acum constrâns să se murdărească în halul acesta!
      - E adevărat, e adevărat... blestemata datorie!
      - Să lăsăm vorbele, interveni atunci delegatul Ministerului, el însuși plictisit de toată această comedie inutilă, e timpul să sfârșim odată. Dați-ne hârtiile căutate, și plecăm imediat.
      - Spuneți-mi, vă rog, cam ce hârtii ați dori?
      - Cele ce sunt de resortul Siguranței de Stat.
      - Nu pot să vă dau ceea ce nu am.
      - Dar puteți dumneavoastră nega că nu aveți hârtii ce ar putea interesa Siguranța? Scrieri în legătură cu Iezuiții, cu Fransoni, cu Papa?
      - O să vă dau cea mai deplină satisfacție, dar v-aș întreba mai întâi și eu ceva.
      - Bine, cu condiția să ne spuneți adevărul.
      - Dar asta înseamnă că nu sunteți de loc dispuși să mă credeți, de aceea orice afirmație din partea mea ar fi de prisos.
      - Ba chiar că vă credem, zise avocatul Fumagalli.
      - Credem ca-n Evanghelie, adăugară alții.
      - Dacă voi mă credeți cu adevărat, atunci vedeți-vă de drum, căci nici în această cameră, nici în vreun alt ungher al casei nu veți găsi nimic care să nu convină unui preot onest și deci nimic ce v-ar putea interesa.
      - Și cu toate acestea - interveni avocatul Tua - noi am fost asigurați că există corpul delict și că nu trebuie decât să căutăm pentru a-l afla.
      - Dacă nu vreți să credeți, de ce mă mai și întrebați? Dar spuneți-mi, vă rog, sunteți convinși că eu aș fi un prostănac?
      - Ba dimpotrivă, cu siguranță că nu!
      - Dacă nu-s prost, atunci desigur că n-am lăsat lucruri compromițătoare ce să vă poată cădea în mâini și, chiar de aș fi avut, le-aș fi distrus sau adăpostit în altă parte. Iar acum, poftiți, continuați-vă percheziția.
      Furia perchezitorilor crescu atunci și mai mult și răvășiră dulapuri, sertare, geamantane, casete, cutii: totul fu inspectat, până la cea din urmă hârtioară, la cel mai minuscul obiect.
      Don Bosco se așeză imperturbabil la biroul său, pentru a-și termina corespondența, având câteva răspunsuri întârziate.
      - În această situație - interveni Grasselli (cel cu coșul) - nu puteți scrie nimic, fără a fi văzut de noi.
      - Foarte bine, răspunse Don Bosco, citiți tot ceea ce scriu!
      Don Bosco scria și cei cinci în civil îi citeau unul după altul epistolele scrise. Dar Don Bosco era iute la gând și la scris și, mai înainte ca o scrisoare să fie citită și de al cincilea, o alta era și terminată.
      Văzând ridicolul situației, delegatul șef interveni:
      - Dar ce facem noi aici? ne pierdem timpul citind ce scrie Don Bosco și nu ne ocupăm de scopul principal al cercetărilor noastre. De aceea, unul singur dintre noi va citi scrisorile, iar ceilalți vor continua percheziția.
      Cercetând un dulăpior, aflară încuiat unul din sertare.
      - Dar aici ce aveți? întrebară ei cu vădit interes.
      - Sunt lucruri confidențiale. Tot omul își are secretele sale personale. Acesta nu-l pot deschide.
      - Ce confidență, ce secrete! Deschideți imediat!
      - Nu pot sub nici un motiv. Cred că oricine are dreptul elementar de a-și păstra taina acelor lucruri, ce privesc onoarea sau dezonoarea proprie. De aceea vă rog să treceți mai departe și să respectați secretele personale ale familiei.
      - Ce secretele Egiptului încă! Ne deschideți, ori forțăm broasca?
      - Fiindcă amenințați să faceți uz de forță, poftim! Și Don Bosco le descuie sertarul.
      Delegatul Ministerului se repezi lacom făcându-se stăpân pe toate acele hârtii. Care nu-i fu însă mirarea, ori mai bine zis deziluzia, când constată că toate acele hărții nu erau decât note de plată pentru ulei, orez, paste făinoase, pâine și avize de plată de la fierar, croitor, pantofar etc., toate neachitate.
      - De ce ne luați peste picior? se răsti delegatul Tua.
      - Eu nu iau peste picior pe nimeni, voiam doar ca socotelile și datoriile mele să nu le expun tuturor. Voi sunteți cei ce ați dorit să știți și să vedeți tot. Pazienza! (Răbdare!). Cel puțin dacă Dumnezeu v-ar inspira să-mi plătiți vreuna din notele acestea!
      Un hohot general de râs primi exclamarea lui Don Bosco și se trecu la altceva.
      Printre hârtii, găsiră două ce li se părură suspecte. Una conținea o sentință latină pe care o socotiră prea clericală, dar Don Bosco le dovedi cu textul tipărit în mână că era a împăratului Marcu Aureliu, păgân sadea.
      O alta ce li se părea și mai compromițătoare era o scrisoare a lui Pius IX, din 7 ianuarie 1860, către Don Bosco, dar el le arătă că acest Breve fusese publicat în presă, însoțit de traducerea italiană, încă de mai bine de 4 luni.
      Senzaționale descoperiri, nu-i așa?
      În timp ce ceilalți mai răscoleau ungherele, unul începu să scotocească printre cărți și dădu peste marea colecție a Bolandiștilor.[235]
- Ce conțin aceste volume?
      - Sunt cărți de-ale Iezuiților, ce pe dumneavoastră nu vă privesc. Treceți doar liniștiți mai departe.
      - O, cărți de-ale Iezuiților? Imediat să fie toate confiscate!
      - Ba nu, interveni un altul, să examinăm mai întâi ce conțin.
      Câțiva răsfoiră prin ele mai bine de o jumătate de oră, când unul exclamă - Ducă-se-n nevoie toate aceste cărți și cine le-a scris! Eu nu pricep nimic, sunt toate latinești. De aș fi eu Suveran, aș aboli latina și aș interzice să se mai tipărească cărți-în această limbă! Dar ce conțin aceste cărți? întrebă el, adresându-se lui Don Bosco.
      Observând unde era deschis volumul cu pricina, el îi răspunse:
      - Ceea ce tocmai răsfoiești dumneata e viața Sfântului Simeon Stâlpnicul.
      Acest om extraordinar, îngrozit de gândul iadului, cugetând că nu are decât un singur suflet și temându-se să nu și-l piardă, își abandonă patria, părinții, prietenii și rudeniile și se retrase în pustiu pentru a duce o viață sfântă. Trăi mulți ani deasupra unui stâlp (de unde și numele de Stâlpnicul), strigând neîncetat contra” nebuniei oamenilor din lume, ce nu se gândesc decât să petreacă, uitând de chinurile veșnice, ce-n viața cealaltă stau pregătite pentru cei ce duc o viață de stricați cât sunt pe pământ.
      - Ajunge, ajunge! Dacă mai continuați nițel această predică, ar trebui toți să ne spovedim!
      - Și ar strica? Azi e sâmbătă. La orele cinci și așa trebuia să încep Mărturisirile dragilor mei băieți.
      - Hm, ne-om spovedi poate astăzi și noi, mai știi?
      - Ar fi foarte bine; pregătiți-vă, căci eu bucuros vă rezerv toată seara și cu mai mult folos, desigur, decât cu percheziția...
      - Dar spuneți-ne, Don Bosco, cum se face că-n alte părți, prezența noastră nu produce decât spaimă, lacrimi, țipete, ba și câte un leșin, pe dumneavoastră, în schimb, s-ar părea că cel mult vă amuză?
      - Domnii mei, fiindcă eu sunt cu conștiința împăcată și absolut sigur că la mine nu există nimic compromițător.
      Părea, în sfârșit, că acum îi dau de fapt crezare. Lucru ce nu-i împiedică deloc, ca, în mod arbitrar, să se facă stăpân pe corespondența sosită cu poșta de seară și pe care portarul, necugetat, tocmai o adusese lui Don Bosco.
      Se repeziră la ea, dar mare le fu mirarea, deschizând prima scrisoare, când constatară că e din cabinetul Ministrului de Interne, Farini, superiorul lor. Acesta avea tupeul de a-i recomanda lui Don Bosco pe un al doilea băiat, orfan și fără mijloace, și insista să fie primit, oferindu-se să achite, o dată pentru totdeauna, banala sumă de numai 150 de lire!
      Agenții înșiși rămaseră consternați. Nu era oare una și aceeași semnătură și pe mandatul lor de percheziție? Ei se priviră stupefiați.
      În zăpăceala ce urmă, ei uitară de restul corespondenței și fu cum nu se poate mai oportun, căci printre ele era și o anumită scrisoare din Roma, fără însemnătate politică, dar care interpretată pe dos putea să-i pricinuiască cine știe ce neplăceri lui Don Bosco.
      El sesiză prompt situația și, cu prezența sa de spirit, le zise jovial:
      - Cum văd, sunteți cu toții numai praf din cauza acestei munci ingrate, permiteți-mi să vă ofer acesta perie. Și apoi trebuie că sunteți obosiți de atâtea ore de percheziție. De fapt e atât de cald și, dacă-mi permiteți, o să comand un vin la gheață, ca să ne mai răcorim.
      În ce fel epistola aceea a rămas nereperată de zbiri, istoricii nu ne-o mai spun. Poate că, în zăpăceala survenită, ei au uitat să mai cerceteze restul corespondenței sau să o fi sustras Don Bosco cu dexteritatea sa de prestidigitator? Noi n-am putea-o preciza.
      Nu peste mult timp intră clericul Roggero, ce aduse vin spre a închina în sănătatea.... percheziției. între pahare, Don Bosco observă că fiind și ajunul Rusaliilor era în întârziere cu Mărturisirile băieților și-i rugă să-i lase pe tineri să vină să se spovedească, de nu cumva ar avea de gând chiar dânșii să-i preceadă...
      - Eu unul chiar că aș avea nevoie, începu unul.
      - Și eu tot așa, adăugă un al doilea.
      - Iar eu mai mult decât toți, declară sincer avocatul Fumagalli.
      - Foarte bine, vă veți mărturisi, replică prompt Don Bosco.
      - Asta una nu! - interveni Șeful - ce-ar zice ziarele dacă am face așa ceva?
      - Și dacă veți ajunge în sălașul dracului, ziarele și ziariștii, vă vor elibera ei oare?
      - Aveți perfectă dreptate, dar... ce să-i faci? Pentru asta vom veni noi anume!
      De fapt doi dintre superiori și trei gardieni se și ținură de cuvânt și, mai reveniră de nenumărate ori și după aceea.
      Era către orele șapte seara și, în ciuda meticulozității cercetărilor, ele rămaseră zadarnice. Ei erau flămânzi, iar Don Bosco însuși era zorit, reclamat de atâtea treburi ale Oratoriului; ba mai mult, băieții, obișnuiți ca la ora aceea să vină nestingheriți în camera Sfântului spre a se mărturisi, începură să se certe cu polițiștii ce voiau să-i împiedice. De aceea, perchezitorii găsiră de cuviință să se retragă și ei, când Don Bosco se opuse cu fermitate.
      - Faceți mai întâi procesul verbal al cercetărilor și numai după aceea veți pleca. Don Bosco voia să fie lămurit asupra a ceea ce ei vor relata Autorităților superioare.
      - Îl vom face la birou.
      - Nu la birou, ci aici, fiindcă altfel nu e bine nici pentru dumneavoastră, și nici pentru mine.
      - Și de ce?
      - Fiindcă dumneavoastră ați putea schimba mersul lucrurilor, așa cum, de cealaltă parte, aș putea-o face și eu. De aceea să se facă aici cuvenitul proces verbal.
      - Dar dacă nu am găsit nimic?
      - Faceți un proces verbal arătând că nu s-a găsit nimic.
      - Îl veți semna și dumneavoastră?
      - Desigur, să fie doar exact.
      Procesul verbal întocmit recunoștea că: „în ciuda celor mai amănunțite cercetări, nu s-a descoperit nimic ce ar putea interesa Siguranța de Stat”.
      Din parte lor, îl iscăliră delegatul șef al Ministerului, cei doi inspectori și doi avocați ai Siguranței, iar din partea casei, Don Bosco, unul din exemplare ducându-l cu ei, iar al doilea se mai păstrează și azi în arhiva Oratoriului. După aceasta, plecară.
      „Aceștia plecați - scrie Lemoyne [236]- Don Bosco deveni obiectul celor mai afectuoase atenții din partea băieților săi, ce-l înconjurară imediat, ca odinioară îngerii pe Mântuitorul, când acesta, fiind în pustie, fusese lăsat liber de perchezitorul de care vorbește Evanghelia.”
      Faptul că Don Bosco își dominase din punct de vedere psihologic tot timpul și de departe adversarii îl va fi remarcat, fără îndoială, cititorul însuși.
      Figura sa printre pigmeii ce-l asediaseră se ridica gigantică, nimbată de aureola de Sfânt.

4) „Înțelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă”

      Răsunetul stârnit de acesta primă percheziție fu diferit. Primii ce-și manifestară deschis simpatia fură chiar vecinii. Încă în timp ce agenții se mai găseau în Oratoriu, un tâmplar vecin, pe nume Coriasco, îndurerat și alarmat alergă de anunță toate instituțiile religioase din jur, cerându-le rugăciuni. Don Anglesio, superiorul casei din Cottolengo, veni imediat, dar fu oprit de santinele să Între . Văzând un cleric, îl cheamă și-i spuse:
      - Mergi la Don Bosco și spune-i să aibă curaj și încredere. Dacă astăzi Oratoriul e pus de Dumnezeu la încercare, din această clipă El îl binecuvântează în mod deosebit și va fi consolidat, așa că va lua așa avânt și dezvoltare, încât își va întinde înrâurirea lui binefăcătoare în afară de Torino și-n multe părți ale lumii.
      Luigi Anglesio nu spunea decât ceea ce-l inspirase Dumnezeu însuși.
      „Din acea epocă (a primelor percheziții) - mărturisește Don Bosco - am început să avem un număr exorbitant de cereri de băieți, încât, nemaiputându-i adăposti la Valdocco, am fost constrânși să deschidem noi și noi case, începând cu Colegiul San Carlo din Mirabello în Monferato.” [237]
      N-a promis, oare, Scriptura că, pentru cine crede și caută mai întâi împărăția lui Dumnezeu, necazurile se vor preschimba în binecuvântări?
      Pentru Don Bosco era evident faptul, deoarece încă în aceeași zi, după plecarea forței publice, fiul văduvei Filippi, de la care în zadar stăruise înainte să răscumpere un edificiu, proprietatea sa la răsărit de Oratoriu, se prezentă și i-l oferi spontan.
      - Dar eu n-am bani acum.
      - Pentru atâta nu vă neliniștiți: dacă nu azi, veți plăti mâine, eu n-am nici o grabă. Și, în principiu, contractul fu încheiat.
      Percheziția fu comentată și de presă. Astfel, ziarul Armonia (de orientare catolică), în numărul său de a treia zi de Rusalii, 29 mai 1860, ironiza fin arestările și perchezițiile ce se țineau lanț, de când în țară nu se mai vorbește decât de libertate... Și apoi continua:
      „Sâmbăta trecută, fu rândul celui mai mare «conspirator» care e Don Bosco. Acesta, cum toți o știu, conspiră fiindcă ajută mizeria, adunând și adăpostind pe sărmanii fii de muncitori și istovindu-și viața în exercițiul carității și al ministerului preoțesc...
      Nu trebuie să mai spunem că și cele mai minuțioase cercetări nu au dus la nici un rezultat. Nu sunt preoții cei ce conspiră, și Miniștrii o știu prea bine...”
      Desigur că Miniștrii o știau ei prea bine, dar, din clipa în care intraseră în hora unei anumite politici, trebuiau să joace cum li se cânta. Afară de un singur caz. Ce caz anume? Acela de a nu renunța la acea coloană vertebrală, a oricărui om vrednic de acest nume, care este caracterul. A stăpâni toate imperiile lumii nu e nimic în comparație cu a fi de caracter. Dar în politică, așa ceva..., ni se pricepe gândul, nu-i așa?
      Simpli mandatari și marionete ale unei clici politice, ei se lăsau trași de sforile din culise. Iar aici, sub o formă sau alta, se șoptea mereu:
      „Don Bosco acesta trebuie că primește subvenții secrete de la Papa și de la suveranii detronați; altfel cum ar putea el susține 750 de băieți, fără alt venit decât caritatea? Caritatea? Fără doar și poate, e o «caritate» cu tâlc: sunt fondurile conspirative cele ce-i finanțează vasta sa operă. Opera pentru tineret însăși nu e decât un simplu paravan, cu cât mai vast, cu atât mai eficace, căci fondurile ce-i parvin sunt în realitate destinate pentru înrolarea de voluntari subversivi și organizarea de comploturi contra Guvernului legal.”
      Și, în această din urmă expresie, accentul era pus, firește, nu pe Guvern, ci pe LEGAL. „Legalitatea” nu este ea oare eterna obsesie a tuturor uzurpatorilor?
      Guvernul se considera în cea mai perfectă „legalitate” continuând șicanele și vexațiunile politice contra celui mai leal și nevinovat cetățean. Percheziția descrisă nu a fost decât prima dintr-o serie de unsprezece! Și nimic mai legal decât o percheziție, nu-i așa? Pe cât se pare, Don Bosco însuși era de aceeași părere, însă cu această deosebire, că el întregește calificativul, spunând în memorialul său, mai sus citat, că ea nu este altceva decât „un fel de ASASINAT LEGAL” al libertății cetățenești...
      Ei da, Guvernul putea fi de acum mulțumit: „legalitatea” faptelor sale i-a fost pe deplin recunoscută...
      De aceea, întrucât camera lui Don Bosco nu era întregul Oratoriu, fiindcă adversarii săi ardeau de dorul de a descoperi, prin cercetări ulterioare mai asidui și conduse cu mai multă pricepere, armele, fondurile mascate și documentele compromițătoare etc., cu un cuvânt „legal” - corpul delict. La distanță de abia două săptămâni de la prima descindere, în 9 iunie, conducerea Oratoriului se trezi din nou cu zbirii pe cap. De data aceasta, pe lângă delegatul-șef al Siguranței, un anumit Masnardi, fu reprezentat și Ministerul Instrucțiunii Publice printr-un avocat ce făcuse și teologia, Picchini, și printr-un inspector general școlar, cavalerul Gatti. Veneau însoțiți de un roi de agenți și de polițiști și aveau în obiectiv un întreit scop:
      1. De a găsi „corpul delict” (arme, scrisori, hârtii compromițătoare) ;
      2. De a da de urma „fondurilor secrete” ale Oratoriului;
      3. De a culege dovezi - anchetând tot personalul și chiar pe băieții Oratoriului - că Institutul Salezian nu ar fi decât o școală de cadre a mișcării subversive, în vederea răsturnării guvernului legal!
      Când sosiră la Oratoriu, către orele zece dimineața, Don Bosco nu era acasă și administratorul casei, Don Vittorio Alassonati, bruscat fiind de acei opresori, se pierdu nițel cu firea.
      - Să ne arăți imediat, începură, Jurnalul de casă, Registrul de primire, numele și plățile băieților și celelalte registre de contabilitate.
      - Poftim, aceasta e Cartea Mare, aici e registrul zilnic de intrări și ieșiri, iar în acesta sunt notate condițiile particulare despre fiecare din băieți.
      Se prefăcură că le examinează, dar se vedea de la o poștă că nu contabilitatea era punctul lor forte...
      - Dar noi nu pricepem nimic, recunoscu unul.
      - Eu ce să vă fac? Dacă aveți răbdare, vă explic eu imediat.
      - Nu asta vrem noi, ci să ne spui în câteva cuvinte: mai întâi, câți băieți sunt în această casă?
      - Sunt în jur de 750, din care mai bine de 300 de interni.
      - Ce taxă plătesc?
      - Cei mai mulți, fiind cu totul săraci sau abandonați, sunt primiți absolut gratuit; câțiva mai plătesc câte ceva.
      - Acest ceva cât înseamnă?
      - Unii plătesc 10-12 lire pe lună sau o ferie de vin, alții câte un sac de făină, de orez, de castane, pe an...
      - Unde țineți banii? Unde vă este casa de fier?
      - Casă de bani nu avem, fiindcă bani nu avem niciodată. Imediat ce primim vreo sumă sau donație, ea e întrebuințată urgent pentru a achita vreuna din numeroasele datorii scadente.
      - Așa? Voi aveți bani, dar nu vreți să ne spuneți! Sunteți un iezuit!
      Puseră mâinile pe el înjurându-l tot timpul, îl scuturară violent, îmbrâncindu-l de la unul la altul, cu brutalitate, în toate direcțiile prin cameră.
      - Dar eu nu v-am făcut nici un rău, exclamă el copleșit. Fiind și suferind, din pricina violențelor leșină, căzând în nesimțire.
      Băgară și ei de seamă că întrecuseră măsura și-l ridicară, așezându-l pe un scaun tocmai când intra Don Bosco. Văzându-i culoarea cadaverică, îl crezu muribund. Îndurerat, îl prinse de mână și-l chemă blând pe nume de mai multe ori. La auzul acelei voci, sărmanul își redobândi pentru o clipă cunoștința, pentru a spune „Ajutor, Don Bosco, ajutor...” și recăzu iarăși în nesimțire. Don Bosco se întoarse atunci indignat spre perchezitori:
      - Voi abuzați de puterea ce vi s-a dat ca niște brute. Voi trebuia să fiți oameni ai Justiției, iar nu călăi! Cu acest fel de a vă purta, numai binecuvântările Cerului nu le meritați și în istorie veți ocupa o pagină infamă. Sunteți trimiși aici pentru a căuta ceea ce ar putea interesa Siguranța, îndepliniți-vă mandatul. Dar nu fiți asasini, oprimând pe cetățeni în pașnicul lor domiciliu! Eu voi apela contra voastră la Miniștri și la însăși persoana Suveranului; și sper că nu vor rămâne insensibili la aceste infamii!
      Tăcu, măsurându-i de sus. Atunci interveni rușinat cavalerul Gatti:
      - Domnule, noi n-am venit aici pentru a face rău cuiva. Noi n-am făcut altceva decât să cerem lămuriri...
      „Lămuriri”! Frumos eufemism. Vorba aceea: „Cu pardonul, poți omorî omul...”
      - Dacă lămuriri vreți - îl întrerupse Don Bosco - atunci de ce maltratați pe un subaltern ce nu e în măsură să vi le dea? Superiorul sunt eu; eu vă voi da toate lămuririle necesare și voi răspunde pentru tot ce se face sau se zice în această casă; dar pe toți ceilalți, lăsați-i în pace!
      „Lăsați-i în pace!” Cuvinte ce par ecoul peste secole a răspunsului Mântuitorului în grădina Măslinilor: „V-am spus că eu sunt. Deci, de mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să se ducă...”[238]
      Hristos și Sfinții se deosebesc de toți ceilalți prin aceea că în primejdii sunt totdeauna ei cei ce rămân în prima linie: „Eu răspund de toate... pe ceilalți lăsați-i în pace!”
      Don Bosco îi mai măsură o dată încruntat, de sus și până jos, și înainte de toate îl dădu pe sărmanul Don Alassonati în grija celor mai de încredere din casă și, ca să-l cruțe de a-și mai vedea la trezire opresorii, îi evacuă pe toți în anticameră.
      Aici, după ce ușa se închise, aceștia recunoscură că aveau însărcinarea de a cerceta tot Institutul și să ia și interogatoriu băieților, dar că ei trebuiau să o facă în mod civilizat, respectând persoanele și lucrurile ce le aparțineau.
      Don Bosco zâmbi cu înțeles.
      „În aceste percheziții - continuă Memorialul - nu a fost un ungher sau colțișor ce să nu fi fost vizitat și răsturnat de cercetători. Dormitoare, saltele, pături, perne, mescioare, bănci, mese de scris, scaune, caiete, cărți, mese de bucătărie, dulapuri, butoaie, în refectoare (sălile de mese), în ateliere, în clase, în sălile de studiu, tot, tot fu cu minuțiozitate examinat.”
      - E lucru cert - spuneau ei - „corpul delict” există; deci atâta trebuie căutat, până va fi găsit.
      Obsedați de acest gând, nici closetele nu scăpară neinspectate...
      „Nu uitară să examineze cărțile și caietele băieților, toate registrele casei și să întrebe toți băieții în legătură cu lucrurile pe care Don Bosco le spunea despre rege, despre Italia, despre militari. Întrebară dacă la el se mărturisesc și ce-i sfătuia în Mărturisire, și dacă nu cumva îi sfătuise să atenteze la viața Autorităților. Istoria, geografia, catehismul le serveau drept pretext pentru a pune cele mai insinuante și sugestive întrebări, pentru a-i prinde în capcană, pentru a-i conduce la aserțiuni pe care niciodată nu și le imaginaseră.”
      Pentru a nu ne extinde și a oferi totuși cititorului o mostră a felului cum au decurs interogatoriile, ne-am oprit la trei din care cititorul singur își va putea face idee asupra modului cum ele s-au desfășurat acum, precum și cu ocazia celorlalți anchete (percheziții).
      Iată de exemplu întrebările pe care cavalerul Gatti le puse lui Rinualdo Costanzo băiat inteligent ce mai târziu lua mai multe doctorate pe la diferite Facultăți și care, în 1929, cu prilejul beatificării lui Don Bosco, fiind încă în viață, scrise un articol comemorativ despre opera lui Don Bosco (în numărul din aprilie al revistei „Torino”) :
      - La cine te mărturisești?
      - La Don Bosco.
      - De mult timp?
      - De trei ani de când sunt în această casă, totdeauna m-am mărturisit la dânsul.
      - Și mergi bucuros?
      - Da, foarte, foarte bucuros.
      - Și ce lucruri frumoase îți spune el în Mărturisire?
      - Îmi dă atâtea sfaturi bune!
      - Spune-mi și mie vreunul din aceste sfaturi sfinte; sunt așa de dornic de a le cunoaște și eu.
      - Dacă am fi la Mărturisire, eu v-aș spune tot; dar despre ceea ce formează materia acestei Sfinte Taine, nu trebuie să se vorbească în afară de Mărturisire.
      - Nu-ți spune că Papa e un Sfânt?
      - Zice că Papa se cheamă Sfântul Părinte și eu cred că se poate prea bine ca el să fie Sfânt.
      - Dar nu spune că cei ce i-au răpit statele sunt niște scelerați?
      - Aceste lucruri nu țin de Mărturisire.
      - Dar aceste lucruri nu sunt oare păcate?
      - Dacă sunt păcate, vinovații să cugete la acestea când merg să se spovedească. Dar pe mine unul asta nu mă privește!
      Să dăm acum interogatoriul pe care profesorul Ferri îl făcu unui alt elev:
      - Cum te numești?
      - Pietro Ropolo din Villafranca.
      - În ce clasă ești?
      - A cincea de liceu.
      - Pe rege îl cunoști?
      - Nu l-am văzut niciodată, dar știu că e Suveranul nostru.
      - Suveranul pervers ce execută pe preoți și religia, nu-i așa?
      - Aceste lucruri nu aparțin istoriei pe care noi o facem în școală, și de aceea eu nu știu ce să vă răspund.
      - Bine, dar de atâtea ori, Don Bosco o fi spus aceste lucruri, nu-i așa?
      - Niciodată nu l-am auzit vorbind așa; dimpotrivă în a sa „Storia d’Italia”, vorbind despre Victor Emmanuel, îi face o mențiune elogioasă.
      - Dar, în sfârșit, prigonitorii religiei sunt niște scelerați...
      Băiatul tăcând, un alt anchetator interveni, continuând insinuant silogismul:
      - Iar Victor Emmanuel e un prigonitor al religiei, deci e un scelerat...
      Dumneavoastră, domnule cavaler - răspunse inteligent băiatul - puteți judeca cu o mai mare cunoștință a faptelor; așa va fi cum spuneți dumneavoastră, dar eu unul nu am spus niciodată că Victor Emmanuel ar fi un scelerat. Că o fi dânsul sau sunt alții cei ce prigonesc religia, nu mie îmi revine să judec. Ceea ce știu cu siguranță este faptul că atunci când regele nostru se îmbolnăvise, mai acum câtva timp, Don Bosco a dispus să se facă rugăciuni pentru sănătatea sa și pentru binele sufletului său.
      - Dar tu nu-mi spui decât lucruri pe care cineva ți le-a sugerat, nu-i așa?
      - Nu, eu spun ceea ce mie mi se pare să fie adevărul adevărat; nimeni nu mi-ar fi putut sugera vreodată astfel de lucruri cum ziceți dumneavoastră, fiindcă nimeni nu și-ar fi putut închipui că o să mi se pună cândva astfel de întrebări.
      E bine să se amintească aici că, la fiecare interogatoriu, erau prezenți doi stenografi, ce notau de zor tot ce se spunea de o parte și de alta. Băieții erau introduși la anchetă unul câte unul și se vedeau încolțiți de o întreagă comisie, anume pentru a-i descumpăni și a-i face să-și piardă cumpătul.
      Avocatul Picchini introduse, la un moment dat, un alt băiat (pe cât pare, ochise unul mai timid, sperând că-l va putea deruta mai ușor) și începu să-l întrebe în felul următor:
      - În ce clasă ești?
      - În a patra de liceu.
      - Ai studiat deja Istoria Romană?
      - Da, domnule, o parte din ea va fi materia examenului nostru de sfârșit de an.
      - Mi-ai ști spune de cine a fost ucis Iulius Cezar?
      - Iulius Cezar a fost ucis de Iulius Brutus și de alți conspiratori.
      - Brutus, nu-i așa, a făcut desigur bine ucigând pe acel opresor al libertății, pe acel tiran al poporului?
      - Nu, mie mi se pare că un supus nu trebuie niciodată să se răzvrătească împotriva Suveranului său, și cu atât mai puțin să încerce să-i ia viața. De aceea Brutus a săvârșit o crimă și s-a făcut grav vinovat în fața legilor.
      - Bine, dar dacă un suveran face rele?
      - Dacă face rele, Dumnezeu îl va trage la răspundere și pe el; dar supușii săi trebuie să-l respecte.
      - Dar spune-mi, nu s-ar putea încerca totuși o lovitură împotriva lui Victor Emmanuel, nu de alta, dar să mai lase în pace călugării, călugărițele, pe preoți și canonici etc., și astfel să-l scape pe Papa de atâtea șicane și prigoniri?
      - Nu, niciodată nu, și încă o dată nu! Dacă regele face rău, va fi judecat și el de Dumnezeu; noi, ca supuși ai săi, ne vom ruga lui Dumnezeu ca să-l convertească și să se îndure spre el; dar nici să-i facem, ba nici să-i dorim vreun rău nu-i permis, fiindcă toată autoritatea - noi așa am învățat - vine de la Dumnezeu, și când un Suveran este învestit în mod public cu aceasta, ea trebuie totdeauna respectată.
      Pe urmă băiatul începu să plângă, timid cum era.
      - De ce plângi? Ţi-am făcut vreun rău?
      - Nu, dar dumneavoastră îmi puneți întrebări ce nu privesc istoria; mie mi-e teamă să nu răspund greșit sau ca răspunsurile mele să fie rău interpretate...
      - Fii liniștit, răspunsurile tale sunt de băiat cuminte și nu pot avea nici o urmare rea.
      „Mii și mii de astfel de întrebări au fost puse altor băieți - scrie Don Bosco - dar în pofida atâtor insinuări răutăcioase, nicicând nici unul nu rosti nici măcar un cuvânt ce ai fi putut compromite Oratoriul. Scopul perchezitorilor era de a-i aduce pe băieți să spună că la noi se învăța o politică ostilă Guvernului, că e permis să te răzvrătești contra Regelui și a autorităților constituite.
      Dar se părea - continuă Don Bosco - că un înger al Domnului călăuzea limba băieților și limita cuvintele lor, fără a lăsa să le scape o singură silabă inoportună.”
      Cert rămâne faptul că la un număr de 750 de băieți, adunați de pe drumuri, această evitare, infailibilă, a oricăror cuvinte greșite, în răspunsurile lor, e totuși ceva ce depășește orice explicație pur omenească.
      Anticlericalii erau însă departe de a-și recunoaște eșecul. Nu voiau nicidecum să vadă adevărul și afirmau că toate aceste răspunsuri fuseseră ticluite chiar de Don Bosco, ce făcuse un instructaj special cu băieții în acest sens. Să fie deci interogați și absolvenții pe care, în mod evident, Don Bosco nu mai avuse cum și când să-i instruiască.
      Se dădu, în consecință, delegație, în acest sens, polițiilor rezidențiale respective, asistate de membri agreați sub aspect politic, ai corpului didactic local, care punând foștilor elevi ai Oratoriului (acum angajați, care pe unde, în industrie și comerț) aproape aceleași întrebări, obținură răspunsuri întru totul asemănătoare.
      Foștii elevi au fost întrebați care-i politica lui Don Bosco, care-i sunt principalii săi binefăcători; dacă Pius IX îi trimite mulți bani pentru arme și război, de unde lua fondurile necesare pentru a duce la bun sfârșit atâtea și atâtea lucrări.
      „Unul, între alții, Goffi Domenico, răspundea că politica lui Don Bosco consta în a agonisi un codru de pâine băieților săi; că nu 1-a auzit nici o singură dată pomenind de arme și de război și că atunci, când nu mai are bani, cutreieră toate părțile lumii pentru a găsi cine să-l ajute.
      - Dar atunci de unde ia el toți acei bani pe care-i trimite fraților săi, [239]ce clădesc atâtea palate și tot cumpără la case?
      - Despre așa ceva nici măcar nu se poate pomeni, căci Don Bosco nu are nici tată, nici mamă, nici frați, [240]  nici surori.
      - Dar când își conduce băieții la țară, la Castelnuovo d’Asti?
      - Atunci îi conduce chiar la dânsul acasă (la Bechis), unde așezarea și casa sunt în așa stare încât abia de te apără de intemperiile vremii. Cât despre binefăcători, pot să spun că toți cei ce mai au puțin simț al carității se oferă să-l ajute. Dacă dumneavoastră, domnilor, intenționați să-l ajutați, faceți-o neapărat, căci banii Dumneavoastră vor fi foarte bine întrebuințați.
      Cei de la Poliție începură să râdă și trimiseră băieții unul după altul la ale lor, fără să fi putut atinge ținta dorită, adică fără a fi putut scoate un singur lucru ce ar fi putut interesa Siguranța de Stat, fiindcă nimic nu se făcuse, nimic nu se spusese în acest sens.”
      La distanță de peste un veac îți vine să admiri tenacitatea demnă de o cauză mai bună a adversarilor Sfântului, și poate inexplicabilă fără o anumită asistență diabolică. Dacă toate cursele lor au fost dejucate, aceasta s-a întâmplat conform promisiunii Mântuitorului: „Nu vă îngrijiți cum sau din ce veți grăi, că se va da vouă în acel ceas ce să grăiți, căci nu sunteți voi cei ce grăiți, ci Spiritul Tatălui vostru este carele grăiește în voi... Vi se va da spirit și înțelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă toți câți se vor pune împotrivă vouă”.[241]
      Dezamăgiți și văzându-și toate străduințele înșelate, instigatorii acestor percheziții ar fi voit ca lucrurile să rămână toate ascunse, dar se întâmplă exact contrariul:
      „Toate lucrurile erau știute de toți, și din toate părțile se repeta că la mijloc nu e decât rea-voință; că un Guvern, sub insidioasa mantie a legalității, își permite să șicaneze fără milă pe cetățenii particulari și mai ales un Institut ce oferea pâine, adăpost și instrucție la sute de copii ai nimănui. Acest Guvern, în loc să susțină acel institut, cum i-ar fi fost datoria, îi punea doar bețe-n roate; și de pretutindeni se auzeau cuvinte de blam.
      Așa se exprimau ziarele oneste și aceleași lucruri le repetau cetățenii buni.”
      Mai nostim e însă un alt fapt, și anume că până și deputatul Urbano Ratazzi (fostul ministru, cel ce prezentase proiectul de lege pentru suprimarea mănăstirilor), el însuși se alarmă și se revoltă. Se interesă de Don Bosco, invitându-l chiar la el acasă. După ce taxă acele percheziții drept abuz de putere și violare flagrantă a legilor, se oferi să ridice un viguros protest în plin Parlament.
      - Eu unul nu sunt câtuși de puțin prieten al clerului, dar iubesc binele de către oricine ar fi făcut și oricărei clase (sociale) ar aparține. Guvernul, complăcându-se în a conturba astfel de instituții, comite o atare fărădelege, încât merită să fie denunțat infam în fața întregii Europe.
      Dar Don Bosco, nedorind marea publicitate și preferând, mai ales, să-și abandoneze soarta sa în mâinile Providenței, se opuse.
      Ceea ce nu înseamnă că el ar fi rămas, prin aceasta, cu mâinile în sân. Sfinții, deși se roagă ca și când reușita oricărei întreprinderi ar depinde exclusiv de Dumnezeu, ei așa lucrează ca și când totul ar depinde numai de ei și de eforturile lor.
      Ca să-și scutească băieții de toate aceste molestări, dăunătoare desfășurării normale a activității Oratoriului, Don Bosco fu neobosit să facă toate demersurile ce le considera necesare Autorităților Superioare.
      Intervențiile se impuneau de urgență, căci, dacă el era de o tărie excepțională, nu despre toți colaboratorii săi s-ar fi putut afirma același lucru. Și, de altfel, Don Cafasso însuși nu plătise până la urmă cu viața șicanele și maltratarea la care fusese supus, cu ocazia perchezițiilor ce i se făcuseră în același timp cu cele de la Oratoriu? în 11 iunie, a doua zi și în urma „tratamentului” la care îl supuseră perchezitorii, se îmbolnăvi irecuperabil și, în 23 iunie, neîntrecutul director de conștiință al lui Don Bosco trecea la o viață mai bună.

5) Scuze ce nu scuză

      Demersurile erau arzător de presante și pentru un alt motiv: presa zisă liberă, dar de fapt francmasonică și anticlericală, zi de zi împroșca cu noroi Oratoriul:
      „Există legături subversive! Să se caute numai și se vor descoperi. Iar voi, Guvernanților, în asemenea misiuni trimiteți oameni fără prejudecăți și vigilenți, iar nu niște marionete!”
      După incidentele abjecte cu Don Cafasso și Don Alassonatti, în strictă logică, tot ce ar mai fi putut trimite Guvernul „legal” ar fi fost o echipă de schingiuitori și călăi propriu-ziși.
      Iar masonica „Gazzetta del Popolo” (care, de fapt, numai a poporului nu era), scânteia pară și foc, număr de număr, și publica neîncetat un motto asemănător faimosului „Caeterum censeo, Carthaginem deledam esse” a lui Cato (232-147 înainte, de Hristos) :
      „Guvernul nu va fi făcut nimic, atâta timp cât mai există viesparul din Valdocco. Aici e centrul reacțiunii.”
      Propaganda aceasta deșănțată era crezută doar acolo unde existau motive și interese personale de a crede. Și nici aceștia nu lipseau. Astfel, trecând într-o zi prin Piazza Susina (astăzi Piața Savoia), împreună cu tânărul Giovanni Garino, întâlniră două femei de moravuri ușoare, care, văzându-i strigară:
      - Popii ăștia ar trebui spânzurați toți!
      - De-ar avea și ei meritele voastre, fără îndoială, răspunse prompt Sfântul, văzându-și de drum.[242]
      Presa bună zadarnic încercă să contrabalanseze campania aceasta injurioasă - arătând ridicolul și lipsa totală de orice temei a acestor calomnii - căci până când indicațiile venite de sus nu se schimbau, totul era ineficient. Pentru a curma ponegririle, trebuia mers la izvor.
      Don Bosco ceru audiențe miniștrilor, dar nu i se acordară; le trimise plângeri și memorii, dar nu i se răspunse.
      Se decise în final să se adreseze cavalerului Silvio Spaventa, secretarul general al Ministrului de Interne, Farini. Îi ceru de mai multe ori să-i vorbească, dar și acesta îl amâna mereu de pe o zi pe alta și de dimineață până seara. Dar Don Bosco stăruia, așa că, în cele din urmă, Spaventa îi fixă audiența solicitată pentru 14 iulie, orele unsprezece a. m.
      Don Bosco fu punctual, dar secretarul îi trimise vorbă că nu crede să-l poată primi astăzi, fiind extrem de ocupat.
      - Nu face nimic. Voi aștepta până când domnul secretar mă va putea primi.
      Veni și timpul de masă, apoi orele șase seara, și Don Bosco era încă acolo, neclintit.
      În acele ore, sala de așteptare se umplea mereu de alte și alte persoane ce se perindau și erau toți primiți, doar rândul lui Don Bosco nu mai venea.
      Atât clericul Cagliero, care-l însoțise pe Don Bosco dimineața, cât și Don Angelo Savio erau mortificați pentru această evidentă mojicie. Până și ușierilor începuse să le fie milă. Dar pe Don Bosco nimic nu-l putea scoate din sărite.
      Secretarul general, fiind informat că după șapte ore și mai bine Don Bosco nu dădea nici un semn de nerăbdare, se decise s-o termine odată. Spaventa ieși mânios în prag și, cu un aspect într-adevăr înfricoșător (în italiană spaventevole) întrebă grosolan:
      - Ce este... cu toată această insistență de a vorbi și de a obține audiențe?
      - Vreau să vorbesc cu Domnia voastră, răspunse fără să se tulbure Don Bosco
      - Dar cine ești? (Ca și când n-ar fi știut după ce-i fixase el ora de audiență)
      - Don Bosco.
      - Și ce vrei?
      - Să vă vorbesc.
      - Vorbește, dar una-două.
      - Aș vrea să vă vorbesc confidențial.
      - Vorbește aici: cei prezenți sunt cu toții persoane de confidență!
      La o asemenea mojicie, Don Bosco, fără a se emoționa câtuși de puțin, spuse răspicat:
      - Am șapte sute de băieți de întreținut și, din acest moment, eu vi-i încredințez dumneavoastră, rugându-vă ca pe viitor să le purtați de grijă.
      - Și cine sunt acești băieți?
      - Sunt copii sărmani și abandonați, unii trimiși fiind chiar de Guvern și pe care acum Guvernul vrea să-i alunge pe drumuri.
      Lumea și servitorimea din jur începea să fie numai ochi și urechi.
      - Unde se află ei acum?
      - La mine acasă.
      - Cine-i întreține?
      - Caritatea câtorva binefăcători.
      - Și Guvernul nu plătește nimic pentru ei?
      - Nici măcar o centimă.
      - Și cine vi i-a trimis pe acești copii?
      - Diferite autorități și Guvernul.
      Uimirea ce se citea pe fețele asistenței era atât de vădită, încât secretarul nu riscă să mai prelungească convorbirea din prag și, schimbându-și jocul, îl invită cu curtoazie în biroul său. Aici, după scuze ce nu scuzau - expresia aparține lui E. Ceria - îl întrebă:
      - Ce-ați dori deci de la mine? Știu că faceți bine multora; cu ce vă pot ajuta?
      - Vreau să știu motivul perchezițiilor, ba mai mult, al persecuțiilor din partea Guvernului.
      - Dar dumneavoastră aveți o politică, un spirit... Eu nu v-aș ști spune tot, căci sunt lucruri de resortul ministrului. Ar trebui să vorbiți chiar cu el...
      - Văd că dumneavoastră nu vă convine să-mi spuneți unele lucruri. Ați putea totuși și chiar v-aș ruga să-mi faceți un mare serviciu.
      - Și ce anume?
      - Să-mi obțineți o audiență la ministrul Farini.
      - Hm.. Să vedem... Merg să-l întreb. Rămâneți până atunci aici, dar vă rog să nu vorbiți nimănui nimic despre această afacere, fiindcă ar putea să fie rău înțeleasă.
      Veni cu răspunsul că ministrul nu-l poate primi acum, dar că-l va primi mâine, la orele unsprezece dimineața, și Don Bosco se întoarse la Oratoriu.
      Erau orele opt seara.

6) „Cer pâine, dreptate și repararea onoarei!”

      De ce insistase atât de mult Don Bosco să fie primit în audiență chiar de ministrul însuși?
      Motivul ni-l dezvăluie singur în norma pe care a lăsat-o în scris salezienilor săi:
      „Dacă cineva dintre ai noștri se va găsi vreodată în cazuri asemănătoare, să caute să vorbească cu Autoritățile Superioare, care fie din respect uman, fie dintr-o bunătate firească, fie din bună creștere, obișnuiesc să se poarte totdeauna cu mai multă bunăvoință decât o fac subalternii lor. Aceștia adeseori răstălmăcesc faptele, pentru a se arăta cât mai nepărtinitori, ca să-și merite astfel avansarea în cariera lor și să-și câștige un nume bun în fața superiorilor lor.
      Iar în al doilea rând, se câștigă mai mult cu două cuvinte spuse personal decât s-ar dobândi cu nenumărate pagini trimise în scris.”
      A doua zi, la ora fixată, ministrul Farini îi acordă într-adevăr audiența cerută. Vulpoi bătrân, îl primi pe Don Bosco cu o curtoazie rafinată și, invitându-l să ia loc pe divan alături de dânsul, începu să-i facă complimente:
      - Dumneavoastră sunteți abatele Bosco; eu știu tot binele pe care-l faceți sărmanului tineret. Guvernul vă exprimă, prin mine, mulțumirile sale pentru serviciile ce i le faceți.
      Și acum cu ce v-aș putea eu servi?
      - Aș dori să știu motivul repetatelor percheziții ce mi s-au făcut.
      - Ei da - răspunse ministrul, glasul devenindu-i mieros - v-o spun deschis, cu acea deschidere de inimă cu care aștept ca și dumneavoastră să-mi răspundeți. Atâta timp cât dumneavoastră nu v-ați ocupat decât de copiii sărmani, ați fost idolul autorităților guvernamentale (Sic!), dar din clipa în care ați pășit în domeniul politic, noi trebuie să stăm în gardă, ba mai mult, să vă urmărim și să vă supraveghem pas cu pas.
      - Dar mie tocmai asta-mi stă la inimă să știu, ce mi s-ar putea imputa în direcția aceasta, mai ales că dorința mea dintotdeauna a fost de a mă ține cât mai departe de orice politică.
      - Sunt articolele anonime și anti-guvernamentale ce apar în ziarul „Armonia”, sunt întrunirile ce se țin la dumneavoastră acasă, e corespondența cu dușmanii Italiei: iată ceea ce neliniștește Guvernul cu privire la persoana dumneavoastră.
      Don Bosco, în continuarea directivelor date în norma abia citată, scrie că, după ce s-a cerut mai întâi lumina și asistența lui Dumnezeu: „să se răspundă Autorităților cu claritate, dar și cu fermitate, la fiecare întrebare”.
      - Dacă-mi îngăduiți, aș face unele observații la ceea ce Excelența Voastră ați binevoit să-mi comunicați, și vă voi vorbi cu acea deschidere pe care mi-o cereți.
      Mai întâi nu există nici o lege ce ar interzice cuiva să colaboreze sau să scrie articole în „Armonia” sau în vreun alt ziar; dar cu toate acestea, eu vă pot asigura că nu sunt colaborator nici la Armonia, și nici la vreun alt ziar.
      - Dumneavoastră puteți nega, dar faptul rămâne că o mare parte din articolele (nesemnate) acestui ziar sunt făină din sacul dumneavoastră. Și aceasta este dovedit cu asemenea argumente, încât nimeni nu le-ar putea pune la îndoială.
      - Argumente de care mie nu mi-e frică, pe care doresc să le cunosc și pot să afirm anticipat că sunt toate fără nici un temei.
      - Cum adică? Vreți să spuneți că v-aș imputa fapte inexistente, or că eu sunt un calomniator sau mincinos?
      - Așa ceva nu! Niciodată, domnule ministru. Excelența voastră afirmă ceea ce i s-a raportat; dar dacă faptele pe care se sprijină sunt inconsistente, prin forța lucrurilor este tot inconsistent și raportul care le cuprinde. Dar în acest caz, calomnia și delațiunea cad pe de-a-ntregul în sarcina delatorului fals.
      - Dar vorbind așa, dumneata mă cenzurezi pe mine, îmi cenzurezi subalternii mei, funcționari publici ai Guvernului, și eu vă invit să vă retractați afirmațiile.
      - Retractez tot, dar numai după ce mi s-a dovedit că nu aș fi spus adevărul.
      - A ponegri autoritățile este totdeauna un lucru blamabil.
      - Scuzele mele, domnule ministru; eu nu intenționez câtuși de puțin să calomniez pe cineva, ci vreau doar să spun răspicat adevărul, cu deschiderea omului cinstit. Și dacă vreau să nu mint, trebuie s-o spun acum și-ntotdeauna că a mă proclama autorul unor articole de ziar pe care nici nu le-am visat, a numi casa mea un loc de întruniri subversive și altele sunt afirmații total neîntemeiate; și dacă mi se permite să le numesc cu propriul lor nume, sunt simple născociri ale unor intriganți răuvoitori, al căror unic scop este de a induce în eroare autoritățile și a le împinge să săvârșească greșeli enorme.
      Abia acum își dădea Farini arama pe față.
      - Dumneavoastră, preacucernice, faceți presupuneri greșite și uitați că vorbiți cu acel ministru de care depindeți și un cuvânt de-al căruia ar fi suficient pentru a vă arunca în închisoare.
      - Excelență, mie nu mi-e teamă de intimidări. Și când e vorba de adevăr, mie nu mi-e frică de nimeni! Excelența voastră iubește prea mult onoarea și dreptatea, pentru a se putea gândi măcar să arunce în temniță pe un cetățean nevinovat, ce de mai bine de 20 de ani s-a consacrat, pe sine și ale sale, în slujba aproapelui său.
      - Și dacă eu aș face totuși așa ceva?
      - Eu nu pot crede că onestitatea ministrului Farini s-ar putea degrada să comită o atare josnicie; dacă totuși s-ar întâmpla, eu v-aș urma pilda. Aș chema istoria de mărturie și aș da publicității infamia, iar nedreptatea comisă n-ar scăpa de judecata posterității; și apoi mai este și Dumnezeu, care, la timpul său, ar răzbuna cauza inocentului oprimat.
      - Dar dumneata ești nebun, dumneata ești nebun! Dacă te arunc odată în închisoare, cum vei mai putea scrie și să tipărești aceste lucruri?
      - Dar nu o voi face chiar eu, o vor face alții în locul meu. Ba mai mult, eu sunt sigur că dumneavoastră înșivă, în calitate de istoric (Farini publicase diferite studii de istorie) ați avea grijă ca adevărul să fie arătat și lăsat posterității...
      - Dar dumneata ai avea curajul să scrii lucruri ce ar putea compromite un Guvern sau un ministru?
      - Numai faptele rele, iar nu adevărul, pot compromite pe cineva. Adevărul e adevăr și eu socotesc că a-l publica nu poate fi decât o glorie, iar în nici un caz o compromitere. Eu sunt convins, de altfel, că aceasta a fost și intenția Excelenței voastre în operele pe care le-ați tipărit.
      - Și puteți dumneavoastră spune pe cuvânt de onoare că în casa dumneavoastră nu se țin întruniri reacționare, că nu se reunesc iezuiții, că n-ați avut corespondență cu ei, sau cu Arhiepiscopul Fransoni, cu Sfântul Scaun?
      - Domnule ministru, știu că Excelența voastră iubește adevărul și sinceritatea. De aceea trebuie să vă spun că sunt cât se poate de indignat, nu împotriva Excelenței Voastre, pe care ca autoritate o respect, ci împotriva acelor ticăloși ce vă relatează astfel de minciuni, împotriva acelora ce pentru un avantaj murdar, calcă-n picioare cele mai elementare principii de conștiință și vând onestitatea pașnicilor cetățeni (ca Iuda). Excelența Voastră, acuzele sunt prea grave pentru a le înghiți așa fără dovezi și eu vă cer cel puțin un argument în sprijinul celor afirmate.
      - Dar epistolele?
      - Epistole care nu există.
      - Legăturile cu iezuiții.
      - Ce n-au fost niciodată! Nici nu le-am scris, nici n-am primit scrisori de la ei. Iar aici la Torino, eu ignor cu totul până și domiciliul lor. Iar în ceea ce privește Mgr. Fransoni, el e Arhiepiscopul meu și n-am avut cu el alte relații decât cele pe care un preot trebuie să le aibă cu superiorul său canonic, privitoare la ministerul sacru și nimic altceva.
      - Și cu toate acestea avem scrisori... avem mărturii...
      - Dar de ce nu-mi arătați odată una singură? Măcar una! în acest punct, EU NU CERȘESC MILĂ, CI CER DREPTATE! Dreptatea o cer Excelenței voastre, o cer Guvernului; dreptatea o cer publicului și o cer Istoriei; o cer nu pentru mine, care nu mă tem de nimic, ci o cer pentru atâția sărmani copilași ce sunt atât de înspăimântați de repetatele percheziții; cer dreptate tocmai pentru acei copii pe care mi i-a trimis chiar Guvernul și însăși Excelența voastră. Aceștia sunt adăpostiți în casa mea și cer pâine, dreptate și repararea onoarei!
      Ministrul Farini, care până aici îl privise ochi în ochi pe Don Bosco, la aceste ultime cuvinte păru încurcat și mișcat și începu să se plimbe în tăcere prin sală.
      Tocmai când era să se așeze, intră Cavour.
      - Oh, ce s-a întâmplat? întrebă primul ministru frecându-și mâinile. Să i se arate nițică bunăvoință acestui sărman Don Bosco. Să ne înțelegem în mod amical. Totdeauna i-am voit binele. Deci ce s-a întâmplat? îi zise el strângându-i prietenește mâna și invitându-l să ia loc.
      Don Bosco recapitulă sumar acuzele ce i se aduceau și apărarea sa. Cavour era de părere că unii, abuzând de bunătatea inimii lui Don Bosco, îl făcuseră să alunece pe pista unei politici antiguvernamentale.
      - Dumneavoastră mă bănuiți vinovat prin vorbe, fapte și scrieri. Dar, când vă cer argumente concrete, sunteți incapabili să-mi dovediți și un singur cuvânt din toate cele debitate pe contul meu.
      Președintele Consiliului de Miniștrii îi vorbi atunci deschis:
      - Dacă vreți să vă vorbim deschis, fără înconjur, iată: spiritul ce domnește în Institutul dumneavoastră e incompatibil cu politica urmată de Guvern. Noi suntem siguri că sunteți cu Papa și sunteți deci contra Guvernului.
      Coarda atinsă era prea delicată pentru ca Don Bosco să nu dea un răspuns vrednic de dânsul:
      - Eu sunt cu Papa, ca și catolic, și cu el vreau și înțeleg să rămân până la moarte; eu sunt cu Papa în ce privește Religia. În ce privește politica, eu nu sunt cu nimeni și nici nu m-am amestecat în ea niciodată. Sunt de douăzeci de ani în Torino; am scris, am vorbit, am lucrat pe față întotdeauna și nu mă tem de nimeni că mi-ar putea reproșa un singur cuvânt ce să merite mustrarea autorităților guvernamentale. De aceea, dacă s-ar găsi ceva pe socoteala mea, să mi se spună pe față. Dacă voi fi găsit vinovat, să fiu pedepsit; dar dacă nu sunt vinovat, să fiu lăsat să-mi văd în pace de lucrurile mele.
      Cavour încercă atunci o digresiune și argumentă folosindu-se de un text din Evanghelie, citat însă anapoda.
      Don Bosco îl corectă politicos și sfârși prin a-l întreba:
      - Dar dumneavoastră, domnule conte, credeți într-adevăr că Don Bosco ar fi revoluționar, așa cum ar vrea Guvernul să-l califice?
      - Ei nu! niciodată, niciodată! Eu totdeauna l-am socotit pe Don Bosco drept modelul omului cinstit. Vreau ca de acum să punem capăt la toate.
      - Da - se amestecă atunci și Farini - să punem capăt la toate. Don Bosco, du-te acasă și vezi-ți liniștit de copii și Guvernul îți va fi recunoscător. Dar prudență, dragul meu, prudență! Trăim vremuri atât de grele, un țânțar pare un armăsar. Prudență, prudență!
      Cum zice Ceria: „Era un fel de a-l învăța pe Hanibal războiul. Însă oricum, totul e bine când se sfârșește cu bine.”[243]
      Marea discuție se termină cu asigurări din partea ambilor miniștri că ei erau perfect convinși de onestitatea sa. Îi promiseră că nimeni nu-l va mai șicana de aici înainte și-l puneau în gardă contra anumitor ziși prieteni, ce-l spionau și-l trădau!
      Se despărțiră, strângându-și amical mâinile.

7) Când nimerești dulapul în loc de ușă...

      De data aceasta, cei doi miniștri se ținură de cuvânt. Din 1860 până în 1863, Oratoriul nu mai fu deranjat. Mai ales că din, iunie 1861, devenise prim-ministru Urbano Ratazzi, binevoitorul lui Don Bosco.
      Iată însă că, în 1863, în urma unor uneltiri perfide ale cavalerului Gatti, ce luase parte și la prima percheziție, autoritățile făcură o nouă descindere sub auspiciile Ministerului Instrucțiunii. Ministrul de atunci, Amari - în urma unui denunț ce acuza școala lui Don Bosco că propune materii ilegale și că are profesori necalificați - ordonă o simplă inspecție de rutină, pentru a verifica aceste două lucruri.
      Subalternii săi, în frunte cu cavalerul Gatti și profesorul Ferri, abuzând de încredințarea primită, o transformară într-o adevărată percheziție.
      Zisa inspecție a fost condusă de profesorul Ferri, om cu două fețe. El se declară cum nu se poate mai mulțumit, atât de corpul didactic, cât și de elevi, și-i asigură pe toți, public, că învățământul, disciplina și moralitatea nu puteau fi mai bune și că de aceea referatul său către Minister va fi extrem de favorabil. Așa vorbea; dar printr-o persoană de încredere, Don Bosco află că intenția lui Ferri era cu totul alta.
      Și de fapt, în raportul său ce urma să-l înainteze ministrului, el scria: „în Oratoriu totul era dezordine, imoralitate, reacțiune! Și în tot acel vast edificiu, nici măcar un tablou al Augustului nostru Suveran nu găsești!”
      „De aceea - cum se exprimă chiar Don Bosco - el căută să abată fulgerele, înainte de a fi început să tune și să cadă grindina.”
      Solicită și obținu în acest scop o audiență la ministrul Amari, căruia urma să i se prezinte faimosul raport de inspecție.
      Ministrul îl întrebă binevoitor:
      - Cu ce v-aș putea servi, bunul meu abate?
      - Eu sunt șicanat încontinuu de percheziții și nimeni nu-mi spune motivul. Rog pe Excelența voastră să-mi dea satisfacție. Eu am fost totdeauna un supus credincios al suveranului meu și, dacă mi s-ar imputa ceva, aș dori să știu ce, ca să mă păzesc în viitor.
      - Dar cine sunteți dumneavoastră?
      - Sunt preotul Giovanni Bosco, directorul Școlilor numite Oratoriul Sfântului Francisc de Sales...
      -... Ce are drept scop să adune copiii săraci, completa ministrul zâmbind cu amabilitate. Ce misiune frumoasă! Măcar de s-ar ocupa toți preoții de așa ceva! Dar ar trebui să vă păziți bine, pentru a nu vă îndepărta de acest sfânt scop. Se spune că ați fi deviat și că Institutul dumneavoastră filantropic n-ar fi decât un cuib de reacționari. Sper însă că inspectorii, așa cum am dispus, v-au tratat cu cuvenitul respect pe dumneavoastră și pe fiii dumneavoastră.
      - Eu nu cunosc dispozițiile Excelenței voastre. Ceea ce știu sigur e faptul că s-au anchetat până și gândurile băieților; voiau să afle ce expuneau ei în Mărturisire, ce le spune confesorul, tunând și fulgerând când nu li se satisfăceau diferitele chestionări insidioase și insistente.
      - Dar nu aceasta era misiunea profesorului Ferri și a cavalerului Gatti! exclamă Ministrul surprins. Tocmai azi trebuie să mi se aducă raportul și din aceasta voi fi edificat.
      Amari sună clopoțelul și-i chemă pe cei doi care, în semiobscuritatea amurgului (la acea dată becuri electrice nu existau și viitorul lor inventator, Edison, avea doar 14 ani), nu-l recunoscură pe Don Bosco.
      - Cum a mers cu inspecția la Don Bosco?
      - Prea puțin bine, Excelență - răspunse Ferri. Din raportul detaliat pe care am onoarea de a vi-l prezenta, Excelența voastră își va putea face o idee clară despre ce spirit domnește în acel Institut.
      Ministrul făcu un gest nervos cu mâna, ca pentru a spune: „Nu asta am întrebat!”
      - Eu vă încredințasem să examinați două lucruri: legalitatea materiilor propuse și cea a corpului didactic. Ce ați constatat în legătură cu aceste puncte?
      - Destul de rău, Excelență, închipuiți-vă că, în tot acel vast edificiu, nu se găsește nici măcar un singur tablou al Augustului nostru Suveran.
      Ministrul deveni și mai nervos la această nouă digresiune.
      - Dar legalitatea învățământului și a profesorilor?
      - În prezent au autorizația Inspectoratului Regal, așa încât cursurile mai sunt încă tolerabile în acest an.
      - Deci pentru partea legală nu e nimic de spus. Don Bosco s-a plâns însă că s-a intrat în lucruri ce țin de Mărturisire și că s-au pus întrebări nelalocul lor.
      - Excelența voastră va avea, desigur, bunătatea de a crede că nu s-a pus o singură întrebare în acest sens.
      Ca să iasă din încurcătură, cei doi mințeau sfruntat.
      - Bine, dar uite îl avem aici chiar pe Don Bosco în persoană; el cere să vorbească.
      Poftim să ne răspundă și astfel vom limpezi adevărul. Vai însă de mincinoși și de impostori, îi pun eu la punct!
      Oricine își poate închipui zăpăceala și năucirea ce-i cuprinse pe cei doi „binevoitori” când se văzură față în față cu Don Bosco, ce se ridicase între timp din fotoliul din colț și înainta spre ei.
      Cavalerul Gatti, sub pretextul că are lucruri urgente de aranjat la birou, se scuză îndepărtându-se imediat. Atât numai că, agitat cum era, în loc să o ia spre ușă, o luă în direcția contrară și merse și deschise un dulap, pe care-l confundase cu ușa, deși ca vechi funcționar cunoștea prea bine topografia Ministerului...
      Ministrul râse cu poftă și, strigându-i să se întoarcă înapoi, merse el însuși și-i deschise ușa spre coridor.
      Nu mai rămăsese decât profesorul Ferri; dar și acesta, voind să stea cât mai departe de Don Bosco, în încercarea sa de a se distanța, se poticni de estrada de sub biroul ministerial și era cât pe-aci să cadă, cât era de lung, în mijlocul camerei.
      Calmată puțin situația, Don Bosco începu să vorbească:
      - Domnule ministru, vă mulțumesc pentru facilitatea ce mi-o acordați, de a putea vorbi. Eu nu intenționez să acuz pe nimeni, ci vreau doar să mă apăr, să-mi apăr cauza și pe cea a sărmanilor mei copilași. Acești copii au fost insidios interogați despre frecvența la Mărturisire la cine se spovedeau, în Mărturisire ce spuneau, și Don Bosco ce le spunea și alte întrebări, pe care rușinea mă sfătuiește să le trec sub tăcere. Însuși profesorul Ferri ne-a asigurat la plecare că Școlile noastre se puteau propune drept model de disciplină și moralitate; și în prezența mea și a altor numeroase persoane, ne-a asigurat că nimic nu ar fi avut de observat pe contul nostru și că ar fi de dorit ca toate școlile publice să se găsească în aceeași stare. Acum spune că nicăieri nu se găsește tabloul suveranului. Dar chiar dânsul, personal, a observat trei în trei săli deosebite ale Institutului nostru. (Și Ferri nici nu intrase peste tot).
      Ferri încurcat îngână: e adevărat, dar acele chipuri sunt atât de urâte!
      - Bine, dar asta ar fi o vină pentru cine le-a pictat sau sculptat. De-ar fi mai frumoase, mi-ar plăcea și mie mai mult, replică Don Bosco.
      - Sunt deplin lămurit, zise atunci hotărât ministrul. Dumneata, domnule profesor, deocamdată mergi la birou. Cum văd, dispoziția mea a fost grav nesocotită și cu un rău (inspecția) constat că s-a încercat să se facă altele două (defăimarea lui Don Bosco și a școlilor sale). Vom mai vorbi noi împreună, dar la timpul potrivit. Mergi!
      Rămași singuri, Amari îi zise:
      - N-aș fi crezut niciodată să fiu chiar atât de rău servit. Am dispus doar să se poarte cu cea mai mare cuviință posibilă și să se intereseze numai despre legalitatea învățământului și a corpului didactic, și nimic mai mult... Voi mai vorbi eu cu ei, dar separat! Deocamdată spuneți-mi, cu toată confidența, care e temeiul atâtor povești ce se debitează în contul dumneavoastră? Orice secret, oricât de compromițător ar fi, mie mi-l puteți spune. Vă dau cuvântul meu, va rămâne strict între noi și nu va avea nici o urmare. Ba mai mult, vă voi ajuta chiar eu cu sfaturile mele.
      - Mii de mulțumiri, Excelență, pentru bunătatea și felul atât de delicat cu care mă tratați. Încrederea cere încredere. Din contrastul dintre faptele reale și referatele mincinoase ale domnilor Gatti și Ferri, Excelența voastră poate singur deduce cât sunt de întemeiate și toate celelalte acuze ce, în mod cu totul gratuit, mi se aduc. Anumiți răuvoitori, în răutatea sau ignoranța lor, au adunat minciuni peste minciuni, și aceste minciuni sunt singura bază a acestor ponegriri. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când sunt în Torino. Viața mea a fost totdeauna în piața mare, în spitale, prin închisori. Să mi se examineze predicile, cuvintele, catehismele mele; să se citească lucrările tipărite de mine și apoi, de se va găsi un singur cuvânt ce să merite blamul autorităților sau al legilor, eu aș fi mulțumit ca să fiu aspru pedepsit. Dar - trebuie să o spun - eu am fost rău răsplătit de cei pe care eu îi servisem cu credință; de aceia din partea cărora ar trebui să fiu, dacă nu remunerat, apoi cel puțin respectat. Nu vorbesc de primii miniștri, nu vorbesc de Excelența voastră, în care cu încântare am găsit un om învățat, onest și inteligent, ci de anumite secături care, fie din prejudecăți, fie pentru un câștig murdar, nu pregetă a vinde onoarea altora, a denunța cetățenii onești, ba chiar a compromite autoritățile, angajându-le pe un drum eronat.
      - Îmi place felul dumneavoastră deschis de a vorbi și vă asigur că aceste cuvinte și încrederea dumneavoastră nu vor rămâne fără rod.
      În continuare, ministrul îi cern unele deslușiri în legătură cu „Storia d’Italia”, manual școlar scris de Don Bosco, al cărui spirit - s-ar spune - e incompatibil cu timpurile noi.
      - N-ar fi oare cazul de a o corecta și de a o adapta timpurilor noi? întrebă ministrul.
      - Istoria Italiei, despre care vorbește Excelența voastră, a fost scrisă cu cea mai mare bunăvoință a unui bun cetățean. Abia tipărită, am trimis un exemplar ministrului Instrucțiunii publice de atunci care, dispunând să fie examinată, a găsit-o preferabilă tuturor celorlalte folosite în școli, a elogiat-o personal și i-a trimis chiar autorului un premiu de o mie de lire. Ea a fost adoptată nu numai ca manual școlar, dar, printr-un decret, a fost trecută pe lista cărților de premiu în Școlile de Stat. Or, o carte atât de bine văzută de precedentele autorități, cum ar putea deveni dintr-odată un obiect periculos, eu unul, asta n-o mai înțeleg.
      - Și eu am citit o parte din această Istorie, și de fapt nu am găsit acel spirit malign, cum susțin unii. Cu toate acestea, timpurile s-au schimbat radical; ideile au îmbrăcat forme noi și de fiecare dată când un pui este readus pe masă, trebuie pregătit cu un sos nou. Ce spuneți?
      - Că așa ceva se face cu puii la bucătărie e foarte bine și totul e la locul său. Dar Istoria, pe de altă parte, e o maestră stabilă; faptele, din clipa în care au trecut în istorie, nu se mai schimbă, iar asupra faptelor trecute, toți urmașii au posibilitatea de a învăța lecții invariabile.
      În continuare Don Bosco îl rugă să-i citească toată cartea și să-i semnaleze lucrurile sau expresiile care ar crede că trebuie să fie modificate, pentru a ține cont de ele la o nouă ediție.
      Ministrul, în încheiere, își exprimă satisfacția de a fi ajuns la un acord în toate și-l asigură nu numai că nu va mai fi șicanat, ci că se va bucura în viitor de înalta protecție a Ministerului său și-i strânse călduros mâna:
      - Adio, iubitul meu abate, adio!
      - Mulțumesc Excelența voastră, mulțumesc pentru bunătatea ce mi-ați arătat-o și pentru ocrotirea pe care mă faceți s-o sper - răspunse Don Bosco. Mă voi ruga și voi face să se roage sărmanii mei copilași pentru Excelența voastră, pentru ca Dumnezeu să-i acorde harul unei vieți lungi și fericite, după care o moarte sfântă.
      - Adio, la revedere, scumpul meu abate!
      Om de caracter, ministrul își onoră pe deplin promisiunea făcută.

8) E riscant să te atingi de Sfinți

      Dacă, omenește vorbind, toate aceste șicane și percheziții pricinuiseră multe necazuri lui Don Bosco și băieților săi, în mâinile Providenței, ele se prefăcură însă, în curând, în izvorul celor mai alese binecuvântări. Harurile cu cât sunt mai prețioase, cu atât sunt mai tainice și mai de nepătruns cercetării omenești. Noi ne vom mulțumi să amintim ceva din ceea ce rămâne constatabil și astăzi.
      În urma schimbărilor profunde intervenite în Italia în această învolburată epocă, funcționărimea se schimbase și ea treptat, odată cu apropierea capitalei de Roma. Noile autorități - din care multe nu mai erau piemonteze - nu-l mai cunoșteau pe Don Bosco, dar ajunseseră și ele să-l cunoască din cauza vâlvei ce se făcuse în jurul său și a operelor sale, datorită vexațiunilor la care fusese supus. Aceste cunoștințe îi vor fi de mare folos Sfântului după mutarea capitalei la Firenze (decembrie 1864) și apoi la Roma (iulie 1871).
      Pe lângă stipularea în formă definitivă a contractului pentru teren și casa Filippi, de care amintisem mai sus (subcapitol 4), ce permitea Oratoriului să se extindă spre răsărit, tot în această perioadă, Dumnezeu îi făcu lui Don Bosco un dar inestimabil: în iulie 1860 este hirotonit preot Don Michele Rua, sfântul și demnul urmaș al lui Don Bosco. Pentru tânăra Congregație Saleziană, această hirotonire era un dar mai prețios decât o întreagă împărăție.
      În aceeași lună, iulie 1860, în toiul vexațiunilor, Don Bosco mai primi o nouă și neașteptată însărcinare, peste puterile sale. Micul Seminar arhidiecezan din Giaveno (la 33 km de Torino, pe valea Susei în sus), ce mai bine de trei secole dăduse cele mai frumoase chemări arhidiecezei, ajunsese într-o stare deplorabilă. Nu mai erau decât câțiva liceeni, într-o clădire pe jumătate în ruină, și se află la timp că Guvernul tocmai intenționa să-l preia.
      Arhiepiscopul Fransoni recurse la Don Bosco, punându-i pe umeri și această nouă sarcină. Don Bosco acceptă prompt, dar cu condiția să i se dea mână liberă.
      Își numi Superiori din cei formați de dânsul și trimise un apel către toți parohii, cerându-le să-l ajute. Dar culmea, nici măcar unul nu-i răspunse!
      Don Bosco făcu atunci o alegere printre băieții săi, și pe cei mai buni îi transferă la Giaveno. Clădirea seminarului de aici, în iulie, nu mai avea decât zidurile goale. Don Bosco dădu Cavalerului Oreglia di San Stefano, inteligent, întreprinzător și devotat cooperator salezian (pe care tocmai îl remarcase și pescuise cu prilejul unor exerciții spirituale pentru mireni, ținute la Lanzo), încredințarea de a-l înzestra cu tot mobilierul, lenjeria, tacâmurile, vesela etc. și celelalte lucruri necesare. Cavalerul nostru, om energic, distins și isteț, depăși toate așteptările și, la începutul anului școlar, înzestrarea era desăvârșită.
      În noiembrie 1860, cu toată apatia parohilor și a celorlalți ecleziastici, Seminarul începu să se populeze, spre mai marea uimire a vicarului episcopal și a canonicilor. Unul dintre ei, canonicul Arduino, ce ținea foarte mult la Sfânt, dar care credea întreprinderea dinainte sortită eșecului, spusese:
      „Dacă Don Bosco ar reuși să ridice la 50 numărul internilor, ar merita să i se pună tabloul în șirul celor mai mari binefăcători ai Seminarului trisecular din Giaveno.” În același an, numărul băieților se ridică la 216, iar la începutul anului următor ajunse la 240, capacitatea maximă de care edificiul dispunea. Necrezându-și acum propriilor ochi, același exclama:
      „Nu un tablou, ci o statuie trebuie să-i ridicăm lui Don Bosco.”
      Don Bosco vizită de mai multe ori Seminarul, lăsând o impresie de neșters în sufletele seminariștilor.
      După un an și ceva, mulțumit de a-i fi redat Seminarului înflorirea de odinioară, Don Bosco își retrase echipa de Salezieni, remițând conducerea autorităților diecezane. Metoda sa educativă, acum pentru prima dată încercată în afară de Oratoriu, dăduse rezultate excelente.
      De altfel, când tot ce faci are la bază sfințenia, oare ce operă bine intenționată nu ți-ar putea reuși? Nu sunt Sfinții slăbiciunea lui Dumnezeu? Chiar dacă le trimite încercări, e numai pentru a-i sfinți și mai mult și se îngrijește de ei ca de lumina ochilor. Și că a te atinge de ei nu e un lucru fără de riscuri se va vedea și din cele ce urmează.
      Avocații și agenții Siguranței, Fumagalli și Grasselli (Don Bosco aproape că uitase de ei), ce cu ani în urmă, în timpul perchezițiilor nu numai în Oratoriu, ci și la numeroasele familii particulare, se arătaseră prea servili, zeloși și îndârjiți, pe când erau la Bologna, întorcându-se într-o noapte spre casă, venind de la Chestură, au fost împușcați de o mână necunoscută ambii căzând uciși. Cine a fost? Ei nenorociseră multe familii și, dacă s-ar putea vorbi de o simplă răzbunare (căci nu toți oamenii trăiesc Creștinismul), nu trebuie totuși uitat că nimic nu se întâmplă fără permisiunea divină și că există o dreptate imanentă în toate, de care zadarnic ai încerca să scapi. Mai repede te-ai putea elibera de umbra ta, dar de această dreptate inexorabilă, niciodată.
      Fostul ministru de interne, Farini, înnebuni și o sfârși lamentabil. Acest om cu două fețe, chiar dacă la sfârșit păruse binevoitor, patronase descinderile precedente, inclusiv pe aceea care-i pricinui moartea unui alt Sfânt autentic, a lui Don Cafasso, spiritualul lui Don Bosco. Providența, chiar dacă amână, totuși nu uită.
      Iar cavalerul Gatti, din clipa în care, voind să iasă din biroul ministrului Amari, nimerise dulapul în loc de ușă, fu copleșit de nenorociri. Soția i se îmbolnăvi irecuperabil, iar el, cu toată pregătirea profesională excepțională, și deși o înaintare ar fi fost pe deplin justificată, își văzu cariera împotmolită iremediabil pe când capitala mai era la Firenze și, după mutarea sa la Roma, fu pus în disponibilitate. Această dezamăgire cruntă avu o înrâurire funestă asupra facultăților sale mintale: Din melancolic și deprimat deveni maniac și, înnebunind, își ucise soția la care ținea, iar peste puțin timp muri lamentabil la rândul său.
      E plină de învățăminte chiar moartea lui Cavour, survenită la 6 iulie 1861. El fusese prim-ministru în timpul celor unsprezece percheziții.
      Comentând moartea acestuia, iată ce scrie contele Carlos Cays prietenului său Victor Camburzano, la 22 iunie 1861:
      „Degetul lui Dumnezeu s-a arătat destul de vădit și e într-adevăr orb cel ce nu-l știe vedea. Deschiderea noului Parlament italian (după răpirea unei părți a Statelor Pontificale) fii îndoliată de moartea președintelui Camerei, D. Quaglia; prima sărbătoare a așa zisei unități italiene se sfârși, ba mai mult fu suprimată de moartea președintelui Consiliului de Miniștri (Cavour)... Acesta, cu câteva zile înainte, dăduse ordin corpurilor politice și autorităților să nu mai ia parte la procesiunile euharistice (cum se obișnuia până atunci). În 6 iunie, când se celebra la Torino sărbătoarea Miracolului Preasfintei Euharistii, aceleași oficialități au fost văzute urmând în schimb un convoi funebru, pe o ploaie torențială, și acesta era chiar cel al contelui de Cavour!
      Brațul lui Dumnezeu nu s-a scurtat....”
      S-ar putea intra în detalii. Dar nu acestea ar fi importante, ci faptul neîndoielnic că în toate există o dreptate incoruptibilă, ce nu dă greș.
      Răul se răzbună inexorabil și, odată săvârșit și nereparat, noi purtăm în noi, inseparabil de noi, propria osândă. Dumnezeu nu doarme, nici nu ațipește, chiar dacă îndelung-răbdarea Lui merge în alt pas decât cel al neastâmpărului nostru.
      Pe oricine poți trișa, chiar și propria conștiință, numai pe Dumnezeu nu, și, săvârșind nedreptatea, cine ar putea garanta că nu e iminent riscul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu?[244] Mai curând sau mai târziu, totul se plătește.
      Și riscul e cu atât mai mare, cu cât persoanele lovite și nedreptățite îi sunt mai dragi lui Dumnezeu.
      Iată de ce e atât de riscant să te atingi de Sfinții Săi!

Capitolul XIX. Străjerul credinței

I. SANTINELA ROMEI
1) O mare tragedie istorică; 2) Un episcopat ce nu se pleacă; 3) Intervine Bismarck; 4) Garanții ce nu garantează; 5) Rostul definițiilor dogmatice; 6) „Glasul Cerului către Păstorul Păstorilor”; 7) O farsă și o invitație cu tâlc; 8) Scrisori interceptate; 9) Un conclav cu istoric; 10) „Sunt dispus să-ti acord orice.”
II. MARTORUL ADEVĂRULUI
11) Setea sufletului omenesc; 12) „Domnul i-a șters din cartea regilor”; 13) Sincer cu miniștrii; 14) Născuți pentru adevăr.
Apendice: CAZUL LUI GALILEO GALILEI
a) Mentalitatea unei epoci; b) Procesul din 1616; c) Procesul din 1633; d) Galilei și infailibilitatea; e) Știința se revanșează cu prisosință; f) Scientismul; g) Galilei și inspirația Sfintei Scripturi.

I. Santinela Romei

1) O mare tragedie istorică

      Unitatea națională a Italiei, pentru italienii veacului trecut, nu mai era o simplă expresie, ci un ideal, o idee în marș.
      Pentru realizarea ei, două lucruri se impuneau cu o stringență absolută: izgonirea peste hotare a intrușilor străini, ce stăpâneau pe nedrept o treime din țară, mai concret, Austro-Ungaria și, în al doilea rând, anexarea teritoriilor pontificale. Anii celui de-al șaptelea deceniu, al acestui secol în mișcare, vor fi anii decisivi pentru unificarea politică și administrativă a Italiei.
      Rolul jucat de Don Bosco este atât de proeminent, începând mai ales cu 1860, încât merită un capitol aparte.
      Cunoștințele cu noile autorități, prilejuite chiar de perchezițiile și vexațiunile politice, i-au fost extrem de utile Sfântului, nu numai pentru operele sale, ci pentru întreaga Biserică. El deveni străjerul neclintit al credinței, în special în două mari probleme: prima, de natură spirituală, cealaltă, vremelnică și mult mai complexă.
      Începem cu ultima, cu Chestiunea Romană, denumită, nu fără temei, „Cea mai grandioasă tragedie istorică”.
      Miezul acestei probleme, rămasă nesoluționată cincizeci și nouă de ani este domeniul temporar al Sfântului Scaun.
      Oamenii Rissorgimentului nici n-ar fi putut concepe o Italie fără Roma, căci pentru ei ea ar fi fost un corp fără cap. În intransigența fanatică a orbirii lor politice, ei nu tolerau nici să se amintească despre un teritoriu roman, „fie el doar de un centimetru pătrat” - după o expresie apărută în presa din Roma - ce nu aparținea Suveranității italiene.
      Dacă atitudinea lor apare astăzi neîndoielnic perimată, ea este totuși explicabilă, în atmosfera acelor ani furtunoși, de freamăt politic și de patimi, nu e de mirare că orizonturile unor capete își pierduseră seninătatea. Iar limpezirea zărilor istorice nu este opera unei singure generații. Iată pentru ce, soluționarea ei practică s-a tărăgănat atât.
      Dacă această atitudine, dictată de imperativele practice ale unei idei în marș, - ce în. mod firesc tiranizează conștiința celor angajați nemijlocit într-o acțiune ce-i depășește până în străfunduri, și-i depășește făcându-i astfel să fie nedrepți -, e explicabilă chiar dacă nu e scuzabilă, nu s-ar putea spune însă același lucru despre aceea a unora din contemporanii noștri.
      Câte idei greșite și stâlcite în legătură cu domeniul temporar al Bisericii și pe care, în ignoranța lor, ei le cred totuși de cea mai pură esență evanghelică!
      Câte neajunsuri, pe de altă parte, n-a avut Biserica tocmai din cauză că, în cele temporare, ea era la discreția potentaților zilei! Perioada cea mai tristă a ei - epoca de fier a Papalității, cum a fost numit secolul al X-lea s-a datorat tocmai acestei lipse de independență și suveranitate efectivă a Papilor de atunci. Ceea ce vom expune acum sunt noțiuni elementare ce țin de simplul bun simț creștin. Or, poate tocmai fiindcă sunt elementare le ignoră unii intelectuali, și chiar anumiți profesori cu renume. Cine s-a specializat este, natural, dispensat de tot ce nu e de-a dreptul erudit...
      Se argumentează confundându-se mizeria, ce nu mai e decât o aservire socială, cu sărăcia ca virtute, pe plan personal.
      Virtutea sărăciei, în sensul renunțării la avuții și la toate grijile pe care le implică, e o virtute specific evanghelică (am spune aproape franciscană, în înțelesul istoric al cuvântului), virtute ce-și are exigențele ei divine. Ea cere tuturor creștinilor și fiecărui botezat în parte cel puțin spiritul dezlipirii de averi, chiar și atunci când situația lor socială îi obligă la un standard de viață cerut de însăși funcția lor în societate. Deși unui șef de Stat nu i se poate cere să se îmbrace ca un măturător de stradă și să trăiască într-o colibă, el este obligat, odată ce e botezat, să se folosească de avantajele și confortul pe care i le oferă condiția sa socială ca și când nu s-ar bucura și nu s-ar folosi. Deși EFECTIV trăiește în belșug, i se cere nu numai să nu uite de cei lipsiți și să-i ajute,[245] ci AFECTIV și ca trăire personală să fie sufletește dezlipit de avuții.
      Acesta e înțelesul genuin al fericirii: „Fericiți sunt cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăția cerurilor”.[246] Inima noastră nu trebuie să se alipească de bunurile lumii acesteia, ci numai de Dumnezeu. A fi sărac în spirit sau cu spiritul nu înseamnă decât să fii dezlipit de avuții. Cine ignoră aceste noțiuni atât de simple e adevărat că e sărac cu spiritul, dar în alt înțeles decât cel vizat de Evanghelie...
      Noțiunea de virtute a sărăciei pe plan personal nu trebuie confundată cu pacostea mizeriei pe plan social a unei Societăți perfecte,[247] ce nu mai are nimic virtuos, ci e o simplă stare de totală aservire a acesteia puternicilor zilei. Or, cum ne spune Sfântul Toma de Aquino, chiar și pentru un individ, un minim de bunăstare e indispensabil pentru a putea deprinde virtutea, cu atât mai mult un minim de posesiune și de teritoriu este absolut indispensabil unei Societăți ca Biserica ce, prin însăși constituția sa divină, e sortită în mod necesar să fie independentă de toate puterile și de toți Cezarii lumii, condiție sine qua non pentru a-și putea îndeplini misiunea sa universală în lume. Hristos nu a întemeiat nici secte și nici chiar autocefalii naționale, ci una singură, Sfântă, Universală și Apostolică Biserică: „Mergând, învățați toate popoarele... și va fi o turmă și un păstor.”[248]
De la începutul existenței sale, Biserica a avut acest minim de posesiune. În momentul întemeierii sale definitive, de praznicul Pogorârii Spiritului Sfânt, a fost Foișorul Rusaliilor, iar în primele trei veacuri au fost catacombele și acea disciplina arcani (disciplina cultului secret), ce, fără a fi o suveranitate și extra-teritorialitate juridică civilă, asigura cel puțin prin tăinuire, de bine de rău, păzirea neprofanată a cultului sacru și a Sfintelor Taine, îndeosebi a Preasfintei Euharistii, precum și un minim de viață comunitară a noii societăți, a Bisericii.
      Dar fiindcă în păgânism nu i se recunoștea nici măcar dreptul de a exista, și cu atât mai puțin personalitate și independența juridică proprie și directă, prigonită fiind, Biserica se refugie în Catacombe, pentru ca în felul acesta să se bucure, măcar indirect, de acea ocrotire și inviolabilitate juridică pe care Legea o acorda cimitirelor, monumentelor funerare și sacre în general, cât și celor ce se refugiau în ele.[249]
      Dar din clipa dezvoltării sale atât de viguroase, încât Imperiul Roman nu o mai putea ignora ca o forță nouă, - și în curând singura forță ce va subzista și va conta între granițele vechiului Imperiu -, el luă act prin edictul de la Milan din 313. De aceea, gestul lui Constantin de a-și transfera Capitala la Constantinopol are o. profundă semnificație, aceea de a nu umbri autoritatea și independența Bisericii.
      Independența și suveranitatea Bisericii, ce până aici nu era salvată decât prin clandestinitate, de acum vor fi recunoscute oficial de stăpânii lumii acesteia. Dar nu trebuie uitat că, și în clandestinitate, Biserica tot independentă a fost de autoritatea civilă. Persecuțiile au fost un abuz și o cotropire injustă a unei suveranități imprescriptibile, și ele s-au soldat cu triumful Creștinismului și prăbușirea lamentabilă a prigonitorilor. Și era fatal să fie așa, căci, pe când suveranitatea Statului e vremelnică și bazată doar pe dreptul natural, cea a Bisericii e eternă și de drept divin.
      Prin însăși divinitatea și universalitatea misiunii sale, Biserica a fost investită, în mod necesar de care Hristos cu prerogativa suveranității, de acel Hristos căruia „I s-a dat toată puterea în Cer și pe Pământ”.[250] Am zis în mod necesar, căci o Biserică ce nu ar fi independentă, în mod inevitabil ar fi o Biserică ce nu ar mai putea fi fidelă misiunii sale universale ce i s-a încredințat de către Hristos.
      Or, dat fiind că Biserica, până mai este aici pe pământ, vrând-nevrând e și vizibilă și că, din clipa recunoașterii sale oficiale și istorice din partea Cezarilor, în -313, clandestinitatea nu-i mai putea asigura independența (tocmai prin faptul că ea devenise știută de toți și că o societate de câteva sute de milioane nu se mai poate ascunde), ea nu se poate dispensa de un minim de posesiune și teritoriu independent, ca să-i asigure neatârnarea de despoții acestei lumi.
      Iată de ce, pentru Sfântul Părinte un minimum de teritoriu și independență reală, cel puțin a reședinței sale, era o condiție de viață și de moarte, și a renunța la acesta însemna a renunța la însăși rostul Bisericii în lume, fiindcă, fără teritoriu independent, nu există decât subjugare și aservire.
      Visul din totdeauna al tuturor Cezarilor - indiferent că sunt bizantini sau se numesc Henri IV, Frederic II, Carol V, Napoleon sau altfel - a fost de a aservi Puterea spirituală și de a face din Papi simpli și docili capelani ai Curții lor. Acțiunea lor n-a fost altceva, de-a lungul veacurilor, pentru a ne folosi de o plastică expresie a lui J. Carrère, decât o neîncetată „năpustire a bestiei asupra Spiritului”.
      Tocmai de aceea, lupta dintre Cezar și Petru a fost atât de epică, și figuri ca Gregoriu VII Hildebrand, Adrian IV, Gregoriu IX, Sixt V, Pius VII etc. se ridică la valoare de simbol.
      Ca să poată trăi și să poată fi fidelă misiunii sale divine, Biserica are nevoie de garanții mai solide decât compătimirea lacrimogenă, dar inoperantă, a credincioșilor sau decât protecția, ce înrobește, a purpurii lui Cezar.
      Nimic mai specific Bizanțului fanariot, dar nici mai grotesc decât servilismul înaltei Ierarhii și tămâierea puternicilor zilei, în schimbul blidului de linte al unei pricopseli vremelnice. Nu s-au văzut Patriarhi ai Constantinopolului, numiți și apoi maziliți de Sultani? Ceva mai caraghios și abominabil a văzut oare Istoria decât un Patriarh „creștin” care să-și primească toiag arhieresc din mâna Sultanului? Era să uităm: Sultanul credea cel puțin în Alah. Dar a te lăsa învestit de alții, cum s-ar putea califica acest lucru?
      Astfel de palme răsunătoare, date chiar de Istorie dușmanilor posesiunii teritoriale a Bisericii, sunt un răspuns mai tare, pentru un spirit obiectiv, decât toate silogismele. De aceea nici nu mai insistăm. Mai ales că acest teritoriu în clipa de față este atât de mic, încât, după expresia marelui Pius XI, pare el însuși spiritualizat:
      „Ne place - spunea cel ce era și marele prieten al Românilor, în discursul său din 11 februarie 1929, pe când la Lateran se semna Tratatul și Concordatul dintre Sfântul Scaun și Italia - ne place că lucrurile sunt așa. Ne place a vedea teritoriul material redus la așa neînsemnate hotare, încât se poate și chiar trebuie și acesta considerat spiritualizat de imensa, sublima și într-adevăr dumnezeiasca spiritualitate pe care el e destinat a o susține și a o sluji.
      Și ne simțim în drept a spune că teritoriul ce Ni l-am rezervat și care Ne-a fost recunoscut, cu toate că materialmente este mic, e mare în același timp, cel mai mare din lume din orice alt punct de vedere.”[251]
      Or, un astfel de teritoriu nu mai este atât posesiune, cât condiția de viață și de moarte a independenței Bisericii. De aceea, a vorbi de „sărăcia evanghelică” atunci când în realitate sub ea se ascunde renunțarea la însăși misiunea și tot rostul divin al Bisericii, nu este oare cea mai perfidă cursă întinsă de Porțile Iadului Cheilor lui Petru? Bisericii i se spune să renunțe la „bogăție”, dar de fapt se înțelege și i se cere să renunțe la independența și misiunea sa.
      Cezarii trâmbițaseră prin lacheii și propaganda lor că e un scandal ca Urmașii lui Petru să nu fie „săraci”, să nu practice „virtutea sărăciei”, dar de fapt ei înțeleg prin aceasta totala aservire și înhămare a valorilor spirituale eterne la carul de triumf al puterii vremelnice.
      Faptul că Papii revendică independența Bisericii nu înseamnă că ei ar fi renunțat numaidecât și la spiritul dezlipirii de averi. Căci Biserica și cerințele ei legitime, în calitatea sa de societate juridică perfectă și suverană, e un lucru, iar practicarea virtuții sărăciei pe plan personal e un altul.
      În 21 ianuarie 1877, Don Bosco fusese primit în audiență, pentru a treia oară într-o lună, de minunatul Pius IX. Dar Papa, fiind grav bolnav în acea zi, îl primi de această dată chiar în camera sa, unde zăcea la pat, și-l reținu aproape o oră, cu o bunătate mișcătoare.
      Don Bosco ieși din această audiență ca scos din fire de uimire, scrie secretarul său, Don Berto. Concentrat și taciturn mai mult ca de obicei, el cobora scările Vaticanului. Tot drumul nu a rostit un cuvânt (... ) Ajunși în anticamera Cardinalului Simeoni (căruia îi ceruse audiență), Don Bosco mă privi fix și, mișcat, îmi spuse:
      - Sfântul Părinte e la pat; și patul său e atât de jos și de sărac, ca al băieților noștri; nu are nici măcar un covoraș pe pământ, unde să-și poată pune picioarele când se descalță; padimentul e din pietre, dar atât de roase, și cu mortarul atât de deteriorat, încât trebuie să te păzești bine pentru ca să nu te poticnești.
      De fapt, în timp ce Don Bosco se apropia, Sfântul Părinte, știindu-l slab de vedere, îi zise arătându-i cu degetul: „Vino încetișor, treci pe aici, că acolo e un hop”.
      Dumnezeul meu, ce exemplu de sărăcie la Capul Bisericii! Ce priveliște, a-l vedea pe primul personaj de pe acest pământ zăcând în mizerie! O, de-ar veni Suveranii și Stăpânii acestei lumi să viziteze camera lui Pius IX, câte ar avea de învățat.[252]
      Și putem asigura pe cititorii noștri, din informații sigure, că el nu a fost ultimul Papă ce a dat dovadă de o astfel de abnegație.
      De aceea, revenind, să nu se confunde spiritul renunțării la avuții pe planul virtuții personale cu pretenția perfidă ca Biserica, deși Societate perfectă și suverană, să renunțe la orice domeniu teritorial, adică la însăși independența sa pe plan social.
      Suveranitatea și Biserica sunt pe un plan, iar sărăcia evanghelică și virtutea personală, pe alt plan. Deși, în ciuda acestor insistențe, se vor mai găsi poate anumite capete înguste ca să le împerecheze greșit; lucru ce ne amintește de un fapt divers de pe la noi. Stăpâna îi ceru servitoarei să-i aducă pantofii, ca să iasă în oraș.
      - Dar ce-ai pățit, Lenuțo, de-mi aduci un pantof maro și unul negru?
      - Păi să vedeți, coniță, am băgat de seamă și eu, dar și perechea cealaltă e tot așa!
      Nu veleități temporare îi silesc pe Urmașii lui Petru să râvnească un cât de mic teritoriu suveran, ci nevoia de a fi independenți, spre a putea fi astfel fideli misiunii ce le-a fost încredințată de Hristos.

2) Un Episcopat ce nu se pleacă

      Care erau vederile lui Don Bosco în Chestiunea Romană, adică a domeniului temporar al Sfântului Scaun, e de prisos a mai spune. Încă în 1859, el scria regelui, pentru a-l convinge să renunțe la anexarea Statelor Pontificale. Văzând însă ce întorsătură luau evenimentele politice, prin mijlocirea marchizului Scarampi, încă în iunie 1863, Don Bosco îi trimise Sfântului Părinte o scrisoare prin care îl prevenea să se pregătească la sacrificiul Romei sale. Pius IX rămase cu atât mai mirat, cu cât în acea perioadă nu era nici un semn de furtună, iar Napoleon III dădea asigurări Sfântului Scaun că va ocroti cu toate mijloacele de care dispune micul teritoriu ce i-a mai rămas.
      Dar încă înainte de ocuparea Romei, odată cu progresiva anexare a Statelor Pontificale, se punea o problemă de maximă acuitate pentru Biserica italiană: aceea a situației juridice a episcopilor și reședințelor episcopale din teritoriile ajunse sub suveranitatea noii Italii. Căci Guvernul, pe toți păstorii vrednici de acest nume îi șicana în fel și chip, pentru că nu voiau să se plece, slugarnici, dispozițiilor și directivelor lui despotice și arbitrare. Într-o anumită perioadă, nu mai puțin de 108 dieceze rămăseseră fără titulari: 45 erau în exil, 46 erau morți și alții 17, deși numiți de Sfântul Scaun, erau împiedicați de Guvern să Între  în propria eparhie. Guvernul confiscase între timp proprietățile și reședințele episcopale și nu era dispus să le retrocedeze decât cu prețul unei totale capitulări juridice în fața pretențiilor statale abuzive.
      În calculul său, Guvernul uitase un singur lucru: că Episcopatul catolic suferă și moare dacă e nevoie, dar de plecat, nu se pleacă. Și apoi Roma are eternitatea înaintea sa, în timp ce dușmanii ce-i ațin calea dispar de la sine, iar Ea își vede de drum. Oricât de formidabilă ar putea să apară celorlalți Puterea vremelnică, Biserica o privește calm și zâmbind. Ea știe prea bine că vremea roade tot ce-i vremelnic, pe când Ea e eternă. Guvernanții de azi nu vor să-i acorde nimic? Ea îi așteaptă liniștită pe cei de mâine, ce vor fi învățat măcar ceva din pățania înaintașilor lor. E un formidabil atu și o șansă unică de a ști că, în timp ce toți ceilalți trec, tu vei rămâne mereu.
      Această conștiință nu înseamnă deloc o cădere în pasivitate, ci din contră, căci Biserica de pe pământ, dacă nu ar mai fi luptătoare, și-ar renega tocmai specificul ei distinctiv. De aceea și Don Bosco nu ezita să încerce tot ceea ce părea, cât de cât, realizabil.
      În 1865, ceru aprobarea Sfântului Părinte, pentru a sonda dispozițiile anumitor miniștri, ajutat în aceasta de persoane influente și de încredere. Din păcate, evenimentele politice își urmau făgașul lor potrivnic Bisericii. Or, tocmai când totul părea ireparabil, Pius IX îi scrie regelui prin mijlocirea lui Don Bosco. Victor Emmanuel era numit „fiu preaiubit” și i se comunica dorința sinceră a unei înțelegeri amiabile. Cât pentru tratative, îl ruga să trimită la Roma un laic de încredere.
      Regele împărtăși imediat noutatea Consiliului de Miniștri și i se răspunse Sfântului Părinte că vor trimite la Roma un plenipotențiar regal, în vederea tratativelor (căci așa cum amintisem în capitolul precedent, subcapitol 8, capitala și Guvernul se găseau transferate la Firenze încă din decembrie 1864).
      Dintre toți, cel mai favorabil și înclinat de a găsi un modus vivendi cu Biserica era chiar Giovanni Lanza, președintele Consiliului de Miniștri. Acesta, în 17 martie 1865, îl chemă telegrafic pe Don Bosco la Firenze, pentru a se consulta.
      Lanza îl cunoștea de mai de mult pe Don Bosco și-l revedea totdeauna cu drag. Nu o dată a împărtășit colegilor săi un răspuns de-al lui Don Bosco. Întrebându-l odată, mirat, cum de mai reușea s-o scoată la capăt fără mijloace și cu atâtea sute de băieți pe cap, Don Bosco îi răspunse că el mergea înainte ca locomotiva, făcând PUF, PUF..., adică datorii. Lanza râse, destăinuindu-i că și Guvernul cam tot așa mergea, și Don Bosco - zicea ministrul - rămase mulțumit de această comparație cu Regatul.
      În urma consultării, alegerea căzu cum nu se putea mai bine asupra deputatului Vegezzi, jurist consult de renume și creștin de bărbătească evlavie, și în plus, el primi cele mai ample instrucțiuni verbale.
      Vegezzi fu primit foarte bine de Sfântul Părinte, și negocierile erau deja pe drumul cel bun când lojile masonice prinseră de veste. Prin mijlocirea presei, ele ridicară Parlamentul și opinia publică împotriva Ministerului. Miniștrii anticlericali, simțind vânt favorabil din spate, puseră carul în pietre și Lanza fu pe punctul de a demisiona. N-a demisionat, dar lucrurile rămaseră în impas, tot ca mai înainte.
      În 1866, războiul cu Austria absorbi toate preocupările Guvernanților. De îndată ce pacea a fost încheiată la Viena, tratativele au fost reluate din inițiativa regelui, delegatul Italiei fiind profesorul universitar Tonello. Om de caracter, el era titularul Catedrei de Drept canonic și roman a Universității din Torino. Dat fiind însă că Sfântul Scaun socotea neserioasă atitudinea Guvernului, era necesar să se găsească un mijlocitor între Sfântul Scaun și Tonello. Fu ales tot Don Bosco, așa că, în decembrie 1866, fu chemat telegrafic la Firenze, după ce avusese, mai întâi la Torino, o întrevedere cu ministrul Lanza.
      Noul președinte al Consiliului de Miniștri, Ricasoli, îl primi imediat.
      - Excelența Voastră - îi spuse Don Bosco cordial - să nu uitați că Don Bosco e preot la altar, preot în confesional, preot în mijlocul tinerilor săi; și așa cum e preot la Torino, tot preot e și la Firenze, preot în casa săracului și tot preot în palatul regelui și al miniștrilor.
      Ricasoli îl asigură că i se vor respecta convingerile și începu să-i expună punctul de vedere al Guvernului. Dar, exact în același timp, Consiliul de Miniștri ținea o ședință în acest scop, prezidată de însuși regele, și fu chemat și Ricasoli. După mai bine de o oră, Ricasoli reveni și-i comunică lui Don Bosco că, înainte de orice tratative, ar trebui ca Sfântul Scaun să facă o nouă arondare a eparhiilor, desființându-le pe cele mai mici.
      Don Bosco răspunse deschis că el renunță să mai facă pe mijlocitorul în astfel de condiții, neputându-și permite să dea tocmai el directive Capului Bisericii. Reintrând în ședință, Ricasoli veni de astă dată cu un răspuns acceptabil.
      Sfântul se întoarse deocamdată la Torino, păstrând însă contactul cu Roma, de unde, în 7 ianuarie 1867, îi sosi ordinul de a se prezenta personal. În urma sugestiei sale, atât Guvernul, cât și Sfântul Scaun întocmiră o listă de câte șaizeci de candidați, însă prea puțini erau pe ambele liste. Cu discuții și concesii reciproce, până în martie, s-a căzut de acord asupra a 34 de titulari, ce și intrară efectiv în posesia canonică a diecezelor respective.
      Din nefericire însă, Guvernul Ricasoli demisionă în 4 aprilie, și între timp masoneria se pusese în acțiune.
      „Masoneria alarmase întreaga lume liberală - zice Ceria[253] - și alarma a făcut să gâgăie gâștele din Capitoliu, cu urmări ușor de ghicit.”
      Lucrurile rămaseră împotmolite până în septembrie 1871, când Lanza ajunse din nou prim-ministru. Don Bosco își oferi bucuros serviciile, iar Lanza îi răspunse prin prefectul de Torino, căruia îi telegrafie:
      „Dacă preotul Bosco se găsește în localitate, invită-l la Prefectură și roagă-l să vină urgent la Firenze pentru a discuta cu mine asupra unei afaceri cunoscute lui. Aștept răspuns. LANZA.”
      Prefectul Victor Zoppi, ce abia de două luni fusese instalat la Torino, nu știa nici măcar unde e Oratoriul, nici ce relații putea să aibă primul-ministru cu un preot despre care auzise că ar fi unul din „dușmanii” Italiei noi. Fu trimis un curier special, căci Don Bosco se găsea la Lanzo, unde ar fi urmat să predice un curs de exerciții spirituale. Revenit la Torino, se prezentă Prefectului, care-i înmână intrigat telegrama:
      - Sunt lucruri confidențiale - îi zise el puțin rece - eu nu știu, nici nu întreb despre ce ar putea fi vorba.
      Don Bosco, pricepând că i-ar face o plăcere, îi dezvălui în linii generale secretul, sigur fiind că aceasta o să-l facă pe Prefect să-l sprijine în viitoarele sale propuneri. El știa că ministrul va cere ulterior informații asupra candidaților din Piemont.
      Atât fu de încântat Prefectul de încrederea ce i-o dovedise, încât ținu neapărat să-l prezinte doamnei; fin psiholog, Don Bosco îi aminti și doamnei prefect motivul ce-l adusese aici. Ea se simți nespus de onorată de binevoitoarea comunicare și-și uni laudele sale cu cele ale soțului său, pentru întreprinderea începută.
      Coborând scările, portăreasa îi ieși înainte lui Don Bosco și-i ceru în genunchi binecuvântarea, exclamând:
      - Dumnezeul meu, îmi pare că-l văd chiar pe Mântuitorul!
      Don Bosco se aprinse tot și-i veniră lacrimile în ochi:
      - Mai bine te roagă pentru mine și pentru sărmanul meu suflet!

3) Intervine Bismark!

      Ajuns și primit în audiență la Firenze, Don Bosco reaminti primului-ministru:
      - Excelența voastră, vă mulțumesc că mi-ați acordat această audiență. Bănuiți, desigur, motivul care m-a adus aici. Eu doresc binele Bisericii și al Statului, dar cred că Excelența voastră știe cine e Don Bosco și de aceea va fi știind că înainte de toate eu sunt catolic.
      Principial căzură de acord și, în aceeași zi, 22 iunie 1871, cu același tren, dar în compartimente diferite, luară drumul Romei.
      În 16 iunie, aniversându-se jubileul de un sfert de veac de pontificat roman al Sfântului Părinte, din cauza imensei afluențe de pelerini, prezența lui Don Bosco trecu de astă dată neremarcată.
      Deși convorbirile dintre Don Bosco și primul-ministru Lanza rămaseră secrete, Sfântul Părinte fusese informat de sosirea credinciosului său serv.
      Aflând de prezența lui Don Bosco, Sfântul Părinte o întrebă pe contesa Matilda de Romelley, născută Robbiano, domiciliată în Belgia, și care se găsea în audiență, dacă a văzut „Tezaurul Italiei”.
      Doamna îi răspunse că nici nu știe unde ar putea fi, dar că speră ca în una din zilele următoare, să poată vizita Tezaurul Vatican.
      Bine, dar înainte de toate Tezaurul Italiei ar trebui să-l vedeți. Dacă mâine veți veni aici o să-l vedeți. Acest tezaur este Don Bosco al nostru.
      Și de fapt, în ziua următoare Don Bosco fu primit în audiență specială, Sfântul Părinte arătându-se de o amabilitate paternă dusă până la duioșie. După ce-i raportă mersul tratativelor, ca și unele probleme ce priveau Societatea Saleziană, Pius IX îl însărcină să-i întocmească o listă de candidați episcopali, lucru ce-i dădu multă bătaie de cap până își putu culege informațiile necesare. În acest scop convocă și consultă, pe rând, diferiți prelați și vicari și, pe baza celor mai conștiincioase cercetări, întocmi lista cerută. În consistoriul din 27 octombrie 1871, Sfântul Părinte numea 40 de titulari. Deși Guvernul continua să le nege proprietățile episcopești, cel puțin de data aceasta nu-i mai împiedica să se instaleze din punct de vedere canonic. Și în fond, era lucrul principal.
      Sfântul nu se mulțumi cu atât și stăruia pentru a redobândi de la Guvern reședințele și celelalte drepturi episcopale, dar masoneria mirosi și porni o violentă contraofensivă prin campanii de presă, pamflete, ba chiar și atentate. Ca răspuns, abatele Bardessono publică în apărarea lui Don Bosco un opuscul fremătând de viață și de adevăr, pe care îl difuză în toate chipurile, inclusiv prin vânzătorii de ziare de pe străzile Torinului, în multe mii de exemplare.
      Tratativele fură reluate abia în 1873, după ce spiritele se mai potoliseră. În februarie, Lanza îl invită din nou la Minister în audiență. Mai erau de față miniștrii războiului și al cultelor, cu respectivii secretari. Discuția dură câteva ore în șir, trebuind să facă front împotriva celor șase. Dar Don Bosco, în loc să se piardă în silogisme, preferă să arate consecințele practice ce s-ar fi ivit, dacă e admis cutare și cutare principiu. Acest fel franc plăcu tuturor, dar și Don Bosco aproape se clătina pe picioare când ieși de acolo.
      Lucrurile rămaseră totuși baltă, căci, în iulie, Guvenul Lanza demisiona, urmându-i un Guvern Minghetti. Don Bosco își continuă mijlocirea și, în ianuarie 1874, totul părea pus la punct, mai ales că ministrul de resort Vigliani era cât se poate de sincer și binevoitor.
      Din nefericire însă, loja masonică prinse de veste, avându-și agentul său, un preot apostat, care reuși să priceapă ce însemna această continuă navetă între Ministere și Vatican.[254] Presa, zisă „liberală”, începu să facă iarăși gălăgie, după tactica bine cunoscută: pe Don Bosco îl elogiau până la exagerare, iar pe miniștrii îi atacau cu o virulență de neînchipuit. De cealaltă parte a baricadei, conservatorii intransigenți, prin organele lor de presă Voce della Verità și Observatore Cattolico, se năpustiră asupra bietului Don Bosco, gratificându-l cu cele mai injurioase epitete. Don Bosco duse unele din aceste articole, în care el era făcut „fariseu” și „găgăuță piemontez”, spre a i le arăta lui Pius IX, rugându-l să cheme la ordine pe corespondenții respectivi.
      - Ce vrei - îi răspunse - anumiți catolici nu mai ascultă nici de Papa.
      Din păcate, toată această gălăgie își avu nedoritul efect și peste hotare, tocmai la Berlin. Bismarck avea drept principiu faptul că anticlericalismul trebuie să fie pentru Germania un articol de export, îndeosebi în țările latine. Prusacul își dădea bine seama că nici o altă lovitură mai mortală nu se putea da acestor țări decât slăbirea armăturii tradiționale, a religiei și conștiinței catolice. Nu va fi, de altfel, tot aceasta și politica altor imperialiști?
      Într-o zi, pe când tratativele s-ar fi putut considera ca definitiv încheiate, Don Bosco merge la Parlament, pentru a avea oficial răspunsul definitiv de la ministrul Vigliani. Auzind despre prezența sa în incinta Parlamentului, câțiva deputați pătrunseră în camera (vecină sălii de dezbateri) unde se găsea Don Bosco și se apropiară cu mult interes spre a vedea „che razza di bestia fosse Don Bosco” (ce rasă de animal o mai fi și Don Bosco), cum se exprimase glumind chiar Sfântul, după ce văzuse mutrele uimite ale curioșilor ce-l înconjuraseră și-l fixau.
      Spre marea surpriză a tuturor, ministrul fusese chemat de secretarul Ambasadei Prusiei, care-i remise o telegramă fulger. Era de la Bismarck, ce se mira că Guvernul s-a și putut gândi la o conciliere cu Biserica și amenința cu toate trăsnetele Wilhemstrassului, în cazul că nu s-ar fi sistat totul imediat.
      - Bismarck se opune - mărturisi cu tristețe Vigliani revenind - iar destinul nostru politic atârnă din nefericire într-o prea mare măsură de Prusia.
      Abia în 1876 fu găsit un anumit modus vivendi prin concesii reciproce, ce făceau tolerabilă situația episcopilor italieni, deși soluția mulțumitoare nu va fi găsită decât prin Concordatul din 11 februarie 1929, anul beatificării lui Don Bosco.

4) Garanții ce nu garantează

      Chestiunea numirii episcopilor făcea parte integrantă și nu era decât unul din aspectele particulare ale mult mai complexei Chestiuni Romane.
      Războiul franco-prusac din 1870-1871, încheiat prin dezastrul de la Sedan și detronarea lui Napoleon III, adusese cu sine și retragerea garnizoanei franceze ce garantase integritatea Romei Pontificale. Odată cu pătrunderea trupelor italiene prin spărtura de la Porta Pia, în 20 septembrie 1870, și ocuparea Orașului Etern, înalții prelați și mulți membri ai Curții Pontificale îl sfătuiau pe Pius IX să se refugieze în altă parte. Papa ezita, dar ai săi insistau. Deși dădu ordin să se facă unele pregătiri de plecare, voi totuși să afle mai întâi părerea lui Don Bosco. Când ceilalți îl urgentau, le răspundea:
      - Încă nu, să așteptăm răspunsul lui Don Bosco.
      Printr-un curier de încredere, răspunsul veni astfel conceput:

      „SANTINELA ÎNGERULUI LUI ISRAEL SĂ RĂMÂNĂ LA POSTUL SĂU ȘI SĂ VEGHEZE MAI DEPARTE ASUPRA STÂNCII LUI DUMNEZEU ȘI A TEMPLULUI SFÂNT.”

      „Dar Italia era în dreptul său să ocupe Capitala”, vor spune unii.
      Tot ce se poate dar, „Est modus în rebus”, toate își au limitele lor. Încă din martie 1871, opt mănăstiri fuseseră evacuate și sechestrate, alte șaisprezece în august, și așa mai departe, sub pretextul că era nevoie, pentru autorități, de școli, cazarme, tribunale, magazii etc. Din minunata mănăstire Santa Croce in Gerusalemme de pildă, unde se păstrează sfintele moaște ale Crucii Domnului, s-a făcut staul pentru creșterea oilor de rasă.[255] Fie cineva oricât de anticlerical, dar aici nu se mai lovea în cler, ci de-a dreptul în Hristos și în întregul Creștinism.
      În iunie, cum relatează A. Amadei,[256] cele mai frumoase și spațioase mănăstiri și case religioase din Roma - mai bine de treizeci la număr - fuseseră ocupate și profanate, în timp ce în țară, episcopilor, după ce li se sechestrase tot, li se interzisese până și intrarea în eparhiile lor. Și vor mai fi totuși, capete ce susțin că, toate acestea, guvernanții nu le făcuseră decât din cel mai curat zel pentru „sfânta sărăcie evanghelică și pentru binele Bisericii...!”
      Alții, ce s-ar crede mai obiectivi ori cel puțin mai bine informați, vor rectifica: s-au comis, desigur, și unele excese, dar aceste samavolnicii nu se datorau legilor, ci abuzurilor puterii executive. Căci, sub aspect juridic, Sfântului Scaun i s-a creat o situație într-adevăr privilegiată, prin acea „capodoperă juridică” care a fost LEGEA GARANŢIILOR, ratificată de Parlament în 13 mai 1871, deci încă înainte de transferarea oficială a Capitalei la Roma (iulie 1871), „și noi - zic aceștia - nu înțelegem de ce Sfântul Scaun nici măcar o clipă nu a dat semne că s-ar gândi s-o accepte. Simplă intransigență habotnică, pentru că această Lege este „un adevărat monument al înțelepciunii și un adevărat postulat al jurisprudenței italiene moderne”.[257]
Așa vorbeau juriștii „liberali” de atunci. Încetul cu încetul, odată cu potolirea pasiunilor politice, s-a produs un reviriment în felul de a considera faimoasa Lege a Garanțiilor, chiar în tabăra liberalilor. Această Lege punea Sfântul Scaun „într-o situație de subordonare prost deghizată”, recunoștea organul liberal TEMPO, în 1921.[258]
„Dacă Papa ar fi primit această lege, el ar fi devenit un cetățean oarecare al Regatului Italiei, supus tuturor legilor Statului, ba n-ar fi sigur nici de situația sa în Italia, deoarece Legea Garanțiilor, fiind o lege internă, ar fi fost supusă tuturor modificărilor, ba chiar anulării, de câte ori i-ar fi plăcut puterii legislative”- scria Andrea Chiari, cunoscut ziarist italian.[259]
De fapt, Suveranului Pontif i se crease o situație de ospitalitate pretins regală, și atât, fără urmă de recunoaștere a Independenței și Suveranității Instituției universale al cărei șef este (articolele 1, 2, 3. )
În art. 5 se merge până acolo, încât se precizează că Suveranul Pontif are uzufructul palatelor apostolice din Vatican și Lateran, dar „Oaspetele” nu numai că nu are proprietatea acestora, ci i se pune condiția că nu cumva să se folosească rău de ele, înstrăinând ceva din muzeele, bibliotecile sau colecțiile de artă ce se găsesc în clădirile, vilele și dependințele susnumitelor palate, legea precizând chiar că ele sunt inalienabile!
      Cu un cuvânt, Suveranului Pontif i se denega, de fapt și de drept, suveranitatea adevărată și efectivă, pentru a-l mulțumi cu un simplu, și de tot fragil, tribut de onoare.
      Iată pentru ce Legea Garanțiilor nu putea fi acceptată decât modificând-o radical și făcând din ea obiectul unui tratat bilateral, prin care să i se garanteze Șefului Suprem al Bisericii Universale deplina sa suveranitate, prin recunoașterea unui teritoriu cât de mic, dar liber și suveran, precum și prin confirmarea tuturor privilegiilor juridice pe care suveranitatea le comportă pe plan internațional.
      Spinoasei Chestiuni Romane și anexei ei directe, situația civilă a Episcopatului Italian, nu generației lui Don Bosco îi fusese orânduit să le găsească soluția. El făcuse însă tot ceea ce în timpul său putea face căci, cum spune Mântuitorul, ,,altul este cel ce seamănă și altul cel ce seceră”,[260] deși nici unul, nici altul nu-și vor pierde plata.
      Cât era de iluzorie garanția pe care o oferea Legea aceasta, se vede și din faptul că, deși era o lege a sa internă, pe care Parlamentul o promulgase cu surle și trâmbițe, ori de câte ori devenea oneroasă, iar Guvernul era departe de a o respecta.
      Care a fost atunci rolul lui Don Bosco?
      Contribuția a fost dublă. El a pregătit mai întâi terenul viitoarei soluționări, ce se va face prin Concordatul de la Lateran din anul 1929. În al doilea rând, el a făcut nenumărate demersuri pe lângă guvernanții de atunci, spre a obține respectarea măcar în parte a garanțiilor pe care Legea le definise, dar care, în majoritatea cazurilor, rămâneau literă moartă. Erau garanții ce nu garantează, anume poate, pentru ca agitația spiritelor, de o parte și de alta, să fie cu atât mai vie...
      Dar ne oprim aici în legătură cu medierea lui Don Bosco pentru recunoașterea juridică și internațională a domeniului temporar al Sfântului Scaun, deoarece, dacă am intra în detaliile acestor îndelungate, numeroase și anevoioase demersuri, am ajunge prea departe.

5) Rostul definițiilor dogmatice

     Cea de a doua problemă ce tăcu din Don Bosco santinela fidelă a Romei - problemă de ordin spiritual - a fost convocarea Conciliului Vatican I, deschis la 8 decembrie 1869 și suspendat în 18 iulie 1870, din cauza izbucnirii războiului franco-prusac. Ultima ședință neplenară fu ținută la 1 septembrie 1870, iar în 20 septembrie, cum spuneam, trupele piemonteze ocupau Roma.
      Conciliul Vatican I, cel de al XX-lea ecumenic, întruni un mai mare număr de episcopi decât oricare din sinoadele ecumenice precedente și atrăgea atenția lumii întregi, îndeosebi prin una din temele speciale pe care le va dezbate, aceea a INFAILIBILITĂŢII PAPALE.
      Infailibilitatea! S-ar putea rosti un cuvânt ce să evoce icoane mai fantastice în închipuirea atâtor răsăriteni? S-ar putea găsi o temă în legătură cu Papa, ce să trezească mai multă acrime în discuții și mai mult scepticism în sufletele atâtor creștini decât infailibilitatea?
      Un distins intelectual, ce făcuse Teologia la Sibiu, ne pusese odinioară întrebarea peremptorie și decisivă, credea el: „Când a fost definită?” pentru a dovedi prin aceasta că e o invenție nouă și că înainte nu exista. Ca și când faptul că înainte de Columb se ignora existența și harta Americii ar implica neapărat și inexistența acelui continent! Sau ca și când miliardele de nebuloase extragalactice ar fi fost inexistente acum câteva secole, din cauză că telescoapele și mijloacele moderne, de explorare a Universului, nu erau încă descoperite!
      Aceste universe-galaxii, hoinare prin nebănuitele imensități ale spațiului, străluceau tot atât de puternic și de liniștit și își urmau imuabilul lor traseu și acum câteva sute de ani, când aparatele și mijloacele modeme de investigație astronomică nu apăruseră, ca și acum câteva milioane de ani, pe când omenirea nu era încă niciunde.
      Definirea infailibilității sau a oricărui alt adevăr ca revelat s-ar putea compara cu ceea ce este catalogarea modernă prin fotografiile ultramărite și precise în astronomia actuală. Mai precis, rostul Conciliilor ecumenice și al definițiilor dogmatice este, în Teologie, asemenea cu ceea ce sunt în Astronomie „SELECTED AREAS”-urile lui CAPTAIN (adică ariile cerești selectate) - porțiuni alese ale hărții cerului astronomic. Acest astronom, constatând că omenește e imposibil să se inventarieze și catalogheze perfect toate regiunile bolții cerești și că, pe de altă parte, nu toate constelațiile prezintă un egal interes pentru elucidarea tainelor universului cosmic, a ales anumite porțiuni mai interesante ale hărții cerului, pe care le-a supus unor cercetări metodice și exhaustive, pe cât îi permitea ansamblul instrumentelor de ultimă perfecționare ale astronomiei moderne. Nu înseamnă că astrele altor regiuni ale bolții nu ar străluci și ele sau că nu ar prezenta vreun interes, ci doar atât că motive științifice deosebite i-au determinat pe astronomi să se ocupe cu precădere de anumite regiuni cerești, pe care le-au considerat preferabile celorlalte.
      La fel fac și Conciliile. Faptul că atenția lor a fost fixată de preferință asupra unora sau altora din adevărurile conținute în depozitul Revelației nu înseamnă câtuși de puțin că alte regiuni ale acestuia nu ar fi interesante și susceptibile de a fi și ele definite, ci doar atât că ceasul voit de Dumnezeu pentru a fi catalogate explicit, adică vorbind tehnic, pentru a fi definite dogmatic, nu a bătut încă.[261]
      Dacă prin definițiile dogmatice se aduce ceva nou, această noutate privește exclusiv cunoașterea noastră, catalogarea noastră, iar nu adevărul în sine, așa după cum și astrele nu prin catalogarea astronomiei pământești își identifică și dobândesc existența. Și în etapa premergătoare identificării, pe când nu fuseseră catalogate încă, ele nu au fost întru nimic mai puțin astre, căci, prin catalogare, doar cunoștința astronomilor câștigă un punct în plus, iar nu astrele, așa după cum definirea unui adevăr drept dogmă de credință este un progres al adevărului cunoscut de teologi, iar nicidecum al Adevărului în sine.
      Din 1870 încoace, și infailibilitatea este un astfel de adevăr „catalogat”. Ceea ce nu e un lucru nou, odată ce admiți, dumnezeirea lui Isus Hristos. Căci dacă Mântuitorul e Dumnezeu și Biserica a fost instituită de Dânsul, în nod necesar EL trebuia să-și înzestreze Mireasa cu prerogativa infailibilității, pentru a nu putea fi învinsă de Porțile Iadului și pentru a o face capabilă de a-și îndeplini misiunea divină ce i-o încredința.
      Hristos-Adevărul nu poate greși, și El a împărtășit Apostolilor Săi această prerogativă: „Cei ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă; și cel ce vă nesocotește pe voi nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”; iar lui Petru în special: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă, cum se cerne grâul, iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu scadă credința ta, și tu oarecând întorcându-te să întărești și pe frații tăi.”[262] Deci a asculta de Apostoli în unire cu Petru înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu. De aceea Petru și Biserica nu pot greși, căci altfel vina greșelii s-ar imputa lui Dumnezeu însuși.
      Oricât ar fi unii răsăriteni de potrivnici acestui adevăr, dacă sunt creștini, ei înșiși admit că Biserica e infailibilă cel puțin în anumite împrejurări, cum e cazul primelor șapte Concilii Ecumenice. Or, din clipa în care existența acestei prerogative divine e admisă pentru Biserică, faptul că noțiunea e mai restrânsă sau mai largă, de la Răsărit la Apus, nu schimbă întru nimic substanța lucrului. Este o simplă chestiune de termeni. Cert rămâne faptul că ea este admisă, iar felul în care e definită și circumscrisă, restrângând-o sau extinzând-o, este o problemă neesențială, de pur amănunt.
      De unde provine atunci opoziția, mai mult sau mai puțin acerbă, și resentimentele pe care le trezește acest cuvânt?
      Secretele inimii - și s-ar putea adăuga, ale vieții omului - sunt nepătrunse. Cine fuge de adevărul curat și expus obiectiv își are probabil motivele lui ca s-o facă. Nici nu e nevoie de rea-credință, căci patimile, prejudecățile și mai ales ignoranța sunt suficiente.
      Cum să nu combați infailibilitatea, când dintr-o totală lipsă de cunoștințe sau de scrupule o identifici cu impecabilitatea? Infailibilitatea ar fi - după astfel de ignoranți și analfabeți - facultatea ce ar avea-o Papa de a nu păcătui!
      Or, infailibilitatea, adică prerogativa divină de a nu comite, în calitate de șef suprem al Bisericii, erori doctrinale, nu are nimic de-a face cu viața personală a Papei. Dacă e păcătos, se va osândi mult mai adânc decât alții, dar vorbind Bisericii Universale, în calitatea sa de Păstor suprem, el nu poate defini nimic greșit în materie de credință sau moravuri. Deci infailibilitatea nu e altceva decât păstrarea neștirbită și necontaminată de erori a Depozitului Sacru al adevărurilor de credință și de morală revelate, în virtutea asistenței speciale a Spiritului Sfânt, promise de Mântuitorul Bisericii conduse de Petru și urmașii săi.
      Dar sunt trei lucruri de precizat, pentru a delimita exact domeniul specific al infailibilității:
      1. Infailibilitatea nu privește decât exclusiv adevărurile de credință și de morală. De aceea, chestiunile disciplinare, și, cu atât mai vârtos teoriile filosofice și științifice, nu se află în sfera acestei prerogative, afară de cazul că ele ar fi într-o conexiune atât de intimă cu adevărurile revelate, încât negarea lor ar echivala cu a pune la îndoială adevărurile revelate însele.
      2. În al doilea rând trebuie notat că, pentru a se bucura în mod efectiv de această prerogativă, Conciliul sau Papa trebuie să vorbească în anumite condiții bine precizate. Nu tot ce se spune într-un Conciliu Ecumenic e infailibil, ci exclusiv declarațiile pe care Părinții le consideră și le aprobă în mod explicit ca atare.
      La fel, nu tot ce învață un Papă în legătură cu credința sau cu morala e lipsit de greșeală, ci exclusiv ceea ce el definește ex cathedra adică „atunci când, îndeplinindu-și rolul său de Păstor și învățător al tuturor creștinilor, în virtutea supremei sale autorități apostolice, Pontificele Roman definește o doctrină ce aparține credinței și moravurilor ce trebuie ținute de Biserica Universală”, cum se exprimă Conciliul Vatican însuși.
      Mai amintim că, alături de învățământul acesta extraordinar ce angajează indiscutabil și direct infailibilitatea, Biserica mai are un „învățământ ordinar”, ce cuprinde un anumit număr de adevăruri ce, deși n-au format nicicând obiectul unei definiții ex cathedra, constituie totuși patrimoniul Dogmatic al Bisericii, din care se alimentează credința credincioșilor, „fără contestație posibilă”, ca să ne folosim de o formulă a Pr. Gillet O. P.[263]
      3. În afară de aceste cazuri solemne, în care Conciliul sau Suveranul Pontif își angajează întreaga lor autoritate, ei pot propune și învăța, prin ei înșiși sau prin Congregațiile Romane, dar fără a-și pune în joc infailibilitatea. Nu înseamnă că în aceste cazuri nu trebuie să te supui acestor decizii, ci doar atât că nicăieri nu este scris că în aceste circumstanțe ei nu ar putea greși, cum scrie Vieujean.[264]
      Iar când este vorba de simple decrete disciplinare,[265] nu trebuie vorbit de adevăr sau eroare, ci doar de oportunitatea sau inoportunitatea lor, și atât. Greșelile de guvernământ nu sunt erori dogmatice. Or, Biserica n-a primit infailibilitatea decât pentru acestea din urmă. Pentru toate celelalte chestiuni, de conducere și de administrație, nimeni nu i-a promis niciodată că vor fi perfecte toate.
      Dar chiar astfel precizată noțiunea și conținutul infailibilității, unii Papi și unele Concilii mai sunt totuși cu vehemență atacate, pentru unele pretinse decizii ale lor, și aceasta din cea mai crasă ignoranță și dezinformare. Studiind și cercetând mai de aproape istoria și evoluția chestiunii controversate, se constată că respectivul Papă sau Conciliu n-au zis nimic din ceea ce, în mod greșit ori chiar tendențios, li se atribuie.

6) „Glasul Cerului către Păstorul Păstorilor”

      Revenind la Conciliul Vatican I, e bine să se știe că el nu a fost întru nimic convocat în vederea definirii infailibilității, ba mai mult, acest punct, Papa nici nu-l înscrisese în schemele preliminare ale Conciliului. (Se numeau scheme, ceea ce noi am numi cu ordinea de zi a temelor ce urmau să fie dezbătute; Părinții urmau să le examineze și discute în ședințele Conciliului conform planificării stabilite. )
      Cum s-a ajuns atunci la includerea temei pe agendă și la definirea ei dogmatică?
      A fost de ajuns ca o anumită publicație catolică să ridice chestiunea și să-și exprime dezideratul ca acest punct să fie definit drept adevăr de credință de către viitorul Conciliu pentru ca să se stârnească spontan cele mai aprinse polemici între teologii, istoricii și gânditorii catolici. Tema plutea oarecum în aer și mulți, ce erau de părere că acesta ar fi fost de fapt adevăratul scop al convocării Conciliului, luaseră hotărât poziție pro sau contra oportunității acestei definiții. Cele două tabere admiteau, ambele, substanța adevărului, dar unii, în frunte cu Mgr. Dupanloup, episcopul de Orléans (Franța), argumentau cu înverșunare împotriva oportunității definiției. În drum spre Roma, el se opri în Piemont pentru a-i vizita pe episcopii de aici, pentru a-și face aderenți și a-i câștiga pentru propria-i teză. De fapt reuși să-i convingă pe episcopii de Biella, Ivrea, Pinerolo și chiar pe arhiepiscopul de Torino, Mgr. Lorenzo Gastaldi; episcopul de Saluzzo ezita încă.
      Dușmanii infailibilității nu se mulțumiră doar cu atât, ci își publicară un ziar propriu „Concilio Ecumenico”, în care unii din colaboratori nici nu se mai opreau la combaterea oportunității definiției, ci pur și simplu contestau și negau adevărul în sine.
      Publicațiile „Unità Cattolica”, „Civiltà Cattolica” etc. îi combăteau cu vioiciune și efect, militând în favoarea definiției.
      Spiritele fiind prea agitate, Roma nu putea să mai tacă și, în acest fel, tocmai cei ce se opuneau au provocat definirea, cum s-a exprimat lapidar arhiepiscopul de Malines (Belgia), cu un cuvânt rămas celebru: „QUOD INOPPORTUNUM DIXERUNT, NECESSARIUM FECERUNT”: adică, prin forța de a tot repeta că definiția e inoportună, ei au făcut-o necesară!
      Adversarii credinței nu-și dau seama că Dumnezeu se știe servi și de opoziția și de uneltirile lor, pentru a promova triumful final al Binelui și al Adevărului. Că definirea nu fusese programată în prealabil se vede și din faptul că ea nici nu s-a realizat decât abia în ultima ședință plenară a Conciliului, cea din 18 iulie 1870. Cu excepția inițială a numai doi dintre Părinți, toți ceilalți au răspuns afirmativ. Dar și cei doi, văzând rezultatul deliberării Conciliului, încă în aceeași ședință se raliară și ei spontan unanimității celorlalți, aclamând definirea.
      Dar care a fost partea lui Don Bosco în toată această problemă?
      În 5 ianuarie 1870, treaz fiind, în propria cameră, Don Bosco avu o viziune în care i se revelă iminenta cădere a Parisului și a Romei, dar mai ales era însărcinat din partea Cerului cu un mesaj către Sfântul Părinte. Deși îl primise în ajunul Botezului Domnului, și două săptămâni mai târziu pornise spre Roma, el nu se grăbi cu transmiterea mesajului primit. Voia întâi să se convingă că nu e o simplă invenție sau un joc al imaginației sale. De aceea, în prima audiență, când îl chemase chiar Sfântul Părinte, nici nu aminti nimic.
      În a doua însă, la 12 februarie, se decise să vorbească. Ce i-a spus Sfântului Părinte, noi nu știm, dar nenorocirile prevestite ca iminente pentru Roma și Paris încă în același an îl impresionară atât de mult pe Pius IX, încât îl întrerupse:
      - Ajunge, ajunge! altfel nu voi mai putea nici dormi.
      În ziua următoare, Papa îl chemă din nou, dar Don Bosco plecase urgent, din motive pe care le vom expune mai jos.
      Ceea ce pe noi ne interesează aici e partea privitoare la Conciliu, din care ni s-a păstrat, din fericire, un fragment scris chiar de mâna Sfântului:
      „Glasul Cerului către Păstorul Păstorilor: Tu ești împreună cu sfetnicii Tăi în marea adunare, dar dușmanul Binelui nu stă o clipă liniștit; el recurge și folosește împotriva Ta toate măiestritele sale viclenii. Va semăna zâzanie printre sfetnicii Tăi și-ți va ridica dușmani chiar dintre fiii mei. Puterile veacului vor vărsa foc și vor vrea, păzitorilor Legii mele, cuvintele să le fie sufocate în gâtlej. Aceasta nu se va întâmpla. Vor face rău, rău lor înșele. Tu zorește-te: dacă greutățile nu se dezleagă, taie-le! Dacă vei fi îngrijorat, nu te opri, ci continuă până capul hidrei eroarei va fi retezat. Această lovitură va face să se cutremure pământul și iadul, dar lumea va fi mântuită și toți cei buni vor jubila.
      Adună-ți în jurul Tău sfetnicii, chiar și numai doi, dar oriunde ai merge, continuă și termină opera, opera ce ți s-a încredințat. Zilele aleargă repede, iar anii tăi se apropie de numărul stabilit, dar Marea Regină va fi totdeauna marele tău ajutor, și precum în trecut, așa și în viitor, va fi de-a pururi MAGNUM ET SINGULARE IN ECCLESIA PRAESIDIUM (Marele și, prin excelență, specialul scut puternic al Bisericii).”
      Din clipa în care Don Bosco se convinse că Cerul însuși dorea definirea, s-a pus trup și suflet în slujba infailibilității, așa cum o mărturisește Don Rua, Can. Anfossi și alții, reușind să-i convingă pe mulți.
      Între alții, prietenul lui Don Bosco, Laurențiu Gastaldi, episcop de Saluzzo, fire ușor impresionabilă, se lăsase subjugat de elocința Monseniorului Dupanloup, ce susținea că definirea, în mod inevitabil, ar fi produs cele mai nefericite efecte pe planul politic și religios. Se află chiar din culise că Gastaldi pregătise tocmai un impunător discurs contra infailibilității și pe care urma să-l rostească într-una din proximele ședințe.
      Don Bosco îl căută imediat și, dată fiind inteligența și temeinica sa pregătire teologică și istorică, îl convinse contrariul. Spre uimirea tuturor, acesta, când îi veni rândul la cuvânt, pronunță o pledoarie atât de viguroasă pentru oportunitatea definiției, încât a trecut în istoria Conciliului drept unul din cei mai convingători și eficace susținători ai tezei până ieri combătute.
      La fel îl convinse și pe Mgr. Gailetti din Alba etc.

7) O farsă și o invitație cu tâlc...

      E nostimă și discuția avută cu Mgr. Audisio, istoric bisericesc bine cunoscut, pe atunci canonic la Sfântul Petru din Roma.[266] După două ore de discuții, intrând mai mulți prelați și teologi savanți (între care Pr. Perrone etc. ) Guglielmo Audisio atacă direct tema infailibilității, făcând o adevărată demonstrație de erudiție și elocință, vorbind mai bine de o oră.
      Don Bosco îi elogie amabil erudiția și adăugă că, întrucât Istoria nu era specialitatea sa, el se va mulțumi cu un argument din autoritate, dar a unei atari autorități, încât Audisio însuși îl va accepta cu toată credința.
      - Dar cine e acesta? Eu nu împărtășesc opiniile nimănui, când sunt contrare celor ale mele.
      - Când veți ști despre cine e vorba, răspunse zâmbind Sfântul, vrând-nevrând veți ceda.
      - Nicidecum, dar să-i auzim mai întâi argumentele.
      Don Bosco, cu calmul său de zile mari, luă un volum, îl deschise și începu să citească. Era un comentariu teologic splendid asupra cunoscutului pasaj în care Sfântul Leo Marele tratează despre asistența Spiritului Sfânt promisă de Evanghelie lui Petru și Urmașilor săi în magisterul lor.
      Audisio, nevăzând titlul cărții, ascultă la început indiferent, apoi deveni tot mai atent și, după alte câteva fraze, sări în picioare ca ars și, apropiindu-se, încercă să smulgă cartea din mâna lui Don Bosco. Acesta observase la timp și, apărându-și cartea, continuă să citească. Când termină comentariul, spre uimirea tuturor, le arătă titlul cărții: „Storia religiosa e civile dei Papi” de Guglielmo Audisio, Roma, 1865.
      - Mi-ai făcut-o - zise înciudat Audisio. Dar eu mi-am schimbat părerea de acum cinci ani!
      - Aceasta e o chestiune pur subiectivă, căci argumentele aduse în sprijinul tezei au aceeași valoare și forță obiectivă neschimbată de pe vremea lui Leo Marele, în 1865, acum și întotdeauna!
      Ceilalți se distrară copios de inteligenta farsă, în timp ce Audisio rămase cătrănit și umilit, dar cel puțin i se închisese gura. Și a fost un mare bine, căci nu toți cei ce luau parte la Conciliu aveau cunoștințele, inteligența și prezența de spirit a lui Don Bosco, și ușor se lăsau impresionați de erudita argumentare a lui Audisio. Or, e lucru verificat de istorie că elocință cauzelor greșite sau pierdute răscolește mai puternic, impresionează mai adânc, e mai sugestivă și mai apropiată de înțelegerea oamenilor tocmai fiindcă cei mai mulți nu sunt decât un ghem de zbucium și patimi, și acest gen de elocință are o mai mare priză asupra lor decât ar putea avea pledoaria cauzelor juste.
      Pius IX fu atât de impresionat de rodnicia muncii depuse de Don Bosco în acele zile, încât îl și întrebă:
      - N-ai putea să lași Torino și să vii să te stabilești definitiv la Roma? Opera ti-ar suferi oare?
      - Preafericite Părinte, nu ar suferi, ci aceasta ar fi ruina ei!
      Prea mult își iubea Don Bosco copiii pentru a-i putea părăsi. Paternitatea spirituală a Sfinților e de o duioșie și trăinicie în fața căreia cea firească, oricât ar fi de adâncă, nu mai pare decât o simplă umbră (afară de cazul că părinții înșiși s-ar apropia de sfințenie). Așa cum stă mărturie intensa corespondență din acel timp, anumite lucruri din Oratoriu el le vedea ca și cum ar fi fost de față la Torino, iar directivele pe care le dădea lui Don Rua și celorlalți superiori erau întru totul bazate pe realitate.
      Să nu se creadă însă că toată lumea i se pleca lui Don Bosco pe când mai era în viață! Sfinții, deși sunt Sfinți, până mai sunt pe pământ ei nu sunt recunoscuți ca atare, ci abia după moartea lor. În ființa lor, lumina divină e ca flacăra soldaților lui Ghedeon la cucerirea Ierihonului, abia după ce vasul de lut a fost spart apare lumina în toată strălucirea ei. În cazul Sfinților, lutul ce împiedică deplina lumină este chiar trupul lor. Or, cu prilejul acestei călătorii la Roma, s-a repetat sub o altă formă tentativa de a-l discredita, așa cum odinioară cei doi canonici din Torino încercaseră să-l interneze la balamuc.
      Iată împrejurările. La începutul lui 1870, pe buzele tuturor era întrebarea: „Ce se va întâmpla?” Don Bosco le destăinuise prietenilor săi dezastrul Franței și căderea Parisului, retragerea trupelor franceze din Roma și ocuparea ei de către piemontezi. Zvonul acestor preziceri se răspândi, ajungând prea curând și la urechea câtorva prelați prea puțin binevoitori lui Don Bosco. Dar acestea mai că le-ar fi trecut cu vederea, însă când Don Bosco prezise că Pius IX va depăși cei 25 de ani de Pontificat Roman ai Sfântului Petru (de fapt el fu primul Papă ce-i depăși, și încă cu 7 ani, 1846-1878), li se păru că e în joc credința însăși.
      Apoi prea se vorbea de anumite haruri miraculoase, obținute în urma binecuvântărilor sale, și prea era mare afluența ce-l înconjura, ca pe un făcător de minuni. Dacă vrea popularitate, să și-o caute la Torino, dar la Roma, astfel de scene sunt deplasate. Mai ales că nici tentativa de a pune la index lucrarea asupra Centenarului Sfântului Petru nu fusese uitată.
      Cert este că „binevoitorii” reușiseră să-l pună într-o lumină nefavorabilă și Sfântul Oficiu voia să-i ceară explicații. Pentru a-l face să vină mai ușor, a fost ales una din bunele sale cunoștințe de la Sfântul Oficiu. Acesta îl vizită de două ori, invitându-l, dar Don Bosco îi răspunse și a doua oară că va veni bucuros, dar mai întâi să i se dea citație în scris, arătând și motivele pentru care e chemat.
      Trimisul socoti că nimic nu era mai just decât aceasta, dar el abia plecase și Don Bosco își făcu valizele și cu primul tren o porni spre Firenze. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, adversarii săi ar fi jubilat la ideea de a putea răspândi chiar și numai vestea că el apăruse în fața Sfântului Oficiu. Rapiditatea sa de spirit și de acțiune, îl salvase și acum, ca și odinioară la Torino.
      Pius IX, cu o zi înainte, când Don Bosco începuse să-i dezvăluie unele din evenimentele viitoare ale anului 1870, îl întrerupsese:
      - Ajunge, altfel nici nu voi mai putea dormi.
      În ziua următoare, dornic de a afla totul, trimisese să-l cheme, dar era prea târziu: în aceeași dimineață, Don Bosco plecase.
      Când Pius IX auzi motivul acestei plecări neașteptate râse, și râse din inimă.

8) Scrisori interceptate

      Șapte ani mai târziu, în 7 februarie 1877, la orele 3: 30 dimineața, Don Bosco avu o nouă viziune, în care i se spunea că la anul, la aceeași oră, Pius IX nu va mai fi. De aceea, el luă drumul Romei, încercând să mai vorbească o dată cu marele sau binefăcător.
      Din partea sa, Pius IX îi scrisese de mai multe ori lui Don Bosco, dar nici un răspuns. „Dar ce i-am făcut eu lui Don Bosco? exclamă suspinând Sfântul Părinte. De trei ori i-am scris și tot nu-mi răspunde!”
      Don Bosco, la rândul, său se întreba, de ce la toate scrisorile sale Roma tăcea mereu.
      Explicația e foarte simplă: adversarii lui Don Bosco din Torino își câștigaseră complici chiar în Palatele Apostolice, și corespondența amândurora era supravegheată și interceptată! De trei ori mai încercă Don Bosco să obțină o audiență, dar i se respinse sistematic cererea. Iar Pius IX se plângea, la rândul său: „Știu că Don Bosco e în Roma și el nici măcar nu vine să mă vadă! Și am lucruri atât de importante să-i spun. Eu nu l-am tratat așa pe Don Bosco, nu! Eu l-am tratat mai bine!”.
      Înainte de plecarea sa din Torino, Don Bosco prezisese câtorva intimi apropiata moarte, atât a Regelui cât și a Papei. Regele muri de fapt în 9 ianuarie 1878, iar Pius IX în 7 februarie 1878, la ora indicată de viziunea de acum un an. Viziunea profetică e cu atât mai semnificativă, cu cât cu 5 zile înainte, în 2 februarie, la aniversarea a 75 de ani de la prima sa Sfântă împărtășanie, Sfântul Părinte îi primise în audiență pe parohii Romei și pe reprezentanții ordinelor călugărești, ce-i ofereau obișnuitele lumânări.[267]
      Papa le vorbi cu multă efuziune, insistând îndeosebi asupra instruirii religioase a copilașilor. În aceeași zi, nenumărați copii de pretutindeni se rugaseră și se cuminecaseră pentru Sfântul Părinte, și rugăciunile acestor suflete nevinovate vor păzi sufletul îngerescului pontif spre plaiurile îngerilor.
      Chiar după moartea lui Pius IX, Don Bosco mai avu o mângâiere din partea marelui Papă. În 27 ianuarie, disperând de a mai putea fi primit în audiență, el ceruse Sfântului Părinte, prin mijlocirea unui prieten căruia i se acordase audiență, titlul de comandor al Ordinului Sfântului Gregoriu Marele pentru contele Prospero Balbo, distins binefăcător de-al său. Spre uimirea sa, cererea nemaifiind interceptată, căci fusese dusă personal, el primi ulterior diploma iscălită chiar de Pius IX, purtând însă data de 28 ianuarie 1878.
      Pe Pius IX, pe care nu reușise să-l mai vadă în viață, îl contemplă pe catafalc în Basilica San Pietro. A fost expus mai multe zile, însă Don Bosco nu reușise să ajungă la rând decât în 12 februarie. Îi sărută cu venerație și strângere de inimă piciorul marelui și sfântului defunct și se rugă îndelung. Câte amintiri nu-i copleșeau inima! Mai ales că îl pierdea tocmai într-unul din momentele cele mai critice pentru opera sa. Un cuvânt să-i mai fi spus, măcar un gând de adio! Nimic!
      Dar de ce îngăduie Dumnezeu astfel de încercări chiar și Sfinților Săi? Tocmai pentru că sunt Sfinți, căci aurul în foc se purifică. Răuvoitorii și complicii își vor avea ce-i al lor, dar de răutatea lor se servește Dumnezeu, pentru a-i purifica mai deplin pe aleșii săi. Și dacă Iscarioteanul, chiar lângă Isus, tot Iuda a rămas, de ce să fim naivi și fățarnici pretinzând perfecțiunea de la toți oamenii Bisericii? Pentru asta, Dumnezeu ar trebui să le răpească libertatea, căci numai atunci oamenii nu ar mai abuza de ea. Și chiar îmbrăcați în sutană, unii preoți tot oameni rămân.

9) Un conclav cu istoric

      Prezența lui Don Bosco la Roma, în aceste împrejurări, a fost providențială. Preocuparea principală a colegiului cardinalilor era de a ști dacă se va putea ține sau nu nestingherit Conclavul la Roma. Ei aveau toate motivele să fie îngrijorați în urma atitudinii anumitor consilii și întruniri oficiale și de stradă. Presa zisă liberală, în ciuda Legii Garanțiilor ce interzicea orice amestec în problemele interne ale Bisericii, îndemna Guvernul italian să nu scape prilejul de a-și impune voința. În agitații abil conduse din culise, manifestanții strigau pe străzi: „Jos Garanțiile”, adică Legea Garanțiilor.
      De la astfel de oameni te puteai aștepta la orice. O bandă de sicari, tocmiți de Lojile masonice, încercaseră să arunce în Tibru chiar sicriul lui Pius IX, la trecerea convoiului funebru peste podul Castelului San Angelo. Se vărsă și sânge din belșug, dar anticlericalii își făcuseră socotelile uitând că mai există pe lume și un tineret catolic. Aceștia au fost la înălțime și ceilalți o plătiseră scump.
      Însă, oricum, astfel de precedente dădeau de gândit și era de o importanță covârșitoare aflarea intențiilor oficiale ale Guvernului. Din clipa în care Sfântul Scaun nu mai avea un teritoriu al său propriu, Suveranitatea efectivă nu mai era decât o simplă amintire, spre marea satisfacție a celor ce confundă sărăcia evanghelică, privită ca virtute pe plan personal, cu mizeria ca aservire socială și înrobire politică.
      De aceea, Decanul sacrului colegiu, Cardinalul De Pietro, ce-l cunoștea și aprecia pe Don Bosco încă de pe când purpuratul era doar episcop de Albano, îl însărcina să sondeze dispozițiile miniștrilor. Cardinalul îi aminti lui Don Bosco că înainte cu șapte ani, actualul ministru de Interne, Francisc Crispi, pe atunci deputat, cu prilejul discuției Legii Garanțiilor, susținuse aprig, în plin Parlament, necesitatea pentru Guvernul italian de „a supraveghea” Conclavul.[268] Însă ce înțelegeau politicienii prin acest termen, inocent în aparență, o pricepe oricine...
      Don Bosco ceru mai întâi audiență ministrului de Justiție Mamiani, de a cărui resort ținea problema, dar acesta îl primi cu o mojicie rară.
      Deși erau vechi cunoștințe, ministrul nu-și întoarse nici măcar o dată fața spre el. La toate întrebările respectuoase ale Sfântului, el răspundea sec, batjocoritor și cu dispreț. Don Bosco se retrase calm și demn, dar nu înainte de a-i fi spus că, dacă nu altceva, tot ar mai fi trebuit să dea dovadă de un pic de civilizație și bună creștere, prin a respecta în dânsul cel puțin pe cei ce l-au trimis.
      De fapt principalul scop era de a iscodi intențiile lui Crispi. Ministrul de Interne îl primi nu mai puțin deplorabil, prefăcându-se că nici nu l-ar cunoaște și vorbindu-i de sus și cu dispreț.
      Totuși, până la sfârșit, ministrul intui că Don Bosco nu se interesa din pură curiozitate și voi să afle cine 1-a trimis. Don Bosco îi răspunse calm:
      - Despre asta nu mă întrebați. Eu am nevoie de un răspuns prompt și imediat.
      Dacă Guvernul nu intenționează să garanteze absolută libertate Conclavului, eu trebuie să o știu imediat. Cardinalii vor să ia o hotărâre fără amânare. Puteți însă ști că pentru orice eventualitate, s-a prevăzut și pregătit totul și Conclavul se va întruni la Veneția, Viena, Avignon sau altundeva, după cum va fi cazul. Îmi permit însă să atrag atenția Excelenței voastre că e în interesul vostru ca Papa să fie ales la Roma.
      Domnii miniștri să nu uite Legea Garanțiilor ce mai e în vigoare și că puterile europene urmăresc cu deosebită atenție desfășurarea unui eveniment ce interesează lumea întreagă.
      Don Bosco lovise cuiul în cap.
      Crispi rămase îngândurat și, dându-și seama de reacția internațională ce ar urma și că din toate punctele de vedere Guvernul nu ar avea decât de pierdut, își reveni, se ridică în picioare și-i întinse mâna lui Don Bosco:
      - Spuneți Sacrului Colegiu că Guvernul va respecta și va face să fie respectat Conclavul și-l asigură că nimic nu va tulbura ordinea publică.
      Apoi șezu din nou și, de astă dată, îl invită și pe Don Bosco să ia loc și-l întrebă devenind dintr-o dată afabil:
      - Deci dumneavoastră sunteți Don Bosco? Și începu să-și depene amintirile din Torino, de acum 26 de ani, pe când el era un biet exilat politic și locuia în Via delle Orfanele, lângă Consolata.
      - Don Bosco, nu vă mai amintiți? Când eram refugiat la Torino, mai cercetam și eu Oratoriul, ba m-am și mărturisit și eu de mai multe ori la dumneavoastră?
      - Nu-mi mai amintesc - îi răspunse blând Sfântul - dar eu și astăzi vă mai stau bucuros la dispoziție...
      Convorbirea continuă despre Oratoriu, Opera Saleziană, sistemul preventiv, iar Crispi își destăinui apoi toată odiseea sa politică. În 1848 fusese ales deputat la Palermo dar, odată cu întoarcerea temporară a Burbonilor în Sicilia, el trebui să se refugieze la Torino, focarul Rissorgimentului. Ce ani de mizerie! Încercase să trăiască de pe urma scrisului și apoi ca notar comunal, dar nimic nu-i reușea, și de aceea recurse la ospitalitatea lui Don Bosco pentru mai bine de o lună și jumătate, și chiar la caritatea sa, ce ajunse până la a-i procura ghete refugiatului sicilian.
      Acum rolurile se inversaseră: fostul său binefăcător aștepta răspunsul pribeagului de altă dată, ce devenise între timp ministrul de Interne al Italiei întregite!
      Cardinalii găsiseră răspunsul Ministrului mulțumitor și Crispi se ținu de cuvânt. Agitațiile publice și tulburările conteniră într-o clipită, căci el era mână de fier.
      Liniștindu-se spiritele, se începură febril pregătirile pentru Conclav. În aceste împrejurări, Don Bosco se învârtea prin galeriile Vaticanului, căutându-l pe Eminența sa Cardinalul Simeoni, prefect al Congregației de Propaganda Fide. Ce priveliște unică se oferea ochilor săi! Splendida și spațioasa Capelă Sixtină, ca și sălile alăturate, deveniseră un uriaș șantier, în care mișunau peste tot zidari, tâmplari, mecanici etc., ce lucrau de zor, zi și noapte. Construiau celulele prescrise pentru adăpostirea câtorva sute de persoane: cardinalii alegători și cei atașați serviciului lor. Căci, pentru a asigura totala izolare și excluderea oricăror influențe sau ingerințe externe, și personalul de serviciu este închis în Conclav, până ce fumul alb dă semnalul că alegerea noului Papă e lucru împlinit.
      În timp ce Don Bosco rătăcea prin acest șantier, la o întorsătură a unei scări se întâlni pentru prima dată cu Cardinalul Ioachim Pecci, ce fusese însărcinat de colegii săi cu conducerea lucrărilor șantierului. Toți îi admirau iscusința, energia și rapiditatea cu care dirija cele mai felurite lucrări. Don Bosco rămase încântat de figura purpuratului, se apropie și, pe când îi săruta mâna, luminat de Sus, îi prezise că peste puțin timp va fi investit cu Suprema Autoritate.
      - Ai grijă ce faci - îi răspunse Cardinalul - îți interzic să te rogi pentru ceea ce spui!
      - Eminența voastră nu mă poate opri să-i cer lui Dumnezeu ceea ce Lui îi place.
      - Dacă te rogi în acest sens, te voi pedepsi prin cenzuri![269]
      - Eminența voastră acum nu are autoritatea de a aplica cenzurile; când o veți avea, o s-o știu respecta.
      - Dar cine ești dumneata de-mi vorbești atât de hotărât?
      - Eu sunt Don Bosco din Torino.
      - Te rog, un cuvânt să nu mai spui cuiva. E timpul să lucrăm, nu să glumim. Și cardinalul, episcop de Perugia, își continuă grăbit drumul.
      Peste opt zile, în 20 februarie dimineața, Cardinalul Ioachim Pecci era ales Papă, luându-și numele de Leo XIII, în amintirea lui Leo XII de care fusese adânc legat sufletește.
      Don Bosco îi scrise încă în aceeași zi, depunând la picioarele noului ales, împreună cu rugăciunile și urările sale, asigurarea celui mai filial și total devotament al său și al întregii Congregații Saleziene.
      Trei zile mai târziu, în 23 februarie, cu prilejul primei audiențe publice acordate unui grup de pelerini francezi, se strecură și Don Bosco.
      Leo XIII îl recunoscu și îi adresă câteva cuvinte binevoitoare.
      Don Bosco încercă mai târziu să obțină o audiență particulară, dar vechii săi adversari se puseseră la lucru și reușiseră să-l indispună pe Leo XIII în privința sa. Episcopul de Fosano, Mgr. Monacorda, sondase de câteva ori terenul. Dar, ori de câte ori pomenea de Don Bosco, Papa schimba vorba.
      Aceasta nu trebuie să ne mire căci, oricât ar fi de importantă funcția ce o deții, până mai ești pe pământ, ești susceptibil de a fi influențat. Dar deosebirea dintre oamenii mari și cei mediocrii este că primii nu întârzie să descopere adevărul cu grijă deformat de câțiva interesați. Nici nu trecuse o lună, că. Leo XIII ghicise deja sforăriile și, în 16 martie 1878, îl primi pe Don Bosco în prima audiență particulară, de unde Sfântul se va întoarce încântat. În 26 martie, după trei luni și trei zile de permanență romană, părăsea Roma pentru Torino. Sufletul fiindu-i plin de impresiile vii ale marilor clipe trăite, el voi să le împărtășească și altora. O și făcu în cartea „Il più bel fiore del Collegio Apostolico” (Cea mai frumoasă floare a Colegiului Apostolic). Avea trei părți: în prima explica ce este un Conclav, cu lămuriri istorice, liturgice și canonice, arătând cum se desfășoară. Tot în această parte descria ultimele clipe și funeraliile lui Pius IX, prezentând apoi alegerea lui Leo XIII și solemnitățile ce i-au urmat. În partea a doua dădea o scurtă, dar viguroasă biografie a noului ales, reliefând trăsăturile și virtuțile caracteristice, urmărindu-l din copilărie până la recenta înălțare. În partea a treia reunea 63 de schițe biografice ale Cardinalilor alegători.
      Lucrarea, elegant compactată, o trimise în omagiu atât Suveranului Pontif, cât. și Cardinalilor.

10) „Sunt dispus să-ți acord orice...”

      Din clipa în care îl cunoscuse cu adevărat, relațiile dintre Papă și Sfânt se vor adânci tot mai mult. Peste doi ani, el îi va încredința construirea Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma. (Așa cum am văzut în capitolul XIV subcapitolele 14-18). Iar semnele de predilecție vor spori în viitor și mai mult.
      Astfel, în 9 mai 1884, când i se acordase audiență, glasul Sfântului Părinte fu auzit de cei din anticameră spunând limpede:
      - O, Don Bosco, cum vă mai merge? Și cu sănătatea cum o duceți? Și cu ochii? Mi se pare că nu sunteți chiar bine.
      După ce Don Bosco îi sărută în genunchi inelul, Leon XIII îl ridică și-i oferi un scaun și apoi, cu semnele celei mai delicate îngrijorări, îi spuse:
      - Trebuie să vă îngrijiți cu tot prețul și să nu cruțați nimic pentru a vă redobândi forțele. E timpul să sfârșiți odată cu toată epuizarea aceasta. Faceți-i pe ceilalți să lucreze și cruțați-vă, căci viața nu vă mai aparține, ci e un bun al Bisericii și al Societății ce ați întemeiat. Văd că Opera s-a îmbogățit și s-a răspândit tot mai mult: în Franța, Spania, America, ba până și sălbaticii din Patagonia reclamă existența dumneavoastră... Viața și sfaturile dumneavoastră sunt necesare tuturor acestor fii, al căror număr crește tot mai mult. Dacă eu aș fi bolnav, sunt sigur că ați face imposibilul pentru a-mi dărui sănătatea; ei bine, eu vă cer să faceți la fel cu propria persoană. Eu o vreau, mă înțelegeți? Ba mai mult, v-o ordon! E Papa cel ce v-o poruncește: de viața dumneavoastră Biserica mai are încă nevoie!
      - Prea mare bunătate, Sfinte Părinte, prea mare bunătate de a mă compara cu Sanctitatea voastră! E o amabilitate ce mă tulbură și mă copleșește. Dar vă promit că voi face totul ca să vă împlinesc voința.
      - Foarte bine. Și acum ce ai dori să-mi ceri? Spune fără teamă, sunt dispus să-ți acord orice!
      - Sfinte Părinte - răspunse Don Bosco, prinzând din zbor ocazia ivită – aș vrea să încununez edificiul Societății Saleziene prin privilegiile pe care ea le cerșește. Altor congregații, mai puțin numeroase, li s-au acordat aceste privilegii, iar salezienilor ce sunt mai bine de cinci sute, deși le cer cu insistență, nu li s-a acordat nimic.
      Pentru lămurirea cititorului, trebuie să precizăm că cei mai mulți socoteau Societatea Saleziană drept efemeră și instabilă, și pentru ei, a-i acorda privilegii ar fi fost egal cu a voi să-i pui unui edificiu zidit pe nisip o cupolă monumentală.
      Oricare ar fi fost părerea unora dintre prelați, altfel vedeau lucrurile urmașii lui Petru, iar istoria le-a dat lor dreptate. Leo XIII parcurse memoriul prezentat și apoi îi răspunse zâmbind:
      - Vă voi da tot ce cereți. Înștiințează pe secretarul Congregației episcopilor și ordinelor să pregătească actele și eu le voi semna, fără a le mai trece prin Congregație. Va fi cu atât mai ușor - continuă Papa zâmbind - cu cât Moseniorul X... nu mai este. Fie iertat, era un mare dușman al vostru și a făcut totul pentru a zădărnici acordarea acestor privilegii... Cum vedeți, de atâtea ori nici chiar Papa nu poate face tot ce dorește. Scumpe, scumpe Don Bosco, eu vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc. Sunt cu totul pentru salezieni; vreau să mă aveți ca primul vostru cooperator. Cine e dușmanul vostru e și al lui Dumnezeu; am absoluta certitudine. Și mie mi-ar fi teamă să vă stau împotrivă. Cu mijloace neînsemnate, faceți opere grandioase. Voi, nici chiar voi înșivă, nu știți amploarea misiunii voastre și binele pe care ea-l va face întregii Biserici. Papa, Biserica, o lume întreagă vă privește uimită și vă admiră, pe voi și opera voastră deopotrivă. Lumea ori vă iubește, ori vă teme. Nu sunteți voi, ci este Dumnezeu cel ce lucrează în Congregația voastră. Spuneți-o, scrieți-o, predicați-o pretutindeni aceasta. Acesta e marele secret ce v-a făcut să învingeți toate obstacolele și pe toți adversarii.
      - Preafericite Părinte - răspunse Don Bosco profund mișcat - eu nu aș putea găsi niciodată cuvinte prin care să vă pot mulțumi. Dar de un lucru vă pot asigura, că Don Bosco și fiii săi ne-am străduit întotdeauna să sădim în sufletele tinerilor noștri dragostea, respectul, devotamentul către Sfântul Scaun și către Vicarul lui Hristos. Puținul bine pe care l-am făcut, noi îl atribuim binecuvântărilor și ocrotirii Sfântului Părinte.
      Papa se interesă apoi de cooperatorii Salezieni, de educația tinerilor și află cu încântare că Salezienii au două sute opt novici, că în misiuni se botezaseră cincisprezece mii sălbatici etc.
      La sfârșit, Leo XIII le dădu binecuvântarea apostolică și, fiindcă Don Bosco îngenunchease - deși papa încercase să-l oprească - el îi ordonă secretarului, Don Lemoyne, să-l ajute:
      - Secretare! Ajută-l să se ridice și susține-l!
      Când ieși din audiență la brațul secretarului său, pe drum, lui Don Bosco, înduioșat, îi scăpă:
      - Cât e de bun Sfântul Părinte! Cât e de bun! Într-adevăr aveam nevoie de această primire, altfel nu mai puteam.
      În 13 mai 1887 - așa cum am relatat în capitolul XIV - Leo XIII îl mai primi o ultimă dată, cu o duioșie și amabilitate atât de delicată, cum numai sufletele mari sunt în stare.
      - Sunt bătrân și îmbătrânit, Preafericite Părinte - murmură Don Bosco. Dar, înainte de a muri, trebuia să Vă mai văd o dată pe Sanctitatea voastră, spre a-i cerși o ultimă binecuvântare. Dorul mi s-a împlinit, și acum nu-mi mai rămâne decât să spun și eu:
      „Acum slobozește pe robul tău, Stăpâne!”

*
*     *

      De dincolo de mormânt, Sfântul continuă să-i servească pe urmașii lui Petru, rămânând neclintita santinelă a Romei, prin fiii săi. Și pentru a-și perpetua spiritul său, Don Bosco a dispus ca, la fiecare nouă alegere a Superiorului General al Salezienilor, să se citească normele lăsate cu limbă de moarte chiar de el pentru acest prilej decisiv.
      În aceste norme, Sfântul amintește alegătorilor, ce sunt pe cale de a-și depune buletinul în urnă, că una din cele trei condiții esențiale ale Superiorului Salezian trebuie să fie Un indiscutabil devotament și devoțiune către Sfântul Scaun, către tot ce se referă la acesta!

II. Martorul adevărului

11) Setea sufletului omenesc

      Marele resort ce a dus omenirea înainte este setea de adevăr. În bine sau în rău, dar a dus-o înainte, chiar când drumul apucat spre „Progres” era cel greșit. Nu a fost ea - setea de a ști totul, de a fi ca Dumnezeu, știind binele și răul, de a ști cu orice preț - cea care ne-a izgonit și din raiul pământesc?
      Și nu este tot știința cea care, mărind capacitatea de a distruge a războaielor în epoca atomică, amenință ca omenirea să fie izgonită și de pe restul pământului?
      Nu este aceasta un memento teribil pentru acest oropsit neam omenesc, că Adevărul nu trebuie nicicând despărțit de bine, iară riscul celor mai incredibile și, poate, chiar totale catastrofe?
      Câte imnuri de slavă n-au fost înălțate Științei, câte osanale nu s-au adus Rațiunii, și câtă tămâie nu s-a ars pe altarul „Progresului”! Setea de adevăr a fost mereu stimulentul secret al atâtor cercetări omenești, și fiecare nouă invenție nu era decât un văl sfâșiat de pe o nouă porțiune a misteriosului Cosmos ce ne cuprinde și ne înconjoară!
      Pasteur, Koch, teoria relativității, disociația atomică, penicilina, metoda psihanalitică, descoperirile bune sau rele, totul interesează pe omul modem, el însuși rămas sieși ființa necunoscută.[270] Același neobosit jind după adevăr e ținta tuturor cugetătorilor, ca și cel al întregii Istorii, ce nu mai e - pentru a folosi o expresie fericită - decât Filosofie în marș.
      Istoria, la rândul ei, nu e decât un crâmpei din marea desfășurare a Creației, Creația nefiind, ea însăși, decât marșul de epopee al ideilor Creatorului, întruchipate și oglindite în firavele făpturi pelerine spre Eterna Lumină:

„Și din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos...”

      Dar dimpotrivă, pe planul personal al trăirii lucide și conștiente, setea după deplinul adevăr nu este oare mirajul și chemarea de totdeauna a spiritului nostru? Ce este văpaia ce arde măruntaiele cerbului rănit, alături de setea sufletului omenesc după Adevăr? „Mehr Licht!” Mai multă lumină! spune tradiția c-ar fi fost ultimul suspin al lui Goethe.
      „Infinita Lumină”, strigă sufletul oricărui pământean, în clipa supremă când țărâna-i nu se întoarce în țărână decât pentru a lăsa scânteia creată să se întoarcă la Creatorul ei. Nu este totdeauna boala cea care răpune, despărțind sufletul de trup, ci, la cei ce au trăit în adevăr, tot pe atât setea de Adevărul Deplin.
      Adevărul e marele resort al oricărei făpturi inteligente, dar și marele chin când e cu deliberare nesocotit. Răsplata, imensa răsplată a Sfinților, este doar faptul de a ști - trecând pragul veșniciei - că au trăit în și pentru Lumină și că sunt vrednici de unirea sublimă cu Dumnezeu, așa cum marea pedeapsă a celor osândiți va fi de a fi puși, și pentru veșnicie, față în față cu propria lor urâciune și deformare spirituală; de a-și cunoaște fără posibilitate de scuză, ascundere sau mască, toată infamia propriei vieți vicioase, în toată goliciunea ei hâdă, chiar dacă față de semenii lor au reușit să se deghizeze și să salveze aparențele.
      Spunea un mare cunoscător de oameni din veacul trecut J. De Maistre: „Eu nu știu ce-ar putea să fie conștiința unui asasin sau ticălos; știu numai atât, că aceea a unui om cinstit e așa un abis, încât nu o poți privi în față și nu o poți scruta fără să rămâi înspăimântat”. Poți trișa înșelându-te până și pe tine douăzeci, treizeci, o sută de ani, dar va veni clipa deșteptării, când Dumnezeu te va pune față-n față cu tine însuți și cu propriile-ți fapte. Agonia, oricât de grozavă ar putea fi, în astfel de cazuri nu e decât un zâmbet fericit alături de universul de remușcări fără de sfârșit în care se intră spre chinuirea cea de totdeauna. Adevărul nesocotit o viață întreagă se vrea și va fi inexorabil răzbunat.
      De aceea, ce imensă fericire de a afla adevărul până când nu e prea târziu și de a întâlni un sfânt ce, deși cu iubire, să-ți spună totuși tot adevărul, fără să te cruțe. Căci acesta e rostul Sfinților, de a aduce mărturie Adevărului. Ei anticipă judecata lui Dumnezeu, revelând muritorilor starea actuală a conștiinței lor, ajutându-i să și-o îndrepte. E de prisos a mai spune, cei ce au o mai acută nevoie de a li se spune răspicat adevărul sunt marii zilei, pe care toți îi mint. Câte adulații, câte lingușiri interesate, câte elogii ipocrite nu le este dat sărmanilor să asculte mereu! Ba chiar când un sfânt apare în drumul lor, de câte ori ei nu se mărginesc să-l imite pe Pilat în acea atitudine ce-i definește și pe ei; acesta îl întrebă pe Isus: „Ce este adevărul?”, dar nu mai așteptă răspunsul, fugi de el.
      Într-o zi, Don Bosco era invitat la masă de Contele De Camburzano, și printre invitați se găsea și un vestit general, acum în rezervă. Nu credința strunise gândurile bătrânului soldat, și viața lui, cu atât mai puțin. Generalul rămase izbit de persoana Sfântului și simțea o tainică și inexplicabilă atracție spre el. Tot timpul mesei îl fixase, iar după ridicarea ei, se apropie de Don Bosco zicând:
      - Spuneți-mi și mie un cuvânt. Îl voi păstra ca o prețioasă amintire a întâlnirii cu dumneavoastră.
      - Oh, Domnule General - răspunse Don Bosco - rugați-vă pentru mine, rugați-vă ca sărmanul Don Bosco să-și poată mântui sufletul său!
      Fariseism sau diplomație? Ce mister o mai fi și cu Sfinții ăștia? Don Bosco nu putea fi sincer vorbind așa, vor opina cei mai mulți, dacă nu toți cititorii noștri. Și de această părere era și generalul: ce nevoie ar putea avea un Sfânt de rugăciunile unui păcătos oarecare?
      - Cum? Eu să mă rog pentru dumneavoastră? observă generalul înfiorat de această neașteptată cerere. Sugerați-mi mai curând un sfat potrivit mie.
      Dar înainte de a auzi răspunsul lui Don Bosco, nu putem evita problema ridicată mai sus, a sincerității umilinței Sfinților. Sfinții, mai pot fi ei cu adevărat sinceri? Nu se mint oare și nu se înșală și pe ei înșiși?
      Nu, cu certitudine nu, căci Dumnezeu însuși are grija de a le menține mereu trează conștiința propriei nimicnicii și a infinitei gratuități a harului, prin ispitele violente cu care-i copleșește. Ei nu filosofează asupra umilinței, ci o trăiesc în chip experimental și simt cu o luciditate desăvârșită necesitatea imperioasă și eficacitatea suverană a harului. Acest simțământ, în comparație cu noi, e mult mai viu, tocmai fiindcă altele sunt greutățile lor. Cum se exprimă o mare mistică, o singură ispită din cele pe care le au Sfinții o așa putere are, încât ar face să se prăbușească mii de suflete zise virtuoase. Nici o forță morală, nici un considerent uman nu i-ar reține de la rău afară de, și exclusiv, forța Atotputerniciei divine.
      Ispita Sfinților în asemănare cu ispitele noastre e uraganul ce dezrădăcinează stejarii seculari, alături de o simplă adiere. Ce-i drept, până și adierea face să cadă unele frunze, dar nu fiindcă ea e tare, ci fiindcă ele sunt îngălbenite și fără vlagă. Noi nu suntem decât frunze, mai mult sau mai puțin îngălbenite, alături de stejarul Sfinților.
      Dar de ce permite Dumnezeu astfel de încercări? Pentru că El are nevoie de piepturi în prima linie, care să reziste sigur atacurilor frontale și masive ale Porților Iadului, dezlănțuite în toată furia lor. Pe Sfinți, aceste ispite nu numai că nu-i răpun, ci doar îi unesc mai strâns cu Dumnezeu și-i oțelesc. În spatele Sfinților, noi toți ceilalți suntem scutiți și apărați. Și vai de popoarele și generațiile creștine care nu au atari piepturi ce să suporte greul bătăliei...
      Or, tocmai aici e explicația psihologică a faptului că Sfinții cer rugăciuni de la toți. Ei nu se uită unde sunt în luptă, că sunt în prima linie, ci văd doar nevoia de a fi ajutați de toți, de a avea muniția spirituală necesară, căci e în linia lor bătălia cea crâncenă. Se poate întâmpla ca soarta bătăliei s-o decidă un singur cartuș oferit Sfinților la timp de către un copilaș sau chiar de un păcătos. Predată lor, rugăciunea oricui e folosită cu o eficiență divină. De aceea, nici o rugăciune nu e de prisos în Biserică. Și de câte ori ai simțit imboldul de a te ruga, de a te înfrâna sau de a-ți trăi viața în stil de rugăciune și totuși nu ai făcut-o, cine știe unde, acolo în linia întâi, se întâmplă o catastrofă. Sunt misionari, sunt preoți Sfinți, sunt înalți Ierarhi sau suflete consfințite care, din cauza omisiunii tale, se clatină și vor fi poate răpuși.
      Revanșa mediocrității în fața eroismului e dezertarea creștinilor de rând în fața Sfinților, e omisiunea. Cuvântul e mărunt, dar tragedia ce-o provoacă este de nemăsurat. Nu e revelator faptul că Judecata din urmă, Mântuitorul o reduce, pentru cei osândiți, la o repetată stigmatizare a omisiunilor? Isus, care ne-a încorporat prin Botez în Trupul său Mistic și ne-a făcut să depindem vital unii de alții, în una și aceeași Comuniune a Sfinților, știa de ce spune și ne cere „Neîncetat vă rugați!”[271]
      Dar să revenim la răspunsul dat de Don Bosco Generalului nostru. La început, părea să ezite nițel. În sfârșit se decise și cu glas hotărât îi răspunse:
      - Domnule General, gândiți-vă că mai aveți o mare bătălie de purtat, și dacă ieșiți victorios, veți fi atât de fericit.
      - Și care e această bătălie?
      - Domule General, e aceea a mântuirii sufletului dumneavoastră.
      La aceste cuvinte, toți se priviră semnificativ, și Generalul exclamă:
      - Numai Don Bosco îmi putea vorbi atât de deschis!

12) „Domnul i-a șters din Cartea Regilor...”

      „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.”[272] Iar Sfinții sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, chiar și în fața Suveranilor.
      În 1867, Regina-mamă, Maria Teresa din Neapole, exilată la Roma în urma Revoluției, având o lungă întrevedere cu Don Bosco, voia ca acesta să-i prezică un viitor glorios, dar Sfanțul se mulțumi să-i răspundă:
      - Maiestate, îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar Maiestatea voastră nu veți mai revedea Neapolul!
      Ajuns acasă, Don Bosco îi povesti secretarului său, Don Francesia, convorbirea și acesta îl întrebă:
      - Și ați avut curajul să spuneți asemenea lucruri acelei sărmane femei?
      - Firește, îmi ceruse adevărul, și eu trebuia să-i spun adevărul.
      Regele detronat, Francisc II, intrigat de această prevestire potrivnică tuturor știrilor pe care le deținea, în 3 februarie, după ce Sfântul celebrase în capela vilei Ludovisi, în convorbirea ce avură, îi aminti că, peste câteva luni, el spera să urce din nou pe tron.
      - Dacă țineți să vă vorbesc fără înconjur, vă spun că Maiestatea voastră nu se va mai întoarce niciodată pe tron!
      Regele nu admitea așa ceva și voia să știe cam pe ce-și întemeia Sfântul prezicerile, mai ales că semnele politice îi erau tot mai favorabile, iar Dumnezeu, pe de altă parte, nu putea să nu susțină o familie regală ce ocrotise cu atâta devotament Biserica.
      - Cum - reluă Don Bosco mirat - în regatul Neapolului de mai bine de șaizeci de ani erau în vigoare Legile Febroniene: un episcop nu putea da Sfântul Mir fără aprobarea Regelui, nu putea hirotoni un preot, nu putea convoca un sinod, să facă o vizită pastorală, ba nici chiar să corespondeze cu Roma, fără „beneplacitul”Suveranului. Și asta Majestatea voastră o mai numește „a ocroti cu devotament Biserica”?
      Ex-regele încercă atunci să explice împrejurările politice și să scuze atitudinea tatălui său. Fiindcă Don Bosco tăcea mereu, îl întrebă direct:
      - Și dacă eu m-aș întoarce pe tronul părinților mei, nu credeți că lucrurile ar merge mai bine?
      - Maiestate - răspunse Sfântul - vă cunosc dragostea sinceră către Sfântul Scaun și dovezile luminoase prin care ați arătat-o. Știu că sunteți fiul unei Sfinte, dar vă întreb: A VREA ESTE OARE TOTUNA CU A PUTEA?
      Don Bosco îi explică apoi influența nefastă pe care a avut-o asupra tatălui său - Regele Ferdinand - o clică de consilieri funești, ce-i insuflau neîncredere, ba chiar ură față de Roma papală și apoi încheie:
      - În anumite cazuri, dacă Dumnezeu nu v-ar susține, ați face exact ceea ce au făcut și antecesorii Maiestății voastre.
      Deși Francisc II rămase aproape jignit de această supoziție, știind că soția sa, Regina Sofia, ținea neapărat să-l cunoască, îl invită pentru a patra zi, 7 februarie, la Palatul Farnese. Terminată Liturghia, Don Bosco oferi tuturor, până și Regelui, cu aceeași simplitate cu care ar fi dat-o unui copil, câte o medalie. Acesta îl întrebă dacă și acum mai persistă în ceea ce îi spusese la Villa Ludovisi, când îi prezisese că ei la Neapol nu se vor mai întoarce.
      - Maiestatea voastră, eu nu sunt profet, dar părerea mea este că e mai bine pentru Maiestățile voastre să abandonați acest gând și să repetați ceea ce spunea profetul Ieremia:
„Părinții noștri au păcătuit, acum nu mai sunt, iar noile purtăm fărădelegile.”[273] Resemnați-vă!
      Resemnare! Cuvânt bun pentru mănăstiri, dar să-i spui ambiției unei femei să se resemneze, apoi asta una nu! Chiar Sfânt să fie, și tot nu i se poate ierta. Regina râse forțat și-l „lămuri” pe Don Bosco că judecă complet greșit:
      - Toate lucrurile la Neapole merg din ce în ce mai rău de când am plecat noi; cu fiecare lună speranța devine tot mai puternică în inimile partizanilor noștri. În ciuda tuturor aparențelor, zilele mai bune sunt tot mai aproape!
      - Eu vă urez - îi răspunse Don Bosco calm - ca nădejdile Maiestăților voastre să se împlinească; dar sărmana mea părere este, că Maiestățile voastre nu se vor mai întoarce nicicând la Neapole.
      După ce părăsi palatul Farnese, Don Bosco îi povesti lui Don Francesia dialogul și acesta îl întrebă uimit:
      - Dar de ce ai intrat în toate aceste detalii?
      - Fiindcă m-au întrebat.
      - Eu le-aș fi lăsat cel puțin mângâierea speranței acestor sărmani exilați! spuse Don Francesia, făcându-se, fără să-și dea prea bine seama, purtătorul de cuvânt al mentalității lumești.
      - Ce-ai face tu de-ai fi în straiele mele, eu nu o știu; eu atâta știu că numai așa puteam eu să răspund. În primul rând nu am de ce-i menaja: sunt maturi și copii nu au. Și-n al doilea rând, DOMNUL I-A ȘTERS PENTRU TOTDEAUNA DIN CARTEA REGILOR!
      Prevestirea se adeveri întru totul. Peste alți trei ani de exil la Roma, în 1870, când trupele piemonteze ocupaseră Cetatea Eternă, ei se refugiară la Paris, unde Francisc II muri în 1894; regina Sofia îi supraviețui încă douăzeci și nouă de ani. Ea muri la München, în 19 ianuarie 1923, fără a mai fi revăzut vreodată Neapolul, întocmai cum îi prezisese Don Bosco.

13) Sincer cu miniștrii

      Cu oricine și în orice împrejurări, inclusiv față de marii săi binefăcători, Don Bosco rămânea Martorul Adevărului.
      Și aceasta și cu Urbano Ratazzi, despre care nu o dată a trebuit să vorbim în această biografie. Într-o zi, după povestea perchezițiilor, când Ratazzi se oferise spontan să protesteze în plin Parlament împotriva lor, îl întrebă pe Don Bosco, așa pe nerăsuflate:
      - Ce credeți, Don Bosco, ca ministru de stat și ca autor al câtorva legi pe care dumneavoastră nu le aprobați, credeți, într-adevăr, că eu am căzut sub cenzurile Bisericii?
      Don Bosco îi ceru câteva zile pentru a reflecta și la revedere răspunse:
      - Aș fi dorit atât de mult, Domnule Ministru, să pot liniști conștiința Excelenței voastre, dar n-am găsit un singur motiv canonic sau opinia unui singur teolog ce să-mi permită să o fac.
      - Scumpul meu Don Bosco - răspunse Ratazzi - sunteți primul care-mi vorbiți așa, și franchețea dumneavoastră îmi place. Permiteți-mi să vă ofer și eu în schimb serviciile mele. Când veți avea nevoie de ceva pentru băieții dumneavoastră, fiți sigur că puteți conta pe mine.
      Ratazzi, în ciuda unui oarecare anticlericalism, era om superior.
      De altfel, el n-a fost singurul ministru care să-și audă ce e al său din partea lui Don Bosco. În 6 august 1876, cu prilejul inaugurării festive a căii ferate Torino-Lanzo, Prefectul îl rugase pe Don Bosco să permită ca bufetul pentru autorități să fie aranjat în Colegiul Salezian, care era edificiul cel mai impunător din Lanzo. Sfântul nu numai că se învoi, ci își aduse cu sine din Torino fanfara, pentru a ridica nota de solemnitate a inaugurării. După recepția oficială la care luaseră parte mai bine de patru sute de invitați, cei trei miniștri, Depretis, Nicotera și Zanardelli, ce prezidaseră festivitatea, își exprimară dorința de a face o tură prin grădina Institutului.
      Era un soare fierbinte de august, iar grupul de miniștri, senatori și deputați, se așeză pe bănci la umbra pinilor, în jurul unei mescioare de piatră din fundul grădinii, savurând aerul curat și încântătoarea priveliște alpină ce de aici li se oferea ochilor. Un moment rămaseră cu toții fără glas, contemplând panorama piscurilor înzăpezite, din care razele făcuseră tot atâtea vârfuri de săgeți aurite, arătând către cer; apoi unul din miniștri, Nicotera, începu să-l tachineze pe Don Bosco, pe tema deselor sale călătorii și vizite la Vatican:
      - Se zice, Don Bosco, că dumneavoastră sunteți în relații destul de apropiate cu Papa!
      - Se mai și exagerează, Excelență! E adevărat că Sfântul Părinte mă primește totdeauna cu multă bunătate și că relațiile mele sunt mai mult sau mai puțin strânse, după cum Sanctitatea Sa binevoiește să mi le acorde. E adevărat că la Vatican aveam intrarea liberă, mai ales într-o anumită afacere, dar nici pe la Ministere nu m-aș putea plânge că aș fi fost silit să aștept. Tratându-se de una și aceeași chestiune, miniștrii mă primeau și ei îndată, fără anticameră. Ce să mai spun de Excelența sa ministrul Vigliani, ce-mi arătă o încredere atât de extraordinară, încât, într-o importantă problemă, îmi dăduse depline puteri să fac cum voi crede de cuviință, deși știa foarte bine că eu sunt mai catolic decât Papa...
      - Dar, o întrebare, Don Bosco - interveni senatorul Ricotti, istoric italian cunoscut - nu socotiți că Institutul dumneavoastră scoate prea mulți preoți? Ba și profesori?
      - Domnule Senator - replică prompt Don Bosco - în comparație cu nevoile noastre, numărul preoților ieșiți din Oratoriu e încă mic. Și apoi nu uitați că numărul lor e încă mic față de acela al meseriașilor, funcționarilor, militarilor, artiștilor, liber-profesioniștilor etc. pe care i-am dat societății. Oricum, sper că dumneavoastră nu pretindeți că un preot face rău dacă se gândește și el să-și formeze ajutoare, care să-l sprijine în ministerul său. Sunt convins, de altfel, că dumneavoastră toți, și fiecare din cei ce mă ascultați, după ce v-ați consacrat viața binelui obștesc, doriți sincer să găsiți cât mai mulți urmași cărora să le inspirați propriile gânduri și idealuri. E natural, de aceea, și pentru un preot să dorească să recruteze și să formeze preoți. Ce ați spune de un militar ce nu s-ar gândi să înroleze și să formeze buni soldați? De-aș neglija formarea altor preoți, s-ar spune cu tot dreptul că nu-mi iubesc uniforma.
      - Don Bosco are dreptate, răspunseră miniștrii aproape în cor.
      - Cât privește apoi punctul doi, dacă scoatem prea mulți profesori, a cui e vina? A dumneavoastră, domnule senator Ricotti, pentru legile votate în Parlament, prin care cereți, celor ce conduc o școală sau un liceu, diplomele respective. Și ai noștri și le iau. Dacă a respecta legile Statului e o greșeală, Don Bosco se mândrește că-i silește pe ai săi să comită astfel de greșeli. De altfel, ar fi vai și amar de Institutul nostru, de n-am avea diplomele: acești domni - și, zâmbind, arătă spre cei trei miniștri - chiar că ne-ar juca!
      - Don Bosco ăsta, iarăși ne-a închis gura! rosti unul și râseră toți. Deputatul Ercole profită de moment pentru a o întoarce în glumă și întrebă:
      - Don Bosco, dumneavoastră pe cât se pare, citiți în inimi. Vă rog să ne spuneți cine-i mai mare păcătos: Nicoreta sau Zanardelli?
      - Dă-i pace lui Zanardelli și mie - răspunse Nicoreta - și întreabă-l mai curând pe Don Bosco dacă nu ești chiar tu cel mai mare păcătos dintre noi toți!
      - Dar eu numai să mă convertesc nu visez!
      - Atunci - replică Nicoreta - tocmai asta-i cea mai bună dovadă că ești mai păcătos decât noi, fiindcă, deși știi răul, totuși îl faci. Nu știi că în Biblie stă scris că „Desiderium peccatorum peribit”[274] (Pofta păcătoșilor duce la pieire). Ce spuneți Don Bosco?
      - Dar ce vreți să mai spun, când dumneavoastră pur și simplu îmi luați vorba din gură! De altfel, pentru a putea cunoaște pe cineva, e nevoie nu de o biată oră de conversație, ci de săptămâni de exerciții spirituale spre a medita asupra deșertăciunii lumii acesteia, asupra morții cu care toate se sfârșesc, asupra valorii bunurilor eterne ce-i urmează; să mediteze că în clipa morții nu ne va fi spre mângâiere decât binele făcut și că toate celelalte nu ne vor pricinui decât remușcări. Dacă după astfel de reflecții s-ar face o Mărturisire generală sinceră, atunci v-aș putea judeca, dar fără comparație, după interiorul fiecăruia.
      Dar ce credeți despre noi, Don Bosco, noi ne vom mântui oare? întrebară câțiva din grup, cu un amestec de curiozitate și ușurătate.
      - Eu aș dori s-o nădăjduiesc, căci îndurarea lui Dumnezeu este nemărginită.
      - Dar știți, nouă nu ne prea arde să ne grăbim cu convertirea asta!
      - Dumneavoastră vreți să spuneți că ați vrea să vă convertiți, dar continuând deocamdată să..., sau că ați dori să vă schimbați viața, dar nu aveți curajul de a o face.
      - Chiar așa, răspunseră aceia.
      - Ei, atunci, eu nu aș avea nimic de răspuns decât ceea ce spunea cu un minut înainte unul dintre dumneavoastră: „Desiderium... dorința celor păcătoși va pieri împreună cu ei...”
      Mai stând, mai plimbându-se, conversația se prelungi până în amurg. Discutară de toate, dar, indiferent despre ce era vorba, Don Bosco știa strecura cu măiestrie, zâmbind și cu un tact psihologic desăvârșit, o aluzie la un principiu creștinesc de viață, un cuvânt bun al unei inimi ce iubește și fu „regele acelei după amiezi”, cum se exprimă Lemoyne.
      Când să plece, miniștrii îl invitară insistent să ia masa cu ei, dar Don Bosco se scuză mulțumind. Deveniseră toți veseli, expansivi și aproape duioși. Primirea aceea simplă, cordială, îi entuziasmase de-a dreptul. Zanardelli se arătă extrem de încântat, iar Nicoreta îi spuse:
      - Am avut o mulțumire extraordinară, da, am simțit o așa bucurie cum poate numai o dată-ți este dat să ai în viață!
      - Afară de cazul - reluă Zanardelli - că am mai descinde o dată în unul din Institutele lui Don Bosco!
      - Sărmani miniștri! exclamă în aceeași seară Don Bosco într-un grup de Salezieni. Niciodată n-au auzit ei atâtea predici ca astăzi! Eu nu le-am ascuns adevărul, dar l-am spus cu inima în mână și într-un fel încât nu s-au putut ofensa. Deși n-au făcut niciodată exerciții spirituale, de data aceasta au avut o mostră fără a se mai fi deplasat sus la Sfântul Ignațiu! Ospitalitatea noastră a fost și aceasta un fel de a da lui Cezar ceea ce este a Cezarului și de a cinsti Autoritățile constituite. Și acest fel de a fi a adus cu sine un alt avantaj: ei s-au apropiat și au văzut pe preot nu așa cum îl vopsesc alții, ci așa cum este el în realitate, om de inimă ce nu se gândește decât la mântuirea sufletului lor. Văzându-se tratați cu inimă, cine știe dacă în clipa morții nu vor dori cu toții un preot la căpătâiul lor? Sărmanii, ei nu au pe nimeni care să le spună un cuvânt cordial sau un adevăr fără a-i înăspri.
      Cordialitatea aceasta făcea ca observațiile lui Don Bosco să fie bine primite de toți. Ducesei de Montmoroncy nu-i trecu cu vederea izbucnirile ei de nervozitate, așa cum marchizului Fassati îi ceru să fie mai darnic cu cei aflați în lipsuri.
      Contelui Cibrario, ministru de Stat și binefăcător de al său, Don Bosco îi mulțumi pentru tot ce făcuse pentru Oratoriu și-i elogie apoi scrierile, urându-i să poată onora încă mult timp cu noi scrieri patria sa. Contele măgulit, îi răspunse zâmbind că, în ciuda voinței sale de lucru, simte totuși că nu mai are prea mult de trăit.
      - Bine - reluă prompt Sfântul - dar atunci nu uitați că înainte și mai presus de toate dumneavoastră mai aveți de aranjat un cont și cu Biserica, cel al sufletului!
      Spunând aceasta, Don Bosco avea ceva tainic și pătrunzător în glas. Contele deveni serios, își lăsă capul în jos și stătu o clipă îngândurat. În momentul următor, o licărire îi străbătu chipul și, luând mâna lui Don Bosco, spuse:
      - Aveți dreptate, o să o fac negreșit și curând.
      Cu același fel al său de a fi franc, în primăvara anului 1874, obținu de la Ministrul de Interne, Vigliani, o lege care puse capăt violării flagrante a repaosului festiv în Cetatea Eternă.
      Tot prin același ministru reuși să împiedice profanarea arenei Coloseumului printr-un bal de carnaval proiectat acolo, arenă sfințită de sângele atâtor mii de martiri.

14) Născuți pentru adevăr

      În 1884 îl cercetă un avocat francez, ce-i vorbi îndelung despre operele bune pe care le patrona. Se remarcase îndeosebi luptând pentru susținerea Școlilor Confesionale, așa încât Sfântul Părinte îi și acordase ordinul de Comandor. Deși se retrăsese din afaceri, era neobosit în a apăra cauza religiei. Don Bosco îl ascultă cu vădit interes și apoi, prietenește, îl întrebă:
      - Domnule Comandor, dar Religia aceasta pe care o apărați atât de aprig, dumneavoastră o practicați sau nu?
      Aceste cuvinte îl zăpăciră pe avocatul nostru, care roși tot și întrebă cu un vădit accent de resentiment în glas:
      - Și de ce mă luați așa?
      - Fiindcă dumneavoastră mi-ați vorbit cu o așa încredere și familiaritate, încât mi s-ar părea că aș trece peste cea mai sfântă dintre datorii, dacă nu m-aș revanșa cu aceleași semne de încredere și prietenie.
      Celălalt încercă să schimbe subiectul, dar Don Bosco insistă cu întrebarea, reținându-i mâna strânsă în mâinile sale.
      - Dar de ce mă strângeți așa?
      - Și de ce vreți să fugiți de mine? Răspundeți-mi sincer: religia aceasta, pe care în public o apărați așa de bine, dumneavoastră o și practicați?
      Sub privirea sfredelitoare a Sfântului, ce-i scruta tainițele sufletului, exclamă:
      - Don Bosco, dumneavoastră mi-ați citit inima, nu-i așa? Și lacrimile îi cădeau fierbinți pe mâinile Sfântului. Plângea în tăcere și apoi, după un timp, reluă printre suspine:
      - Da, v-o mărturisesc. Don Bosco, eu n-am prea practicat această religie, ba mai mult, nici nu mai credeam în Mărturisire.
      - Ei bine, promiteți-mi că de aici înainte o veți și practica. Facă Bunul Dumnezeu ca la viitoarea noastră întâlnire să-mi puteți spune strângându-mi din nou mâna: „Mi-am ținut promisiunea!”
      - Da, v-o promit, și de îndată ce mă voi întoarce la Paris am s-o fac, iar peste câteva zile o să vă notific faptul. Aveți cuvântul meu de onoare. O, Don Bosco, dacă toți preoții ar fi ca dumneavoastră, toți ne-am trăi credința!
      - Dacă toți s-ar apropia de preoți cu dispoziția dumneavoastră, încheie amabil Sfântul, nimeni n-ar mai vorbi niciodată rău de preoți!
      Dar dacă Don Bosco nu-i vorbea de rău pe preoți, apoi nici nu-i menaja în mod ipocrit. Când ajungeau în contact cu dânsul, le amintea sublimitatea angajamentelor luate în clipa hirotonirii și că primul suflet ce trebuie salvat este cel propriu. Dar insista și asupra necesității de a fi mistuit de râvna sufletelor: un preot nu merge singur nici în rai, dar nici în iad, ci înconjurat de sufletele salvate sau osândite din cauza sa.
      Un misionar ce-l vizitase trecând prin Torino îi spusese:
      - Am trecut de șaizeci de ani și de acum nu mai sunt bun de multă treabă.
      - Ce spuneți - îi replică cu foc Don Bosco - tocmai acum este pentru dumneavoastră timpul de a munci mai mult.
      Peste câțiva ani, acel misionar mărturisea:
      - Niciodată n-am muncit atât de mult și nici nu m-am simțit mai bine și mai în putere, ca în acești ani din urmă!
      Pe Superiorul General al unui Ordin călugăresc, ce constata cu prea mult calm că nu mai are novici, îl dojeni:
      - Să nu uitați un lucru: că Ordinul dumneavoastră nu a făcut încă tot binele pe care ar fi trebuit să-l facă. Prea Cucernicia Voastră ar avea o teribilă răspundere în fața lui Dumnezeu, dacă l-ați lăsa să se piardă. Dacă nu-l puteți menține în Italia, mergeți în Franța, în America, unde vreți, dar străduiți-vă să-l mențineți în viață!
      Pentru Sfinți nu există considerente umane, dar nici rivalități. Fiecare Ordin, ca și fiecare suflet, este chemat să-L preamărească în felul său pe Dumnezeu. Or, singurul gând ce-i stăpânește fără încetare este preamărirea Lui, prin mântuirea sufletelor.
      Puternici sau sărmani, tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, pentru Sfinți toți sunt suflete ce trebuie neapărat mântuite. Ceilalți văd în tine inteligența sau mediocritatea, talentul sau inepția, frumusețea sau sluțenia, boala sau sănătatea, avuția sau mizeria, titlurile sau funcția ce o ai. Pentru Sfinți, toate acestea dispar și nu le percep decât în măsura în care modelează sufletul. Sufletul înseamnă totul. Și în tot cazul nu Evanghelia ar fi aceea care să-i dezaprobe: „Ce ar folosi omului de ar dobândi lumea întreagă, iar sufletul său și l-ar pierde?”
      Intr-o zi, lângă Biserica Sfântului Dominic din Torino, dădu peste un zidar bătrân care, alunecând, era să-și spargă capul, dacă Don Bosco, dintr-un salt, nu l-ar fi prins tocmai la timp.
      - Oh, de n-ați fi fost dumneavoastră... acum... îi zise zidarul privindu-l cu recunoștință și admirație.
      - Mi-ar părea încă mult mai bine dacă aș putea să te ajut să nu cazi nici în iad.
      Bătrânul, mișcat, nu mai zise nimic, ci-l însoți pe Don Bosco în biserică și se mărturisi imediat.
      Don Bosco îi vorbea fiecăruia la nivelul lui de cultură și de înțelegere, dar rămânea mereu martorul adevărului, inclusiv în călătoriile sale.
      Spicuim dintr-o conversație avută cu colegii de compartiment în 23 iulie 1864, călătorind de la Torino la Lanzo. Afară ploua cu găleata, și la fel ploua cu întrebări și replici în compartiment. Erau doi medici, doi avocați, un profesor specialist în literatură și alți doi călători. Discutară animat despre toate, începând cu istoria egipteană, persană, elină, italiană, dar mai ales, toți cei șapte, făceau front comun atacându-l pe Don Bosco cu subiecte din istoria bisericii (Secolul X, cazul lui Galileo Galilei etc. ).
      „Pentru a v-o mărturisi sincer - scria Don Bosco băieților săi - când i-am strâns cu argumentarea, m-am convins că ei știau multe bazaconii, dar istorie chiar deloc; de aceea, după câteva afirmații gratuite, ei fură siliți să bată în retragere.
      Atunci discuția se mută în domeniul Teologiei și al Filosofiei. Voiau să susțină panteismul lui Spinoza, dualismul lui Manes etc., dar, din lipsă de muniții, trebuiră să-și părăsească pozițiile. Atunci începură să-și ridice glasurile vociferând atât de furioși împotriva existenței lui Dumnezeu, încât eu am socotit mai potrivit să-i las să-și descarce toată mânia, pentru a le putea răspunde apoi liniștit. După ce se mai calmară, începui să le povestesc, glumind, povestea găinei și a gospodarului (ce-și pusese întrebarea ce-a fost mai întâi) și începui să-i întreb:
      - Dumneavoastră, domnule doctor, ce credeți că a fost mai întâi: oul sau găina?
      - A fost desigur găina, care a ouat oul.
      - Dar atunci găina din ce a ieșit?
      El tăcea.
      - Dar atunci de unde găină? Cine a făcut primul ou din care să iasă găina?
      Medicul ar fi vrut el să răspundă, dar nu mai știa ce să răspundă.
- Răspundeți dumneavoastră, ceilalți - se adresă Don Bosco colegilor de compartiment - dar toți tăceau mâlc.
      - Spuneți-mi, vă rog, dumneavoastră ce vi se pare mai exact - adăugă adresându-se din nou medicului - a fost mai întâi oul sau găina?
      - Ducă-se dracului și oul și găina, că eu unul nu știu ce să mai răspund.
      Toți izbucniră într-un hohot de râs, urmat de un ropot de aplauze, și apoi Don Bosco continuă:
      - Eu aș încredința atât oul, cât și găina în mâini mai bune decât sunt cele ale diavolului. Eu le-aș da, oul și găina, mai curând unui bucătar bun să le pregătească și să ne putem întrema după așa o ploaie. Iar dumneavoastră, domnule doctor, puteți merge de câte ori vreți de la ou la găină și invers, și tot va trebui să concludeți că este un Dumnezeu ce a creat ori oul, ori găina care l-a ouat. Deci putem merge de la tată la fiu, dar tot va trebui să ajungem odată la un om creat de Dumnezeu, adică la Adam, care e primul om pe pământ.”[275]
      Aici se terminară discuțiile, și cei șapte îi cerură lui Don Bosco adresa, făcând și el la fel, și se întreținură în restul călătoriei despre Oratoriu și educație.
      În această călătorie, ca și întotdeauna, el apăra credința nu de dragul de a se arăta mai iscusit sau instruit în limbaj, mai cult sau documentat în argumente, ci exclusiv de dragul sufletelor. Lui îi erau mult mai dragi sufletele decât toate argumentele sale, căci argumentele însele nu erau în gura sa o afirmare a propriei personalități sau superiorități intelectuale, ci tot rostul lor era de a fi expresia unei sincere și neprecupețite iubiri față de frații mai mici, robiți de patimi, prejudecăți sau minciuni. Voia să le arate adevărul nu ca și când ar fi fost o exclusivitate a sa, ci mai curând fiindcă toate sufletele sunt ale Adevărului și născute pentru adevăr. El știa că pe oameni numai adevărul îi poate elibera, cum a zis chiar Isus: „Și veți cunoaște Adevărul, și Adevărul vă va face liberi.”[276]
      Nici nu e greu să fii martorul adevărului și al credinței adevărate, atunci când tu însuți ești mistuit de infinita căldură și lumină a Marelui Adevăr zidit în tine. Pe Don Bosco nu râvna prozelitismului îl mâna înainte, ci nevoia lăuntrică de a împărtăși altora imensa bucurie de a trăi în Adevăr. Căci adevărul cunoscut cu mintea, în inimă se preface în iubire, o iubire ce te mistuie și te face apostol, cum fericit se exprimă Fericita Angela de Foligno:

      „CINE CUNOAȘTE ÎN ADEVĂR IUBEȘTE CU FOC!”

      E suficient a pomeni acest nume, pentru ca o adevărată avalanșă de atacuri și injurii să se dezlănțuie împotriva Bisericii. Galileo Galilei a devenit, pentru cei ce contestă infailibilitatea și meritele culturale ale Bisericii, steagul cel mai drag.
      Condamnarea lui Galilei pare să implice negarea unor asemenea evidențe, încât a mai spune un cuvânt pe marginea procesului acestuia e, după mulți, drept cea mai zadarnică dintre zădărnicii.
      Acesta a fost condamnat în 1616 și 1633, pentru că a cutezat să afirme că pământul se învârtește atât în jurul axei sale, cât și în jurul soarelui, iar ipoteza aceasta Roma o considera drept contrară Sfintei Scripturi. Scriptură, nescriptură, ceea ce rămâne cert este faptul că pământul are atât o mișcare de rotație în jurul axei sale, cât și una de revoluție în jurul Soarelui. Sunt evidențe pe care nimeni nu visează să le nege. Papa s-a înșelat, deci nu este infailibil. Scriptura s-a înșelat, deci nu este inspirată; Biserica violentează prin urmare libertatea conștiinței și este un cuibar de obscurantiști retrograzi și potrivnici progresului Științei.
      Știm că s-ar putea aduce alineatului de mai sus unele reproșuri, însă în tot cazul nu acela de a fi mușamalizat argumentarea și concluziile adversarilor. Tocmai de aceea, înainte de a răspunde, am dori să ni se îngăduie să notăm în prealabil trei lucruri.
      Mai întâi, expunerea noastră nu se adresează decât oamenilor, de bună credință, ce au curajul să fie obiectivi și sinceri cu ei înșiși și cu adevărul, chiar dacă aceasta costă.
      O discuție, pentru a avea șansa de a servi adevărul, presupune seninătatea și calmul. Numai semidocții cred că spre a dovedi că tu ai dreptate este suficient să vociferezi și, cu cât strigi mai tare, cu atât ai dreptate mai mare.
      În al doilea rând că, deși obiecția pare impresionantă la prima vedere, concluziile ei depășesc cu mult premisele. De aceea, dacă priceperea obiecției e la îndemâna oricui, drept răspuns nu s-ar putea spune tot așa. Pentru a fi mulțumit de răspuns este nevoie nu numai de o anumită cultură religioasă, ci și de o anumită pătrundere filosofică. Iar prin cultură religioasă înțelegem acel minim de noțiuni teologice ce, în general, lipsește chiar și intelectualilor noștri. Chiar dintre profesorii universitari creștini, câți ar putea răspunde fără eroare: Ce e inspirația și infailibilitatea, rostul și limitele lor? spre a ne mărgini la noțiunile cardinale ale proceselor lui Galilei.
      În al treilea rând, cazul lui Galileo Galilei pentru atâția nu este o „problemă” istorică, ci un PRETEXT istoric pentru a apăra un substrat personal inavuabil și uneori refulat chiar și în fața propriei conștiințe.
      Cum s-ar explica altfel pasiunea ce se pune în apărarea acestuia? De milioanele măcelărite de Senaherib sau Assurbanipal nimeni nu se mai ocupă, în schimb toți se interesează de dojenile primite de Galilei (căci documentele istorice arată că la atâta s-au redus toate pretinsele „torturi” ale lui Galilei: tot restul sunt născociri răutăcioase, bolnăvicioase și fanteziste). Sau, mult mai aproape de noi, pe la 1800, celebra Academie Franceză nu taxa drept simplă „superstiție” afirmația astronomilor că ar exista „pietre ce cad din cer”? Și totuși nimeni nu se mai leagă de această istorică deficiență a Academiei Franceze, ce nega meteoriților orice titlu la existență, deși este o carență de o dată mult mai recentă, probabil pentru simplul motiv că nu Academiei i s-a dat în pază Decalogul și Evanghelia ce taie în viu, ci Bisericii.
      „Biserica a greșit în cazul lui Galilei, deci fără îndoială greșește și în cazul meu!”: iată marele resort secret al atâtor detractori ai Bisericii. Nu pe Galilei îl apără ei, - căci dintre o sută de mii poate unul cunoaște exact întâmplarea și coordonatele reale ale condamnării -, ci se apără de fapt pe sine, sub masca lui Galileo Galilei, chiar dacă nici lor înșiși nu și-o mărturisesc aceasta.
      Este un caz paralel cu cel al îndoielilor în credință la tineri; așa cum experiența sufletelor o dovedește cu prisosință: aceste crize coincid totdeauna cu naufragierea sfintei nevinovății.

a) Mentalitatea unei epoci

      Dar să lăsăm să vorbească Istoria.[277]
      Galileo Galilei, născut la Pisa în 1564, studiază la Florența și Pisa, unde mai târziu va și preda, ca și la Siena, dar fără titlu oficial. În 1592 îl găsim profesor titular la Universitatea din Padua, la vârsta de abia 28 de ani.
      Inteligență vioaie, arzătoare, dotat cu un ascuțit spirit de observație, el se lovi în curând de doctrinele „științifice” ale școlii aristotelice.
      Filosofia lui Aristotel exercita un adevărat miraj asupra spiritelor culte de atunci. De vreo trei-patru secole încoace era de-ajuns să invoci autoritatea lui Aristotel pentru a tranșa orice discuție. Realismul și logica de fier a Stagiritului, ce în epoca de aur a Scolasticii oferise marilor gânditori, în frunte cu Sfântul Toma de Aquino, un instrument neprețuit pentru aprofundarea adevărului revelat și construirea unei sinteze teologice superioare, îi fascinase pe toți.
      Și ca întotdeauna, on prêt aux riches, li se acordă credit celor bogați. Autoritatea Filosofului - cum era denumit prin antonomază Aristotel în Evul Mediu - se răsfrângea și asupra doctrinei sale științifice, însă, din păcate, de o cu totul altă valoare.
      Acestea el le deducea din principiile sale filosofice, iar nu prin inducție, din observarea directă a fenomenelor, cum ar fi trebuit.
      Ca să fim drepți, trebuie totuși să spunem că aceasta ar fi fost și imposibil, căci cercetătorilor de atunci le lipsea cu desăvârșire aparatura laboratoarelor moderne. Aristotel nu a recurs nici el la speculații decât din lipsă de ceva mai bun. Nu este semnificativ de exemplu că, în Biologie (deci acolo unde observația directă nu totdeauna are nevoie și de instrumente moderne pentru a putea fi justă, cel puțin în mare), Aristotel s-a dovedit superior atâtor moderni? Unele din ideile și clasificările sale sunt mai modeme și mai juste decât ale unui Linn și ale altor naturaliști de renume, cum o arată Gomperz.
      Oricum, dacă purcederea apriorică și sarea logicii deductive este la locul său în Filosofie, dând savoare și gust demonstrațiilor speculative, nu s-ar putea spune același lucru când o arunci în ochii observatorului și ai omului de știință experimentală. Pe cât se pare, este ceea ce tocmai făceau anumiți aristotelieni pe timpul lui Galilei, ce susțineau talmeș-balmeș și fără discernământ toate teoriile științifice ale Maestrului, căutând să le coroboreze prin citate din Sfânta Scriptură!
      Câțiva din marii savanți și teologi de atunci s-au și ridicat hotărât împotriva acestor abuzuri, dar rămaseră glasuri în pustiu, căci mentalitatea generală a epocii era alta.
      Câmpul precis unde cele două mentalități se vor ciocni va fi însă cel al Astronomiei. Claudiu Ptolemeu, celebrul astronom grec (născut în Egipt, sec. II după Hristos), reluase ipoteza lui Aristotel, ce considera pământul imobil și în centrul universului, planetele și stelele învârtindu-se rătăcitoare în jurul său.
      Acest sistem, necontenit retușat, pentru a rezolva irezolvabilele greutăți ce le implica, era singur stăpân pe situație până în veacul XV, printre specialiști cel puțin.
      Am zis printre specialiști, căci geniul Sfântului Toma - deși pe atunci nu exista aparatura astronomică necesară - are curajul să admită că este posibil ca mișcările astrelor să poată fi explicate și printr-un alt sistem decât cel ptolemeic. „Acest sistem - spune Toma de Aquino în chiar opera sa de bază, Summa Theologica (I-a, q. 32, art. 1, ad secundum) - nu este suficient dovedit, căci s-ar putea ca și printr-o altă ipoteză (decât cea a lui Ptolemeu) faptele să poată fi explicate.”[278]
      Succint și genial pentru veacul al XIII-lea, nu-i așa?
      Și e extrem de interesant cum niciodată adversarii Bisericii nu se împiedică de acest text, cu toate acestea revelator și fundamental în această chestiune: Geniul e doar sperietoarea din totdeauna a pigmeilor scientiști, pe cât de pretențioși și aroganți, pe atât de ignoranți.
      După Sfântul Toma se mai ocupă de această chestiune alți doi savanți, tot oameni ai Bisericii și aceștia, lucru peste care iarăși se trece cu vederea, pentru a putea exagera „meritele și eroismul” lui Galileo Galilei...
      Ei sunt Cardinalul german Nicolaus de Cusa (1401-1464) și canonicul polonez Nicolau Copernic (1473-1543). După Nicolaus de Cusa, pământul nu ar fi în central lumii și nici în nemișcare.
      Ideea lansată de savantul cardinal este reluată de canonicul Copernic în celebrul său tratat apărut doar cu câteva luni înainte de a muri (în 1543) „De revolutionibus orbium caelestium libri VI”, ce o și transformă în sistem, ale căror puncte principale ar fi:
      - mișcarea corpurilor cerești de la Răsărit spre Apus e numai aparentă și este cauzată de fapt de rotația pământului în jurul axei sale în sens invers (de la Apus spre Răsărit) ;
      - pământul are o mișcare de revoluție în jurul Soarelui în așa fel încât axa sa se găsește mereu paralelă cu sine, formând un unghi constant cu planul orbitei terestre;
      - toate celelalte planete, la fel cu pământul, se mișcă și ele în jurul astrului central al sistemului nostru planetar.
      Este adevărat însă și aceea că N. Copernic nu aducea nici o dovadă decisivă în favoarea ipotezei sale, iar ideile sale erau prea revoluționare pentru a putea fi primite așa, gratuit.
      Și iarăși, pentru a putea lovi cu precădere și neapărat Biserica Romei, se ascunde un alt amănunt semnificativ: până când în țările trecute la Reformă - Germania și Austria îndeosebi - ideilor coperniciene li se opune cea mai îndârjită rezistență (propaganda anticoperniciană fiind condusă și însuflețită de chiar șefii Reformei, Luther și Melanchton), în Italia în schimb, Clemente VII se arată favorabil noilor idei și cei unsprezece papi ce-i urmară nu găsiră nici ei nimic reprehensibil în acest sistem!
      Datorăm aceste completări cititorilor noștri, chiar dacă ele ar putea fi supărătoare pentru unii care, dorind să prezinte faptele într-o anumită lumină, cultivă și extrag doar „Părți Alese” din Istorie...

b) Procesul din 1616

      Cu toată senzația produsă de ipoteza coperniciană, opoziția publică nu va fi trezită decât un veac mai târziu, datorită atitudinii lui Galilei. Acesta fusese el însuși ptolemist până în 1604, când deveni adeptul sistemului lui Copernic. Dar abia în 1609, descoperirea lunetelor astronomice îi permiseră observarea câtorva fenomene cerești, pe care el le proclamă drept strălucitoare confirmări ale sistemului copernician.
      În 1611, Galilei veni la Roma, unde sosirea sa trezi cel mai viu interes. Papa, Cardinalii și aristocrația, toți îi ascultau încântați explicațiile.
      Dacă s-ar fi rămas pe terenul pur științific nu s-ar fi întâmplat, foarte probabil, nimic. Greșeala lui Galilei a fost de a intra și apoi de a se lăsa târât într-o controversă exegetică și hermeneutică (adică de explicare și interpretare a sensului Sfintei Scripturi), în care el, deși explica destul de acceptabil - după alții, abia tolerabil - textele sacre aruncate în discuție, lăsă să-i scape unele invective la adresa adversarilor săi și cerea Bisericii să se pronunțe împotriva lor. Oamenii Bisericii erau împărțiți în păreri: unii erau cu el, alții împotrivă. Dacă Francisc de Sizzi, de exemplu, îl atacase, alți doi călugări erudiți îi luară apărarea, publicând două lucrări în care demonstrau că sistemul Copernic-Galilei nu se opune deloc Bibliei.
      Controversa dură vreo patru ani, dar până la sfârșit aristotelicienii își atinseră ținta. În 19 februarie 1616, Sfântul Oficiu condamna următoarele două afirmații:
      1. „Soarele e centrul universului și e imobil.” (Această afirmație este condamnată, deși în alt sens, și de astronomia modernă) ; și
2. „Pământul nu e centrul lumii, ci are o mișcare de rotație și de revoluție.”
      Prima era taxată de teologii aristotelicieni drept eretică, iar a doua ca cel puțin eronată și Galilei era solicitat să-și abandoneze ideile. Ceea ce el promise și reluă drumul Florenței.

c) Procesul din 1633

      Galilei rămase un timp fidel promisiunii făcute, dar numai până în 1623. La această dată, F. Grassi atacă cu vehemență sistemul copernician. Galilei îi răspunse și ceru chiar aprobarea lui Urban VIII.
      Papa fu de acord cu Galilei și nu numai că-i acordă „Imprimatur”-ul cerut, ba chiar îl elogie. Încurajat de această atitudine, Galilei pregăti o a doua lucrare mult mai vastă asupra problemei și ceru din nou aprobarea Bisericii. Revizuindu-i-se însă lucrarea, aceasta nu i se promise decât cu condiția câtorva lucruri prealabile. I se cerea anume să nu prezinte problema drept științific certă, ci doar cu titlu de ipoteză. Galilei respinse însă corecturile propuse, astfel cartea sa, publicată în 1632, stârni o furtună de proteste și de incriminări.
      Sesizat fiind din nou, Sfântul Oficiu îl convocă pe Galilei la Roma. La toate întrebările puse, Galilei se mulțumi să răspundă că „în forul său interior el niciodată nu ținuse de adevărată ipoteza lui Copernic”.
      În 22 iunie 1633, cartea împricinată a lui Galilei fu pusă la Index, iar lui i se ceru să recite, săptămânal, cei șapte psalmi de pocăință (psalmii 6, 31, 37, 50, 101, 129 și 142) și să semneze un act de retractare. Galilei fu autorizat să locuiască la prieteni, apoi la vila sa din Arcetre, lângă Florența. El trăi aici măcinat de infirmități, dar fidel îndatoririlor sale religioase. Muri în 1642, ca bun creștin și împăcat cu Biserica.

d) Galilei și infailibilitatea

      „E pur și muove”, și totuși se mișcă, ar fi zis Galilei lovind cu piciorul în pământ, la părăsirea sălii unde semnase retractarea.
      Aceste cuvinte sunt din domeniul celei mai curate fantezii și legende, dar ce contează, din clipa în care toți le repetă? Adevărul e că de fapt pământul se mișcă. Prin urmare Biserica s-a înșelat, deci nu e infailibilă.
      Fiindcă toată lumea astfel judecă, - dato, sed non concesso, - presupunând pentru moment a fi așa, deși noi nu putem accepta această poziție (mai târziu vom arăta și pentru ce) ne vom opri asupra problemei așa cum este greșit pusă de toți, inclusiv de anumite manuale de istorie sau chiar de Apologetică.
      Pentru ca Infailibilitatea să poată fi compromisă în această condamnare, ar fi trebuit ca ea mai întâi să fi fost amestecată, ceea ce nu s-a întâmplat. Infailibilitatea Bisericii nu e angajată decât de Papa vorbind „ex cathedra” sau de o definiție dogmatică propriu-zisă a unui Conciliu Ecumenic.
      Or, decretul prin care Galilei a fost condamnat, nu e decât al unei Congregații romane, și anume a Sfântului Oficiu. Or, deciziile acestor congregații, chiar și în cazul când Suveranul Pontif le-ar aproba direct, nici măcar atunci ele nu-și pot revendica prerogativa infailibilității.
      În plus, aici nici nu era vorba de un decret dogmatic, ci doar de unul pur disciplinar, ce prin însăși natura sa este reformabil, iar nicidecum definitiv. Așa cum o mamă interzice copiilor săi anumite alimente, fie pentru că le consideră toxice pentru ei, fie pentru că nu sunt pentru moment comestibile nefiind preparate, tot astfel și Biserica interzice răspândirea oficială a cutărei doctrine sau învățarea cutărei ipoteze premature, pentru a evita un rău și mai mare. În veacul al XIII-lea nu fusese pus la Index de Biserică Aristotel însuși, din cauză că nu era cunoscut în Occident decât prin filiera traducerilor arabe, având un text corupt și absolut viciat? Lucru ce nu 1-a împiedicat însă pe Sfântul Toma de Aquino, după ce și-a câștigat textul genuin nedeformat, să-l asimileze, să-l purifice, făcându-i Filosofia nu numai inofensivă creației, ci transformând-o într-o inexpugnabilă armură și pavăză a acesteia. Ceea ce pentru ceilalți era otravă de moarte, pentru geniul incomparabil al Aquinatului a devenit cel mai pur aliment al creației.
      Or, ipoteza lui Copernic, deși ghicea realitatea, era însă departe de a fi științific dovedită. Abia progresul instrumentelor astronomice de mai târziu îi va furniza acesteia argumentele solide de care avea ea nevoie.
      Or, până când un sistem științific încă nu a fost dovedit, el nu este decât o simplă ipoteză oarecare, ale cărei poziții nu trebuie primite decât sub rezerva unei temeinice verificări. A te împotrivi, prin urmare, unei ipoteze oarecare nu e tot una cu a te împotrivi Științei. Ipoteza, oricât de utilă și ingenioasă ar fi, încă nu constituie Știință, ci este un simplu instrument de lucru, un mijloc de cercetare, un ce preliminar, iar nu constituțional Științei.
      Savanții înșiși își perindă și modifică necontenit ipotezele și totuși prin aceasta nimeni nu se gândește să-i acuze că ei ar fi anti-științifici. Ipoteza lui Ptolemeu a fost schimbată cu cea a lui Copernic, care la rândul ei a fost perfecționată de teoria lui Kant-Laplace, căreia i-a urmat teoria mareelor a lui Jeans (pentru a explica formarea sistemului nostru planetar, ținând seama de legile fizice ce regizează în diferitele stadii formarea nebuloaselor).
      Sistemul copernician, într-o controversă din veacul XVII, nu este totuna cu cel de azi (sub aspectul verificării sale științifice). Este o lipsă de onestitate, de aceea, a neglija tocmai esențialul și a atribui celor de atunci o mentalitate pentru dovedirea și cimentarea căreia Științei i-au trebuit atâtea secole. Sistemul copernician, deși acum este știință, atunci nu era decât o simplă și nedovedită ipoteză. Ceea ce noi știm, ei abia începuseră să bănuiască.
      Dar ceea ce criticii Bisericii subînțeleg când o atacă, fără a formula însă explicit, este un reproș pieziș: „Dacă Biserica se pretinde - zic ei - deținătoarea luminii și adevărului etern, atunci de ce nu este ea înainte-mergătoarea tuturor și în știință?”
      Fiindcă Biserica nu rolul de a promova știința 1-a primit de la Dumnezeu, ci acela de a mântui sufletele, continuând opera lui Isus Hristos. Iar misiunea Mântuitorului a fost nu de a ne învăța știința și de a ne face matematicieni, ci de a ne mântui făcându-ne Sfinți, cum spunea Sfântul Augustin: „Venit Dominus nos facere non mathematicos, sed sanctos!”
      Dar chiar și numai din unicul punct de vedere științific, înainte de a aduce Bisericii acuze de „obscurantism”, să nu se uite că singură ea a salvat - în perioada cea mai critică a istoriei Europei, cea a năvălirilor barbare - cultura și civilizația ei și a lumii.
      Fără opera Bisericii și fără păstrarea focului sacru al culturii în mănăstirile sale întărite și ascunse din munți, departe de marile drumuri bătătorite de năvălitori, istoria omenirii ar fi recăzut în întunericul celei mai negre barbarii. Fără umbră de exagerare, se poate spune, împreună cu Hilaire Belloc, că Biserica a fost făuritoarea civilizației și culturii europene.[279] Ca o adevărată mamă, ea a avut grijă de toate științele ca de niște fiice; că au fost firești sau adoptate, puțin contează, ea tot mamă le-a fost.
      Or, natural, până aceste fiice mai erau minore, patrimoniul adevărului nu era împărțit. După epoca vitregă a năvălirilor, prima care a ajuns la emancipare și a reușit să-și creeze un palat al ei propriu, dar mereu sub ochii materni ai Bisericii, a fost Teologia. Celelalte științe, surorile ei mai mici, nu-și primiseră partea de moștenire pentru simplul motiv că nu ajunseseră încă la majorat, și patrimoniul ce li se cuvenea nu era divizat. De ce să ne mirăm deci - este un lucru ce se întâmplă și în viață - că teologii, administratorii și slujbașii fiicei mai mari nu se prea împăcau cu gândul că și fiicele mai mici își au partea lor de moștenire și că este dreptul lor incontestabil de a-și administra în regie proprie terenurile respective, prin proprii lor oameni de știință?
      Celor ce nu văd decât o pură slăbiciune a oamenilor Bisericii în tot procesul lui Galilei, noi le răspundem în același fel și la același nivel: era lucru omenesc ca la divizarea patrimoniului adevărului, în mod fatal, să se întâmple și unele frecușuri.

e) Știința își ia revanșa cu prisosință

      În cazul nostru, teologii Sfântului Oficiu s-au ciocnit cu Galilei nu fiindcă erau teologi - poziția primului dintre teologi, a Sfântului Toma de Aquino, mai sus citat stă mărturie - ci fiindcă erau oameni și ei. A nu fi îngeri, de când să fie oare o vină pentru sărmanii fii ai lui Adam?
      Dar, la urma urmelor dacă a mai avea ceva omenesc e o vină fiind vorba de Teologie, atunci în aceeași vină a căzut și știința a cărei evoluție s-a desfășurat tot în pasul omului (așa cum Biserica a ocrotit omenirea în perioada ei cea mai critică, tot astfel a salvat și științele; dacă ar fi altfel, de ce nu și-a grăbit Știința emanciparea sa încă înainte de Creștinism?). Nu e o dovadă de suflet meschin de a nu vedea decât latura mică a lucrurilor mari? Și nu este scandalizare pur fariseică să te lovești, exclusiv de ea?
      De altfel nu Teologia și Biserica s-au ciocnit cu Știința, ci unii teologi cu o ipoteză a savanților, dar încă nedovedită, și aceasta s-a întâmplat fiindcă și unii și alții erau oameni...
      Oricum, după delimitarea istorică a domeniilor respective, teologia niciodată nu a mai uzurpat sau încălcat hotarele sau drepturile esențiale ale Științei, dar, în schimb, câți oameni de știință sunt care, în numele specialității lor, cotropesc, devastează și tind să-și însușească patrimoniul sacru, ce-i revine exclusiv Religiei și Teologiei. Dar pentru aceasta, firește, nu se mai emoționează și nici nu se scandalizează nimeni!

f) Scientismul

      Deocamdată atât. A dezvolta această idee ar fi superfluu, până când problema este și rămâne greșit pusă. Orice am adăuga în acest plan simplist este de prisos, căci în acest fel minor tocmai esențialul și miezul problemei rămâne neglijat.
      De aceea, să întoarcem pagina.
      Cum notam sub preliminarul 2), pentru a înțelege cazul Galilei e nevoie și de o anumită pătrundere și, am completa acum, cultură filosofică.
      Chiar dacă, omenește vorbind, condamnării acestuia i s-ar putea găsi o explicație prin predominarea Sfântului Oficiu de către teologii aristotelizanți, să nu uităm însă că tot Spiritul Sfânt este cel ce aievea conduce Biserica și se știe servi spre bine chiar de carențele oamenilor Bisericii în neștirea lor și poate dincolo de intențiile sau prevederile lor.
      Numai pentru cei profani și total neinițiați în Filosofie, procesul lui Galilei se reduce la o chestiune de pură astronomie. În atitudinea savantului italian se găsea tăinuită o mare eroare, ce va șerpui în ascuns până în timpurile moderne și căreia îi vor trebui aproape trei secole ca să fie demascată definitiv: este erezia scientistă sau cum i se mai spune Scientismul.
      În ce constă ea? Anumiți oameni de știință nu se mai mulțumesc să cultive metodic știința dată, ci au pretenția să-și ridice imediat specialitatea lor la rangul de unică și supremă înțelepciune. Ei o transformă, altfel spus, în Metafizică, adică într-o concepție supremă de viață, privilegiată cu monopolul și exclusivitatea adevărului.
      Ce ilustrare mai tipică am putea da decât pseudofilosofia freudistă, despre care am vorbit în cap. XV?
      Cu alte cuvinte, uitând că Filosofia își are legile, exigențele și metodele sale specifice, ei voiau să filosofeze despre toate, păstrându-și însă armătura metodelor științei lor pozitive limitate și limitative. Intrând abuziv într-un câmp care nu este al lor, ei se comportă - pentru a folosi plastica imagine a lui Lucian Blaga - ca un elefant într-o vitrină cu cristaluri.
      Sub aspect filosofic, nu mai avem ce adăuga pertinentei prezentări pe care o face despre vandalismul scientist Lucian Blaga în cursul său „Despre Conștiința Filosofică”. Iar din punct de vedere teologic eroarea este mult mai răspândită decât s-ar putea crede și o bună parte a mentalității moderne este, dacă nu viciată, cel puțin contaminată de ea. Pentru a ne mărgini la țara noastră, P. P. Negulescu este un reprezentativ exemplu în această direcție.[280]
      Cele patru volume ale „Destinului Omenirii” sunt un adevărat monument de ignoranță religioasă și de prejudecăți. Mare pontif al mitului Progresului și al Științei, comentator fără discernământ critic (afară de cazul când judecata o împrumută de-a gata de la alții), pentru care accidentul este nu numai pe același plan, ci în mod sistematic mai important decât esențialul, P. P. Negulescu atacă cu o rară vehemență Creștinismul, în a cărui cunoaștere dă cea mai desăvârșită probă de semidoctism. Dânsul nu Religia o combate, ci ideile sale despre Religie. Și este cu totul altceva![281]
      Având ambiția de a trasa marile linii ale destinului omenesc, P. P. Negulescu consacră pagini și pagini de elogii lui Voltaire, Renan, J. J. Rousseau, Enciclopediștilor, dar în toate cele patru volume respectabile cantitativ, despre ce a adus acestei omeniri Hristos și Creștinismul nu apare nici măcar un rând obiectiv. Chiar pentru musulmani de ar fi scris, chiar și atunci, un capitol - dacă nu un volum - lui Isus Hristos tot i s-ar fi cuvenit. Socialiștii - indiferent de nuanță - îl respectă mai mult și-l numesc chiar „primul muncitor”, iar dânsul deși se adresează tineretului unui neam creștin, nici nu-l menționează. Adică menționează totuși și religia (în capitolul blasfem pe care i-l consacră în volumul III), dar firește, printre factorii care ar fi împiedicat progresul Omenirii![282]
      Erezia scientistă modernă, iat-o ajunsă mai departe și mai adversă Creștinismului decât Arie, Macedonie, Nestorie, Pelagiu etc. și toți ereticii trecutului!
      Iar freudismul, pe de altă parte, asupra căruia, după cele spuse în vol. I, ni se va permite să nu mai revenim, nu este în fond și ca structură tot un Scientism? o metafizică eretică și complet viciată a omului și a vieții?
      În acest sens, primul scientit, ce face vâlvă în istorie, este tocmai Galileo Galilei, pentru care știința fizico-matematică este ridicată la rangul de cunoaștere supremă și absolută a lumii.
      Scientismul inițial nici nu consta în altceva, decât în a atribui științelor fizico-matematice un adevărat primat metafizic ce reduce întreaga ființare la ceea ce se poate măsura și calcula. Postulatul lui Descartes asupra primatului mecanicității în lume, chiar dacă a ocazionat dezvoltarea științelor fizico-matematice, a „favorizat din nefericire și un gen fatal de scientism”- cum se exprimă Blaga - ce susținea caracterul absolut, adică metafizic, al științei matematice, singura prin care s-ar putea avea o cunoaștere certă despre lume, erijând-o astfel în supremă filosofie.
      Dacă Scientismul e nociv și primejdios chiar și numai pe planul natural în câmpul rațiunii pure și al filosofiei, când invadează sacrul, el e mai mult decât nihilist și vandalic: el e blasfem, făcând o parodie infernală și grotescă din întreaga religie.
      Ereziile vechi negau un adevăr oarecare al Crezului creștin; Scientismul nu îngăduie nici măcar ipoteza unei concepții religioase a lumii și a vieții, creștinești sau nu. „Știința” e totul, iar ceea ce se poate calcula și măsura, singura realitate. Psihologia însăși e materializată, devenind Psihologia Asociaționistă, în care procesele de conștiință sunt structurate „din ultime elemente (reprezentările), ce s-ar comporta exact ca niște atomi materiali, care prin asocierea sau disocierea lor ar produce toate fenomenele naturale”.[283]
      În Scientism, nu numai problema legitimității, dar nici chiar a posibilității religiei nu se mai poate pune.
      Or, este tocmai acest scientism ce se ascunde și mocnește în atitudinea, numai pentru profanii săi ignoranți, pur astronomică a lui Galileo Galilei.
      Dacă poziția lui Galilei nu e decât un prim simptom și o primă apariție a unei boli, să nu se uite că aceasta va deveni o epidemie virulentă generală, ce va face ravagii în mentalitatea generațiilor următoare.
      De aceea să încercăm să fim obiectivi, uitând pentru moment de cazul nostru individual. În ce raport se găsește cineva față de Biserică este o chestiune pur personală: o poate iubi sau urî, o poate aprecia sau detesta, dacă-i convine. Să nu uite însă nimeni că dreptul la existență nu el i-l acordă Bisericii, ci Cel ce a zidit-o pe Piatră, cu făgăduința solemnă că Porțile Iadului nu o vor birui și că asistența Spiritului Adevărului nu-i va lipsi până la sfârșitul veacurilor. Tocmai de aceea, nu nouă ne revine rolul de a aprecia justețea și legitimitatea unei intervenții a Bisericii într-o chestiune ce, în adevăratul ei fond ne depășește cu totul, ci exclusiv Celui ce o conduce, Spiritul Sfânt.
      Superficial și omenește judecând, pe tabloul Istoriei Bisericii, condamnarea lui Galilei n-ar părea a fi decât o dăunătoare și întunecoasă umbră. Dar să nu se uite că e o umbră ce scoate, în contrast cu atât mai viu, mâna de lumină a Spiritului Sfânt, a cărui deget arată funesta și primejdioasa eroare a Scientismului, care a dus la ultimele și logicele sale consecințe; va nega radical nu numai crezul creștin în integritatea lui, - ceea ce nici o erezie antică n-a făcut-o -, ci până și posibilitatea oricărei religii.      
      Noi nu-l acuzăm pe Galilei că ar fi fost destul de logic pentru a trage toate consecințele inevitabile pe care era logic și necesar să le tragă, dar odată admis primatul mecanicității, el nu mai era consecvent sieși, când mai practica totuși religia creștină. El n-a mai rămas fidel îndatoririlor sale religioase decât grație acelei profunde ilogicități a comportamentului și naturii omenești. Negarea radicală și desăvârșită a tot ce este spiritual, în general, și religios, în special, nu va mai fi decât o simplă chestiune de timp și de consecvență: ceea ce el doar a început alții vor sfârși.
      Condamnarea lui, departe de a fi o gafă ce-ar compromite infailibilitatea, arată, dimpotrivă, că asistența divină promisă Bisericii e de o vigilență nu umană, ci divină, atât de pătrunzătoare și clarvăzătoare, încât depășește toată priceperea noastră.
      De aceea acțiunea Spiritului Sfânt în Biserică nu de pledoaria și scuzele noastre ridicole are nevoie, ci tot ce ni se cere este de a ne ridica noi înșine la acel nivel, de unde adevăratul fond să poată fi, dacă nu perceput exhausiv, apoi cel puțin întrezărit.
      În această lumină, cazul Galilei nu întunecă, ci subliniază veșnica și infailibila asistență dată de Spiritul Adevărului Bisericii Sale.

g) Galilei și inspirația Sfintei Scripturi

      De același proces se servesc unii pentru a nega Inspirația Sfintei Scripturi. În Scriptură se vorbește despre soare că se rotește în jurul pământului,[284] în timp ce acesta rămâne imobil. Or, adevărul e exact contrariul: soarele rămâne relativ nemișcat și pământul este cel ce se învârtește în jurul acestuia.
      Spre a fi obiectivi, trebuie notat că Galilei însuși a răspuns corect în această chestiune și că principiul său de soluționare a fost reluat aproape cuvânt cu cuvânt de către Leo XIII în enciclica despre Sfânta Scriptură „Providentissimus Deus”:
      „Sfânta Scriptură și natura vin ambele din cuvântul lui Dumnezeu; una e inspirată de Spiritul Sfânt, iar cealaltă execută fidel legile stabilite de Dumnezeu. Dar Biblia se adaptează inteligenței comune a omului, ea vorbește în foarte multe cazuri după aparențe, și pe bună dreptate, și de aceea ea întrebuințează termeni ce nu sunt sortiți să exprime adevărul absolut; natura (în schimb) se conformează riguros și invariabil legilor ce i-au fost date; prin urmare nu este îngăduit de a face apel la textele Sfintei Scripturi pentru a pune la îndoială rezultatele evidente dobândite prin mature observații sau prin dovezi suficiente...”
      Deci rostul Scripturii nu a fost de a revela omenirii - cum ironic o pretinde P. P. Negulescu - realitățile materiale și adevărurile științifice (de ce am exclude atunci chiar bomba atomică?), ci de a-i lumina pe oameni asupra realităților dintre ei și Dumnezeu și de a-i ajuta să-și mântuiască sufletele.
      Din clipa în care Scriptura ar revela anumite adevăruri sau taine științifice, s-ar întâmpla, vrând-ne vrând, o totală și sacrilegă răsturnare de valori și de perspective. Biblia ar fi ajuns să fie pusă în slujba unui savant deviat, eternitatea ar fi fost aservită efemerului, iar Creatorul, curiozității sterile și mortifere a creaturii sale decăzute.
      Scriptura ar fi devenit astfel un monopol al marilor savanți și îngâmfării infatuate a acestora, iar scopul Revelației (care e mântuirea și sfințirea tuturor oamenilor deopotrivă de decăzuți, indiferent că sunt oameni simpli sau savanți) ar fi fost iremediabil zădărnicit.
      Celor simpli și mulți, scriptura le-ar fi devenit inaccesibilă, iar pentru oamenii de știință, n-ar mai fi fost decât o școală interesantă în ceea ce are vremelnic, și superfluă în ceea ce are etern și divin.
      Dar să ne coborâm pentru moment la mentalitatea anumitor oameni de știință care ar dori ca Sfânta Scriptură să aibă nu rostul de a ne vorbi despre Autorul creației ori despre destinul nostru nepieritor, fericit sau nefericit după propriile merite, ci Scriptura ar trebui să vorbească despre tainele creației și ale științei idolatrizate, în vederea unei exploatări și procopseli vremelnice.
      Or, e ușor de înțeles că în această ipoteză, speța umană - pentru a folosi expresia lui G. Papini - și altfel cuprinsă în aiureala a o sută de fierbințeli „științifice și scientiste”, Dumnezeu însuși ar fi ajutat-o să-și desăvârșească înnebunirea! Iar Scriptura din Sfântă, ar fi ajuns într-o stare de complicitate rău disimulată cu toate crimele comise de știința încăpută pe mâinile unor guvernanți totalitari fără conștiință, fără scrupule și fără nimic omenesc în ei.
      Nu, domnilor scientiști, rostul Scripturii nu era și nu putea fi acela de a face „știință” în sensul vostru și de a revela noi taine ale naturii, căci și așa, chiar numai de cele descoperite de rațiune, omul a abuzat într-un chip înspăimântător, ci de a descoperi tainele harului și a ne arăta cum, devenind mai buni, se poate ajunge în cer.
      Căci Scriptura a fost dată pentru mântuirea, iar nu pentru prăpădul omenirii, și a fost dată pentru mântuirea tuturor oamenilor! Tocmai de aceea limbajul ei trebuie să fie pe înțelesul TUTUROR, căci ea avea un rost uman universal și un scop pedagogic și didactic înainte de toate.
      Cunoscând mentalitatea, moravurile și istoria celor cărora aceste cărți le-au fost adresate - căci ei erau cei ce trebuiau să le priceapă în primul rând - întrucât destinul nostru este în fond identic cu cel al lor - mântuirea - noi înșine putem înțelege cu o perfecțiune asemănătoare Cărțile Sfinte și să profităm de învățătura lor. Era deci firesc ca Scriptura să se adapteze felului lor de a vorbi. De altfel chiar și azi, cu toată vulgarizarea sistemului copernician, noi spunem aidoma înaintașilor noștri că soarele răsare, apune, etc., deși știm prea bine cu toții că este doar pământul cel ce se învârtește, perpetuă sfârlează sub razele Astrului central.
      Dar oare peste o mie de ani, dacă omenirea va supraviețui erei atomice, urmașii noștri nu vor face haz, și încă mare, de atâtea din „certitudinile” noastre științifice de astăzi? Și atunci, pentru mentalitatea cărei epoci trebuia oare scrisă Scriptura: a noastră, a celor din anul 3. 000 sau 10. 000 după Hristos?
      Și mai departe, cu aceeași logică, s-ar putea pretinde ca Scriptura să fie inspirată în câte un original în fiecare limbă a globului, căci și limbajul și gramatica sunt tot o haină specifică unei epoci date...
      De vreme ce tot rostul Scripturii e de a fi îndreptar practic al omenirii pelerine spre Eternitate, e ridicol a-i cere ceea ce nicicând n-a avut rolul sau pretenția de a da date și descoperiri științifice.
      În ce privește apoi libertatea de conștiință pe care Biserica ar fi violat-o, actele procesului dovedesc cu prisosință că Galilei însuși era departe de a putea aduce argumente concludente și decisive în sprijinul sistemului copernician. El personal înclina spre acesta, dar era o chestiune de pură ipotetică opinie. Or, Sfântul Oficiu nici nu i-a cerut altceva decât să nu propage altora și să tacă, lăsându-i intact forul intern. Ce credea el în sinea lui îl privea, dar era inoportun de a răspândi anumite opere în care se găseau erori. Erori științifice - apreciau judecătorii Sfântului Oficiu; NU - replica Spiritul Sfânt - ci erori SCIENTISTE! ceea ce este incomparabil mai grav.
      De aceea, încheind, consecințele procesului lui Galilei sunt mai curând fericite, chiar și pentru știința autentică. Pe de altă parte Știința se desprinde de Teologie și ajunge ea însăși la majorat, luându-și în primire propriul ei câmp de cercetare; iar pe de altă parte, Știința și Omenirea sunt puse în gardă contra SCIENTISMULUI, ce-i falsifică radical misiunea și atribuțiile, Științei, angajând-o într-o aventură deformantă pentru sine și periculoasă, iar pentru neamul omenesc catastrofală.[285]

Capitolul XX. La izvoarele bucuriei

I.  ÎN CĂUTAREA UNEI CONCEPŢII A BUCURIEI
1) Este oare bucuria un păcat? ; 2) În hora bucuriei; 3) Bucuria rezultă din ceea ce ești (iar nu din ceea ce ai) ; 4) Bucurie și iubire; 5) Mâhnirea: un păcat capital neglijat; 6) Erezie sau ignoranță? ; 7) Bucurie și suferință: un paradox uman fundamental în lumea creștină.
II.  VESELIA ȘI ÎNCERCĂRILE SFÂNTULUI
8) „Lăsați copiii să vină la Mine...”; 9) Serviți Domnului în veselie; 10) De ce bucuria Sfinților este și rămâne inalterabilă? ; 11) „A începe să celebrezi înseamnă a începe să suferi”; 12) Un cabinet patologic ambulant; 13) O așa viață, devorată de fuga după bani... ; 14) „Miracole” financiare; 15) O ploaie de spini, dar și de trandafiri.

I. În căutarea unei concepții a bucuriei

1) Este oare bucuria un păcat?

      Bucuria în Creștinism să fie oare un păcat, iar pe de altă parte, mâhnirea căinței - „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu!”- să fie acea virtute căreia între toate i-ar reveni primatul?
      Și de aceea, Creștinismul să nu fie în fond decât o religie a ascezei dure și a pocăinței, deci o morală a tristeții și un factor deprimant în Istoria Omenirii, cum insinuează scientiștii?
      Nietzsche merge și mai departe și schimbă semnul îndoielii în acuză pozitivă: „Creștinii ar trebui să-mi cânte cântece mai bune, pentru ca să învăț și eu să cred în Mântuitorul lor; ar trebui ca învățăceii Lui să aibă un aer mai mântuitor!”
      Dacă acestea ar fi perspectivele, nici nu e de mirare că gânditorul german a regretat păgânismul și se ridică cu vehemență împotriva acestei noi Etici, ce ar fi stins din lume bucuria.
      Fără bucurie, viața ar mai avea vreun rost? Și n-ar fi fost mai bine, un îngrozitor mai bine, să rămânem păgâni?
      Și Soarele își are petele sale. Dar în aceste pete este mai multă lumină și căldură decât în toate farurile de pe pământ.
      Cele mai înalte turnuri își au umbra lor și-și au adânc înfipte în subsol temeliile lor. Dar nimeni nu se va folosi de adâncimea la care coboară fundamentul sau de mărimea umbrei ca de un argument împotriva înălțimii turnului.
      Ceea ce este important nu este faptul că sunt și creștini triști, ci rolul pe care, prin esența lor, bucuria și tristețea îl joacă în Creștinism, cum o subliniază G. K. Chesterton:
      „Se spune că Păgânismul ar fi o religie a bucuriei, iar Creștinismul o religie a tristeții; dar ar fi tot așa de ușor de dovedit că Păgânismul nu e decât tristețe, iar Creștinismul nu e decât bucurie.
      Dar astfel de discuții nu înseamnă nimic și n-au nici un rost.
      Orice ființă omenească trebuie să aibă în ea deopotrivă bucuria și tristețea: singurul lucru ce poate interesa e MANIERA în care aceste două lucruri se echilibrează și se repartizează...
      Pentru păgâni, lucrurile mărunte sunt tot atât de dulci ca izvoarele limpezi de munte, dat. dimpotrivă, lucrurile mari au amărăciunea oceanului. Când un păgân privește în însăși inima lumii, îngheață de spaimă...
      Bucuria, ce pentru păgâni nu era decât o măruntă agitație externă, e giganticul secret al Creștinismului...
      E mai multă mulțumire cosmică în străzile strâmte și însângerate ale Florenței decât în teatrul Atenei sau în grădina deschisă a lui Epicur. Giotto a trăit într-un oraș mai întunecat decât Euripide, dar el a viețuit într-un univers mai vesel.”[286]
      Și de ce universul creștinului este mai vesel, mai plin de bucurie?
      Chiar și creștinul se poate afla uneori în nesiguranță și în împrejurări ce să-i stârnească unele temeri; dar ce sunt acestea în comparație cu zbuciumul păgânului, pe care existența însăși îl teroriza? Ce e oare moartea, ce e binele, ce e adevărul, ce e existența însăși și rostul ei ultim?
      Sunt toate întrebări cărora Păgânismul în nici un fel nu le putea da un răspuns mulțumitor, nici pe plan speculativ, și cu atât mai puțin pe cel practic. Căci un blestem colectiv și inexorabil apăsa, strivind sub imensitatea lui omenirea, și, cu o încordată așteptare, toate neamurile așteptau un trimis divin, un Mesia, care să le mântuiască și să le redea lumina, alungând întunericul, să le redea iubirea, izgonind ura, să le redea adevărul, îndepărtând minciuna și să redea liniștea și bucuria în locul vrajbelor și a mâhnirii de moarte ce-i chinuia pe toți.
      În secolele VII și VIII de la întemeierea Romei, această așteptare ajunge la un adevărat paroxism. Câte utopii, câte inepții, câte erori grosolane n-au amestecat generațiile acestor veacuri în concepția lor despre venirea Mântuitorului. Și totuși, și peste toate acestea, câtă măreție tragică, dar și sublimă, nu exista până și în devierile acestea, ale mult zbuciumatei omeniri! Chiar dacă fiecare și-L închipuia pe Mesia pe măsura propriilor gânduri, aspirații sau chiar patimi, ei, în fond deși în inconștienul lor, tot pe Hristos îl doreau, pe aducătorul Marii Bucurii.
      Nostalgia Paradisului nu se stinsese în șirul veacurilor, ci devenise doar mai chinuitoare. Nu este gândul Paradisului eternul miraj al tuturor religiilor, eterna obsesie a tuturor popoarelor și punctul de convergență al tuturor nădejdilor omenești?
      Nu a fost aceasta era de aur și nu a fost omul în Eden în deplinătatea fericirii firești? Fiind rege al unei creațiuni în care se oglindeau frumusețea și perfecțiunile Creatorului, în inima omului răsuna ecoul imnului de bucurie al infinitului însuși.
      Că el a păcătuit o știm și o experimentăm tot timpul, și cântecul bucuriei s-a transformat în vaier de durere.

2) În hora bucuriei

      Dar Dumnezeu nu s-a lăsat învins de păcat, ci a decis să regăsească ceea ce era pierdut.
      Înainte însă de a veni, El s-a făcut dorit și așteptat fierbinte. Prezența lui Mesia, presimțit, prefigurat, chinuie și fericește, mângâie și rănește inimile generațiilor Vechiului Testament și, cu desfășurarea veacurilor, fața Lui se dezvăluie tot mai mult, ca mersul unui drumeț care se apropie și ai cărui pași se aud tot mai distinct, prezența Lui devenind tot mai radioasă, ca a soarelui ce împurpurează orizontul înainte de a răsări. Iar la plinirea vremii, Arhanghelul Gavril a fost trimis în Nazaret, să binevestească Mariei, și astfel cântecul de jale se preface iarăși într-un imn al Bucuriei pe buzele Imaculatei. Fecioara, ce toate le păstrase tăinuite fidel în inima sa, în clipa împărtășirii tainei sale verișoarei Elisabeta, exultă și intonează în numele întregii Creații: „MĂREȘTE SUFLETE AL MEU PE DOMNUL!”
      Profeția psalmistului:
      „Mila și Adevărul se vor întâmpina,.
      Dreptatea și pacea se vor îmbrățișa,
      Din pământ va răsări Adevărul
      Și Dreptatea va străluci din ceruri”,[287]
devenise fapt împlinit și bucuria se coborâse din nou pe pământ.
      Cercul acesta intim al celei mai curate și adevărate bucurii se va lărgi tot mai mult, și oamenii vor fi prinși în el ca într-o horă.
      După Maria și Iosif, Elisabeta cu Ioan Botezătorul, primii Izraeliteni ce se vor fi simțit înfiorați de vestea îngerilor vor fi Păstorii: „Vă vestim bucurie mare care va fi la tot poporul”și vor intra și ei în hora adusă de îngeri pe pământ.
      Cercul se va lărgi apoi și va prinde în el toate popoarele lumii, în numele cărora veneau Magii, călăuziți de steaua Lui.
      Dar această bucurie, înainte de a o putea dărui tuturor, trebuia adâncită, înțeleasă, interiorizată. Iar printre învățăcei, sunt Apostolii cei cărora le revine să guste mai întâi profunzimea bucuriei Lui inalterabile: „Seva bucura inima voastră - le promite Isus - și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voii”[288]
      Bucuria aceasta e cea a intimității Lui, e bucuria învierii, e bucuria Rusaliilor ce-i face pe Apostoli fericiți „de a fi fost găsiți vrednici să pătimească și ei ceva pentru numele lui Hristos”.[289]
      Bucuria aceasta, apostolul neamurilor o va lansa peste veacuri drept poruncă pentru toate generațiile: „Bucurați-vă fraților întru Domnul, iarăși zic, bucurați-vă!”[290] după ce prima comunitate creștină a primei generații o transformase într-o splendidă realitate: „Și erau în toate zilele așteptând un cuget în templu și frângând prin case pâinea, primeau hrana cu bucurie și cu bunătatea inimii.”[291]
      Or, cei din generația apostolilor și ai lui Pavel, ce îmbrățișau Creștinismul, știau prea bine la ce se expuneau și la ce să se aștepte de la lume. Și nimic nu e mai grăitor decât tocmai contrastul dintre creștinii primelor veacuri și aristocrația păgână.[292]
      În timp ce patricienii, cărora nimic nu le lipsește și-și petrec viața în îmbuibare, în băi și în orgii, se sinucid de tristețe, martirii lui Hristos merg la moarte înfruntând cele mai crâncene și mai rafinate chinuri, cu cântecul și zâmbetul pe buze și bucuria în suflet.
      Ce forță grozavă și misterioasă trebuie că este totuși tăinuită în mesajul lui Hristos (pentru cei pe l-au înțeles aievea), dacă drumul Creștinismului, chiar și luminat de făcliile vii ale lui Nero, rămâne tot marșul de cucerire a lumii prin și pentru bucurie! Ce nestăvilită forță, dacă ura păgânătății și urletele fiarelor din arene sunt copleșite de cântecul triumfal al unei iubiri ce cu bucurie îl urmează pe Hristos pretutindeni, chiar și pe Calvarul jertfirii supreme, și mai ales aici, „sângele martirilor - cum spunea Tertulian - fiind sămânța creștinilor”. Martirii mureau fericiți, căci ei știau că adevărata dragoste își face declarațiile cu dovezi în mână, iar pentru ei martiriul era mijlocul suveran de a-și dovedi iubirea și de a-i da iubirii, pentru Hristos, o fecunditate divină și o putere cuceritoare irezistibilă.
      Și să nu se creadă că acest contrast ar fi doar un fapt îngropat al trecutului, căci, în misiuni și pretutindeni unde Creștinismul este trăit aievea, aceeași notă de exaltare spirituală și de adâncă bucurie sigilează pe neofiți, în vie deosebire de mâhnirea generală și tristețea mediului păgân. (Cine a citit cărțile lui Pearl Buck sau R. P. Huc despre China de exemplu știe aceste lucruri).
      Iar această bucurie ocupă un loc atât de central în învățătura autentică a Bisericii, încât Papa Benedict XIV o legiferează pur și simplu drept o condiție esențială și un semn distinctiv al sfințeniei autentice. Conform normelor date de el și procedurii de urmat cu prilejul beatificării și canonizării sfinților, una dintre cele patru condiții prealabile pentru a putea chiar ridica chestiunea inițierii proceselor apostolice respective, este măsura în care candidatul vizat a deprins cu adevărat în mod constant, eroic și cu o BUCURIE PERMANENTĂ, cele mai anevoioase jertfe și virtuțile cele mai austere.
      La primii creștini și la martiri, ca și la neofiți și la Sfinți, misterul bucuriei creștine este unul și același.
      De aceea, înainte de a încerca să înțelegem misterul bucuriei Sfinților, este oportună lămurirea preliminară a câtorva noțiuni fundamentale.

3) Bucuria rezultă din ceea ce EȘTI (iar nu din ceea ce ai)

      Ce este bucuria?
      Fiecare știe din experiență ce este bucuria și durerea, dar când vrei să analizezi aceste noțiuni, nu mai e atât de simplu.
      Primele bucurii pe care o ființă omenească le întâlnește în viață, ca prunc, sunt cele de natură sensibilă: zâmbetul mamei ce-i surâde cu drag și-l alintă, un lucru dulce sau atrăgător prin calitățile de gust sau culoare, mișcările sau armonia lui sonoră (adică în general plăcut) : iată ce cauzează copilului bucurie.
      Bucuria în acest stadiu e o mișcare plăcută a sensibilității, rezultată din gustarea unui lucru sau a unei situații plăcute, adică din trăirea experimentală a unei stări agreabile.
      Dar copilul, bucurându-se, simte deja ritmul de unificare și ritmul de universalitate pe care bucuria îl imprimă ființei noastre. Copilul, bucurându-se, se simte una cu sine și una cu lumea ce-l înconjoară. Chiar pentru copil, bucuria are deja un sens metafizic profund, de adâncire în trăirea intensă a acelei bogății cu totul interioare ce suntem noi înșine.
      Căci bucuria noastră nu poate izvorî decât din ceea ce noi suntem. Binele extern nu ne pricinuiește bucurie decât în mod reflex, el fiind doar un prilej pentru o priză de conștiință și deci conștientizare, ce nu fac altceva decât să ne reveleze pe noi înșine nouă. Experimentarea aprecierii, a admirației, a atașamentului curat al altora pentru tine, te convinge că tu ești ceva, că tu ești vrednic de această atenție și iubire, și aceasta te face fericit, adică îți cauzează bucurie.
      Prin urmare, trebuie spus că bucuria nu poate rezulta decât din ceea ce tu EȘTI, iar nu din ceea ce tu ai. Posesiunea unui lucru e o plăcere, iar nu o bucurie, afară de cazul că oferirea lui nu ar implica pe lângă valoarea lui materială sau comercială și o valoare simbolică, fiind expresia unei aprecieri pentru persoana ta din partea unei ființe dragi și vrednice de stimă. Dar și aici, iarăși, bucuria provine tot din faptul de a fi ceva (pentru cineva), iar nu din faptul de a avea ceva.
      Pe aceeași linie de îmbogățire existențială se situează bucuria ce ne-o pricinuiește virtutea și cunoașterea. Virtutea e o bucurie, fiindcă ea te face mai nobil, te ridică pe scara ființării și te îmbogățește existențial. Iar cunoașterea e tot bucurie, fiindcă prin ea spiritul însuși e fecundat și înnobilat: cunoscând mai bine structura și legătura intimă a lucrurilor, ești mai real tu însuți, fiindcă înțelegi și intri în relații mai profunde cu întreaga existență.
      În schimb, metafizic vorbind, toate posesiunile lumii nu sunt și nu pot da direct bucurie.
      Dar revenind la începutul bucuriei la om, aceea din faza copilăriei, trebuie spus că, dacă la copil conștiința a ceea ce el este se reduce la prea puțin lucru, la omul matur, din contră, această conștiință are șanse de a fi neasemuit mai bogată și nu mai poate fi redusă nicidecum la una sau alta din plăcerile ce i se oferă, și nici chiar la toate luate împreună.
      Căci, pe când plăcerea este conștiința sensibilă a unei stări plăcute, bucuria propriu-zisă e mai mult și are un accent existențial, fiind trăirea unei armonii depline, ori, mai precis, ea este conștiința trăirii unei plenitudini de armonii, e conștiința și viziunea interioară a unei înfloriri existențiale.
      Chiar dacă starea plăcută rezultată din posesiunea unui bun sensibil izolat poate intra ca element component, ea nu va putea constitui niciodată esența bucuriei. Căci sufletului nostru îi este sete de Altceva decât de ceea ce lumea materială sau a simțurilor i-ar putea oferi.
      Bucuria, în contrast cu plăcerea, e o stare emotivă mai înaripată, mai subtilă, mai spiritualizată, dar și mai complexă. În acest sens se poate vorbi despre bucuria de a cunoaște, de a admira, de a urmări un ideal, de a descoperi un adevăr, de a te jertfi chiar pentru a-ți realiza astfel marele gând al vieții și a-i rămâne fidel dincolo de viață și de moarte; tot bucurie e și aceea de a cunoaște un mare geniu sau un Sfânt, ca și aceea de a iubi și servi un mare gând.
      În această încercare de conturare progresivă a conceptului bucuriei, s-a observat că noțiunile implicate sunt din ce în ce mai depărtate de plăcerea simplă și tot mai spiritualizate. Rațiunea e simplă: bucuria e o delectare specifică ființei inteligente. Celelalte animale au plăceri pe care le caută instinctiv, și numai animalul rațional, adică omul, înțelege și reflectează asupra a ceea ce se petrece, și numai pentru el, delectarea ce rezultă din posesiunea unui bine, plăcut și conform naturii sale omenești, se distilează în bucurie, adică se spiritualizează.
      Or, tocmai din cauza spiritualizării ei, bucuria în mod necesar e expansivă și dornică de împărtășire. (În schimb, nici un animal nu e mistuit de pornirea de a-și abandona mâncarea sau ceea ce lui îi place altor animale rivale). Bucuria presupune rațiunea din om - adică spiritualitatea lui esențială - tocmai din cauză că e comunicativă. Cel ce are o bucurie mare, în mod necesar și spontan, ar vrea s-o împărtășească și altora și să-i facă pe toți fericiți de fericirea sa.
      Cu alte cuvinte, bucuria e prin esența ei difuză, expansionistă, dornică de împărtășire, ca tot ce e autentic spiritual.
      Cine nu cunoaște veselia expansivă a anumitor bețivi? Nu vrem să insinuăm prin aceasta că beția ar fi o... „spiritualizare”, ci doar atât că omul până își mai păstrează o oarecare luciditate în manifestările sale, chiar turmentat fiind, tot om rămâne, și ar vrea să-i facă fericiți pe ceilalți de „fericirea” sa. Și dacă bețivul se înșală total asupra calității și valorii bucuriei sale, el nu se înșală însă în necesitatea ce o simte de a o dărui și altora.
      Ce să se spună atunci despre bucuriile autentic și integral omenești? Ele sunt prin esența lor spirituale - și promovează spiritualizarea ființei. Și tocmai aici se deschide abisul ce separă plăcerea de bucurie. Plăcerea e prin definiție egoistă, exclusivistă; ea pune sechestru pe obiectul ce o procură, acaparându-l și exploatându-l, pe când bucuria, prin însăși structura sa, e spirituală și altruistă, universalistă și dornică de a-i face pe toți fericiți.
      Dacă plăcerea ne spiritualizată abrutizează și în cele din urmă ucide adevărata personalitate a omului, închircind-o în carcera propriului egoism feroce, bucuria, în schimb, ne dilată întreaga ființă și o face să înflorească.
      Acesta este motivul pentru care Sfinții sunt personalitățile cele mai deplin înflorite dintre toate, fiindcă nici o bucurie nu e mai mare ca bucuria ce o poarta ei în sufletul lor, cea infinită a lui Dumnezeu însuși.
      Și ceea ce formează fondul vieții și misiunii Sfinților - a trăi adevărata bucurie spre a o putea dărui tuturor - e, în definitiv, rostul ultim al oricărui om. Căci sufletului nostru îi e sete de altceva decât tot ce e creat ori, mai precis spus, de Altcineva, pentru a putea fi fericit: de Dumnezeu însuși.

4) Bucurie și iubire

      Care e resortul ultim al bucuriei dacă nu vraja ce-o simte întreaga noastră ființă tinzând spre Binele Infinit, adică spre acel Bine ce să-i asigure de-a pururi fericirea? E înclinarea voinței noastre ce-și urmărește binele propriu. Dar fiindcă nici iubirea nu e decât tot o aderare la ceea ce e socotit drept bine, imediat apare conexiunea intimă dintre iubire și bucurie.
      Bucuria adevărată nu poate să existe decât acolo unde există iubire și, prin însăși esența sa, iubirea înțeleasă și însușită aduce cu sine bucuria. Precizând noțiunea filosofică, Sfântul Toma va spune că bucuria e un efect interior al iubirii, un act secundar al iubirii.[293]
      Fiindcă există o iubire egoistă și una altruistă, tot astfel și bucuria va fi la rândul său interesată sau dezinteresată, în funcție de structura și orientarea sufletului fiecăruia.
      Iubirea adevărată și dezinteresată e când îl iubești pe Dumnezeu, nu fiindcă Ţi-ar face gusturile, ca tu să profiți astfel de El, simplu egoism hidos proiectat în Dumnezeu, ci fiindcă El e în Sine Binele Infinit și Imuabil, vrednic de toată iubirea. E ceea ce exprima admirabil Sfânta Tereza a Pruncului Isus când spunea că ar fi atât de fericită ca viața ei să fie ca o flacără ce se mistuie toată din iubire pentru El. Și dacă, prin absurd, Dumnezeu n-ar ști cine a fost acea candelă ce s-a consumat arzând toată pentru El, și astfel n-ar putea-o răsplăti, ea ar fi și mai fericită!
      Aceasta e înălțimea la care evoluează în chip normal Sfinții.
      Prin urmare, unicul mijloc de a te împărtăși de infinita bucurie a lui Dumnezeu este iubirea dezinteresată. Acela va avea bucuria cea mai deplină, perfectă și autentică, și singura fără fluctuații și fără sfârșit, care va fi mai strâns unit cu Dumnezeu - principiul oricărei bucurii - printr-o iubire desăvârșită. Și nu putem să nu admirăm divina decizie a cuvintelor Mântuitorului ce, în pilda talanților, nu spune servitorului credincios că i se va da bucuria Domnului său, - lui nici nu i s-ar putea da, căci ea fiind infinită, el nu ar putea-o primi -, ci că va fi cel ce va intra în infinitul ocean al bucuriei și fericirii divine: „Bine, slugă bună și credincioasă... intră întru bucuria Domnului tău!”[294] Intră tu în acea bucurie ce-ți va depăși în infinit toate așteptările și închipuirile tale cele mai îndrăznețe.
      Astfel privită, în lumina iubirii divine, întreaga și adevărata istorie a omenirii nu e decât înșiruirea în marș a generațiilor omenești în ascensiunea lor eroică și sfântă spre zenitul bucuriei și fericirii divine.

5) Mâhnirea: un păcat capital neglijat

      În această perspectivă se înțelege de ce - atunci când s-a făcut catalogarea principalelor păcate de către monahii Egiptului, învățăcei ai marelui Sfânt Antonio și ai Sfântului Pahomie - s-a enumerat printre păcatele capitale și mâhnirea.
      Așa că la început au fost opt păcate capitale, nu șapte, cel de al optulea fiind mâhnirea sau tristețea spirituală. Iar Cassian, faimosul călugăr pornit de pe meleagurile noastre dobrogene și ale cărui scrieri ascetice au imprimat o indelebilă urmă asupra spiritualității apusene (Conferințele sale constituiau cartea preferată și de căpătâi a Sfântului Toma de Aquino), a difuzat această doctrină peste tot, așa încât, în tratatele medievale despre pocăință, cei ce cădeau în tristețe trebuiau să se spovedească și primeau canon la fel cu cei necurați sau cei ce furau.[295]
      Dar cum de s-a ajuns în final la numai șapte păcate capitale, în loc de opt, și de ce a fost omisă tristețea?
      Aceasta se datorează în mare parte prestigiului universal de care se bucură Sfântul Gregorie cel Mare. Or, acesta, din stimă pentru septenarul sacru, va reduce cele opt vicii capitale la șapte, unind tristețea cu cauza ei cea mai obișnuită și imediată, vrem să spunem cu necurăția, numindu-le cu unul și același termen în latinește, intraductibil în alte limbi, de ACCIDIA sau ACEDIA ce le înglobează pe amândouă.
      Sfântul Toma, tratând despre accidia,[296] va arăta că ea este un păcat de moarte și capital prin însăși esența ei și va sublinia îndeosebi ravagiile senzualității răzvrătite împotriva harului (odată complicitatea rațiunii obținută). Din ce motive, ar fi greu de precizat, urmașii denumesc și înțeleg prin accidia mai mult necurăția, iar mâhnirea neidentificată va face prăpăd.
      Va trebui să vină Sfântul Francisc de Sales pentru a da alarma, redând bucuriei toată importanța ce i se cuvine.[297] El vorbește despre păstrarea temperamentului vesel, ca de o datorie morală primordială, și denunță cu o ultimă vigoare tristețea. Celebrul său joc de cuvinte: „UN SAINT TRISTE, C’EST UN TRISTE SAINT” (un sfânt trist este un sfânt jalnic și de deplâns), nu e decât una din nenumăratele expresii date unuia și aceluiași gând fundamental de subliniere a esențialității și primatului bucuriei în Creștinism.

6) Erezie sau ignoranță?

      De atunci, în lumea teologică, această întâietate necontestată a bucuriei în Creștinism a rămas, pentru totdeauna, o cotă definitiv cucerită.
      Trebuia să apară un eretic și un ignorant al doctrinei creștine, alde P. P. Negulescu - mai mult ignorant decât eretic - ca să afirme că Creștinismul n-a făcut decât să deprime omenirea și să împiedice progresul omenirii!
      Că sunt și creștini triști, e o altă problemă. Dar ei sunt triști nu întrucât sunt creștini, ci fiindcă n-au înțeles și, mai ales, fiindcă nu-și trăiesc Creștinismul, rămas pentru ei drept simplă spoială. Cum ar putea un creștin să aibă bucuria, atunci când viața lui nu e centrată pe har, ci, dimpotrivă, ea nu e decât o înlănțuire neîntreruptă a celor mai sfruntate abuzuri a tuturor harurilor?
      Dacă unii creștini sunt triști, aceasta nu este pentru că ar fi creștini, ci pentru că nu sunt destul de creștini, așa cum un bolnav moare de septicemie nu fiindcă mai are și sânge sănătos, ci fiindcă nu are destul sânge sănătos!
      Ca să revenim la autorul român, P. P. Negulescu ar vrea să insinueze tendențios că Creștinismul nu e DECÂT o asceză, o asceză sterilă și, firește, fără rost; și fiindcă o astfel de asceză nu poate fi decât o chinuire deșartă, Creștinismul ar fi jucat rolul inhibitiv și retrograd pentru „Destinul Omenirii”. Și drept argument citează tot felul de istorii ori, mai bine zis născociri, despre Creștinism ale raționaliștilor francezi sau germani (mai ales germani), pentru a arăta că după „Evanghelia” acestora - dar nu și a lui Hristos! - Creștinismul nu e decât această autotorturare ascetică!
      În Creștinism există și ascetism, există și o strădanie anevoioasă de ascensiune a culmilor, există chiar și frica de Dumnezeu, nu însă în felul blasfem, arbitrar și nerod cum o concepe „eruditul” nostru, atât de neinițiat însă în tot ce este autentic creștin; ba mai mult, există și creștini sectari și extravaganți, așa cum se întâlnesc și abuzuri făcute sub egida unei spiritualități rătăcite; dar nu aceasta formează - pentru tot ce e mai scump pe lume, stimabile P. P. Negulescu - Creștinismul!
      Înainte de a combate Creștinismul, să fi citit Catehismul sau cel puțin Noul Testament, și numai pe urmă să se avânte în vâltoarea de inepții ale „savanților” străini.[298]
      Așa cum Creștinismul din punct de vedere doctrinal nu poate fi identificat cu ereziile ce i-au răsărit în față pentru a-l abate din drumul său, tot astfel, din punct de vedere ascetic, nici spiritualitatea creștină nu poate și nu trebuie confundată cu anumite abateri ce au voit s-o falsifice. Biserica, prin Sfinții săi, n-a propovăduit decât iubirea curată și nici n-a cerut nimănui nimic decât în numele Iubirii divine.
      Creștinismul nu constă în posturi și ajunuri, în mătănii, cilicii sau martiriu, ci în iubire, și acestea toate e în stare să le accepte, pentru Dumnezeu. Esența vieții Treimice, și deci a celei harice creștine, va fi totdeauna IUBIREA. În lumina plenitudinii infinite spre care tinde Sfântul, ascetismul e absolut disparent și efortul pe care-l impune e dulce. Sfinții nu sacrifică nimicurile decât pentru a avea TOTUL.
      Că uneori ascetismul are și o notă de asprime și renunțare directă, impunând o luptă mai pieptișă cu momelile creaturilor, aceasta nu se datorează creațiunii în sine, ci faptului că omul e un rege detronat, ce se lasă tiranizat de făpturile ce ar fi trebuit să-l servească, inclusiv patimile rebele din propria sa ființă. Din momentul în care omul a păcătuit și natura lui însuși e în revoltă contra sa, el nu mai poate dobândi adevărata bucurie fără renunțare, și ești nevoit să sacrifici plăcerile mărunte și bucuriile efemere ale creaturilor, pentru a dobândi bucuria infinită, singura care nu minte.
      Totul se plătește. Dacă un inventator sau savant, un explorator, compozitor sau gânditor numai în urma unor penibile eforturi reușesc să-și încununeze căutările anevoioase și să guste astfel bucuria succesului, de ce pretinde P. P. Negulescu ca tocmai ceea ce este mai prețios - sfințenia și infinita ei bucurie - să fie obținut pe gratis, și Creștinismul, deplin înflorit, să nu coste nimic? Efortul ascetic e o coajă amară, dar e a unui fruct cu miezul cel mai dulce, cel mai aromat și mai hrănitor dintre toate. Cine ajunge să-l guste o dată, își râde de tot ce a suferit pentru a-l dobândi, simțindu-se răsplătit cu o divină prisosință și de infinite ori pentru tot ce a îndurat și suferit (dacă acestei „suferințe” dintr-o și pentru o supremă Iubire i s-ar mai și putea da numele de suferință... ).
      În concluzie, dat fiind că bucuria și iubirea se contopesc indestructibil și sunt unite indisolubil în una și aceeași realitate, Creștinismul, care este religia Iubirii celei mai curate și imense, în chip necesar este și RELIGIA BUCURIEI.
      Noi nu cerem, celor ce vădesc a nu fi citit nici Noul Testament și a nu fi priceput nici chiar Catehismul, să priceapă esența Creștinismului. Dar atunci, în numele celei mai elementare onestități științifice, le cerem și trebuie să le cerem cel puțin să tacă![299]

7) Bucurie și suferință: un paradox uman fundamental în lumina creștină

      Luând în considerare, nu în primul rând, exigențele în sine ale bucuriei creștine, ci pe omul concret căruia această bucurie îi este destinată, am putea spune că intrăm într-o lume a paradoxului.
      În Creștinism totul se rezolvă, în final, într-o supremă și de necuprins bucurie și, cu toate acestea, un creștin adevărat, și mai ales Sfinții, are atât de mult de suferit.
      Nu este oare o notă distinctă a Creștinismului îmbinarea celor mai vii contraste într-o sinteză ce le domină și le depășește? Contrastele în Evanghelie abundă, începând cu minunatul „Mărește suflete al meu” al Preacuratei, continuând cu toate cuvântările Mântuitorului și sfârșind cu ultima pagină a Evanghelistului Ioan.
      Sfinții Părinți s-au hrănit din ele și le-au făcut mai accesibile minții noastre. Nu ne putem reține să nu cităm din marele Anastasiu (295-373), campionul celei mai epice și mai sublime lupte, duse timp de o jumătate de veac, pentru salvarea dogmei Divinității lui Isus Hristos contra Arienilor. Și pentru a-l prezenta cititorilor noștri pe cel care a înfruntat biruitor o lume întreagă ce cu mirare se văzuse arienizată peste noapte („Tunc ingemuit totus orbis et arianum se esse miratus est”),[300] reproducem aici cuvintele cunoscutului istoric Mgr. Duchesne, ce constituie pentru noi unul din cele mai frumoase elogii întâlnite vreodată despre un om:
      „Ai fi putut chiar crede în anumite zile că credința nici nu mai avea alt sprijin decât pe Anastasiu Dar era destul. Anastasiu avea împotriva sa Imperiul și Poliția sa, Conciliile și Episcopatul (Oriental), DAR LUPTA MAI ERA ÎNCĂ EGALĂ PÂNĂ UN ASTFEL DE OM MAI RĂMÂNEA ÎN PICIOARE!”[301]
      Dar să dăm cuvântul acestui Sfânt, ce avea atât de profund simțul trăirii lui Hristos în Biserica Sa:
      „Nu este pentru a sa mântuire că a venit Dumnezeul nemuritor, ci pentru cea a noastră, a celor ce eram morți.
      Nu pentru sine a suferit El, ci pentru noi, și dacă El a luat josnicia și mizeria noastră, n-a făcut-o decât pentru a ne da bogăția Sa.
      Patima Sa e nepărtinirea noastră.
      Moartea Sa e nemurirea noastră.
      Lacrimile Sale sunt bucuria noastră.
      Înmormântarea Sa e învierea noastră și botezul său e sfințirea noastră. «E pentru ei că eu mă sfințesc - zice El în adevăr - pentru ca și ei să fie sfinți într-adevăr» (Ioan, XVII, 19).
      Rănile Lui sunt tămăduirea noastră, căci prin rănile Lui noi am fost vindecați; și suferința Lui e împăcarea noastră, căci pedeapsa păcii noastre e asupra Lui, adică El este pedepsit pentru împăcarea noastră.
      Dezonoarea Lui e preamărirea noastră, căci pentru noi cere El mărirea când spune: «Preamărește-mă pe mine Părinte, la Tine, cu mărirea pe care am avut-o la Tine, înainte de întemeierea lumii.» Suntem noi cei ce de fapt suntem preamăriți întru El.
      Înjosirea Lui e înălțarea noastră, după cum este scris: «Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos și ne-a făcut să ședem împreună cu El în Hristos Isus», și iarăși: «Pentru a arăta, neamurilor viitoare, prisositoarea bogăție a Harului...»
      Cuvântul Său de pe cruce: «Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul meu», recomandă Părintelui pe toți oamenii făcuți vii întru El.
      Noi suntem de fapt mădularele Sale și toate membrele împreună nu fac decât un singur trup, care este Biserica, așa le-o scrie Sfântul Pavel Galatenilor: «Voi toți una sunteți în Hristos Isus» (Gal. III, 28). El îi recomandă deci pe toți în El însuși.”[302]
      În Hristos, bucuria și durerea se îmbină pe cât de fericit, pe atât de armonios, cu deosebirea că bucuria ne vine de la Hristos, iar suferința și crucea au fost aduse în lume de păcat.
      Dacă avem de suferit, aceasta se datorește nu faptului că suntem creștini, ci ghinionului că înainte de a fi devenit fiii botezului, suntem fiii unui strămoș decăzut și păcătos, ai lui Adam.
      Oricât s-ar încerca să se ignore păcatul strămoșesc, cum o face J. J. Rousseau și atâția contemporani, el rămâne un fapt de netăgăduit, ba mai mult, primul fapt înregistrat și dovedit - din nefericire încă mult prea dovedit - al Istoriei neamului omenesc.
      Așa după cum un tablou din care umbrele și nuanțele ar fi excluse, și totul n-ar fi decât lumină albă, n-ar mai fi o pictură în înțelesul omenesc al acestei arte, tot astfel o sfințenie sau un Creștinism din care ar lipsi încercările, lacrimile și suferința, chiar dacă ar rămâne sfințenie, ea n-ar mai fi o sfințenie pe măsura omului pelerin pe pământ.
      E cât se poate de ciudat că Nietzsche, care pretindea de la învățăceii lui Hristos „un aer mai mântuitor”, el însuși are în fond o viziune neasemuit mai pesimistă asupra lumii și a vieții.”[303] Cine nu știe nețărmuritul său dispreț pentru ceea ce oamenii de rând numesc fericire? Nietzsche vrea nu fericirea, ci eroismul, și tocmai de aceea el își dă seama de rolul atât de esențial pe care-l are suferința și boala în formarea eroului și în geneza marilor culturi. „Numai acest chin suprem procură spiritului ultima sa eliberare... Marii reînnoitori sunt cu toții, fără excepție, bolnăvicioși și epileptici” scrie el în Voința de Putere. Vorbind despre această lungă și lentă durere ce-și ia răgazul său, ce ne arde ca un lemn tânăr, Nietzsche mărturisește: „Eu mă îndoiesc că o astfel de durere te-ar face mai bun, dar știu, în schimb, că ea te face mai adânc...”[304]
      După Nietzsche, durerea e la baza formării eroice, tot ea fiind temelia și prețul de răscumpărare al marilor culturi. Admiratorului entuziast al epocii de glorie a Atenei dionisiace, Nietzsche îi oferă fondul gândirii sale prin acele cuvinte semnificative, pe care le pune în gura unui atenian bătrân:
      „Mai adaugă apoi aceasta, o, străin ciudat, cuvintelor tale: cât a trebuit acest popor să sufere, pentru a atinge o astfel de frumusețe.”[305]
      Pe când, pentru Nietzsche și pentru orice filosofie, ineluctabilitatea suferinței este un fapt brut, primordial, inexplicabil, pentru gândirea creștină el își are explicația sa, singura de altfel valabilă, în afirmarea existenței păcatului strămoșesc.
      Dar în pofida acestuia, viziunea creștină asupra lumii nu este pesimistă. Căci, deși în urma păcatului strămoșesc omul e supus legilor suferinței, destinul său final nu este totuși suferința, ci bucuria, nu e durerea, ci fericirea.
      Or, singurul mijloc de a le avea îmbinate pe toate în chip superior, în armonia vie și stabilă a uneia și aceleiași realități, este de a iubi. De a iubi mai presus de toate pe Acela ce este deopotrivă bucuria infinită și iubirea de necuprins răstignită.
      Nu suferința și crucea sunt la antipodul bucuriei, ci mâhnirea și cauza sa, păcatul. Or, mâhnirea nici nu dă târcoale decât în locurile și sufletele în care crucea nu e dorită, dar dorită mai mult decât orice, ca o supremă șansă de a cânta Iubirii.
      Înainte de a fi filosofi trebuie să fim oameni.
      Sunt filosofi și gânditori ce susțin unilateral și, am spune inuman, să nu cauți decât plăcerea și bucuria și să expediezi în surghiun suferința. Dar atunci n-ai mai înțelege nimic din ceea ce formează condiția esențială a omului pe pământ, nimic din grandiosul mister pe care-l întruchipează marile vieți, și nimic din sensul adânc omenesc al operei unui Dante sau Beethoven.
      Muzica lui Beethoven, ce țărmurește necontenit disperarea, nu cade niciodată în abis; muzica aceasta, ce pare expresia frenetică a unei supreme tânguiri, nu te întristează, ci-ți tonifică la superlativ urmărirea idealului, purificându-te când o trăiești: te face să simți că n-ai putea găsi o inimă de om în care suferința să nu se reveleze mai intensă și din care, cu toate acestea, mâhnirea să fie mai îndepărtată.[306]
      A căuta doar bucuria goală, dar o bucurie nedistilată din condensarea suferinței purificatoare, e a voi să smulgi omului ceea ce el are mai autentic uman.
      „Noi, ființe mărginite cu sufletul nemărginit - scrie splendid Beethoven unei contese la 19 octombrie 1815 - noi ne-am născut numai pentru suferință și pentru bucurie și am putea chiar spune că cei aleși își primesc bucuria prin suferință: Durch Leiden Freude!”[307]
      „Desigur, eu așa gândeam mereu - cântă Claudel - că-i mare lucru bucuria: dar acum eu am totul. Să mori... să te înalți pe cruce... să dai râzând tot ce ai... asta-i bucuria!”[308]
      Dăruim ceea ce avem, pentru a rămâne ceea ce suntem.
      Când ai ceva și ții la lucrul acela, nu mai ești tu stăpân pe tine, ci lucrul acela te stăpânește.
      „Dați totul, sărmani oameni, dați totul - exclamă J. Maritain - căci e mult mai ușor de a da tot decât de a da pe jumătate. Tot ce ne păstrăm e un cancer în măruntaiele noastre.”[309] Pentru a rămâne tu însuți, și un sănătos tu însuți, la multe trebuie să renunți. Dar orice renunțare e, desigur, și o durere. E însă o durere fecundă când e acceptată voluntar, căci, în urma ei, spiritul înflorește în bucurie.
      Iată pentru ce adevăratul înțeles al Creștinismului nu este de a-i face pe oameni impasibili și insensibili, ci lăsându-i pe de-a întregul oameni, îi face pe deasupra și fii ai lui Dumnezeu în așa măsură, încât, pentru ei, până și moartea își pierde aspectul său trist. Căci principalul episod al vieții unui creștin nu mai este moartea, ci Botezul prin care viața divină nemuritoare îi este dăruită irevocabil de Dumnezeu. „Și viața este tot, nu moartea!”, cum admirabil o cântă Coșbuc (La Paști).
      Prin Botez se începe viața noastră eternă, viața comunicată nouă prin Isus cel înviat. În această lumină, singura tragedie a Creștinismului este păcatul, păcatul ce nimicește în tine învierea.
      Hristos n-a venit ca să rezolve problema abstractă a păcatului, nici să filosofeze asupra răului. Nu, El a procedat mult mai simplu: a luat răul împreună cu păcatul, cauza acestuia, direct asupra Sa și, răstignindu-se în locul nostru, a celor vinovați, a zdrobit pe Calvar păcatul și ursita de blestem ce apăsa povarnic peste noi și ne-a eliberat răscumpărându-ne.
      Dar asupra înțelesului Răscumpărării nu rațiunea ne poate lumina, ci Credința, și numai ea. În fața răului, Dumnezeu n-a rămas fără răspuns, și răspunsul său a fost Calvarul. Dar acest răspuns depășește sfera logicii terestre, și de aceea rațiunea, lăsată în puterile ei și neajutată de har, evită acest răspuns, îl contestă, ba chiar îl urăște. Și-l urăște tocmai fiindcă, în urma păcatului strămoșesc, ea s-a despărțit de iubire și, pierzându-l pe Dumnezeu, omul a pierdut și iubirea; Dumnezeu-Iubirea nu a pierdut, ci, la plinirea vremilor, Golgota și învierea ne-au arătat răspunsul Său. Spre a ne ridica la Sine, Cuvântul s-a coborât la noi, pătimind, dar și înviind pentru noi.
      Rostul îndumnezeirii noastre prin botez și celelalte Taine nu e acela de a desființa condiția umană postadamică, ci doar de a ne dărui o astfel de iubire, încât durerea însăși - devenită o supremă dovadă a iubirii - să se transforme într-un nesecat izvor de bucurie. Riguros vorbind, bucuria și durerea sunt aspecte secundare în Creștinism. Ceea ce este esențial este Iubirea ce ne face părtași învierii lui Isus Hristos.
      În această lumină, Crucea nu mai apasă, ci, în mod misterios, susține viața și bucuria însăși: „Vă veți întrista, dar întristarea se va întoarce întru bucurie”[310] promite Isus urmașilor săi.
      Am fi incompleți, dacă n-am aduce aici mărturia atât de răscolitoare a gânditorului și convertitului suferind Jean MASSIN, discipolul predilect al lui Paul Claudel, care, având morbul lui Pot (TBC la coloana vertebrală), de pe patul său de crâncenă suferință, cam la un an de la hirotonirea sa, scria redactorului revistei „ÉTUDES CARMÉLITAINES” (care pregătea tocmai numărul din 1947 cu tema „Ma joie terrestre, où donc es-tu?”) următoarele:
      „Întrebării din titlul vostru - „Bucuria mea pământească, unde ești tu?”, totul în mine răspunde irezistibil:
      Nu, eu n-am pierdut bucuria, nu, eu am regăsit-o pe Cruce încă de pe acest pământ și nimeni nu mi-o va mai putea răpi. Așa de ciudați mai erau toți acești oameni ce-mi scriau scrisori nemângâiate, pentru a-mi deplânge soarta mea jalnică, și care nimereau apoi accente atât de triste și de șterse pentru a vorbi, după aceea, despre viața și despre ocupațiile lor de oameni perfect sănătoși.
      Aveam un dor nebun de a izbucni într-un hohot de râs destul de puternic pentru a zgudui lumea sau, cel puțin, pentru a face să se ivească, pe atâtea chipuri morocănoase și resemnate, o speranță, o bănuială. La urma urmelor - ar spune ei auzindu-mă - se prea poate să fie Creștinismul altceva decât acea rețea de obligații rituale, morale și sociale ce ne înlănțuie atât de plicticos; se prea poate ca acolo să fie tăinuit secretul unei vieți, al unui triumf, al unei bucurii pe care nimic nu o știrbește, nimic nu o corupe...”[311]
      Fără s-o fi intenționat, Jean Massin ne stigmatizează aici și pe noi. Ce fel de creștini mai suntem, când noi nu suntem devorați de iubirea lui Hristos? Creștinul e un om devorat de o iubire ce-l extaziază și-l „înnebunește” făcându-l să uite de plăceri, de bani, de onoruri și de tot ce poate da lumea. E un om ce nu poate dori nimic decât ceea ce este măreț și care se dezlipește de tot ceea ce este vremelnic, și nu din silă, ci fiindcă a găsit ceva infinit mai bun.
      Creștinul e un om ce arde și, simțindu-se mistuit, aruncă în vâlvătaia preferințelor voluntare tot ce are, pentru a deveni una cu tot ceea ce el trebuie să fie, cu Hristos.
      Francisc de Assisi nu e doar un trubadur, ci și mai mult: un stigmatizat care cântă,[312] un om devenit prin iubire UNA cu Cel pe care-L iubește, sigilat fiind, și-n chip vizibil, de această iubire răstignită.
      Căci a fi creștin și a trăi paradoxal sunt doar identice. Avea dreptate Chesterton când afirma că păgânul, când privește în însăși inima misterului lumii, îngheață de spaimă.
      Pentru Sfinți, în schimb, moartea însăși - episod absolut potrivnic tuturor aspirațiilor noastre și ininteligibil oricărei minți pur raționale - își dezvăluie chipul de lumină.
      „Moartea nu mai e acea desprindere brutală - scrie Pr. Lucien în legătură cu Sfântul Ioan al Crucii - de niște realități terestre considerate drept singurele de preț. Ea este, dimpotrivă, ultimul pas înspre Acela a cărui infinită frumusețe n-a încetat să ațâțe dorurile sufletului. Ea nu este cortina ce cade peste o dramă ce se sfârșește rău, ci e ultimul văl ce se ridică, e pânza ce a devenit translucidă și se sfâșie dintr-odată. Ea nu este flacăra șovăielnică ce se stinge într-un nor de fum, ci este cea mai minunată vâlvătaie ce nu mai lasă nimic nemistuit. Moartea e Prezența devenită în cele din urmă vizibilă. Ea este iubirea ce se poate sătura în sfârșit fără de limite și fără de sfârșit. Ea este cel mai extraordinar cântec de bucurie pe care-l înalță un suflet copleșit pentru totdeauna. Este o întâlnire de iubire mai încântătoare decât toate cele cunoscute pe pământ. Este un ultim avânt de iubire ce sfârșește în brațele lui Dumnezeu. Este triumful vieții ce răpune ultimele rezistențe. Moartea este viziunea fericitoare ce începe, este iubirea ce posedă în sfârșit, pentru totdeauna, în lumină, Fața lui Dumnezeu.”[313]

8) „Lăsați copiii să vină la mine...”

      Am considerat necesare aceste precizări preliminare, atât pentru a clarifica ce este adevărata bucurie în lumina creștină, cât și pentru a putea desluși mai ușor rolul ce i-a revenit ei în viața lui Don Bosco.
      Toată viața el a fost mereu un semănător al bucuriei în sufletele păcătoșilor și obidiților, în general, și în al tinerilor, în special.
      Nu vrem să afirmăm prin aceasta că am fi spus tot. Dimpotrivă, ajunși la acest punct, simțim cum adevăratul profil spiritual al Sfântului ne scapă nouă, ca și tuturor biografilor, și rămâne practic insesizabil. Ce sunt disecțiile cele mai reușite și mai savant făcute, alături de viul tumult al vieții? Nici o încercare de reconstituire a vieții nu e echivalentă cu viața, și icoana Sfântului pe care cititorii și-au făcut-o, urmărindu-i biografia, nu este încă adevăratul Don Bosco.
      Ar trebui să trăiești imitându-l, să iubești ceea ce iubea el, și cu aceeași nevinovăție și generozitate, străduindu-te să devii curat, bun, virtuos până la eroism și sfânt ca și el, și abia atunci vei începe să-l înțelegi aievea pe adevăratul Don Bosco.
      Numai din clipa în care el nu va mai fi un decedat - Sfânt desigur, dar tot un defunct - ci o prezență, o persoană vie și învietoare, un Ideal prietenesc și electrizant ce te cheamă, te transfigurează, te înalță, abia de atunci el va fi cu adevărat și pentru tine, tinere, ceea ce el e sortit să-ți fie: Crainicul bucuriei ce singură nu înșală.
      Pe acest drum nu chiar ușor, și cu toate acestea singurul ce-ți asigură șansa unei înțelegeri nedeformate a sufletului de Sfânt, - (căci, cum spuneam, pentru a-l înțelege deplin pe Beethoven, ar trebui să fi tu însuți alt Beethoven), tot astfel, pentru a-l înțelege pe un Sfânt, ar trebui ca viața ta să evolueze la aceleași înălțimi spirituale -, pe acest drum, să ne ajutăm cel puțin de acele jaloane sumare pe care ni le oferă Istoria despre înrâurirea Sfântului asupra celor ce au avut privilegiul de a-l întâlni.
      Spre a o surprinde integral, ar trebui să evocăm nu atât istoria Oratorului, cât cea a oratorienilor lui Don Bosco, a fiecăruia în parte, ca și a tuturor, a profundei și transformatoarei sale influențe asupra lor.
      Aceasta nefiind posibil (ar fi nevoie de volume și volume, procedeu ce în fond tot inoperant ar rămâne, proiectul fiind practic irealizabil, căci adevăratele răscruci decisive ale evoluției unui suflet omenesc rămân prin definiție inaccesibile istorisirii scrise de alții, din cauza naturii lor intime), noi ne vom opri la câteva indicii semnificative. De altfel, în viața unui astfel de Sfânt, ce nu este oare semnificativ?
      Din cele spuse până acum - mai ales în capitolul XVI - se știe cum întregul Oratoriu trăia sub mirajul încântător al prezenței Sfântului; ceea ce nu vrea să spună că ascendentul său s-ar fi limitat numai la ai săi și că ceilalți ar fi rămas insensibili la trecerea sa.
      În aprilie 1883, la Saint-Thomas de Villeneuve (Paris), doi băiețași ce-l vedeau pentru prima oară se repeziră în mijlocul mulțimii ce-l împresura și, răzbind până la el, extaziați și cu zâmbetul în priviri, îl luară fiecare de câte o mână. Don Bosco le zâmbi și le adresă câteva cuvinte de afecțiune așa cum numai el știa să facă și continuă să asculte pe cei ce i se prezentau, mereu ținut de mâini de cei doi mici franțuji, ce nu-l slăbeau și nu-l părăsiră decât atunci când, venindu-le părinții, au fost duși acasă cu sila.
      Trecerea sa prin vreun internat sau vreo școală stârnea un entuziasm de nedescris. Și ce e mai grăitor, toți se simțeau, și efectiv deveneau, mai buni la simpla lui apropiere. La Marsilia, cele câteva zile, în care fusese oaspetele unui mare institut de educație în 1880, avură efectul celor mai reușite cursuri de exerciții spirituale.
      Tineretul îl urma vrăjit și noi nu vom putea niciodată înțelege toată puterea fascinantă a Sfântului asupra tinerilor. Sufletele îl urmau încântate, prinse în vâltoarea de lumină, curăție și iubire a vieții lui sfinte, devenind mai buni.
      Luni, în Săptămâna Mare în 1882, Don Bosco mergea pentru prima dată la Camogli. În piața de lângă digurile mării se jucau vreo sută de băieți. Abia-l văzură, își uitară de joacă și de toate și-i alergară în jur sărutându-i mâinile și privindu-l extatici. Și până nu intră în biserică, nimeni altul nu mai putu răzbi până la el.
      Peste tot, prezența lui atrage, vrăjește și încântă. Vesel, senin, pururi zâmbind, așa ne apare acest răpitor de inimi. Toți se apropiau de el instinctiv, dornici de a se adăpa din torentul bucuriei sufletului său. Cea dintâi expresie a bucuriei Sfinților nu este, oare, zâmbetul și veselia lor inalterată, ba chiar inalterabilă?
      În primele perioade ale Oratoriului, când Don Bosco călătorea, erau numeroși băieți ce se informau despre ziua și ora întoarcerii sale și-l așteptau la sosirea diligenței, strigând EVIVA și luând cu asalt diligența. Spre consternarea sa, vizitiul nu o dată se văzu nevoit să împartă lovituri celor ce, voind să fie ei cei dintâi care să-i prindă și să-i sărute Sfântului mâna, împiedicau coborârea celorlalți călători.
      La fel, în obișnuitele excursii de toamnă ale internilor Oratoriului, mulți copii, ce-l vedeau pentru întâia oară, îi alergau în urmă, așa precum odinioară micuții din Palestina roiau în jurul lui Isus și nu voiau să se mai despartă de El. Câți părinți, și de câte ori, n-au trebuit să vină după ei, căutându-i, ca odinioară Iosif și Maria, căci se alăturaseră și ei spontan caravanei Oratorienilor, și nu o dată părinții au întâmpinat serioase dificultăți în a-și determina copilașii să revină acasă, căci ei nu voiau să mai părăsească Oratoriul lui Don Bosco. „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți!”
      Am săvârși însă o greșeală colosală, dacă am atribui vraja aceea irezistibilă exclusiv calităților omenești ale Sfântului. Acestea își aveau, desigur, și ele partea lor, dar adevărata forță de atracție era prezența în ființa Sfântului a Altcuiva, ce spusese cândva: „Lăsați copiii să vină la Mine... „Căci vraja „Feței zâmbitoare”, adică a Mântuitorului din nou pelerin pe pământ sub chipul Sfinților Săi, copilașii o simțeau și în Don Bosco. Dacă cei mari se mai pot încă înșela, când e vorba de copii, în schimb, nevinovăția lor îi face să simtă spontan și infailibil divina prezență ascunsă sub aparențele omenești ale Sfinților.
      Nevinovăția își are telepatia sa, telepatie ce de atâtea ori s-a manifestat în chip extraordinar fiind vorba de persoana lui Don Bosco.
      Un francez din Savoia, pripășit la Torino, aderă la o sectă în schimbul banilor, cu care se cumpăra apostazia de către sectari, și pretindea acum ca soția sa și băiatul să-l urmeze: s-ar fi plătit doar și pentru ei!
      Însă, din fericire, soția sa era o catolică convinsă, ocrotindu-și copilașul, Suferea, plângea și se ruga. Într-o bună zi, copilașul avu un vis. I se părea că ar fi târât spre templul protestant și că sforțările sale de a rezista acestei siluiri erau zadarnice, când deodată apăru un preot ce-l eliberă imediat și apoi îl luă cu sine. Dimineața el își povesti visul mamei sale, care tocmai se preocupa cum să-și plaseze undeva fiul, pentru a-l sustrage presiunilor paterne. În aceeași săptămână, cineva o sfătui să se adreseze lui Don Bosco, așa că dimineața, în duminica următoare, ea își duse fiul la Valdocco. Intrară în biserică tocmai când Don Bosco ieșea să celebreze. Dar băiatul, de îndată ce-l zări, începu să strige în gura mare:
      - C’est lui, maman! C’est lui-même... c’est lui-même! (Este el, mamă! E chiar el... e chiar el!). Se iscă nițel tumult în biserică: băiatul recunoscuse în Don Bosco pe preotul din visul său misterios. După slujbă, când Don Bosco reveni în sacristie, copilul îi alergă înainte, i se aruncă la genunchi spunându-i: „Mon Père, sauvez-moi!” (Părintele meu, mântuiți-mă).
      Don Bosco îl acceptă imediat, și micuțul francez rămase mai mulți ani în Oratoriu.
      Un alt băiat, de vreo paisprezece ani, ajunsese să știe despre Don Bosco din Buletinul Salezian. Citea cu aviditate toate numerele ce-i cădeau în mână și, dând peste numele Sfântului, el se simțea cuprins de o nestăpânită și tainică simpatie, și-i săruta numele de fiecare dată, în timp ce un glas lăuntric îi șoptea: „Va fi binefăcătorul tău!” În intimitatea sa se simțea împins să se facă salezian, deși în afară mai rezistă încă multă vreme. În cele din urmă cedă și se prezentă Sfântului:
      „Deși nu avea de unde să mă cunoască - scria acesta mai târziu - Sfântul mă primi ca pe o veche cunoștință, numindu-mi unul câte unul pe toți ai mei și dându-mi pentru fiecare câte o medalie. La sfârșit îmi spuse zâmbind «Te primesc nu numai pe tine, ci scrie tatălui tău, mamei, fratelui, surioarei și mătușii tale că, dacă ar vrea să vină, Don Bosco îi primește și-i face pe toți salezieni». Or, Don Bosco nu mă văzuse niciodată și nu putea în nici un fel să-mi cunoască familia.”
      El deveni de fapt un bun salezian.
      Un alt băiat dintr-o familie foarte bună și extrem de talentat, dar zburdalnic din cale afară, își pusese pe gânduri părinții cu purtarea și lenea sa. Frecventa școala de stat, ce se dovedi însă absolut incapabilă să-l înrâurească sau să-l schimbe. Tatăl său, discutând cu niște prieteni despre Don Bosco și Institutul său din Valdocco, se gândea să apeleze la el, dar era sigur că fiul său nu se va putea adapta unei situații atât de umile.
      - Tăticule - sări băiatul ce asista și el la conversație - duceți-mă numai acolo și veți vedea c-o să rămân!
      Și, în aceeași noapte, băiatul avu un vis. I se părea că s-ar afla într-o curte mare, cu un teanc de hârtii subsuoară, în timp ce o mulțime de tineri îl aplaudau pe un preot ce apăruse pe un balcon ce dădea spre curte. Se văzu și pe el cum urca scările și mergând și el să sărute mâna acelui preot.
      Peste câteva luni, el intra de fapt în Oratoriu și, nemaigândindu-se la vis, întâmpina mari greutăți în a se adapta vieții din Institut. Pe Don Bosco el încă nu-l văzuse, acesta fiind într-o călătorie. Dar iată că, într-o zi un profesor îi dădu niște dosare să le ducă unui alt superior și, în timp ce cobora scările, auzi aclamații și aplauze și se grăbi și el s-ajungă în curte. Băieții aplaudau frenetic strigând EVIVA: era Don Bosco ce se întorsese de departe și se afla acum pe balcon.
      Visul de odinioară până în cele mai mici detalii: curtea, mulțimea de tineri, casa, preotul acela și el însuși cu dosarele în mână, totul devenise realitate. Emoționat, urcă scările alergând și, ajungând pe balcon, îi sărută mâna Sfântului. Dar acest sărut era un angajament, ce nu mai fu dezmințit, de îndreptare și de nepieritoare afecțiune și fidelitate. A fost pentru el o răspântie definitivă și cea mai decisivă clipă a vieții sale.
      Câte alte exemple asemănătoare nu abundă în viața Sfântului, și mereu aceeași misterioasă atracție, lucru ce se adeverea chiar și în familiile de aristocrați, în care educația se reduce prea adesea la simple forme goale și la spoiala manierelor. Și aici, primii care-l salutau erau totdeauna copiii. Atrași de ceva tainic și indefinibil, îi alergau veseli înainte, iar Don Bosco, în timp ce-i îndemna să devină mai buni, spre a-i face bucurie lui Dumnezeu și părinților, vorbea cu ei ca unul de-al lor.
      La Barcelona, în 1886, vreo patruzeci și mai bine de copii ai nobilimii rămaseră atât de entuziasmați de bunătatea Sfântului, încât, cu aprobarea bucuroasă a părinților, ei înșiși cuceriți, îi oferiră, spontan și cu toții, conținutul pușculițelor lor de economii.[314]

9) Serviți Domnului cu veselie...

      Toți i se apropiau, toți îl doreau, toți îi râvneau intimitatea, simțind că Sfântul posedă plenitudinea bucuriei, ca și posibilitatea de a o comunica altora. Or, bucuria și fericirea e tot ceea ce în mod ineluctabil caută și râvnește orice ființă inteligentă. Această căutare instinctivă e sâmburele de adevăr cuprins în freudism, dar pe care Freud, în incapacitatea sa filosofică completă, îl materializează și-l sluțește când afirmă că „Primatul plăcerii” ar domina toată viața umană.
      Nu al „plăcerii”, ci cel al bucuriei și fericirii: iată adevăratul imperativ ce ne străbate viața și ne domină destinul în timp și în eternitate. Noi dorim bucuria și vrem cu tot prețul să fim fericiți. Din Bucurie și Iubire ne-am născut, și nostalgia Infinitei fericiri din care am purces ne urmărește mereu, oricând și oriunde am fi. Iar Sfinții nu sunt decât purtătorii acestei divine bucurii, pribegi pe pământ.
      Aceasta explică vraja și atracția magnetică a Sfinților, căci veselia și bucuria lor sunt comunicative, ca și curăția sau pacea sufletului lor. Viețile sfinților prisosesc în exemple și sunt nenumărate cazurile când suflete deznădăjduite, agitate și tulburate la extrem, își redobândesc liniștea la un simplu cuvânt al Sfinților, cuvânt ce pare a fi fost investit de Sus cu o putere creatoare divină. Liniștea sufletului sfinților e contagioasă, și la fel era și veselia lui Don Bosco:
      „De câte ori n-am auzit de pe buzele lui Don Bosco - mărturisește canonicul Ballesio, un fost elev de-al său - aceste cuvinte: «STA ALLEGRO» (fii vesel). Dar rostite de el, aceste două cuvinte aveau un efect magic, împrăștiau tristețea și acel tânăr, ce cu puțin înainte i se prezentase cu chipul posomorât, se ilumina la față și iradia de bucurie, alerga prompt și bucuros la datorie.”
      Și același canonic, după ce-i descrie neasemuitele sale calități de educator, continuă:
      Această minunată îngemănare de virtuți, al cărei secret Don Bosco îl avea de la Sfântul Filip Neri, făcea viața noastră, deși atât de lipsită de orice confort material, veselă, zglobie, entuziastă și, pentru aproape totalitatea ei, negrăit de suavă.
      La el totul era jovial, inclusiv mortificarea.
      La un banchet, unui comesean ce-i turnase vin în pahar și-l întrebase de ce se grăbește așa să și-l înjumătățească cu apă, îi răspunse în hazul tuturor:
      - La Botez am renunțat la diavol, la lume și la pompele ei, însă nu la toate (adică la pompele de apă nu!).
      Ca o completare a veseliei sale spontane, Don Bosco avea și un rar simț al umorului, adeverind la rândul său remarca poetului englez contemporan cu el, S. T. Coleridge (1772-1834) :
      „Nici o minte nu poate fi socotită suficient de luminată, dacă-i lipsește simțul umorului.” Don Bosco îl avea din belșug și-i plăceau vorbele de spirit. La lecții sau în recreații, în excursii sau în călătorii, în conversații cu ai săi sau cu marii zilei, ba chiar și în necazuri - trăsătură tipică gintei latine - el era spontan, vesel și se distra chiar și pe socoteala celor mai neplăcute situații ca: percheziții, atentate, surparea propriilor edificii în construcție ș. a. m. d. S-ar putea întocmi o adevărată colecție și nu numai cu cele rămase posterității și care nu sunt, fără îndoială, decât o prea mică parte din total. Pentru a ne mărgini la cele expuse de noi, viața Oratoriului apare dominată de o exuberantă veselie. Iubirea lui Dumnezeu, „muncă și studiu neobosit și, mai presus de toate, drept coroană, SFÂNTA VESELIE, iată viața Oratoriului”, zice același canonic Ballesio. Și tot el continuă:
      „Evlaviei, studiului și muncii îi venea întrețesută veselia. Și cine ar putea descrie gălăgia, zburdălnicia tinerească, jocurile și bucuria acelor ani? Și Don Bosco, da, Don Bosco era sufletul tuturor. Deviza sa era «Serviți Domnului cu veselie...» De câte ori nu ne amintim noi de Don Bosco, duios și zâmbitor în mijlocul fiilor săi, pe sub portice sau în curte, ba șezând simplu, uneori chiar pe pământ, cu șapte-opt cercuri de tineri, toți în jurul său, toți ațintiți spre el, ca florile spre soare, pentru a-l vedea, pentru a-l auzi.” Mai e de mirare că băieții, de îndată ce-l vedeau în curte, îi alergau – în jur? Iar când avea ceva urgent de făcut, ca să se elibereze de ei, Don Bosco tot de veselie se servea.
      Așa, într-o zi, mulțimea de băieți i se strânge în jur, ora mesei a trecut, și el n-a luat nici măcar micul dejun.
      - Atențiune, fiți atenți, examenul începe. Pentru o clipă tac toți.
      - Care e cel mai bun vin din Piemont și care-mi place mie mai mult?
      - Barbera, Barbera d’Asti! strigă cei din Asti.
      - Nu, nu, e tămâioasa de Strevi.
      - Ba nu, e Barolo, strigă cei din Alba.
      - Nici vorbă, ci e vinul de Canelli, țipă unul din acele părți...
      - Da de unde, intervine atunci Don Bosco, n-ați ghicit...
      - Atunci care e? întrebară băieții în cor.
      - Să fie oare Caluso, știți vinișorul acela dulce, frumos ca aurul, aromat și gros ca un sirop?
      - Ba da, e Caluso, e Caluso, strigară ei deodată.
      - Ei bine, vă înșelați cu toții.
      - Atunci?!?
      - Vinul care-mi place mie mai mult din tot Piemontul e vinul pe care-l am în paharul meu...
      Și cu această glumă ce stârnește un hohot general de râs, Don Bosco își trimite copiii să se joace, iar el împinge ușa sălii de mese.
      Veselia îi devenise o a doua natură ori, mai bine zis, veselia este pentru un suflet curat ceea ce este parfumul pentru un crin: expresia autentică a propriului fel nobil de a fi. Veselia e raza externă a bucuriei adânci din suflet. Și așa cum am mai spus, bucuria nici nu e altceva decât conștiința trăirii unei plenitudini de armonii. Iar prin armonie se înțelege corespondența perfectă dintre sufletul nostru și tot ce este mai bun, frumos, adevărat în marele și plinul sens al cuvântului.
      Dar bucuria are o răsfrângere de armonizare și în interior: ea ne unește nu numai cu cei din jur, ci are un puternic sens de liant unificator și în însăși existența noastră lăuntrică, așa cum tot bucuria e cel mai tonic și eficace stimulent al binelui și al virtuții.
      Iată pentru ce educatorii-sfinți au și apreciat-o atât de mult. De câte ori n-a repetat Don Bosco, băieților săi, cuvintele vrednicului său înaintemergător, Sfântul Filip Neri, veselul patron al tinerimii din Roma:
       „Scrupoli e malinconia, non li voglio in casa mia!” (Scrupulele și mâhnirea nu le vreau la mine în casă).
      Don Bosco avea dimpotrivă - cum afirma un preot în Procesul Apostolic - „o eficacitate aparte în a alunga frământările și zbuciumul interne și de a dărui altora pacea inimii”.
      E revelator însuși faptul că Don Bosco, acest educator consumat, pentru a-și asigura continuitatea fidelă și vitală operei sale, îl va desemna drept succesor al său tocmai pe „un alt Don Bosco”, cum îl caracterizează A. Amadei, pe Don Michele Rua. Acesta excela în toate și era prelungirea desăvârșită a Sfântului, deși trăsătura caracteristică, ce ne place s-o remarcăm acum, e în special titlul de „Regele recreației”, pe care el îl și merita cu prisosință.
      „Clericul Rua - declară canonicul Ballesio - era cel dintâi dintre toți printr-o evlavie sinceră, ingenuă, plină de demnitate... Numai văzându-l, ne făcea să ne rugăm și noi. Clericul Rua, Don Rua, deși avea ceva atât de demn și de recules în el, era Regele recreației, al cântecelor, al jocurilor...”
      Să nu uităm că Don Bosco câștigase alergarea față de toți tinerii săi, chiar și la vârsta de cincizeci și trei de ani. Rua avea un bun model de imitat. Și tot de la Don Bosco își însușise Don Rua și dragostea lui pentru muzică. Nu spunea Sfântul că, pentru el: „un oratoriu fără muzică e un trup fără suflet”?
      Acestui Sfânt de nimic nu-i era frică, și Lemoyne, povestește, între altele, cum Don Bosco până acolo a mers, încât a participat în 1869 cu fanfara și oratorienii săi costumați, dar fără mască, la serbările Carnavalului, pentru a înveseli în mod cinstit lumea, dar profitând totodată de târgul Carnavalului, pentru a desface și produsele atelierelor sale și, în primul rând, cele ale tipografiei și librăriei saleziene.[315]
      „Mi se pare - scria contesa Camburzano cavalerului Oreglia - că un episod de acest gen e mai elocvent decât nenumărate pagini de morală în a face cunoscută și iubită o Religie, ce se știa adapta atât de bine omului, făcându-se umilă și amabilă celor mari sau mici, și care acceptă tot ce poate contribui la ajutorarea săracului și a lipsurilor sale.”
      Dar ce tact și ce sfințenie nu ți se cere, pentru a te putea hazarda fără riscuri, într-o astfel de inițiativă![316]
      Adevăratele sărbători de Carnaval erau cele ce se desfășurau în chiar interiorul Oratoriului. Ultima zi de Carnaval - după Cuminecarea generală oferită ca ispășire a atâtor păcate grosolane ce se comit în acele zile - era petrecută, toată, în curte, între o mie de jocuri și de distracții diverse, ce erau încununate seara, în mijlocul unei exuberanțe de nedescris, cu osândirea și arderea pe rug a unui diavol - păpușă uriașă făcută din hârtie. În ziua următoare era Miercurea cenușii și se începea Postul Mare.
      Sărbătorile Mariei Ajutătoare dădeau prilejul unor grandioase concerte muzicale, iar în ziua praznicului, „Cofetăria” Oratoriului improviza în curte un bufet bine asortat, de unde toți se puteau aproviziona cu tot ce poate dori un stomac tânăr, la prețuri minime. Și pentru a respecta principiile... „desfacerii comerciale”, cei ce nu aveau bani propri primeau din oficiu de la Prefectul Casei.
      Cât de mult ținea Don Bosco la veselie se vedea și din recomandările făcute Fiicelor Mariei Ajutătoare:
      - Sunteți toate vesele? Vă recomand sfințenia, sănătatea și veselia. Da, veselia, fiindcă diavolului îi este teamă de cei ce sunt veseli!
      Și această veselie o păstrează inalterabilă chiar și atunci când trupul său istovit abia se târa. În timpul unei ultime plimbări în toamna lui 1887 (două-trei luni înainte de a muri), îi spunea zâmbind secretarului său:
      - Toamna e de acum înaintată - zise el privind arborii ce-și pierdeau coroana frunzelor sub vântul rece de noiembrie - Viglietti, mâine când vom ieși, să nu uiți să luăm cuie și un ciocan, fiindcă dacă dorim ca toamna să mai continue nițel, ar trebui să țintuim frunzele pe arbori.
      Și intemperiile le întâmpina tot cu umorul său:
      - Ce ger! Se vede c-or fi uitat de calorifer...
      În timpul unei arșițe, îi zise unuia:
      - De-ar veni cineva să-ți spună că e frig, ascultă-mă pe mine: să nu-l crezi!...
      Dar ceea ce făcea farmecul umorului lui Don Bosco era mai ales jocul acela expresiv și inteligent al unei mimici perfect stăpânite, accentul, timbrul și nuanțarea glasului. Știe oricine că exact același joc de cuvinte diferă total de la ins la ins, reușita fiind în funcție de talentul de a reda sau prinde situațiile. Don Bosco avea acest talent, chiar cu prisosință, și se știa servi de el magistral, chiar și în slujba umilinței. Iată un caz:
      În 1852, contele Cibrario, prim-secretar al Palatului, mare Maestru al Ordinului Sfinților Maurițiu și Lazăr, îi trimise diploma și crucea de Cavaler al Ordinului. Sfântul se grăbi să-i ceară audiență:
      - Dacă această conferire s-a făcut avându-se în vedere sărmana mea persoană, nici nu știu ce fel de merite s-ar mai putea găsi în mine, ce să mă facă mai deosebit decât atâția alții; și este de aceea de datoria mea - exprimându-mi mai întâi profunda mea gratitudine - de a nu primi acest titlu. Însă, în cazul în care cu această cruce, Guvernul ar intenționa să dea un semn de înaltă apreciere și aprobare pentru opera pe care Don Bosco a instituit-o în folosul sărmanului tineret din Torino și vrea s-o favorizeze, o primesc cu cea mai vie recunoștință, cerând însă ca titlul de Cavaler să fie substituit cu o subvenție în bani pentru bieții mei copii.
      Dar nici contele nu se lăsa și insista. Sfântul profită pentru a-i aminti de datoriile ce-l apăsau de pretutindeni și-i răspunse:
      - Ascultați, domnule Conte, dacă eu aș fi Cavaler, lumea ar crede că Don Bosco nu mai are nevoie de ajutoare; cât despre CRUCI, am eu și așa destule... Dați-mi mai bine ceva bani, spre a cumpăra puțină pâine orfanilor mei. Fu în sfârșit ascultat și decretul nu mai apăru în Monitorul Oficial, iar la Palatul Regal, umilința și caritatea Sfântului făcură o deosebit de bună impresie.[317]

10) De ce bucuria Sfinților este și rămâne inalterabilă?

      Dar ceea ce este mai tipic în veselia Sfântului este un alt caracter reliefat cu pregnanță de Don Rua:
      „Abandonul și încrederea sa în Dumnezeu erau atât de mari, încât tocmai atunci când se găsea în mijlocul celor mai mari penurii de mijloace sau în greutățile și necazurile cele mai grave, atunci era mai vesel decât de obicei; așa încât, atunci când îl vedeam mai glumeț decât de obicei, noi, fiii săi, ne spuneam între noi: «Trebuie că Don Bosco este iarăși copleșit de griji și necazuri, căci este peste măsură de vesel» și, de fapt, cercetând mai îndeaproape împrejurările și întrebându-l, totdeauna ajungeam să descoperim unele noi mari necazuri ce i se iviseră în cale.[318]
      Acest fapt, de o autenticitate istorică indubitabilă, nu rămâne totuși mai puțin paradoxal pentru noi. În fața lui, vrând-nevrând suntem siliți și trebuie să ne întrebăm:
      Cum se explică faptul că pe Sfinți nu numai că supărările nu-i supără și că necazurile nu-i necăjesc ci, dimpotrivă, le sporesc bucuria? De ce oare, la ei, durerea nu se mai termină în scâncet, ci înflorește în zâmbet? Cum se face că, atunci când încercările sting bucuria creștinilor de rând, pe cea a Sfinților, din contră, doar o intensifică?
      Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), Don Bosco (1815-1888), Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), Sfântul Filip Neri (1515-1595), Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591), Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226) și la toți Sfinții până la Isus, găsim mereu, același zâmbet înflorit din lacrimi. Sfinților, noi vă privim încântați, dar și încurcați și nedumeriți și trebuie să vă mărturisim că voi aveți o taină. Care este taina aceasta, minunata voastră taină?
      Flacăra curatei bucurii a Sfinților nu poate fi stinsă de apa încercărilor, căci bucuria lor nu e precum e cea a noastră. Ea este de o altă natură și de o altă căldură.
      Războiul modern, printre surprizele lui tehnice, a avut și bombele incendiare. De ai fi încercat să le stingi cu apă, ar fi însemnat să le sporești și mai mult vâlvătaia, pentru simplul motiv că temperatura lor de ardere, de peste 4000°C era fixată astfel încât apa însăși se disocia în elementele ei chimice constitutive, oxigenul și hidrogenul. Or, o știe și ultimul elev din liceu că hidrogenul e un carburant extraordinar și că oxigenul întreține arderea.
      Dacă flacăra bucuriei muritorilor de rând, întreținută din vreascurile simțurilor și patimilor, se stinge sub apa încercărilor, în schimb, bucuria Sfinților, de o divin de înaltă temperatură, nu numai că nu se stinge ci, disociind încercările în elementele ei componente (înțeleaptă preorânduire divină și inefabila iubire a lui Dumnezeu pentru ei), ea se alimentează din încercări și savurează suferința, dându-și seama că ele sunt cel mai eficient combustibil dintre toate și hrana de predilecție a sfințeniei. Iubirea din care se alimentează flacăra bucuriei lor e atât de puternică, încât Sfinții tocmai în cruci, în necazuri și încercări, își află carburantul superior și preferat. Iubirea Sfinților pentru Dumnezeu e un incendiu spiritual a cărui văpaie interioară, ce mistuie sufletul, nu poate fi alinată decât aprinzându-l tot mai tare și pentru a cărui arsură singura ușurare e de a-l înteți tot mai mult.
      De aici acea nebunie a Sfinților după martiriu, după încercări, cruci și suferințe. Cum să nu iubești suferința, când ști că ea este, prin excelență, cel mai eficace mijloc de a-ți hrăni iubirea? Singura tortură ce mai chinuie aceste suflete este aceea de a nu putea iubi și suferi, setea lor de a se mistui într-o totală ardere și adorație, pe pământ, nicicum nu poate fi potolită.
      Pentru Sfinți, iubirea divină și suferința se identifică în una și aceeași negrăit de plăcută realitate, ele nemaideosebindu-se nici între ele, și nici de infinita bucurie ce covârșește dumnezeiește sufletul lor, fericindu-l mai presus de orice înțelegerea minții noastre.
      Acesta este, credem, secretul, marele secret pentru care zâmbetul, veselia și bucuria Sfinților sunt și rămân inalterabile. Ba mai mult, pentru Sfinții autentici nu numai suferința, ci moartea însăși devine izvor de bucurie ori, mai exact, apogeul unei fericiri în necurmată și accelerată ascensiune:
      „În această stare (a unirii transformante) - spune Sfântul Ioan al Crucii - sufletul e într-o continuă sărbătoare atât în ce privește exteriorul, cât și interiorul său și duce cu sine, în palatul spiritului său, o mare jubilare divină, ca un cântec nou, pururi nou, îmbinat din veselie și iubire... Și nici nu e de mirare că sufletul se găsește atât de des în aceste bucurii, jubilări, savurări și preamăriri ale lui Dumnezeu, căci pe lângă cunoașterea tuturor harurilor pe care le-a primit, el îl simte aici pe Dumnezeu atât de grijuliu de a-l desfăta cu cuvinte atât de prețioase, atât de delicate, atât de înalte și de a-l favoriza cu tot felul de privilegii, încât sufletului i se pare că pe pământ Dumnezeu nici nu ar avea pe nimeni altul pe care să-l mulțumească, nici alt lucru de care să se ocupe, ci că el e pe de-a-ntregul «numai pentru el singur» (acest suflet).[319]
      Iar Emil Bougaud evidențiază același gând:
      „Sfinții au fost totdeauna fericiți, chiar și pe cruce, și dacă lumea vede bucuria lor fără a o înțelege, aceasta înseamnă că lumea nu știe ce-i Iubirea.”[320]

11) „A începe să celebrezi înseamnă a începe să suferi...”

      Unele adevăruri sunt dovedite de evidențe atât de copleșitoare și de numeroase, încât te aduc într-o adevărată perplexitate prin chiar abundența lor și nu mai știi ce să alegi.
      Pentru cine cunoaște viața Sfinților, unul din acestea este fără îndoială acela că Sfinții au avut nespus de mult de suferit. Iar Don Bosco nu face excepție, dimpotrivă. Încercări peste încercări, aceasta i-a fost viața încă din cea mai fragedă copilărie, și cuvintele mamei Margareta, în seara primei Sfinte Liturghii slujite în satul natal:
      „Fiul meu, ține bine minte ce-ți spun: a începe să celebrezi înseamnă a începe să suferi!”, sunt o intuiție pe cât de profundă, pe atât de adevărată și chiar am spune, de profetică, a viitoarei sale cariere de preot.
      Dacă multilateralitatea, eficacitatea suverană și amploarea întreprinderilor sale apostolice desfășurate pe coordonate intercontinentale te uimesc, și dacă, pe de altă parte, comorile de bunătate și de inteligență, de duioșie generoasă și de eroism ale unui suflet atât de mare și atât de curat, pururi zâmbitor și senin te încântă, să nu se uite că suferința aceasta și tot apostolatul său își au nu numai vraja, ci și secretul lor. Căci o sfințenie din care durerile ar lipsi ar fi o sfințenie inumană, în timp ce un apostolat nefecundat de jertfe și de jertfirea de sine, ar fi necreștin, și ambele ar rămâne sterile.
      Mântuitorul, înainte de a-și asocia Sfinții în opera răscumpărării și de a-i face martori ai învierii Sale, și-i unește Sieși în Patimile Sale. Capacitatea Sfinților de a obține sufletelor învierea și bucuriile ei e direct proporțională cu gradul și deplinătatea unirii lor cu cel Răstignit. Sfinții plătesc ei pentru noi, ispășind ei pentru păcatele noastre, și eroismul generozității lor suplinește defetismul permanentei noastre lașități. Identificați cu Mântuitorul, ei îl prelungesc pe Hristos care în viața și ființa lor își continuă pătimirea, spre a ne oferi, nouă, bucuriile învierii. În virtutea Comuniunii Sfinților, existentă în Trupul Mistic al lui Hristos, în schimbul spinilor păcatelor noastre, ei ne oferă florile bucuriilor harului.
      Deși viața Sfinților e permanentizarea printre noi a Vinerii Mari, acesta viață a lor nu e întru nimic tristă. Conștiința misiunii lor divine de a mântui și de a sfinți sufletele, și mai ales incandescența iubirii lor, le preface suferința însăși în cea mai aleasă hrană pentru inalterabila lor bucurie. Fiind confirmați în harul și bucuriile învierii, deși mereu pe Calvar până sunt pe pământ, viața lor este totuși, în fond, un deliciu, nu sensibil desigur, spiritual, prin credință.
      Suferința nici omenește nu-l va speria pe Don Bosco, căci o cunoscuse încă din leagăn. Rămas orfan la doi ani, pe lângă mizeriile unei familii numeroase și atât de sărace, el se vede prigonit încă de copil, ba chiar alungat de acasă de fratele său vitreg; ajuns argat și apoi elev, străin printre străini, el nu va scăpa nicicând de coșmarul unor grele încercări decât pentru a da peste altele și mai copleșitoare.
      Deziluzii fără număr, mizerie, frig, foame, persecuții și cu toate speranțele, până chiar și cele mai modeste și legitime, mereu zădărnicite: iată copilăria micului Bosco! Ajuns elev, mereu flămând la Chieri, va continua și aici aceeași viață de lipsuri și încercări, de persecuții externe, de nesiguranță și de îndoieli interne istovitoare.
      Devenit preot, necazurile îl vor asedia tot mai des și tot mai nemilos. Într-o anumită perioadă se vede alungat de toți, marchiza de Barolo îl concediază și chiar îl evacuează din cameră, autoritățile îl persecută, prietenii îl abandonează și-l taxează de nebun, clerul îl evită și-l izolează, politicienii îl tiranizează. Munca îl epuizează și-l frânge, declanșând o boală ce-l aduce pe marginea gropii și-l smulge dintre ai săi și ocupațiile sale pentru vreo șase luni. Mizeria i se instalează permanent în locuință, trăsnetele acelea misterioase îl urmăresc.
      „El nu e decât la începutul existenței sale - remarcă undeva Auffray - dar el a suferit cum prea puțini pe lume!”
      Mama îi moare prea de timpuriu, prietenii îl părăsesc, fiii îl lasă și dezertează, dușmanii pornesc o înverșunată ofensivă împotriva Operei pentru tineret și a întreprinderilor sale apostolice, atentând până și la viața sa. Edificiile i se surpă, organizarea celor douăsprezece loterii mari îl storc și vlăguiesc, datoriile îl îneacă și o pâclă grea de neîncredere se va așeza plumburie peste toate inițiativele sale, în timp ce diavolul va intra însuși în scenă cu infestații specifice îndelungate, terorizându-l cu apariții, zgomote și urlete înfiorătoare ce, răpindu-i și ultima clipă de odihnă, îl aduc într-o stare de prostrație și epuizare totală.
      Dar el își continuă senin și veșnic zâmbitor opera începută, rămânând perfect fidel misiunii primite. Chiar dezvoltarea Operei și difuzarea ei nu e decât o sporire a necazurilor și a celor mai felurite încercări, ce-l covârșesc și-i depășesc puterile. Câte îndoieli, câte dezamăgiri crunte, chiar în unii din fiii săi cei mai dragi, în superiorii săi ierarhici ce nu-l înțeleg și-i întâmpină cu ostilitate (de spirit și de fapte) proiectele sale, pe lângă eforturile supraomenești necesitate de atâtea fundații, de sanctuarele și institutele în construcție, de întemeierea familiilor sale religioase, de treizeci de ani de demersuri istovitoare, înainte de recunoașterea și aprobarea lor definitivă.

12) Un cabinet patologic ambulant

      Și dacă, pe lângă toate acestea, măcar sănătatea l-ar fi servit mai bine! Dar, cum o scria chiar medicul său curant, doctorul Giovanni Albertotti, ce i-a făcut o biografie fizio-psiho-patologică: „După anul 1880, organismul lui Don Bosco era redus aproape la un cabinet patologic ambulant.”
      Să nu se creadă însă că bolile l-ar fi asaltat și, copleșit doar la bătrânețe. Nici vorbă, căci ele începuseră mult prea devreme și din depozițiile sub jurământ a celor ce-au locuit în nemijlocita sa apropiere, noi ne putem forma o schiță, deși sumară, dar destul de precisă, a relelor ce s-au abătut asupra sa.
      Scuipările și vomitările de sânge - din cauza slăbirii excesive datorate privațiunilor multiple - se manifestă încă din primii ani de preoție și revin apoi periodic. La 28 de ani, suferea de o oftalmie acută cu arsuri și, în cele din urmă, datorită trăsnetului din 1856, pierderea ochiului drept devine fapt consumat (cam cu zece ani înainte de moarte). De la 31 de ani, din cauza varicelor, i se umflă picioarele, constrângându-l să îmbrace ciorapi elastici, fiindcă, fără ei, carnea ce îi devenise atât de fleașcă, i se răsfrângea ca un guler peste marginea de sus a ghetelor. Numai Dumnezeu știe de ce sforțări era nevoie, pentru a se menține timp îndelungat pe picioare. El însuși denumea această umflare a picioarelor „crucea sa cea de toate zilele”.
      Unele migrene continue (de avea senzația că-i plesnește capul), gingivită și dureri acute de dinți, dureri artritice și reumatice, plus o digestie rebelă, - în urma maltratărilor la care-și supusese stomacul în timpul anilor de studiu, din cauza neîncetatelor lipsuri -, reumatism și palpitații cardiace, de părea că o coastă cedase acestor zvâcniri nebunești ale inimii în ultimii cincisprezece ani, febră intermitentă cu erupții cutanee generale și extrem de usturătoare completează tabloul clinic al lui Don Bosco.
      Dar încă n-am spus tot. O excrescență de carne vie, mare cât o nucă, în regiunea osului sacral, îl făcea să sufere îngrozitor când ședea sau sta culcat pe pat. Pentru motive ușor de înțeles, Sfântul nu o destăinui nimănui, ci doar în ultima sa boală, ochiul expert al medicului, constatând anevoința cu care putea să rămână culcat, descoperi pricina și-l operă imediat. Intimilor săi, ce observaseră și ei înainte greutatea cu care ședea, le răspundea simplu: „într-adevăr, eu mă simt mai bine când sunt în picioare sau mă plimb. Să șed mi-e atât de penibil.”
      Și aceasta o spune unul care suferea în chip acut de varice! Și când te mai gândești cât sunt de cruzi cu Sfinții contemporanii lor până și cei mai bine intenționați, chiar în neștirea lor!
      Așa marchizul de Fassati, pentru bucuria ce-o simțeau toți ai casei de a-l avea la masă, îi promisese Sfântului trei mii de lire plătibile în bilete de o sută de lire la treizeci de prânzuri. Din fericire, la al cincisprezecelea prânz, marchizului i se făcu milă de invitatul său și-l scuti de restul invitațiilor.
      Dar ducesa Montmorency-Laval nu-i acorda niciodată nimic decât la Castelul său din Borgo, la douăzeci de km de Torino. La masă, sub șervet, Don Bosco își găsea totdeauna plicul.
      Cât sunt de meschini oamenii din lume până chiar și în ingeniozitatea lor! Ei își închipuie că, și pentru Sfinți, banchetele sunt neapărat un deliciu, deși tot ce urmăresc, poate inconștient, este acapararea și sechestrarea numai pentru ei și cei din jurul lor a prezenței fizice a Sfinților. Sufletește, și așa tot nu-i înțeleg. După ei, Sfinții, vezi Doamne, de aceea ar fi fost trimiși de Dumnezeu pe lume, ca să prezideze mesele...
      Sfinții și preocupările trupului! O îmbinare mai bizară s-ar putea oare imagina? Căci, pe Sfinți, trupul lor nu-i preocupă, ci doar îi servește. Și îi servește până la epuizarea totală și dincolo de ea, deși, uneori, aparențele înșală. Cine dintre toți mirenii contemporani cu Don Bosco ar fi suspectat măcar că el nu era trupește decât un cabinet patologic ambulant?
      Dar - se va obiecta - nu este aceasta o cruzime? Sfinții să fie inumani?
      NU! Cei inumani suntem noi, când suntem robiți trupului cu toate că avem un suflet nemuritor mai prețios decât tot Universul cosmic. Ei nu sunt mai inumani decât oricare erou care, fidel idealurilor sale, cade luptând în prima linie. Ca toți eroii autentici, ei sunt nu inumani, ci SUPRAUMANI, și ei suplinesc dincolo de puterile lor și țin voluntari, în locul nostru, linia abandonată de lașitățile noastre de dezertori. Nu sunt ei cei nemiloși cu trupul lor, ci e ticăloșia și păcatele noastre. Frontul trebuie ținut cu orice preț, și ei, de aceea, sunt mai mult decât eroici, fiindcă sunt siliți de noi care suntem mai mult decât lași și aproape simpli paraziți în Trupul Mistic al lui Hristos.
      Și apoi, de ce n-am spune-o? Toate suferințele pământești, e și ridicol a te gândi măcar să le pui în cumpănă cu excesul de etern extaz de bucurie al fericirii viitoare. Ce sunt toate suferințele Sfinților în comparație cu cel mai mic grad al măririi viitoare? Or, Dumnezeu e mai dornic de adevărata mărire a Sfinților decât suntem noi de fericirea noastră, și tocmai de aceea nu-i cruță aici, pentru a-i copleși dumnezeiește dincolo. încercările Sfinților nu sunt, la drept vorbind, un motiv ca Dumnezeu să-i copleșească în Ceruri, ci abia, și mai curând, un pretext, atât de mult depășește premiul dat toate meritele tuturor celor aleși.
      Și, culmea, prin ei și pentru ei, prin suferințele lor, câți alții nu se vor mântui?
      Deși contemporanii lui Don Bosco ignorau partea medicală a invitației lor, ei totuși ar fi putut avea mai multă considerație chiar numai pentru misiunea Sfântului, luată în sine. Cu un suflet mai purificat, ei nu ar fi cutezat să se înfrupte în mod egoist din bucuria Sfinților, ci ar fi devenit ei înșiși vrednici de a și-o vedea permanent și imanent înflorită în chiar sufletul lor.
      La vârsta de treizeci de ani, în 1845, în urma deselor sale vizite la spitalele din Cottolengo, contractă o boală de piele, cu erupții violente și supurații cutanee, ce-l chinuiră patruzeci și trei de ani până la moartea sa, în 1888. Don Sala, care-i dădu ultimele îngrijiri trupului său neînsuflețit, constată un fel de eroziune a pielii răspândită peste tot, dar mai ales pe spate. Nici cel mai dureros supliciu nu l-ar fi putut chinui mai mult. Unde mai pui că, în ultimii săi patru ani de viață, se mai adăugă o mielită progresivă ce-i va slăbi coloana vertebrală încovoindu-l de spate. Ea începuse încă din 1871, pentru ca în ultimii patru-cinci ani să fie suficientă pentru a-i transforma existența într-un adevărat martiriu. Spre a se putea îndrepta nițel, trebuia să-și ducă brațele la spate, pentru a-și susține și propti coloana vertebrală șubrezită.
      De altfel, în această perioadă, pe lângă mielită, se agravară concomitent alte două afecțiuni: suferea mai întâi de niște puternice hemoragii retiniene, ce-i luară aproape vederea, și se mai declanșa și o boală de rinichi, ce-i provocă, spre sfârșitul lui 1887 o enormă albuminurie.
      Profesorul de medicină de la Facultatea din Montpellier, Combal, clinician renumit, ce fusese chemat anume de Don Paul Albera pentru a-l examina pe Don Bosco, pe când acesta se găsea la Marsilia, după o examinare minuțioasă își formulă astfel aprecierea:
      „Organismul său e o haină total uzată. Pentru a mai putea păstra câtva timp această haină, singurul mijloc ar fi de a o repune în garderobă.”
      Voia să spună că, pentru Don Bosco, medicamentul medicamentelor n-ar fi putut să fie altul decât repaosul absolut. Dar, departe de a-i asculta îndrumările, tocmai în ultimii săi ani, bietul Don Bosco își va angaja ultimele resturi de energie fizică în întreprinderile sale cele mai neplăcute și mai vlăguitoare, cum vom vedea în alt capitol.
      Ultimii trei ani au fost un necurmat martiriu. Nu mai era decât umbra a ceea ce fusese odinioară. Acest muncitor incomparabil, ce trecuse de mult dincolo de limitele puterilor omenești, plătea acum, scump de tot, prea marea lui iubire pentru suflete și neprevederile zelului său prea generos. Ca și a Mântuitorului, și viața oricărui Sfânt se termină pe Calvar, într-o dăruire totală.
      Fizicul său a rezistat însă, dincolo de toate prognozele celor mai competenți medici.
      Până și cel mai sănătos și robust om ne-ar fi umplut de admirație făcând chiar și numai o parte din ceea ce Don Bosco a făcut. Știind însă cum și în ce stare și-a desăvârșit opera atunci când el nu mai era decât o colecție ambulantă a celor mai felurite și supărătoare boli, în fața operei sale și a păstrării bucuriei permanente în suflet, ramai fără grai. Aici rațiunea nu mai are ce explica, totul fund inexplicabil pe planul firesc, numai harul și sfințenia sunt singurele ce ne dau răspunsul.
      Or, martiriul Sfântului, îndurat în trup, e puțin lucru alături de cel al inimii și sufletului. Daca am insistat asupra fizicului - doar rezumativ ce-i drept - a fost pentru a avea un termen de comparație pe măsura înțelegerii materializate a anumitor contemporani. Lumea de azi nu mai crede decât în cantități și entități fizice palpabile și mensurabile. Medicina însăși e materializata, și lumea modernă pare fără suflet, încât cei mai buni dau dovadă de o desăvârșită opacitate când e vorba de a înțelege realitățile mai înalte. N-am auzit de atâtea ori spunându-se ca Sfânta Tereza a Pruncului Isus n-a suferit deloc? Ce incalificabila denaturare a realității! și ce monstruoasa deformare a faptelor! Cine nu știe citi printre rândurile „Istoriei unui suflet”, apoi cel puțin să studieze cartea Pr. L. H. Petitot O. P. (Sainte Thérèse de Lisieux - Une renaissance spirituelle) și numai apoi să vorbească.
      Dar ca sa fim obiectivi, trebuie să recunoaștem că Sfinții înșiși sunt în parte răspunzători pentru aceasta, având marea vină de a se deosebi funciar și total de lumea în care trăiesc. Căci ei, nu numai că nu fac reclamă din ceea ce sunt și din ceea ce au, ci sunt gelosi în a-și păstra pentru sine secretul multiplului lor martiriu. Or, astăzi nu se mai crede decât reclamei, publicității bombastice și mascaradei de elogii, puțin contează dacă sunt sau nu îndreptățite.
      Cu tot martiriul trupesc a lui Don Bosco, - și o spunem aceasta după o studiere și familiarizare cu viața Sfântului vreme de peste douăzeci de ani -, chinurile fizice nu reprezintă poate nici unu la sută din totalul suferințelor îndurate de Don Bosco.
      Și, cu toate acestea, și în ciuda tuturor, el este și va râmane de-a pururi Crainicul Bucuriei. Așa că, dacă noi nu ne sfințim, nu e pentru că necazurile și durerile noastre ar fi mai mari decât ale Sfântului, - în fond, nu e oare ridicol, oricât am fi suferit, și mai ales ne-am fi tânguit în viață, să ne punem măcar problema unei comparații cu Sfântul? -, ci fiindcă nouă ne lipsește acea IUBIRE ce și suferințele să le transforme în hrană a bucuriei.
      Numai cine e pătimaș și orbit ar putea conchide, din faptul ca Sfinților durerile nu reușesc să le posomorască viața, ca Sfinții ar fi suferit mai puțin. Ei nu se tânguiesc și atât. Căci, pentru a fi corecți, trebuie să subliniem chiar faptul că Sfinții sunt de o constituție trupească mai delicată și de o sensibilitate și structură sufletească superioară majorității absolute a oamenilor, și de aceea, la paritate de încercări, ei simt mai dureros biciul durerii, dar IUBIREA LOR E ALTA: ei iubesc cu adevărat. Noi în schimb...

13) O așa viață, devorată de fuga după bani...

      Fiindcă această biografie se adresează și unor cititori neinițiați în Teologia vieții spirituale (și deci celor ce sufletește nu sunt pregătiți să înțeleagă, în legătură cu viața lui Don Bosco, acele torturi interioare pe care Sfântul Ioan al Crucii le numește „Nopțile spirituale”), în speranța de a putea reveni cu ajutorul de Sus mai târziu asupra lor, ne vom mulțumi să arătăm acum câteva fapte ale unei serii de încercări mai pe înțelesul contemporanilor noștri.
      Constrâns de multiplele opere și costisitoarele sale întreprinderi, am putea spune că toată viața Sfântului n-a fost, în aparență, decât o necurmată alergare după bani. Orice tată de familie, chiar dacă e bine situat, știe prea bine ce înseamnă să crești chiar numai patru-cinci copii. Ei mai ușor vor înțelege ce poate însemna să hrănești și să îmbraci atâția băieți, zeci și sute la început, mii și mii mai târziu, când ești sărac de tot și fără un venit stabil.
      Datoriile l-au urmărit toată viața, și Don Bosco nici nu primea bine un soldo (monedă de cinci centime), că el și cheltuia doi, cum se exprima Mgr. Bertagna. Înota mereu în datorii, și spectrul lor îl persecuta zi și noapte. Construirea cetății Saleziene din Torino, zecile de biserici și capele, edificarea atâtor clădiri necesare Institutelor sale, mai întâi în Italia, și apoi în Spania, Franța și, în întreaga lume, cheltuielile pentru susținerea și răspândirea presei bune, acoperirea atâtor călătorii impuse de neîncetata dezvoltare a operelor sale, echiparea, expedierea și susținerea cetelor sale de misionari, finanțarea și promovarea operelor din misiuni, îmbrăcarea și întreținerea băieților mici sau mari, asigurarea cu cele necesare a atâtor studenți nevoiți să apeleze la dânsul, ajutorarea nenumăraților nevoiași ce-i ieșeau în cale. Toate acestea îi impuseseră cheltuieli echivalente astăzi cu miliarde și miliarde de lei.
      De unde atâta bănet?
      De la binefăcătorii săi. Dar câte demersuri pentru a-i obține!
      „Scria astăzi ministrului de război pentru a obține mantale vechi, spre a-și îmbrăca băieții, și pături uzate, pentru a-i acoperi noaptea; mâine scria Direcțiunii Căilor Ferate, pentru a obține o reducere pentru ai săi (călătorind în colectiv) ; altă dată unui binefăcător, proprietar al unei fabrici de cărămizi, pentru a primi în dar cele câteva mii de bucăți, necesare pentru o construcție iminentă.
      Trimitea petiții regelui și principilor, pentru a le mișca inima și... punga în favoarea copilașilor săi; miniștrilor le amintea că, întrucât Institutul său adăpostea și pe câțiva protejați de-ai lor, o subvenție financiară i-ar fi ușurat mult pasivul său. Acum se adresează unui prieten generos, pentru a-i cere un împrumut, și acum se întorcea spre marile Asociații de binefacere, recomandându-le nevoile sale. În cazurile cele mai critice expedia o scrisoare circulară binefăcătorilor săi celor mai însemnați, cititorilor și sufletelor cu o specială evlavie față de Preacurata. Astfel, el scrise mii de pagini fără alt scop decât de a obține compătimirea altora pentru nevoile sale atât de grave.”[321]
      În fața acestui sfâșietor spectacol, nu poți să nu exclami: Ce pierdere ireparabilă pentru omenire și pentru Creștinătate îndeosebi faptul că un atare geniu și-a risipit astfel timpul și energiile!
      Și această fugă după bani lua uneori aspecte de-a dreptul dramatice. Așa de exemplu, în ianuarie 1884, suspendându-se lucrările pe șantierul Bazilicii Preasfintei Inimi, din Roma, se decise să facă o călătorie în Franța pentru a strânge fonduri. Pe lângă toate relele cronice, nici nu ieșise complet dintr-o bronșită gravă, încât abia se ținea pe picioare. La toate stăruințele medicului, ale Cardinalului Alimonda (Arhiepiscopul Torinului), a celor mai apropiați dintre fiii săi, se mulțumea să răspundă uitând total de sine:
      - Dar nu vedeți că ne-am împotmolit și că așa nu mai putem sta? în aceste momente, numai Franța ne mai poate veni în ajutor!
      „Dar făcând așa - comentează același Auffray - el lăsa, în lungul drumului, ultimele rămășițe de sănătate, ce se consumau într-o muncă de care nu mai era în stare. Ce însemnată parte a unei vieți atât de frumoase, devorată de preocuparea banului!”[322]
      Ce vor fi răspuns la judecată bogătașii contemporani ce nu l-au ajutat, deși o puteau face, e o altă problemă. Dar mai ales ce vor fi răspuns „persoanele marcante din acel comitet de pomină din Roma, din vina cărora lucrările de pe șantierul Bazilicii Preasfintei Inimi ajunseseră într-un impas ce părea Iară ieșire (și i-au impus în consecință, Sfântului acest supraomenesc efort), noi nu știm. Căci oricine e răspunzător nu numai de toate mișeliile și compromisurile la care s-a pretat, ci și de omisiunile de care s-a Scut vinovat”; deși putea face binele, totuși nu 1-a făcut.
      Or, ce este altceva averea în ochii lui Dumnezeu - și așa trebuie să fie și pentru posesorii ei - decât o mare capacitate și o șansă de a face binele? Averea privită în lumina Evangheliei nici nu e altceva decât un cumul de teribile răspunderi și învestirea cu o misiune socială. Cine e bogat și nu se folosește de avere pentru a alina mizeria și a promova binele obștesc, cel spiritual mai ales, ci devine un sclav mizerabil al unei avuții idolatrizate, acela și-a anticipat și semnat singur osânda și, până rămâne în aceleași dispoziții, în mod irevocabil. Răul nu constă în a avea bogății, ci în a le folosi pe de-a-ndoaselea, lăsându-te stăpânit și robit de ele și de tot ce ele îți pot oferi: plăcere, lux, îmbuibare.
      Cu adevărat nefericiți sunt mai ales acei bogați care, cunoscând o operă a lui Dumnezeu și poate un Sfânt, scapă prilejul de a și-L face datornic pe însuși Dumnezeu. Nefericirea nu este de a fi bogat, ci de a nu-ți ști plasa capitalul în valorile sigure și nepieritoare ale vieții eterne.
      „Spre sfârșitul vieții sale - scria Mgr. Tasso, episcop de Aosta - una din ultimele dați când l-am vizitat pe Don Bosco la Torino, el îmi spuse cu toată simplitatea:
      - Adeseori vin la sanctuarul nostru persoane ca să ceară harul Mariei Ajutătoare și uneori îl obțin, alteori nu. Uneori urcă până la Don Bosco și-mi spun: «Don Bosco, ajutați-mă să obțin această grație la care țin din toată inima; dacă mi-o obțineți, promit că mă voi duce să mă Mărturisesc ori că voi face o novenă de Cuminecări, ori că voi da zece, o sută, o mie de lire pentru operele dumneavoastră».
      Nu demult veni la mine o persoană din Lyon ce-mi făgădui că-mi va da zece mii de lire pentru operele mele, dacă harul va fi obținut Acestor persoane eu le răspund: Evanghelia nu zice promiteți, ci DAŢI: Dați și vi se va da. Începeți prin a vă Mărturisi, prin a face novena de Cuminecări, prin a da cele zece, o sută, o mie, zece mii de lire.
      Reîntorcându-se spre mine, venerabilul mă întrebă: Zic bine sau zic rău? iar eu i-am răspuns: Oh, Don Bosco, dar e Evanghelia, e Domnul nostru cel ce vorbește așa și nu poate fi decât bine. Vă mărturisesc însă că reflecția dumneavoastră e una la care eu nu m-am gândit niciodată.
      Și de mai multe ori - încheia Mgr. Tasso - eu am povestit acest episod predicând clerului, călugărițelor și persoanelor evlavioase, pentru a le explica Evanghelia.”[323]
      Luminat de Sus, în ultimii ani cerea cu insistență să se tipărească o lucrare care să vorbească celor bogați despre obligațiile și modul de a-și folosi bine avuțiile. Și Sfântului nu-i era teamă să spună lucrurilor pe nume, așa cum le-ar fi spus Mântuitorul, până într-atât, încât unii dintre cei din jurul său - cum o mărturisește, într-o scrisoare din 4 iunie 1887, Don Viglietti - se jenau de-a dreptul: „Don Bosco ni se pare prea îndrăzneț când vorbește atât de limpede celor avuți, într-un fel cum noi n-am cuteza nicicând”.
      Toți îl contraziceau și se împotriveau fățiș acestor „exagerări”, ziceau ei, când, într-o viziune, Preacurata însăși îl mustră „pentru excesul tăcerii sale” și-i vorbi îndelung despre acest lucru:
      „Dacă ceea ce prisosește s-ar da orfanilor, numărul celor aleși ar fi mai mare; dar mulți, având sufletul coclit și otrăvit de avere, și-o păstrează în mod vinovat.”
      Și Sfântul nu făcea secret din faptul că o mare parte din vină o au chiar preoții, care nu cutează să-i învețe de pe amvon pe aceștia despre datoria și avantajele de a da ceea ce prisosește săracilor și, în acest fel, bogații își tezaurizează bunurile în sertare.
      De aceea, Don Bosco dădu lui Don Francesia sarcina de a scrie o carte despre acest argument, și, în noiembrie 1887 publică o circulară în diferite limbi, răspândită în patru sute de mii de exemplare în întreaga Europă, solicitând ajutoare pentru operele misionare.
      Adresându-se celor bogați le spunea:
      „Dându-vă avuții, Dumnezeu vă pune în mână o cheie: cu această cheie, voi vă puteți deschide Raiul sau iadul.
      Vă veți deschide casetele voastre, sertarele voastre, comorile voastre, pentru a face parte din ele săracilor lui Hristos? Prin aceasta voi vă deschideți totodată Cerul.
      Le veți închide, pentru a le păstra și a le folosi rău, fără a vă gândi la cei ce suferă, la cei ce-și chinuie zilele, la cei ce bat drumul răului din cauză că nu sunt ajutați? Ei bine, cu una și aceeași cheie, voi singuri vă închideți Paradisul și vă deschideți iadul.”
      Și Sfântul le atrăgea atenția celor bogați că: „Dumnezeu nu de aceea le-a dăruit bogății, pentru ca ei să le păstreze, să le fructifice și să le folosească așa cum le convine și le place, fără a le împărți cu cei lipsiți. Ba sunt și din aceia ce se socotesc dezlegați, din clipa în care dau ceva mărunțiș sau vreun ajutor rar și în silă. Dar ei se înșală amarnic! Isus Hristos nu sfătuiește, ci PORUNCEȘTE MILOSTENIA: Quod superest, date elemosynam: ce vă prisosește dați milostenie. Și din ce anume să dați? Din ceea ce prisosește susținerii voastre.
      Nici să nu mi se obiecteze că acesta e numai un sfat, iar nu o poruncă, căci eu vă răspund cu Evanghelia în mână că e un sfat să părăsești totul pentru a te face în mod voluntar călugări, dar că e o poruncă strictă să dai ceea ce e peste nevoile susținerii noastre: Ceea ce vă prisosește dați milostenie!”
      Deci ceea ce prisosește nu luxului vostru, ci susținerii voastre. Tot luxul trebuie jertfit, dacă vrei mântuirea. Iată de ce bogații legați de avere nu se pot mântui: mai ușor trece cămila prin urechile acului - cum spune Mântuitorul însuși - decât să Între  bogatul în împărăția Cerurilor.
      Și Sfântul repeta încontinuu fiilor săi: « Cei bogați ne vor fi atât de recunoscători Dincolo că i-am obligat să ne dea aici milostenie.”
      Aceștia, din păcate, altfel obișnuiesc să vadă, în general, lucrurile, viața și sufletul lor fiind banul; deși Giovanni Papini îl numește „spurcătura diavolului...”.

14) „Miracole”... financiare

      Dar când sufletul oamenilor era prea meschin, Providența însăși intervenea, pentru a salva bunul nume al Sfântului.
      Institutul din Torino datora unui impresar treizeci de mii de lire. Acesta, înfuriat pentru o oarecare întârziere în a fi achitat, veni într-o dimineață la Oratoriu, întărâtat și cu intenția clară de a face o scenă cum pe aici nu se mai văzuse. Se adresă economului și-l avertiză că, în nici un caz, de data aceasta, fără bani nu mai pleacă. Economul îl informă că, spre regretul său, el nu are nici măcar o centimă în casă.
      - Așa? Dar afacerea nu se va termina numai cu atât. Vă arăt eu vouă! Mă răfuiesc eu cu Don Bosco, răspunse el pe un ton foarte ridicat.
      Fu condus în anticamera Sfântului, unde un număr respectabil de persoane își așteptau rândul pentru audiență. Ursuz și cu multă acreală se așeză și el, gesticulând și proferând tot felul de invective la adresa Salezienilor:” Dacă n-au cu ce plăti, de ce te mai fac nebun să-i servești?”
      Între timp apare un al doilea individ ca o furtună, un domn necunoscut și cu atitudine agresivă, ce vorbește puțin, dar pare încă și mai nerăbdător.
      - Vreun alt creditor amânat... se gândeau cei din jur.
      - Vreau să vorbesc cu Don Bosco, dar imediat.
      - Scuzați domnule - îi zise secretarul - fiți și dumneavoastră atât de bun, luați loc și așteptați-vă rândul.
      - Dar eu nu am timp de așteptat.
      Și zicând acestea, își croi loc cu hotărâre printre ceilalți și, fără altă formalitate, se înființa la ușa Sfântului și bătu cu putere, în timp ce Don Bosco încă mai conversa cu cel ce intrase înainte.
      - Dumneavoastră ați bătut? întrebă Don Bosco deschizând ușa. Și cu ce vă pot servi?
      - Trebuie să vă vorbesc.
      - Bine, însă mă scuzați, numai când vă va veni rândul. Nu pot să vă primesc înaintea tuturor acestor persoane, ce stau de atâta timp aici așteptând.
      - Dar eu mă grăbesc, și ceea ce trebuie să vă spun e puțin.
      În fața unei asemenea insistențe, Don Bosco privește întrebător pe cei prezenți și apoi îl poftește să Între .
      - Poftiți, luați loc.
      - Nu vreau să șed.
      - Atunci cu ce vă pot servi?
      - Eu termin într-o clipă. Ascultați Don Bosco - zise necunoscutul vârându-și mâna în buzunar și oferindu-i apoi un plic voluminos:
- Vreți să primiți aceasta? Și fără vreun alt comentariu, depuse plicul pe masă, adăugând scurt:
      - Don Bosco, adio și rugați-vă pentru mine. Și ieși. Intră după el contesa V alarmată:
      - Dar nu vi s-a întâmplat nimic? Chiar nimic? Acel necunoscut mă băgase în sperieți.
      - Nu, răspunse Don Bosco, iată ce mi-a oferit.
      Și, deschizând plicul, numără treizeci de bilete de o mie de lire.
      Când îi veni și rândul impresarului celui furios îi plăti cele treizeci de mii de lire ce-i datora.
      Rușinat de scenele făcute și de propria insolență, creditorul își ceru scuze, explicând:
      - Știți, îmi spuneau toți că dumneavoastră... că dumneavoastră ați fi insolvabil; scuzați, dar sunt alții de vină, pentru a-mi fi vorbit în acest fel...
      Degetul lui Dumnezeu ni se pare încă și mai vădit, atunci când îi silește pe oameni să facă binele aproape automat și fără ca ei să-și dea prea bine seama de adevăratul imbold care-i duce înainte.
      Trebuind să-i achite cincisprezece mii de lire antreprenorului Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma, Don Bosco îi fixase termen pentru orele cinci după-masă.
      Pe la orele 4: 30 de nicăieri, nici o rază de nădejde. Neavând o centimă ca întotdeauna în astfel de împrejurări, Don Bosco își trimisese câțiva din cei mai buni băieți să se roage în fața Preasfântului Sacrament, când pică un preot străin ce-i ceru să-i vorbească și-i povesti cum el și un alt coleg de-al său, tot paroh, s-au decis să-i lase lui Don Bosco prin testament opt mii respectiv șapte mii de lire. Ajungând întâmplător să-și cunoască reciproc proiectul, se gândiră că, având deja banii, tot mai bine ar fi să nu-i lase închiși în sertar, ci să-i depună în mâinile lui Don Bosco încă de sâmbăta viitoare.
      „Or, astă dimineață - povestea el - trecând pe la prietenul meu, am luat cele șapte mii de lire ale sale, pentru a le pune împreună cu ale mele. Cum fu, cum nu fu, reintrând la mine în cameră cu gândul de a depune suma în sertar, am făcut exact contrariul decât ceea ce hotărâsem; am luat și cele opt mii ale mele și, mereu distrat, am luat-o spre gară. Ajuns aici, mă lovii peste frunte: Dar ce-i cu mine?!? mi-am zis. Nu este astăzi ziua pentru a merge la Torino... ci doar abia sâmbăta viitoare. Dar fiind odată în gară, mi-am zis: Tot mai bine mai curând decât mai târziu. Și iată-mă!”
      Sfântul, fără a-i aminti ceva despre încurcătura în care se găsea, trimise după antreprenor la hotel (venise anume de la Roma). Sosind, acesta întrebă dacă i se pot plăti imediat cele cincisprezece mii de lire.
      - Această sumă eu unul nu o am, dar acest bun părinte o să vă plătească dânsul cele cincisprezece mii de lire ce tocmai acum le-a adus și, întorcându-se spre paroh, îl rugă să-i repete cele istorisite puțin mai înainte.
      „La această povestire, antreprenorul, parohul și cu mine - spunea apoi Don Bosco - nu ne-am putut reține lacrimile.”
      În fața Preasfântului Sacrament erau în adorație suflete curate. Aceasta pentru cei ce se îndoiesc de puterea rugăciunii.
      Și o altă intervenție a Providenței, de o gingășie tot atât de mișcătoare, a avut loc în august 1884. Găsindu-se la Pinerolo, el primi două scrisori, pe care secretarul său Don Viglietti i le desfăcu și i le prezentă. „Am băgat de seamă - scrie secretarul său - că pe Don Bosco îl podidise plânsul și i-am zis:
      - Cum se face, Don Bosco, că tocmai la aniversarea nașterii dumneavoastră v-ați găsit să plângeți?
      Și atunci venerabilul îmi răspunse: Ia și citește aceste scrisori, dar în aceeași ordine în care le-am citit și eu. Or, în prima, Don Belmote îi amintea lui Don Bosco că era tocmai scadentă o poliță de treizeci de mii de lire, ce trebuia urgent și neapărat satisfăcută, și că el nici idee nu avea la cine ar fi putut recurge; iar în a doua scrisoare, o doamnă din Belgia îi scria lui Don Bosco: „Vă trimit alăturat un cec de 30. 000 lire, pentru ca dumneavoastră să dispuneți de ei cum veți afla mai bine în fața Domnului”.
      Infinitul mic - gândul e al lui Pascal - nu e mai puțin grandios decât infinitul mare. Tot astfel, asistența Providenței, în lucrurile mici, nu e mai puțin suprafirească decât în lucrurile mari. Or, fiind în materie de finanțe, atunci când exactitatea e perfectă între suma lipsă și cea primită și când acest lucru survine în serie, el nu mai poate fi atribuit unui simplu și orb hazard, ci e logic, ba chiar necesar a-l atribui intervenției Aceluia ce în toate lucrează cu o precizie divină. Să reluăm două dintre acestea.
      În 1869, Don Rua, pe atunci ecomom al Oratoriului, trebuia să plătească o poliță scadentă în ziua următoare. Don Bosco, fiind extrem de ocupat, se mulțumi să-i răspundă: „Descurcă-te singur”, și își continuă lucrul.
      Don Rua, destul de obișnuit cu astfel de replici, deșertă toate casetele din librărie, tipografie, sacristie (a sa era golită de dinainte). Tot numără și renumără, dar în zadar, nu erau de ajuns. Îi raportă din nou: Mai lipsesc treizeci de lire și atâtea centime.
      - Descurcă-te, fiul meu, îi răspunse iar Don Bosco.
      - Bine, dar dumneavoastră dimineață plecați și vreți să mă lăsați încurcat? Știți bine că plata sau se face integral, sau se respinge și urmează sechestrul.
      - Dar Don Bosco nu te poate ajuta. Știi prea bine că trebuie să plec. Descurcă-te!
      În dimineața următoare cele treizeci și ceva de lire se încăpățânau să nu apară. Don Rua tocmai intrase la Don Bosco, pentru a-l face să înțeleagă toate inconvenientele neachitării, când apăru cavalerul Occelletti.
      - Don Bosco, bună dimineața, vreau să vă vorbesc.
      - Imposibil, trebuie să plec chiar acum.
      - Dar e pentru a vă da ceva bani.
      - Don Rua e autorizat să-i primească. Dă-i dânsului urgent: vino apoi cu mine, altfel pierd trenul. Vom vorbi pe drum.
      Cavalerul era un cunoscut binefăcător al Oratoriului și, în fiecare sâmbătă, venea cu regularitate să-și facă dania sa.
      - Dar azi, nici eu nu știu cum - îi povestea el lui Don Bosco - pe când ieșisem deja în stradă ca să merg în altă parte, mă obseda gândul de a trece pe la Oratoriu pentru a depune costul câtorva bilete de loterie ce tocmai în ajun reușisem să le plasez. La început respinsesem cu hotărâre gândul spunându-mi: o să predau și prețul biletelor tot sâmbătă, când și așa tot trebuie să trec pe la Oratoriu, când e ziua mea de vizită, iar azi nu e decât miercuri. Dar acel gând nicicum nu mă slăbea și n-am avut încotro: iată-mă aici, contrar tuturor obiceiurilor și principiilor mele, aici la Oratoriu, în această zi neobișnuită.
      - Și care e suma acestei datorii atât de inoportune? întrebă Sfântul râzând.
      - Oh, într-adevăr un nimic: treizeci de lire și atâtea centime.
      Era exact suma dorită. Sfântul zâmbi cu înțeles.
      - Și pentru așa un fleac vroiai să mă faci să-mi pierd trenul?
      Apoi, strângându-i prietenește mâna și luându-l de braț, spuse:
      - Don Rua o să-ți povestească cum dumneata ai avut o foarte bună inspirație și că, fără venirea dumitale cu suma asta, la amiază am fi avut mari neplăceri.
      Al doilea caz e cu o altă sumă neînsemnată în comparație cu bugetul unei asemenea instituții: trei sute douăzeci și cinci de lire.
      Se discuta despre un impozit ce trebuia plătit urgent, după ce toate somațiile legale fuseseră deja făcute și-ar fi urmat majorările legale și probabil sechestrul.
      Don Rua, negăsind nimic în toată casa, nici măcar o centimă, recurse din nou la Don Bosco.
      - Dar nici eu n-am absolut nimic. Să ne rugăm Mariei Ajutătoare și fii liniștit.
      Și-și văzu apoi de treabă.
      Abia trecură câteva minute că sosi un vizitator, cerând să vorbească cu Don Bosco. Fu introdus și, după prezentare, îi spuse:
      - Iată, eu nu sunt bogat, dar am strâns și eu o mică sumă ce am pus-o deoparte pentru băieții dumneavoastră. Sunteți bun să mi-i acceptați?
      - Foarte bucuros, răspunse Sfântul zâmbind.
      - Nu sunt decât trei sute douăzeci și cinci de lire, dar îi dau din inimă. Don Bosco îi mulțumi călduros, și apoi, la plecare îl rugă:
      - Fiți așa de bun, treceți pe la Don Rua și predați-i plicul.
      Don Rua examină banii și apoi zise:
      - Mulțumesc, Don Bosco a numărat exact, e tocmai suma ce trebuia s-o plătim. Îi expedie apoi la percepție printr-un om de serviciu. Din fericire, deși ora oficială pentru operații trecuse, funcționarul respectiv întârziase la ghișeu și se aranjase totul fără sechestru și fără majorări.
      Câte alte nenumărate cazuri nu s-ar putea cita! Dar totuși, înainte de a încheia, să mai relatăm unul, din Franța de astă dată.
      În martie 1880, Don Bosco se găsea de vreo opt zile la Nissa, când fu invitat la masă de marele său prieten și binefăcător, Ernest Harmel, împreună cu mai mulți salezieni și cooperatori. Printre invitați se găsea și avocatul Michele, renumit pentru caritatea sa, căruia Don Bosco îi destăinuia înainte de prânz:
      - Oratoriul Sfântul Petru ar mai fi cum ar mai fi, dar capela sa e tot prea neîncăpătoare. Trebuie neapărat să-i găsim o locuință mai decentă și mai spațioasă Mântuitorului la Nissa. Scoțând apoi niște planuri din buzunar, continuă:
      - Iată proiectul pe care mi 1-a făcut iubitul și vrednicul nostru arhitect, domnul Levrot. Devizul se ridică la treizeci de mii de franci. Dar de unde banii? Ce spuneți?
      - Treizeci de mii de franci? Eu mă îndoiesc că dumneavoastră i-ați mai putea găsi la Nissa. Știți, în vară am avut atâtea conferințe de binefacere, atâtea loterii, atâtea chete și colecte de tot felul, încât pungile tuturor oamenilor de bine sunt complet secătuite.
      - Și cu toate acestea, am stringentă nevoie de această sumă.
      Până una alta, bătură orele doisprezece și fură invitați la masă. La fructe, când veni rândul toasturilor, în loc de orice vorbire, secretarul casei Harmel, domnul Sajeto, se ridică și zise:
      - Trebuie să-i comunic lui Don Bosco că o persoană binevoitoare mi-a încredințat pentru dânsul suma de treizeci de mii de franci. Puteți trimite după ei la biroul meu, oricând doriți.
      - Lăudată fie Maria Ajutătoare - exclamă Don Bosco unindu-și mâinile în mod reflex și privind spre cer - e un bun început.
      E ciudat cum cei simpli înțeleg mai bine sufletul sfinților și rostul lor decât bogații ahtiați după bani. Furnizorii obișnuiți ai Oratoriului și muncitorii spuneau:
      - De am fi plătiți de toți ca de Don Bosco! Uneori mai întârzie, dar neachitați nu rămânem, căci el are Providența la dispoziția sa.
      Așa, contramaistrul Carlo Buzzetti accepta bucuros orice comandă spunând:
      - Un cuvânt de-al lui Don Bosco e mai mult pentru mine decât o poliță.
      Cei ce se încredeau în el nu se înșelau, fiindcă el se încredea în Providență, încrederea sa era nelimitată, cum ne-o mărturisește Don Rua:
      „Uneori mi se întâmpla ca, în decursul vreunei întreprinderi prea costisitoare, eu să mă arăt nervos pentru mulțimea datoriilor neplătite. El, fără a se tulbura câtuși de puțin, mă asigura zâmbind: O, om de puțină credință! Rămâi liniștit că Dumnezeu ne va ajuta!”
      Impasul cel mai mare a fost, fără îndoială, edificarea Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma. Deși Don Bosco promisese membrilor Consiliului Superior Salezian, în numele Preasfintei Inimi, o asistență extraordinară din partea Providenței, când murea el, în ianuarie 1888, trebuia să-și ceară scuze lui Don Rua că-l lăsa atât de îndatorat.
      Anumiți oameni de slabă credință nu doar se temeau, ci erau siguri de un sfârșit catastrofal al acestei întreprinderi, ca și al tuturor celorlalte opere saleziene ce, din cauza Bazilicii Romane, înotau toate în datorii.
      Preasfânta Inimă nu-și mai gira, oare, promisiunile făcute în numele Ei prin gura servului său atât de devotat?
      Așa ne-ar părea nouă la prima vedere, dar numai până când nu cunoaștem pe deplin istoricul. Căci iată ce ne spune Don Rua:
      „Această încredere a sa era sprijinită numai pe Providența divină, și nicidecum pe puterile și solicitudinile proprii, încât, în ultima sa boală, cunoscând că erau atât de multe datoriile de plătit din cauza edificării templului Preasfintei Inimi din Roma și celelalte datorate atâtor pricini, el îmi interzise formal a face cunoscută publicului gravitatea situației, asigurându-mă că Providența va sta însăși de veghe.
      Faptele i-au dat cea mai strălucită confirmare, într-adevăr, nelimitatei sale încrederi în Dumnezeu. De fapt, după moartea sa, fără a face cea mai mică aluzie la greutățile noastre, ne sosiră atât de multe ajutoare, încât am putut acoperi nu numai cheltuielile generale ale caselor noastre, ci chiar am putut preda bani în medie de o mie de lire pe zi pentru plata cheltuielilor Bazilicii; și aceasta dură întregul an, așa încât numai eu singur am putut trimite la Roma mai bine de trei sute patruzeci de mii de lire (cea. treizeci și patru de milioane în valută antebelică).
      Lucrul cel mai minunat era că ajutoarele soseau din izvoare cu totul necunoscute nouă, cum a fost de exemplu un cec de șaizeci de mii de lire, de la o persoană ce ținu să rămână anonimă!”
      (Iată adevărații creștini, iar nu cei ce la cea mai mică milostenie sau donație ce o fac, ies - vorba e chiar a Mântuitorului - cu trâmbița înainte și așteaptă măguliri și osanale din partea tuturor. Fapte mari, ale unor suflete atât de mici... )

15) O ploaie de spini, dar și de trandafiri

      Martiriul fizic din cauza bolii, munca epuizantă și supraomenească, vexațiile externe și îngrijorările financiare ale lui Don Bosco nu sunt - cum am mai spus - decât o parte absolut neglijabilă a chinurilor și încercărilor sale, alături de purificările interioare înspăimântătoare și de torturile spirituale prin care el a trebuit să treacă, înainte de a fi ajuns la sfințenia propriu-zisă.
      Perioada celei mai îndelungate și crâncene încercări sunt, fără îndoială, anii de episcopat la Torino ai Monseniorului Gastaldi, vechea noastră cunoștință.
      În urma morții Mgr. Riccardi di Netro, în audiența din 18 octombrie 1870, Don Bosco îi ceruse Sfântului Părinte să-l numească arhiepiscop la Torino pe fostul său profesor de teologie, acum episcop de Saluzzo. Deși Pius IX era potrivnic acestei promovări, la insistențele lui Don Bosco, cedă.
      - Îl ceri și-l vrei? Iată, eu ți-l dau, îi zise îngândurat marele Papă, ce nu împărtășea întru nimic admirația lui Don Bosco pentru cel propus.
      Bolnăvicios, cu un temperament impulsiv, iute în a pedepsi, intolerant față de părerile altora, gelos pe propria autoritate pe care o vedea necontenit amenințată și cenzurată, centralist la exces, voia ca toți și toate să depindă direct de el. Nu suferea ca alții să se intereseze de afacerile sale, cu toate că el se amesteca ușor în treburile altora, deși nerugat și, adesea, nechemat. În plus, o boală cronică de ficat îi transformase în ultimii ani radical caracterul, întrucât - așa cum l-a caracterizat cineva care-l examinase medical de aproape - el avea acum „ceva anormal în organismul său.” Arhiepiscopul Gastaldi nu mai era cel pe care-l cunoscuse Don Bosco odinioară.
      Deși inteligența îi rămăsese intactă, avea însă defectul de a fi ușor influențabil; și, ca pentru a pune capac la toate, Dumnezeu permise ca cei mai ascultați sfetnici ai săi să fie trei canonici ce nu-l înghițeau deloc pe Don Bosco, așa că e ușor de imaginat felul cum era acum tratat Sfântul la Arhiepiscopie. Inteligența aceea suspicioasă și care despica firul în patru găsea mereu noi argumente în cele mai neînsemnate și bizare coincidențe, mai ales când erau insinuate de alții. De fapt, ceea ce face un suflet drept nu este inteligența, ci stăpânirea de sine și constanța în voință. Într-un cuvânt, Mgr. Gastaldi ajunsese de nerecunoscut și nici nu e de mirare ca a fost adversarul cel mai îndârjit al Societății Saleziene, ca și al tuturor proiectelor Sfântului.
      Trecerea timpului și istoria toate le reajustează și te învață că faptele celor ce sunt atinși de o boală ce modifică însăși structura lor psihică trebuie să le judeci cu un alt criteriu de apreciere decât a celor normali. Deși bolnavi, vrând-nevrând ei sunt și rămân investiți cu autoritatea funcțiunii ce o dețin și, tocmai de aceea, adversitatea lor e atât de dureroasă, ea fiind totuși ierarhică. Anumite neînțelegeri, mustrări și opoziții acerbe și pe Don Bosco l-ar fi dus la deznădejde, dacă n-ar fi fost Sfânt autentic.
      A mai intra în detalii socotim de prisos, căci avem impresia că boala aceea Dumnezeu nu i-o trimisese vlădicului decât pentru a-l purifica total pe sărmanul Don Bosco. În ciuda adversității față de Sfânt, Mgr. Gastaldi a fost totuși o figură pozitivă în istoria arhidiecezei de Torino. De o moralitate de excepție, harnic, bine intenționat și muncitor dârz, el a adus la o adevărată înflorire arhidieceza sa în cei treisprezece ani de arhiepiscopat.
      În final, nu putem decât să ne însușim părerea Pr. Felice Giordani ce spunea examinând relațiile dintre Arhiepiscop și Sfânt: „întrucât s-a procedat cu cea mai bună intenție și de o parte și de alta, nu se poate deduce altceva decât că a fost o bună și frumoasă cruce orânduită de Dumnezeu, pentru sfințirea aleșilor Săi.”
      Iar Sfântul însuși, dându-și seama că în toate e mâna lui Dumnezeu, după consacrarea Bisericii Sfântul Ioan Evanghelistul din Torino, în 28 octombrie 1882, îi mulțumi Arhiepiscopului în sacristie.
      „Eram și eu prezent - scrie Don Lemoyne. Terminată slujba, Don Bosco i se prezentă cu bereta în mână, cu ochii plini de lacrimi și-i zise: Excelență, nu am cuvinte să Vă mulțumesc că ați binevoit să săvârșiți această sfințire.
      Episcopul se întoarse spre el, având și el lacrimi în ochi:
      - O, Don Bosco, Don Bosco! și (spre a-și ascunde emoția), întorcându-se spre clericii Seminarului ce serviseră în timpul slujbei, le zise:
      - Mergeți în biserică pentru a asculta Liturghia lui Don Bosco.”
      A fost pentru ultima dată că Arhiepiscopul și Don Bosco se mai întâlneau. Sfântul, întrebat fiind cum de a putut sugera promovarea Monseniorului Gastaldi ca Arhiepiscop de Torino, răspunse umil:
      - Am sugerat-o deoarece am crezut că pot avea mai multă încredere în oameni decât în Dumnezeu.
      Înainte însă ca perioada acestor încercări să se fi încheiat definitiv prin moartea Arhiepiscopului la 28 martie 1883, Sfântul avu un alt vis ce-l mângâie, și anume în noaptea de 8/9 iulie 1880.
      Don Bosco visă că este într-o ședință cu Consiliul său superior, în camera vecină cu a sa, când cerul se înnoră și începu o furtună cu fulgere, trăsnete și tunete înspăimântătoare. Răsună deodată un bubuit îngrozitor, de se cutremură din încheieturi toată casa. Don Bonetti (unul din Salezienii cei mai exemplari, dar și cei mai persecutați de Arhiepiscopie, în urma unor intrigi fiind chiar și suspendat), alergă pe balconul apropiat și, ajuns acolo, exclamă: O PLOAIE DE SPINI, și spinii se revărsau în șuvoaie dese, dese, ca într-o adevărată rupere de nori. Se auzi îndată un alt tunet și mai puternic, și cerul părea că ar fi început să se răzbune, și glasul lui Don Bonetti se auzi iarăși: Vai, cât e de frumos: O PLOAIE DE MUGURI, și bobocii de flori cădeau de-nverzeau pământul. Un alt trăsnet asurzitor hăui prelung, și iată că, încetul cu încetul cerul începu să se însenineze și, ici-colo, printre nori, apărea câte o rază de soare, și Don Bonetti vesti: O PLOAIE DE FLORI. Cad acum flori cu nemiluita, de toate felurile, ce îmbracă pământul și acoperișurile caselor cu cea mai minunată varietate de culori. Un al patrulea tunet bubui îndelung; cerul era acum limpede de tot și soarele strălucea puternic, și același glas anunța:
      - Oh, veniți să vedeți, PLOUĂ CU TRANDAFIRI, NUMAI TRANDAFIRI! și, de jur împrejur, cerul nu mai e decât torente de roze ce cad nenumărate, unele mai frumoase și mai suave decât altele.
      - Oh, în sfârșit! exclamă Don Bosco, și se trezi.
      Simbolul acestui vis e cât se poate de clar, și ar fi atât de ușor a-l justifica, aplicându-l evenimentelor ultimului deceniu de viață a lui Don Bosco. Așa cum, la sfârșitul vieții, Sfântul Vianney mărturisea că, de-ar fi știut, înainte de a păși în Ars, cât va avea de suferit aici, n-ar fi îndrăznit niciodată să pășească acolo, tot astfel Don Bosco fu auzit exclamând:
      - De aș fi știut înainte câte suferințe, oboseli, opoziții și contraziceri costă Întemeierea unei Societăți religioase, poate n-aș fi avut curajul să mă apuc de treabă.
      Însă mai presus de toate simbolurile, rămâne mai evidentă, și tocmai de aceea mai misterioasă, o altă coincidență de o autenticitate istorică perfect dovedită. În ziua de 9 iulie 1884, exact la patru ani după visul cu pricina, la orele șase seara, abia i se înmână Sfântului un plic voluminos de la Roma, în care se găsea Decretul de acordare (cu anexele sale) a tuturor privilegiilor cerute pentru Congregația Saleziană, că răsunară patru trăsnete, unul mai îngrozitor decât altul, abătându-se asupra sanctuarului. În Oratoriu, câțiva alergară să se ascundă în altar; un băiat ce ducea un vraf de cărți, se răsturnă de frică pe scări etc. Primele trei trăsnete trecuseră razant pe lângă geamul deschis al Sfântului, iar secretarul îl luă de mână și-i zise: „Veniți de aici, nu vedeți că aceste trăsnete parcă vă caută pe dumneavoastră?” Dar abia se ridicase, că un al patrulea trăsnet se dezlănțui, și o pară de foc zvâcni pe biroul pe care zăcea decretul, parcă ar fi vrut să-l incendieze.
      Don Bonetti, bolnav la pat, spusese lui Don Lemoyne ce tocmai îl vizita:
      - Auzi ce bubuituri? Mie nu mi se par deloc naturale aceste trăsnete. Diavolul trebuie că are o mare ciudă de răzbunat. Aș paria că în acest moment, la Roma, Cardinalul Ferrieri semnează Decretul pentru comunicarea privilegiilor...
      Și Don Bonetti avea mai mare dreptate decât ar fi crezut: era Decretul cauza acelei furii inexplicabile, dar și neputincioase.
      Verificându-și însemnările din jurnalul său, Don Bosco constată că visul cu trăsnetele avusese loc în noaptea de 8 spre 9 iulie 1880 și, după patru ani, exact în aceeași zi, sosea curierul cu Decretul mult așteptat, la orele șase după masă.

*
*     *

      Din această zi, 9 iulie 1884, începu pentru Don Bosco o perioadă de liniște desăvârșită și de mângâieri peste mângâieri, pe care nimic nu le va mai tulbura până la moartea sa (timp de trei ani și jumătate).
      Înainte de a-l primi în Infinita Bucurie de Dincolo, Dumnezeu voia să-i arate, fidelului său crainic, cât e de răscolitoare și de deplină fericirea, și cât e de încântătoare, încă de pe pământ, viața celor ce-L caută numai pe El.
      În urma Sfântului, oricărui suflet bine intenționat îi este trasată calea și îi este posibilă ascensiunea spre culmile Sfinte ale Marii Iubiri, de unde țâșnesc numeroase și limpezi izvoare ale divinei și inalterabilei bucurii.

Capitolul XXI. Apostolul

I. OPERA MISIONARĂ
1) O epopee împurpurată cu sânge; 2) Pregătirea și plecarea primei expediții; 3) Consolidarea Misiunilor din America de Sud; 4) O recompensă grațioasă și binemeritată; 5) Cum își recruta misionarii.
II. TRIUMFURILE DIN PARIS (1883) și BARCELONA (1886)
6) Rusaliile operelor saleziene; 7) „Omul lui Dumnezeu”; 8) Asaltul mulțimilor și... al corespondenței; 9) Cerul și pământul îl urmează; 10) Prin Sanctuarele Parisului; 11) „Eu cu vagabonzii mei...”; 12) Și necredincioșii îl doresc; 13) Întrevederea cu Victor Hugo; 14) Printre nepracticanți; 15) La Lille și Amiens; 16) „Eu mânam două vaci la pășune...”; 17) În capitala Cataloniei: Barcelona; 18) „Avem aici, printre noi, un Sfânt, un trimis al Cerului...”

I. Opera misionară

1) O epopee împurpurată cu sânge

      Prea puține pagini ale istoriei omenești sunt atât de frumoase, dar și - atât de necunoscute, ca acelea dedicate Misiunilor.
      MISIUNILE!
      Nu este acesta visul tuturor Sfinților autentici și cuvântul magic ce înfioară, chiar și numai rostindu-l, toate sufletele generoase?
      Misiunile nu sunt numai o istorie, ci o epopee, o impresionantă și multiseculară epopee. Ea n-a fost inspirată și alcătuită de o minte de om, iar Idealul care a dus-o înainte n-a fost alergarea și „execrabila foame de aur” cum o stigmatizează Virgiliu,[324] nici meschinul joc al patimilor omenești ce domină cu totul istoria profană, ci e gândul lui Dumnezeu, adus de Hristos pe Pământ și lăsat drept moștenire Bisericii Sale, ca un filigran structural prin care să se contradistingă de toate sectele și contrafacerile omenești.
      „Foc am venit să arunc pe Pământ, și ce doresc decât să se aprindă”[325]  „Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul meu, și va fi o Turmă și un Păstor...”[326] ; „Ca toți să fie una precum Tu Părinte în mine și eu în Tine, așa și aceștia în noi UNA să fie, ca să creadă lumea că Tu m-ai trimis...”[327] ; „Mergând, învățați toate popoarele, învățându-le sa păzească TOATE câte v-am poruncit eu vouă.”[328]
      Iată pentru ce, nota structural misionară este de esența Bisericii lui Hristos, încât o Biserică la care îi lipsește această notă de universalitate sau de catolicitate, cum i se spune în mod tehnic,[329] și-a trădat misiunea primită de la Hristos care a murit pentru toți oamenii, și ea este orice, însă nicidecum adevărata Biserică a lui Hristos. Preocuparea și setea de a oferi tuturor sufletelor șansa de a se mântui, ce-i chinuie pe misionari și pe toți sfinții, nici nu e altceva decât manifestarea vădită a universalității răscumpărării aduse de Hristos.
      Și, din clipa în care râvna misionară s-a stins într-o Biserică, e semnul neîndoielnic că acolo s-a stins și adevărata voință a Bisericii fidele lui Hristos.
      Pe cei ce ar vrea să justifice existența Autocefaliilor naționale i-am întreba doar atât: Hristos a murit sau nu pentru TOATE NEAMURILE? Și dacă da, atunci voi de ce dormiți mereu de atâtea veacuri?
      Și prin contrast, care a fost Biserica ce singură a rămas fidelă întotdeauna și pe toate latitudinile și longitudinile globului, fidelă în închisori, fidelă în fața plutoanelor de execuție, fidelă în moarte și după moarte?
      Ea este una singură; Biserica de care vorbea Macaulay, fidelă în Catacombe și în fața fiarelor din Circ, fidelă în libertatea constantiniană și fidelă sub prigoana tuturor totalitarismelor, fidelă pe plaiurile bătrânei Europe, ca și în țările de Misiuni ale altor Continente.
      E mereu una și aceeași credință, una și aceeași iubire, una și aceeași râvnă eroică și uitare de sine prin spitale și în școli, în orfelinate și azile, în leprozerii și în celelalte opere misionare. de pretutindeni.[330]
      Misiunile nu sunt o istorie, ci o epopee împurpurată cu sânge, pentru scrierea căreia cele mai bune dintre mame și-au dăruit pe cei mai buni și vrednici dintre fii. Ele sunt, deopotrivă, mângâierea, dar și gloria lui Hristos. Dacă un soare ce nu încălzește, o bucurie ce nu iradiază, un ideal ce nu-ți dă ghes lăuntric de a-l împărtăși și altora sunt de neconceput, e cu atât mai de neconceput ca gândul lui Hristos sălășluit în Biserică să nu fie comunicativ și misionar.
      E gândul, porunca și iubirea lui Hristos ceea ce îi duce pe misionari înainte și-i face să fie mereu chinuiți de râvna de a cuceri lui Hristos toate neamurile și toate sufletele.

2) Pregătirea și plecarea primei Expediții

      Dorul mântuirii păgânilor, dorul martiriului, dorul de a-L face iubit pe Hristos de către toți, i-a chinuit pe toți sfinții, și câte episoade grațioase nu s-ar putea cita chiar și numai din copilăria acestora. Sfânta Tereza de Avila, deși numai de câțiva anișori, nu plecase împreună cu frățiorul ei spre granița Maurilor, spre a muri martiri? Și Sfânta Teresa a Pruncului Isus nu dorea să fie o mare misionară încă de mic copil?
      Iar Don Bosco însuși, abia hirotonit, nu-și făcuse bagajele spre a intra într-o Congregație misionară? A fost necesară intervenția inspirată de Sus și autoritară a lui Don Cafasso, spre a-l convinge că alta era calea orânduită lui de Dumnezeu.
      La 33 de ani i se reînnoiesc în suflet aceleași aspirații, lectura sa preferată fiind tocmai: „Analele Propagării Credinței”.
      Peste șapte ani, în 1855, unul dintre primii săi băieți, intrând în camera dânsului, va fi impresionat văzând pe perete tabloul unui necunoscut.
      - Cine e preotul acela?
      - E un misionar plin de foc, Pr. Gabriel Perboyre, martirizat de curând în China. Și apoi vorbind aproape ca pentru sine:
      - Oh, cum aș vrea ca fiii mei să ajungă și acolo, în Extremul Orient. Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da zece preoți după inima mea, am pleca împreună!...
      „De când l-am cunoscut - mărturisește Don G. Barberis - am văzut că se interesa totdeauna foarte mult de Misiuni, vorbea despre ele cu entuziasm și încerca să ne inspire și nouă, copiilor, ceva din râvna sa arzătoare pentru mântuirea acelor suflete. Mi-aduc aminte, bine de tot, cum, într-o seară din anul 1863, cu prilejul de trecere prin Oratoriu a celebrului Pr. Comboni - mai târziu Vicar apostolic al Nigeriei - știu atât de bine să ne însuflețească, încât unii dintre noi, la un cuvânt al său, am fi fost gata să plecăm misionari încă din acel moment. Când apoi am ajuns cleric și preot /... / l-am surprins de mai multe ori pe Don Bosco studiind globul terestru sau vreo hartă geografică; și, privind atât de numeroasele regiuni locuite de idolatri, suspina și-și exprima dorința fierbinte de a putea face ceva în favoarea acelor nefericiți. De câte ori, obosit și frânt de muncă, venea să se plimbe cu mine în bibliotecă și-mi vorbea despre Africa, Oceania, despre China și-și exprima dorința arzătoare de a trimite dintre ai săi pentru a învăța acele neamuri, ce încă îl mai ignoră pe Dumnezeu”.
      Și psihologii știu prea bine că tocmai destăinuirile ce se fac în clipele de istovire și oboseală sunt deseori cele mai revelatorii ale fondului și preocupărilor cele mai intime.
      Însă dintre toate continentele, cel care-l atrăgea în mod deosebit era, fără îndoială, America de Sud. Surprins asupra hărții acesteia, îi spuse aceluiași Don Barberis:
      - Studiez punctele strategice: pe acele întinderi trebuie să dăm, cât mai curând, bătălia pe viață și pe moarte cu diavolul. Sărmane suflete! Sunt milioane răsfirate prin păduri, prin munți, prin văile neștiute încă de popoarele civilizate.
      Și același chin lăuntric îl regăsim mai târziu, în amurgul vieții sale. Deși bolnav și stors de puteri, setea misionară, departe de a se fi domolit, era și mai mistuitoare, smulgându-i această exclamare nostalgică:
      - Oh, de n-aș fi atât de bătrân și atât de slăbit, aș lua cu mine pe Don Rua și am pleca împreună în Misiuni!
      Dar ceea ce lui Don Bosco nu-i fusese dat să facă personal vor face fiii săi. În 1875, cu prilejul primei expediții de misionari în America de Sud, pentru Patagonia și Ţara de Foc, Don Bosco spunea grupului expediționar: „NOI ÎNCEPEM AZI MAREA OPERĂ!”
      În mod legitim ne-am putea însă întreba cum de tocmai cu America de Sud s-au început Misiunile Saleziene?
      Încă din 1848, Don Bosco fusese auzit repetând:
      - Oh, de-aș avea preoți mulți și mulți clerici, aș vrea să-i trimit să evanghelizeze Patagonia și Ţara de Foc. Și știi tu pentru ce, iubitul meu Bellia? - întrebă el odată pe unul din băieți? Ghicește!
      - Poate fiindcă e locul unde e mai mare nevoie de misionari.
      - Ai ghicit, căci popoarele acelea au fost până acum cele mai abandonate dintre toate.
      Aceste concluzii din premise pur raționale i-au fost confirmate printr-un vis din anul 1872, chiar dacă acesta a rămas misterios și pentru sine timp de câțiva ani.
      În acel vis, Don Bosco se văzuse dintr-o dată într-o regiune sălbatică și necunoscută: o imensă câmpie necultivată, fără coline și fără munți. Doar la extremitatea orizontului, de tot îndepărtat, se zăreau profilurile aspre ale unor munți prăpăstioși și foarte înalți, ce sporeau grandoarea scenei. Cete de coloși, aproape goi, cu înfățișare sălbatică, străbăteau în lung și în lat imensitatea aceea. Îmbrăcați în piei de animale, cu părul lung și zburlit, cu fața bronzată, având drept arme sulița și praștia. Unii alergau după fiare spre a le vâna, alții se întorceau deja spre casă purtând înfipte în sulițe, drept trofee, bucăți de carne însângerată.
      „Într-o parte - scrie Don Bosco - câțiva se băteau între ei, alții se luptau cu soldați îmbrăcați ca europenii, și câmpul era acoperit cu cadavre. Eu m-am înfiorat văzând această priveliște, când iată că apar la marginea câmpiei diferite persoane pe care, după felul cum erau îmbrăcați și după modul de a se purta, i-am recunoscut ca fiind misionarii diferitelor Ordine. Aceștia se apropiau de sălbatici pentru a le predica Evanghelia, și eu, deși i-am fixat bine, n-am reușit să recunosc pe nici unul. De altfel, nici sălbaticii nu-mi prea dădură răgazul de a o face, fiindcă se aruncară asupra lor cu o furie diabolică și cu o bucurie infernală îi aruncau la pământ, îi masacrau, îi despicau sălbatic în bucăți și-și înfigeau fâșiile de carne în vârful sulițelor.
      Apoi, din când în când, se reînnoiau scenele precedentelor hărțuieli, ei între ei sau cu triburile învecinate /... / Cine oare - mă gândeam - cine va putea converti vreodată aceste hoarde atât de feroce?”.
      În timp ce mai era adâncit în aceste gânduri, iată apărând la orizont un al doilea grup de misionari, ce se apropiau de sălbatici cu fața veselă, precedați de o mulțime de tineri și de copii.
      - Și ei vin să fie măcelăriți - se gândi el apropiindu-se de ei: erau toți preoți sau clerici. Fixându-i mai de aproape, spre mirarea sa, îi recunoscu: erau toți Salezieni! Pe mulți îi recunoscu și voia să-i întoarcă din drum, căci ei mergeau la o moarte sigură. Dar, spre marea-i uimire, constată că apariția lor înveseli toate acele mulțimi de sălbatici, ce-și lăsară de o parte armele și ferocitatea și-i primiră pe misionari cu vădite semne de adâncă simpatie, bunăcuviință și chiar venerație.
      „Mirat de aceasta, îmi ziceam în mine: să vedem cum o să se sfârșească.”
      Și de fapt, lucrurile se sfârșiră cum nu se poate mai bine. Misionarii își strânseră în jur pe acești fii ai pustietății, îi instruiră, iar ei ascultau atenți și bucuroși, repetau lecțiile și primeau cu cea mai mare docilitate învățăturile, punându-le în practică.
      Peste puțin timp, misionarii începură să recite Rozariul și apoi, intonând cântări, iată că toți acei semigiganți răspundeau în cor rugăciunilor și cântecelor. În curând, toate acele gloate se reuniră în cerc în jurul misionarilor ce îngenuncheaseră în centrul cercului și, depunându-și armele, îngenuncheară și ei la rândul lor. Unul dintre Salezieni începu o cântare mariană: „Lăudați-o pe Maria, o, limbi credincioase” și cântau cu toții la unison, însă cu voci puternice și cu așa însuflețire, încât... aproape speriat, Don Bosco se trezi în pat.
      Din acest vis-viziune, pe care Don Bosco îl socoti drept un mesaj ceresc, înțelese prea bine că fiii săi vor trebui să plece într-o zi în Misiunile îndepărtate. Dar în mod legitim se întreba: Cine puteau fi acei sălbatici și în care parte a globului locuiesc?
      Desigur că el recunoscuse, în ei, pe acei coloși „de statură înaltă, cu înfățișare mândră și tenul bronzat, cu părul negru și des, legat cu un nod în frunte”, pe care-i văzuse (într-o altă viziune cu 18 ani mai înainte, în anul 1854) în jurul tânărului Cagliero, și-și aminti desigur și de porumbelul ce, zburând prin cameră, ducea în cioc o ramură de măslin. Oprindu-se deasupra muribundului i-o lăsa să-i cadă pe cap, iar apoi, umplând de o lumină strălucitoare întreaga cameră, dispărea.[331] Comparând între ele cele două viziuni, el înțelese că tânărul Cagliero va fi cândva episcop misionar (înveșmântat fiind cu plenitudinea Harului Spiritului Sfânt prin sfințirea ca episcop) și că va fi evanghelizatorul acestor sălbatici, deși încă nici acum nu reușea să descopere cine ar fi putut fi aceștia.
      Se gândi pe rând la etiopieni, la chinezi, la australieni, apoi la indieni. Ultima variantă i se părea chiar mai probabilă când, în decembrie 1874, o mică invitație neașteptată îl puse pe calea cea bună.
      Venise anume un consul din Argentina, ce, în numele Episcopului de Buenos Aires, îl solicita să accepte evanghelizarea Patagoniei, a Ţării de Foc, a Insulelor lui Magellan și a extremității dinspre Polul Sud a noului Continent. Propunerea aceasta oficială, făcută, în numele Mgr. Ameyros, parohului din Buenos Aires, Mgr. Ceccarelli, îl făcu să-și dea seama, fără umbră de îndoială, că acesta este câmpul rezervat primelor cuceriri misionare saleziene.
      De unde-i venea această certitudine interioară absolută și cum aflase în sfârșit ceea ce căuta rămâne pentru noi un mister. Ceea ce istoria ne arată e faptul peremptoriu că, lui Don Bosco, abia i se făcuse oferta, că o și acceptă, și cu o siguranță imperturbabilă, folosind tot anul 1875 pentru a-și alege, instrui și echipa acea mână de misionari, ce aveau să tragă prima brazdă a credinței, în țarina idolatrică sud-argentiniană.
      Au fost aleși patru preoți și șase laici. Astăzi nu mai trăiește nici unul din cei zece. Capul expediției, Don Cagliero, fu ultimul care va muri în 1926, la 88 de ani împliniți, după ce-și văzuse cei 33 de ani de oboseli misionare și cei 10 ani de muncă în serviciul Diplomației Vaticane premiați cu purpura de Cardinal.
      Ceremonialul de adio - „Sărbătoarea plecării” cum i se spune în termeni bisericești - a avut loc în 11 noiembrie 1875.
      „Noi începem astăzi o mare operă - le spunea Don Bosco printre altele - zic operă mare nu fiindcă am avea pretenția sau credința că vom converti lumea toată în câteva zile, NU! Dar cine știe dacă nu va fi tocmai această primă plecare și acest modest început ca o sămânță din care va trebui să răsară o plantă uriașă? Cine știe dacă nu va fi acea sămânță de mei sau de muștar ce, încetul cu încetul, se va extinde tot mai mult, făcând un mare bine?”
      Le aminti cuvintele și porunca Mântuitorului, le evocă imensitatea ținutului (de 3-4 ori mai mare decât Italia) ce le era de acum încredințat zelului lor și înainte de a părăsi Oratoriul, el dădea primilor săi misionari, un sfat practic și sigur:
      „Nu căutați decât sufletele; nici bani, nici onoruri, nici demnități... Fiți caritabili și curtenitori față de toți în cel mai înalt înțeles... Vreți să vă atrageți asupra-vă toate binecuvântările lui Dumnezeu și bunăvoința oamenilor? Îngrijiți-vă în mod deosebit de cei bolnavi și de copii, de cei bătrâni și de cei săraci... Respectați autoritățile civile și religioase... Lăsați ca lumea să știe că sunteți săraci în îmbrăcăminte, săraci în mâncare, săraci în locuință, și astfel voi veți fi bogați în fața lui Dumnezeu și veți deveni stăpâni pe inimile oamenilor...
      Între voi iubiți-vă, sfătuiți-vă, corectați-vă, dar să nu vă purtați nicicând unul altuia invidie, și nici ranchiună, dimpotrivă, BINELE UNUIA SĂ FIE BINELE TUTUROR; necazurile și suferințele fiecăruia să le considerați drept necazurile și suferințele tuturor, și fiecare să încerce să le îndepărteze ori cel puțin să le ușureze...
      Recomandați cu stăruință devoțiunea către Isus Euharisticul și către Maria Ajutătoare...
      Pentru a cultiva chemările, sfătuiți: 1) Iubirea curăției; 2) Oroarea viciului contrar curăției; 3) Evitarea și îndepărtarea de cei stricați; 4) Cuminecarea frecventă; 5) Să aveți față de cei chemați o dragoste, o duioșie și o bunăvoință specială...
      În oboseli și în suferințe să nu uitați că avem pregătit un mare premiu Dincolo, în Ceruri. Amin.”
      Sfântul își însoți apoi pe generoșii săi fii până la Genova. Înainte ca aceștia să se urce pe vaporul ce-i va înstrăina de tot ce aveau mai scump pe lume afară de Dumnezeu, îi mai dădu lui Don Cagliero un ultim bilet pe care era scris:
      „Faceți ceea ce puteți, Dumnezeu va face restul și ceea ce noi nu putem face. Încredințați-vă toate lucrurile lui Isus Euharisticul și Mariei Ajutătoare și veți vedea ce sunt minunile.”

3) Consolidarea Misiunilor din America de Sud

      Peste zece luni, în septembrie 1876, el avu un nou vis profetic, în care i se revelă dezvoltarea Societății Saleziene. O călăuză misterioasă îl chemă spunându-i:
      „Vino să-ți arăt triumful Congregației Sfântului Francisc de Sales. Urcă-te pe această stâncă și apoi vei vedea...”. Era o movilă de granit în mijlocul unei câmpii nemărginite, și eu m-am urcat deasupra. Cât de imensă era priveliștea ce mi se înfățișă atunci ochilor mei! Acea câmpie, ce nicicum n-aș fi crezut-o atât de vastă, mi se părea atât de întinsă, ca și când ar fi ocupat întregul pământ.
      Erau adunați aici oameni de toate culorile, de toate porturile, de toate neamurile. Am văzut așa o mulțime, cum nici nu știu dacă lumea poate să aibă atâta. Am început să-i observ pe cei dintâi ce ni se înfățișau privirilor noastre. Erau îmbrăcați la fel ca noi, italienii. Eu îi cunoșteam pe cei din primele rânduri, și printre ei se aflau mulți salezieni (și fiicele Mariei Ajutătoare) ce conduceau de mână cete de băieți și de fetițe.
      Veneau apoi alții, cu alte cete; și alții și alții, pe care eu însă nu-i mai cunoșteam și nu-i mai puteam distinge, dar erau în număr foarte mare. Spre amiază, îmi apărură privirilor mele sicilieni, africani și un popor pe care nu-l cunoșteam. Dar erau pururi conduși de Salezieni, dintre care eu nu-i cunoșteam decât pe cei din primele rânduri, și nu mai mult.
      - Întoarce-te, îmi zise călăuza.
      Și iată înfățișându-se privirilor mele alte popoare, în număr fără de sfârșit, îmbrăcați altfel decât noi; aveau mantale îmblănite ce păreau de catifea. Mă îndemnă să mă întorc apoi spre cele patru puncte cardinale. Printre alte lucruri, am văzut la răsărit femei cu picioarele atât de mici, încât le venea greu să stea drepte și aproape că nu puteau umbla.
      Lucrul cel mai ciudat era că peste tot vedeam Salezieni ce conduceau cete de băieți și de copile și, împreună cu ei, o mulțime de oameni. Totdeauna cunoșteam doar pe cei din primele rânduri, dar, mergând mai departe, pe ceilalți nu-i mai cunoșteam...”
      La acest punct, misterioasa călăuză se întoarse spre dânsul spunându-i:
      - Privește și ia seama, deși tu n-o să înțelegi acum tot ce am să-ți spun, totuși fii atent! Tot ce ai văzut e secerișul pregătit Salezienilor. Vezi cât de mare e secerișul? Câmpia aceasta vastă este ogorul pe care-l vor avea de lucrat Salezienii. Acei Salezieni pe care-i vezi acum sunt lucrătorii acestei porțiuni din Via Domnului. Mulți sunt deja acolo și tu îi cunoști. Orizonturile se lărgesc apoi cât poți cuprinde cu ochii, gemând de lume, iar pe aceștia tu încă nu-i cunoști, ceea ce vrea să spună că nu numai în secolul acesta, ci și în celelalte, și în veacurile viitoare, Salezienii vor munci în propriul lor câmp.
      Dar știi sub ce condiții se va putea ajunge să se îndeplinească ceea ce tu vezi? Ţi-o spun eu:
      - Privește, tu trebuie să faci să se tipărească aceste cuvinte ce vor forma stema voastră, cuvântul vostru de ordine, distinctivul vostru. Notează-ți bine:
      «MUNCA ȘI CUMPĂTUL VOR FACE SĂ ÎNFLOREASCĂ CONGREGAŢIA SALEZIANĂ.» Aceste cuvinte le vei explica, le vei repeta, vei insista asupra lor și vei tipări și manualul ce să le explice și să-i facă pe toți să înțeleagă că MUNCA ȘI CUMPĂTUL sunt moștenirea pe care tu o lași Congregației și care va fi, în același timp, gloria ei...
      Într-un ritm accelerat și aproape miraculos, faptele anticipate profetic, aici și în alte viziuni, vor deveni realități trainice, extinzându-se la toate celelalte continente.
      Căci prima expediție misionară a fost urmată de numeroase altele. Încă pe când mai trăia Don Bosco, numai în Patagonia fuseseră botezați 25. 000 de idolatri. Număr mic în sine, dar atât de grandios când știi soliditatea formării și educației asigurate de Salezieni.
      Despre peripețiile îndrăznețe, într-un sens unice, ale lui Don Cagliero, „căpitanul cel bun”, am amintit ceva în alt capitol. În urma progreselor realizate în ciuda atâtor greutăți și riscuri, Sfântul Scaun ridică în 1884 misiunile din Patagonia, aflate sub conducerea lui Don Cagliero, la rangul de Vicariat Apostolic, depinzând direct de Propaganda Fide, iar în 7 decembrie, în același an, acesta era consacrat Episcop la Torino de către Cardinalul Alimonda, marele admirator al lui Don Bosco și mărinimosul protector al operelor sale.
      Totodată, Patagonia de Sud, Ţara de Foc și Insulele Malvine (Falkland), grupate într-o prefectură apostolică, erau încredințate lui don Fagnano. Acesta era una din chemările tardive la preoție cultivate de Don Bosco, ce au dat aproape totdeauna rezultate splendide. Istoria misiunii sale e una dintre cele mai fantastice ce s-ar putea închipui, dar, cu regret, nu ne mai putem extinde. Când el căzu în brazdă, frânt de ani, dar mai ales de oboselile și încercările nenumărate, o întreagă rețea de opere misionare împânzea nesfârșita sa Prefectură. În 10 august 1937, Parlamentul din Chile își exprima, printr-o moțiune oficială, recunoștința Guvernului pentru opera de bine și civilizație promovată de Salezieni peste tot, și în Ţara de Foc în special. Cu toate că nu pentru promovarea industriei și comerțului pleacă misionarii de acasă, progresul în toate direcțiile e o consecință normală a luminii aduse de Evanghelie. Astăzi, trupul eminentului misionar Don Fagnano odihnește în biserica Preasfintei Inimi din Punta Arenas, dar spiritul său - cum se exprimă Ceria - plutește ocrotitor de la Santa Cruz la Ushuaya, și amintirea sa trăiește și va trăi mereu binecuvântată în inima tuturor Salezienilor.
      În ARGENTINA, afară de misiunile propriu-zise, pe când Don Bosco încă mai trăia, erau șase fundații conduse de Salezieni și multe altele conduse de Fiicele Mariei Ajutătoare. Ele mai sunt încă și astăzi înfloritoare. Iată cele șase amintite, în ordine cronologică: Biserica Doamnei Noastre a îndurărilor, cu un colegiu anex; Internatul Sfântul Nicolás de los Arroyos; parohia Sfântul Ioan Evanghelistul, cu institutul pentru tineret din Boca la Buenos Aires; marele Oratoriu din Almagro; biserica și școlile Sfintei Ecaterina; biserica și internatul din La Plata.
      Fiicele Mariei Ajutătoare își deschiseră și ele o a doua casă-mamă la Almagro, de unde se răspândiră și ele în celelalte țări sud-americane, începând cu Uruguayul.
      În URUGUAY, atât fiicele Mariei Ajutătoare, cât și Salezienii își aveau casele lor și institutele lor la Villa Colon, lângă Montevideo, apoi la Las Piedras, La Paysandú și chiar în Montevideo.
      Rezultatele splendide obținute de Salezieni în Argentina și Uruguay creară o așa faimă operelor lui Don Bosco, încât toți episcopii, ba chiar și Guvernele Americii Latine, se concurau pentru a-i avea pe fiii marelui educator cât mai curând stabiliți pe teritoriile lor, în special cu neîntrecutele lor școli profesionale și de meserii.
      În BRAZILIA - pe atunci imperiu - Mgr. Lacerda, episcopul de Rio de Janeiro, voia cu tot prețul să-i aibă pe Salezieni în capitală. El îl cunoscuse pe Don Bosco în 1877 și îi era atât de profund atașat, încât Don Albera scria despre el: „Nici nu s-ar putea spune dacă a fost vreun alt prelat ca să-l fi cunoscut mai intim pe Don Bosco, să-l iubească mai mult și care să se fi atașat de el cu o așa afecțiune.”
      Don Bosco nu-i putu oferi decât promisiuni la o scadență mai îndepărtată. E adevărat însă și aceea că Sfinții nu promit doar ca să promită. În 1881 îl trimitea la Rio de Janeiro pe Don Lassagna, inspectorul salezian din Uruguay, pentru a trata cu Episcopia deschiderea unei case, împăratul de atunci al Braziliei, Petru al II-lea, îl primi și el în audiență și se informă amănunțit despre opera saleziană, rămânând profund impresionat și urgentând transplantarea operei și în țara sa. Dar înainte de a-și trimite raportul său lui Don Bosco, Don Lassagna cercetă și celelalte dieceze braziliene și, după ce-și formă imaginea, pleda apoi cu înfocare pe lângă Sfânt, cauza Braziliei.
      Don Lassagna era - cum spun englezii - the right man in the right place, omul potrivit la locul potrivit. Om superior în cel mai deplin înțeles al cuvântului, foarte cult și cu o minte întreprinzătoare, cu o prezentare și maniere nobile, bun vorbitor și expert în afaceri, încă de la prima vedere se vădea a fi o personalitate de excepție. Ajuns în curând episcop, deveni inițiatorul Misiunilor Saleziene în sânul pădurilor virgine braziliene, așa cum o dorise Don Bosco. Unde-l găsise Don Bosco?
      El îl descoperise cu prilejul uneia din obișnuitele excursii de toamnă făcute împreună cu oratorienii săi la Montemagno în Monferrato - excursii asupra cărora vom mai reveni - și-l luase cu sine la Torino.
      În 1883, Don Lassagna mai aduse cu sine alți șapte Salezieni, stabilindu-și prima casă braziliană la Nichteroy, în împrejurimile imediate ale Capitalei. După trei ani, în 1886, Salezienii își inaugurau, la Sao Paolo, Liceul Preasfintei Inimi, ce și astăzi este cel mai mare institut de educație creștină din Brazilia. Don Bosco prezise, în ianuarie 1884, în cadrul unei conferințe ținută cooperatorilor, că vor fi foarte numeroase institutele saleziene ce se vor înălța în Brazilia. Și, de fapt, numărul lor a depășit binișor suta.
      În 1894, misionarii salezieni pătrund adânc în inima pădurilor virgine, pentru a evangheliza diferitele triburi împrăștiate aici, începând cu indienii Bororos, în statul Matto Grosso. După 20 de ani de oboseli, regiunea fu ridicată la rangul de Prelatură Apostolică, cu un episcop salezian în frunte, în 1914. Tot în același an, în regiunile bazinului uriașului afluent al Amazoanelor, Rio Negro, a fost constituită Prefectura Apostolică cu același nume, pentru evanghelizarea diferitelor triburi, printre care faimoșii Tucanos.
      Misiunile Saleziene se infiltrau în PARAGUAY zece ani mai târziu, în special în imensa solitudine a lui Gran Chaco, pentru încreștinarea triburilor Cimacocos și Lenguas, așezate între cele trei fluvii uriașe: Paraguay, Pilcomayo și Parapiti.
      Și fiindcă suntem la misiunile printre sălbateci, amintim aici și de vasta zonă de pe țărmurile Madeirei (alt mare afluent al Amazoanelor), devenită Prelatură Apostolică în 1927 și având drept capitală Porto Velho, în Brazilia. Principalii băștinași sunt indienii războinicului trib al Paratintinilor.
      În CHILE, când trecu pe aici Don Cagliero (în acea inspecție faimoasă cu peripeții ecvestre descrisă mai sus), atmosfera era deja plină de numele lui Don Bosco. Vicarul general din Concepciòn Chile) scrise lui Don Bosco o lungă și mișcătoare scrisoare, cerându-i șase salezieni. „Nu șase, cincizeci - îi răspunse Don Bosco - numai de-aș avea de unde să-i iau.” Îi promitea însă că, în septembrie, cu prilejul proximului Capitlu Superior Salezian, se va strădui să facă ceva. Promisiunea deveni faptă în februarie 1887, când șase salezieni, în frunte cu Don Evasio Rabagliati, plecau spre Chile via Buenos Aires, stabilindu-se la Concepciòn. În anul următor, fundațiile se repetară la Taica, Linares, Valparaiso, Los Angeles și Santiago.
      Puțin înainte de moartea Sfântului, cu vreo două săptămâni înainte ca el să cadă la pat, Don Cagliero revenise la Torino însoțit de trei notabilități chiliene, dornici de a cunoaște, la fața locului, Opera Saleziană. Spre surprinderea lor, îl întâlniră aici pe compatriotul lor, Don Camillo Ortuzar din Santiago, preot renumit în republică pentru publicațiile și predicile sale, pentru importanța familiei din care făcea parte, ca și pentru zelul său preoțesc. Aflând la timp de planurile de a-l face episcop, ca și odinioară Sfântului Gregoriu, se refugie în secret în Italia și devenise de câteva luni un fervent novice salezian.
      Misiunile din Chile își au, la rândul lor, un Vicariat Apostolic propriu (Vicariatul de Magellan), așa cum cele din Argentina sunt astăzi grupate în Vicariatul Apostolic al Pampei și Patagoniei.
      Republica EQUADOR a început demersurile oficiale spre a obține împământenirea operelor saleziene. Tobar, subsecretar la Ministerul Instrucțiunii Publice, înaintase un raport detaliat celor două Camere, arătând necesitatea și avantajele școlilor conduse de Salezieni, pentru o bună instruire profesională și, din mandatul ambelor Camere, Președintele Republicii, de comun acord cu episcopul Quito, dădu ordin Consulului general al Ecuadorului la Paris să trateze problema direct cu Don Bosco. Întrevederea avu loc în 7 august 1885, însă, din lipsă de personal, Sfântul fu nevoit să ceară amânare. Și lucrurile rămaseră așa până în ianuarie 1887, când Arhiepiscopul de Quito, în drum spre Roma, se opri și la Torino. Episcopul protestă că dacă nu i se promit cel puțin patru Salezieni, el nici nu mai pleacă. Sfântul îi răspunse că un număr atât de mic ar fi contra Regulilor și că pentru aceasta are nevoie de cel puțin zece ani, despre mai mulți nici nu s-ar putea vorbi, dar sfârși prin a-i declara că, dacă totuși Sfântul Scaun i-ar porunci altfel, el se va supune.
      Raportând lui Leon XIII stadiul convorbirilor, Arhiepiscopul de Quito a fost autorizat să-i transmită lui Don Bosco că e dorința Sfântului Părinte ca Salezienii să se stabilească cât mai curând și la Quito.
      Ordinul era ordin. În 6 decembrie, în același an, opt salezieni plecau spre Equador. Sfântul scrise Arhiepiscopului că dorește nespus ca, atunci când vor fi în număr suficient, salezienii săi să plece ca misionari ai triburilor Kivaros. Ceea ce se și făcu, și misiunile luară un atare avânt, încât, peste opt ani, în 1895, Roma găsi de cuviință să le constituie într-o provincie independentă: Vicariatul Apostolic de Mendez y Gualaquiza, cu Monseniorul Castamagna în frunte. (După monseniorii Cagliero și Lassagna, era cel de-al treilea episcop misionar salezian. )
      Este interesant felul în care ajunsese cunoscut în PERU Don Bosco. Un ciclon maritim năprasnic surprinsese vaporul pe care se găsea, la întoarcerea în țară, Provincialul Franciscanilor din Lima. În fața iminenței naufragiului, el invită pe toți călătorii să se roage Preacuratei să-i scape în vederea servului său Don Bosco, promițând că va răspândi biografia acestuia scrisă de Episcopul din Milo: DON BOSCO Y SU OBRA (Don Bosco și opera sa). Abia făcuse acest vot, că marea se potoli și, ajunși cu bine la țărm, el se ținu de cuvânt și o retipări și răspândi printre episcopi și preoți, printre săraci și bogați deopotrivă, așa încât înfăptuirile Sfântului ajunseseră cea mai generală și obișnuită temă de conversație, trezind peste tot dorința de a-i avea și în Peru pe fiii săi.
      În 23 iunie 1886, chiar președintele republicii, în trecere prin Europa, îl vizită la Torino împreună cu fiul său și obținu deschiderea în Lima a Școlilor Sfintei Roșa de Lima, urmate de alte fundații în alte orașe. Menționăm în special două, pentru caracterul lor autentic misionar, și anume școlile agricole și profesionale din Pumo și din Jucay, destinate educației copiilor indienilor.
      În VENEUELA ajunseră abia în 1895. Episcopul de Caracas tratase personal cu Sfântul încă din 1886, dar, până să vină Salezienii, se organizară Cooperatorii Salezieni. Numărul extraordinar, ca și generozitatea acestora, explică rapidul avânt ce-l luară aici operele saleziene. Tot Salezienilor li s-a încredințat și Misiunea extrem de dificilă a Orinocului de Sus.
      Dezvoltarea rapidă a operelor saleziene în COLUMBIA, ca și în PERU, se explică tot pe bază de minuni. O doamnă columbiană avusese fericirea să asiste la vindecarea instantanee a unui băiat muribund, la Paris, în urma unei binecuvântări a lui Don Bosco. Ea se informă apoi precis despre toate operele saleziene și, revenită în patrie, nu mai contenea să laude virtuțile rare de educator și sfințenia făcătoare de minuni a Apostolului tinerimii. Ajuns în cunoștință de cauză, Guvernul își însuși punctul ei de vedere și, în 1886, dădu instrucțiuni ministrului Columbiei pe lângă Sfântul Scaun să trateze imediat, cu Don Bosco, trimiterea fiilor săi și în Columbia.
      Peste câteva luni, în ianuarie 1887, arhiepiscopul de Bogota veni în persoană pentru a cere misionari pentru triburile de indieni. Fiindcă toate răspunsurile se rezumau în cele din urmă la noi și noi amânări, Guvernul solicită directa intervenție a Romei. Secretarul de Stat, marele Cardinal Rampolla scrise cu două luni și ceva înainte de moartea lui Don Bosco (12 noiembrie 1886) că era dorința expresă a Sfântului Părinte ca Salezienii să se așeze și în Columbia. Moartea Sfântului va întrerupe demersurile, dar numai temporar, căci, peste trei luni, în 24 aprilie 1888, Roma își reînnoia ordinul. Don Rua, rămas superior în locul lui Don Bosco, expuse situația și reuși să mai obțină o amânare de un an și opt luni, pentru formarea între timp a personalului necesar. În cele din urmă, în 1890, mult doritul Institut Salezian, cu școli profesionale și de meserii, putea fi inaugurat.
      În curând, în Columbia și în lume, se răspândi numele lui Don Michele Unia, apostolul sfânt al leproșilor din Lazaretul din Agua de Dios. Astăzi sunt trei mari leprozerii, unde mii și mii de contaminați se bucură de asistența devotată a Salezienilor și a Fiicelor Mariei Ajutătoare.
      Misiunile Saleziene erau răspândite de acum peste tot în America de Sud. Dar câte jertfe, ale unor vieți și inimi de apostoli, n-a cerut consolidarea lor!

4) O recompensă grațioasă și binemeritată

      Expansiunea misionară saleziană, inițiată în 1875, avu drept câmp de primă desfășurare America de Sud. Dar în 1911, în urma cererii Guvernului belgian, o ceată de salezieni se stabili în Africa centrală, în Congo, provincia Katanga. Munca înfăptuită în 15 ani dădu roade atât de abundente, încât, în 1926, Roma constituia aici Prefectura Apostolică a podișului Luapoula și apoi Vicariatul Apostolic de Sakania.
      Tot în AFRICA, Salezienii mai au și Vicariatul Derna din Libia.
      În urma unei cereri a episcopului misionar Mgr. De Guébriant, Superiorul general al Misiunilor Străine din Paris, ce fusese încântat de zelul și devotamentul Salezienilor din CHINA, în 1920, Sfântul Scaun detașa pentru ei o vastă zonă Shiu-Choq-ul, constituind-o în Vicariat Apostolic aparte. Primul episcop titular al noului Vicariat fu sfințit chiar de Mgr. De Gu, briant, la Canton, în mijlocul unei bucurii și a unor festivități de nedescris.
      Tot în 1920, Congregația Propaganda Fide mai oferea Salezienilor Prefectura Apostolică a Assamului, în INDIA, pe valea Brahmaputrei, în mijlocul triburilor Khassi. Tot în 1928, tot în India, Salezienii mai primiră diecezele de Shillong, de Krishnagar și arhidieceza de Madras.
      În același deceniu, dar puțin mai devreme, în JAPONIA li se încredințase, acelorași fii ai lui Don Bosco, două districte din marea insulă Kiou-Siou, și anume Miyasaki și Oita.
      Iar în SIAM li s-a încredințat Vicariatul Apostolic de Rajaburi, o regiune cu peste 100. 000 km2.
      Pentru a descrie dezvoltarea operelor saleziene misionare, ar fi nevoie nu doar de câteva lucruri, ci de multe volume, ce-ar depăși cu totul cadrul acestei lucrări. Și dacă aceste pagini ar fi noi pentru noi, ele nu erau însă pentru Don Bosco, care le contemplase de atâtea ori în diferitele viziuni profetice. Nu era opera sa, ci a Celui Preaînalt, și El i-o revelase anticipativ.
      Astfel, într-o viziune din 1885, i se arătă un înger strălucitor, ce, ridicându-l la o mare înălțime, îi arătă țările cele mai îndepărtate, spunându-i: „îngerul lui Arphaxad[332] vă cheamă să luptați lupta Domnului și să adunați popoarele în grânarele Domnului.”
      Imediat se văzură înconjurați de o mulțime fără număr de îngeri, între ei se găsea și Aloisiu Colle. Se simți ridicat și el atât de sus, încât putea contempla panoramele succesive ale globului terestru de la Santiago de Chile și toată America de Sud la Capul Bunei Speranțe, Senegal, Madagascar și mai departe Ceylon, Hong-Kong și Macao, și din China se întoarse spre Australia, apoi în insulele Diego și revenind la Santiago, arătându-i-se limpede principalele regiuni pe care Providența divină le-a rezervat cuceririlor saleziene în imensul câmp al evanghelizării.
      În anul următor, Preacurata însăși îi arăta munca de viitor a Salezienilor. „Iată cinci sute de misionari gata deodată de plecare.” De la Chile până în Africa, „iată zece centre de formare a noilor misionari și alte zece din Africa până la Peking”. Fiindcă el nu putea crede realizabil un atare avânt, Păstorița misterioasă îl încurajă: „Pune-te la lucru cu tragere de inimă și recomandă doar un singur lucru: ca misionarii mei să cultive în mod constant virtuțile Mariei...”
      Această vizionare grandioasă a binelui făcut de fiii săi în țările de Misiuni nu va fi singura bucurie cu care Dumnezeu îl va răsplăti pe apostolul său fidel.
      De fapt, iată că, după patru ani de despărțire, în decembrie 1887, Mgr. Cagliero se reîntorcea din misiuni, dar el nu venea singur. După ce episcopul misionar și venerabilul bătrân se îmbrățișaseră călduros, iar bucuria și emoțiile revederii trecuseră, se redeschise ușa, și iată apărând obrăjorii bronzați ai unei mici fueghine. Cei din jur deschid cercul și copilița înaintează îngenunchind grațios lângă scaunul de infirm al Sfântului.
      Dacă Don Bosco nu putuse merge el în Ţara de Foc, iată că acum venea aceasta la el, în persoana acestei copilițe.
      - Scumpe Don Bosco - îi zise Mgr. Cagliero - iată pârga ce vi-o oferă fiii voștri „ex ultimis finibus terrae” (de la ultimele margini ale pământului).
      Dar când mititica, ce știa destul de bine cine e Don Bosco, îngenunche în fața sa, privindu-l cu candoare în ochi, și murmură în italiană, cu un accent semibarbar, cuvintele pe care de atâtea ori le repetase în sine în ultimele zile:
      - „Părinte, vă mulțumim pentru a ne fi trimis pe misionarii voștri pentru mântuirea mea și a fraților mei”, ochii Sfântului se umplură de lacrimi, și răspunsul i se opri în gât.
      Splendidă și gingașă recompensă oferită inimii sale de Apostol. Cei ce au asistat la acea întâlnire spun că nicicând nu s-ar putea uita măreția simplă, dar sublimă, a acelei scene unice.
      Era o minunată încoronare a unei vieți ce nu iubise și nu se istovise decât pentru suflete.

5) Cum își recruta misionarii

      Pe bună dreptate ne putem întreba cum făcea Don Bosco și de unde-și lua el toate aceste suflete generoase până la eroism, ce-i formau armata sa misionară? Căci, orice s-ar spune, trebuie să se admită că misionarii autentici nu sunt și nici nu pot fi suflete comune. E mai presus de orice discuție și controversă admisibilă că misionarii sunt o elită a elitelor.
      Mai întâi de toate, sufletele mari își au magnetismul lor tainic, telepatia lor, pe cât de misterioasă, pe atât de reală și de irezistibilă. Ele se atrag reciproc. Și cineva poate fi capabil de lucruri mari chiar și atunci când în prezent e în rătăcire. Or, tocmai aceasta este deosebirea dintre sufletele genuine mari și ceilalți păcătoși, că, la trecerea unui Sfânt prin viața lor, ele se simt altele, se trezesc la o altă viață, la adevărata viață. Se întâmplă, la contactul cu Sfinții, o răsturnare totală de valori și de opțiuni. Tot balastul păcatelor de până atunci, ei îl aruncă dintr-o dată și fără regrete peste bord; și cu o bucurie austeră, dar ce exultă, încep ascensiunea eroică în urma Sfinților. Vechea mască a căzut și au rămas ei, cei autentici. S-a terminat farsa, pentru a începe o altă viață, cea dedicată Idealului.
      Zbaterea lor anterioară nu era decât un nebunesc du-te-vino între lume și propriile patimi, între ticăloșie și zădărnicie. Lumea aceasta, lumea pe care o stigmatizează Hristos - goală de spirit și de marea iubire - este ea altceva decât un morman de ticăloșii, un fum de deșertăciuni asfixiante, un haos de grețoase nimicuri?
      Și o existență ce nu urmărește decât dezmățul satisfacțiilor egoiste înjositoare, este ea altceva decât un pustiu cutreierat de hiene și de miasmele numeroaselor stârvuri? Câte virtualități ucise, câte talente risipite, câte calități latente spulberate și distruse în deșertul unei atari vieți! Capriciilor, căutării deșarte de sine și apoi tiraniei imunde a trupului i se jertfesc toate și totul, în timp ce sufletul perpelit de pârjolul patimilor se stinge de sete după apa cea vie. Axa acestor vieți e prinsă între polii păcatului și zădărniciei.
      Viața misionarilor și sfinților, în schimb, se începe cu marea bucurie de aici, pentru a se încorona cu infinita fericire Dincolo.
      Tinerii cu sufletul mare se simțeau atrași spre Don Bosco. Uneori, când ei întârziau s-o facă, Don Bosco însuși le ieșea în cale folosindu-se și de prerogativei suprafirești cu care Dumnezeu îl învestise, așa cum am văzut.
      Însă Idealul pe care el îl urmărea îi turnase în vine neastâmpărul și râvna de a-l face cunoscut și iubit de toți. Și poate este aceasta cauza psihologică ce ne explică atâtea din multiplele inițiative ale Sfântului. În această lume atât de zorită și care nu-și mai dă răgazul de a descoperi singură binele făcut, binele trebuie nu numai să-l facem, ci să-l facem și cunoscut.
      De aceea, în fiecare toamnă, Don Bosco pleca cu Oratorienii săi în excursie, încă din 1859, regiunea Monferrato era una din cele mai îndrăgite de băieții săi. Erau cam vreo sută dintre cei mai buni, cărora li se acorda această excursie drept premiu pentru silința și buna lor purtare. Itinerariul era fixat dinainte, cu popasuri bine pregătite și programate până în cele mai mici detalii.
      „În inima toamnei - zice Ceria [333]- panorama era încântătoare, Monferrato fiind una din regiunile cele mai sugestive din lume. Colinele sunt în întregime acoperite de vii, iar vițele își etalează ciorchinele coapte, truda lor de un an de zile. Zilele senine, temperatura plăcută, bucuria locuitorilor la apropierea culesului creează o atmosferă de veselie și de pace încântătoare. Băieții lui Don Bosco dormeau peste noapte pe la casele parohiale sau erau găzduiți prin vilele binefăcătorilor lui Don Bosco.
      Aceste excursii erau un impresionant și multiplu apostolat al exemplului bun. Oratorienii erau mai întâi un model de evlavie, fiindcă în biserică băieții Sfântului se cuminecau și participau - și cu cât suflet! - la sfintele slujbe, spre uimirea și edificarea sătenilor. Apostolat, apoi, de supunere și disciplină, căci toți rămâneau încântați de promptitudinea și docilitatea cu care ascultau de cele mai mici semne ale lui Don Bosco și ale subalternilor săi. Apostolat, în sfârșit, de cea mai sănătoasă și contagioasă veselie, căci, după rugăciuni și cuvântul lui Dumnezeu, se cânta în aer liber, fanfara dădea concerte, se juca teatru pe scene improvizate. Don Bosco demonstra astfel, și celor ce nu erau în Oratoriu, că evlavia și veselia nu numai că nu se exclud, ci se și ajută împrumutat în a face bună și frumoasă viața.”
      Or, tocmai prin acest apostolat al excursiilor a reușit Don Bosco să-și recruteze pe unii din cei mai buni băieți ai săi. Chiar dacă aceste excursii nu i-ar fi oferit lui Don Bosco decât pe un Domenico Savio sau pe un Don Lassagna (primul episcop salezian misionar din Brazilia), tot ar fi fost cu prisosință răsplătit pentru toate. Mititelul Lassagna era din Montemagno, tot în Monferrato. Monseniorul Fagnano, apostolul Ţării de Foc și al Patagoniei, se număra în schimb printre chemările întârziate cultivate de faimoasa: „OPERA DI MARIA AUSILIATRICE PER LE VOCAZIONI TARDIVE”, începută de Don Bosco în 1875. Ea nu răsărise din senin, ci după îndelungate dibuiri și experiențe. Ceea ce era izbitor și cert era constatarea că nici pentru Italia nu se mai găseau chemări suficiente, iar lui Don Bosco îi mai trebuiau pe deasupra și pentru Misiuni!
      Dar de unde provenea această rărire a chemărilor, atât de dureroasă pentru inima de apostol a lui Don Bosco?
      Un complex de împrejurări conspirau în acest sens, creând un climat impropriu și corosiv pentru chemările mai înalte. Opinia publică - expresie a „Prostului colectiv” cum bine numește un ziarist al nostru (N. Ionescu) publicul mare – din Italia de atunci, era net ostilă chemărilor. La instalarea și formarea - ori mai bine spus, la deformarea - acestei mentalități adverse generale contribuiseră numeroși factori, printre care am putea număra: vâltoarea politică dominată de ideile revoluției franceze, laicismul scolastic, presa anticlericală, disprețul cu care era acoperită Biserica și miniștrii săi, mizeria economică în care trăia clerul, încorporarea clericilor etc.
      Suprimarea concomitentă, ca și închiderea „legală”, a multor seminalii mărea și mai mult dezastrul. În afară de tinerii pe care însuși reușea să-i descopere cu ocazia excursiilor de toamnă, Don Bosco cerea tuturor persoanelor de bine, ce cunoșteau tineri cu însemnele chemării, să îi trimită la Valdocco. Așa se întâmplă că, atunci când Seminariile au putut fi redeschise, fură în primul rând internii săi cei ce le repopulară.
      În 1865, în Seminarul mare din Torino, din 46 de clerici, 38 proveneau din Valdocco, iar, în 1873, din 150, 120 erau din aceeași regiune. În 1870, în seminarul din Monferrato, 38 din 40 proveneau din Institutele Saleziene; în dieceza de Asti, două treimi din preoți erau tot dintre băieții educați de Salezieni, în timp ce în dieceza de Casale, trei sferturi din preoți fuseseră în colegiile lui Don Bosco. Lista ar putea continua cu diecezele din Liguria, cu diecezele sub-alpine și Milano etc.
      În fața nevoilor urgente de personal, Don Bosco căuta un mijloc rapid și mai sigur decât obișnuitele seminarii mici, mai ales că, în medie, nici 10% nu perseverau până la hirotonire, când o „distracție” misterioasă îl puse pe calea cea bună.
      Într-o după-masă, pe la începutul lui 1875, pe când își spovedea băieții în sacristie, se văzu deodată în propria cameră, ca și când ar fi fost așezat la masa sa de scris, având în mână registrul cu numele celor aflați în casă.
      „Și-mi ziceam singur: dar asta ce-o mai fi? Sunt acum în sacristie, la spovedit sau sunt în camera mea la masă? Visez, oare? Nici vorbă! Acesta este cu adevărat registrul băieților, acesta e biroul meu de lucru. În acel răstimp am auzit la spatele meu o voce ce-mi spunea deslușit:
      - Vrei să afli mijlocul de a face să crească, și cu rapiditate, numărul preoților buni? Cercetează registrul acesta și din el vei înțelege ce-i de făcut!
      După ce am luat registrul în mână, l-am cercetat și am zis:
      - Bine, dar aici nu am decât registrele băieților din acest an, din anii precendenți, și atât. Și îngândurat, am început să parcurg numele băieților, dar nu găseam absolut nimic deosebit.
      Dar ce-i cu mine? sunt treaz sau visez? Și, cu toate acestea, sunt cu adevărat aici la masă, și vocea care am auzit-o era o voce reală.
      Și dintr-o dată m-am ridicat pentru a o vedea pe Aceea care-mi vorbise și m-am și ridicat de fapt. Băieții din jur, ce-și așteptau rândul la Mărturisire, văzând că mă ridic brusc și înspăimântat, crezură că mi s-a făcut rău și mă sprijiniră; dar eu i-am asigurat că nu e nimic și am continuat să spovedesc.”
      Sfârșind între timp Mărturisirile și urcându-se apoi în cameră, iată că el găsea aievea pe birou Registrul, așa cum îl lăsase în acea „distracție”. Îl examina amănunțit pe acela, ca și pe toate celelalte ce le avea la îndemână, dar în zadar, nicicum nu putea descoperi cum ar putea scoate preoți, preoți mulți și repede. Erau și registrele anilor mai vechi, dar tot în zadar. Însă, tot răsfoind registrele, o firavă rază de lumină începea să-i licărească din înșiruirea acelor nume. Reflectând, își dădu atunci seama că sunt două categorii de băieți porniți la drum cu gândul de a se face preoți: erau, pe de o parte, cei intrați de mici în seminarii - și acesta era marele număr - și, pe de alta, erau adulții sau chemările întârziate.
      Or, pe când, dintre cei mici, abia 10-15% ajungeau la preoție, adică nici doi din zece, la cei întârziați, din contră, din zece, cam opt se sfințeau preoți și dădeau deplină satisfacție. Aceștia, pe lângă un procentaj de reușită incomparabil superior, mai aveau și considerabilul avantaj că terminau studiile mai rapid și cu mai puține oboseli, cheltuieli și riscuri.
      Și Don Bosco ajunse la următoarea concluzie: „Cei cu chemare întârziată sunt mai serioși, mult mai siguri și pot fi formați mai rapid: e tocmai ceea ce doream să găsesc. Va trebui să mă ocup în primul rând de ei, să deschid case anume pentru ei și să aflu modalitatea de a-i cultiva în chip deosebit...”
      În fond, ideea nu era cu totul nouă pentru Don Bosco. Nu-l adusese el la preoție pe fostul sacristan al Domnului din Chieri? Și nu fusese tot el cel ce-i dăduse sfântului Iosif Cottolengo sfatul de a-și recruta preoții de care avea acută nevoie dintre colaboratorii cei mai devotați ai operelor sale? Urmându-i sugestia, Cottolengo va crea, pentru ei, Opera Sfântului Toma de Aquino (de unde și numele de Tomasini, dat acestora în Italia), și care nu erau, în definitiv, decât tot chemări întârziate.
      Încă în același an școlar 1875-1876, el deschidea la Sampierdarena Opera Mariei Ajutătoare pentru chemările întârziate, după ce se îngrijise mai întâi să organizeze un grup de binefăcători, care să suporte întreținerea și cheltuielile generale ale Operei.
      Concomitent, la Torino, alesese pe cei mai răsăriți, cei cu semne de chemare, dintre ucenici și cei fără liceu și-i pregăti în particular pentru examenele liceale. Cei aleși se puseră cu atâta ardoare pe lucru și cu o așa râvnă, încât clasa lor va fi denumită „La scuola di fuoco” (Școala de foc), căci etapele se succedau ca mistuite de foc.
      Dar de ce a deschis Opera chemărilor întârziate la Sampierdarena și nu la Torino? Pentru a nu ajunge iarăși în conflict, și pe această temă, cu susceptibilul Mgr. Gastaldi, Sampierdarena fiind în altă dieceză. După moartea acestuia, în 1883, o transferă mai întâi la Mathi Torinese, iar în anul următor, 1884, o instala definitiv în noul edificiu clădit anume în acest scop, lângă Biserica Sfântului Ioan Evanghelistul, așa cum am amintit mai înainte. Măreața construcție, perfect adaptată cerințelor operei, fusese ridicată din dărnicia mărinimosului Conte Colle din Toulon, cel mai generos și nobil în gesturi dintre toți binefăcătorii Sfântului.
      În acest nou sediu, întrucât Biserica Sfântului Ioan Evanghelistul era foarte frecventată, viitorii preoți se puteau desprinde din timp și se puteau obișnui cu exigențele apostolatului și ale vieții pastorale, pe lângă faptul că Don Bosco îi avea lângă sine. Curăția Bisericii, sfintele slujbe, partea corala erau, toate, în grija lor. În felul acesta era avantajată și Biserica, dar și pentru ei era cel mai bun stagiu pentru a se iniția în tainele păstoririi sufletelor, mai ales că tot lor le revenea și asistența și catehizarea băieților din Oratoriul festiv, ce-și avea sediul tot acolo.
      Misionarii ieșiți din numărul chemărilor întârziate sunt nenumărați. Printre alții: Don Domenico Milanesio, apostolul Patagoniei; Don Bartolomea Pistone, apostolul Ţării de Foc; faimosul Don Michele Unia, apostolul leproșilor, toți Salezieni. Pr. Pacifico, acesta fiind franciscan, misionar în China; apoi, numeroși parohi, canonici și preoți ai diecezei de Torino și ai altor dieceze. Tot dintre aceștia va ieși și Don Filippo Rinaldi, al treilea succesor al Sfântului etc.
      În 1915, vestitul istoric Pr. Grisar S. J., scriind despre misiunile saleziene într-o revistă germană, aduce acest elogiu Operei chemărilor întârziate:
      „Fiii Mariei - scria el - sunt, pentru Misiunile Saleziene, muncitori foarte prețioși, fiindcă oferă de obicei misiunilor niște tineri robuști, căliți și învățați cu oboselile, care, pentru a-și urma chemarea, trebuiră, în majoritatea lor, să suporte mari jertfe[334]
      În 1884, numărul acestor seminariști era deja de 140!
      Opera, odată începută, se răspândi peste tot, în Italia și în alte țări.
      Prin această operă, Don Bosco mai dovedea încă o dată că omul cu adevărat mare nu este acela care are doar gânduri mari, ci mai curând acela ce, urmărind gândurile mari, își știe crea mijloacele adecvate și cele mai eficiente pentru a le realiza integral.

II. Triumfurile din Paris (1883) și Barcelona (1886)

      Ne-am putea opri îndelung pentru a relata rezumativ istoria expansiunii saleziene în Italia, Franța, Belgia, Spania, Anglia, încă pe când mai trăia Sfântul, istorie în care minunile, viziunile și alte fenomene dincolo de legile naturii abundă, dar ne-am extinde prea mult.
      Preferăm și ne limităm, de aceea, să descriem numai două din călătoriile făcute personal de Don Bosco, una la Paris, și a doua la Barcelona, ce au fost indiscutabil un rodnic apostolat, dar și un triumf, rar până chiar și în viețile celor mai mari sfinți. Le-am ales nu fiindcă ar fi fost singurele călătorii făcute de Sfânt în străinătate, ci exclusiv pentru că ele ni se par mai caracteristice.

6) Rusaliile Operelor Saleziene

      Gândul de a merge la Paris îl urmărea încă de mult. Avea aproape 68 de ani când se decise, în sfârșit, să-l pună în aplicare. Parisul, fără să-l fascineze, îl atrăgea. În acea imensă Capitală, erau mii și mii de tineri cărora operele sale le-ar fi putut fi de mare folos. Îl invitase de altfel stăruitor și abatele Roussel, cu intenția de a oferi Salezienilor conducerea uriașului său Orfelinat de la Paris-Auteuil.
      Iar pe de altă parte, întrucât construirea Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma epuizase toate fondurile și resursele financiare italiene, considera drept singura salvare posibilă o colectă de caritate, făcută în stil mare, la Paris.
      La care se mai adăuga apoi - și era lucrul cel mai important după aprecierea Sfântului - aspectul apostolic propriu-zis. Nu-i destăinuise el însuși lui Don Lemoyne la întoarcere: „Pentru binele sufletelor a trebuit să mă ocup de mai bine de o sută de cazuri delicate, dintre care nu numai unul, ci fiecare merita o călătorie la Paris.”
      Dar oricum, nu acesta a fost principalul avantaj al acestei providențiale călătorii. Triumful parisian a constituit, pentru Operele Saleziene, Rusaliile lor! Don Bosco și opera sa se prezentau de acum lumii în Capitala acesteia, și lumea zisă civilizată nu va mai putea să-i ignore lupta pentru bine și adevăr, și nici realizările sale, pe cât de vaste, pe atât de grandioase. El era un om ce făcea o deosebită cinste civilizației și omenirii. În jurul său - încă din timpul rămânerii sale la Paris - se va crea o întreagă literatură ce-l va face cunoscut (ca educator, publicist, apostol, taumaturg, și mai ales Sfânt) autorităților și gânditorilor, oamenilor de știință și bogătașilor, deschizând fiilor săi calea binelui pretutindeni în lume.
      Pleca din Torino în 31 ianuarie 1883. Trupul său era istovit, picioarele nu-l mai țineau, abia mai vedea și umbla aproape tot timpul numai sprijinit de brațe încercate de prieteni: părea un bătrân sfârșit.
      Medicii, cunoscuții mai apropiați și intimi, colaboratorii, toți s-au străduit să-l abată de la această călătorie. Dar Sfinții nu sfaturile și vederile oamenilor le caută, ci doar voința lui Dumnezeu. Ei nu sunt imprudenți, ci peste și deasupra oricărei prudențe omenești. O forță misterioasă superioară îl împingea spre Paris, și el va lua act și i se va supune docil.
      Se opri în drum la Sampierdarena, Alassio, San Remo, Vallecrosia și Ventimiglia. La Vallecrosia, fiind noapte și noroi, mai apăru o dată SURUL (Vezi cap. XII) ce-l precedă inteligent, arătându-i locurile cele mai potrivite pas cu pas și, după ce ajunseră cu bine în casă, dispăru. Trecuseră mai bine de 30 de ani de la primele lui apariții.
      În Franța poposi la Nice, Cannes, Toulon, Marsilia, Lyon etc. Peste tot vindecări extraordinare, cazuri perplexe de conștiință soluționate, aclamații și mulțimi entuziaste, încât Abatele Monin, primul istoric al parohului din Ars, Sfântul Ioan Vianney, spunea: „Ces sont les memes scènes qu’à Ars et je m’y croyais encore” (Sunt aceleași scene ca și la Ars și mie mi se părea că sunt tot acolo).
      La Marsilia, domnul Olive îl conduse la Seminar pentru a-i prezenta și a vorbi cu fiul său, seminarist. Sosiră în timpul orelor de curs. Rectorul fiind plecat, i se solicită vicerectorului permisiunea de a-l vedea, care răspunse însă că, sub nici un motiv, seminaristul nu poate fi deranjat la acea oră.
      - Bine, bine - exclamă Olive tatăl - dar acest preot este Don Bosco!
      - Don Bosco? chiar Don Bosco!? și vicerectorul se aruncă în genunchi la picioarele Sfântului, sărutându-i mâna, pentru ca, în clipa următoare, să alerge însuși la clopoțelul ce anunța întreruperea cursurilor strigând: „Don Bosco! Don Bosco!”
      La această exclamare, clerici și profesori aleargă cu toții afară strigând la rândul lor: „Don Bosco! Don Bosco!” și, aplaudând, i se strâng în jur. Între timp se întorsese și rectorul care, aflând noutatea, dispuse să se adune cu toții în aula mare festivă, și Don Bosco le vorbi explicându-le cuvintele: „Voi sunteți sarea pământului, voi sunteți lumina lumii.”
      La Avignon, abia se răspândi vestea sosirii sale, că o mare mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, paralitici, tuberculoși, epileptici, muți etc. i se adunară în jur, avizi cu toții de o binecuvântare, un cuvânt sau măcar o privire a sa. În clipa plecării - era în 2 aprilie - erau atât de mulți cei ce-l asediau, încât părea o adevărată revărsare de ape.
      - Vedeți, este o adevărată inundație de oameni, i se spuse.
      - Un motiv în plus de a pleca de aici, răspunse fin Sfântul.
      Ajuns la Lyon, în 8 aprilie, făcu pelerinaj la vestitul sanctuar Nôtre-Dame de Fourvière. Celebră, Sfânta Liturghie asistat de Monseniorul Guiol, rectorul Universității și de Pr. Pothier. Vasta bazilică se dovedi neîncăpătoare, și Don Bosco fu silit să binecuvânteze din fața casei Rectorului a doua oară mulțimile ce nu putuseră pătrunde în bazilică.
      Același triumf se reînnoi în zilele următoare în toate bisericile unde vorbi: Ainay, Sfântul Francisc de Sales, Seminar, Surorile Preasfintei Inimi. În 14 aprilie, în urma invitației Societății de Geografie, ținu faimoasa conferință despre: „Patagonia, locuitorii și obiceiurile lor”, rămasă în istorie, așa cum am văzut.[335]
      La Guillotière, prezidă o adunare în favoarea tineretului muncitoresc.
      „Copiii sunt deliciul lui Dumnezeu - spunea el. Scoateți banii din pungile voastre spre a contribui la educația muncitorului, altfel muncitorul, după ce se va fi răzvrătit, mâine va veni să vi-i ia cu forța... Mântuirea Societății e în buzunarele voastre...”
      Într-o dimineață, mergând să celebreze la Saint Pothin (după numele unui fost episcop de Lyon), în timp ce trăsura urca la pas serpentinele colinei ce duceau spre sanctuar, o mulțime imensă înconjura trăsura și-i întârzia mersul. Don Bosco, mereu senin, îi primea pe toți, pe toți îi asculta și îi binecuvânta. Calul era foarte blând și-și croia încetișor drumul prin mulțime. Dar parcursul fiind lung, iar birjarul mai puțin răbdător decât dobitocul său, sfârși prin a-și ieși din fire și-și descarcă năduful într-o frază rămasă celebră:
      „Ar fi mai ușor să-l târăști după tine chiar pe diavol decât să duci un Sfânt!”
      În 16 aprilie, pleca spre Moulins, iar în seara de 18 aprilie 1883 ajungea la Paris. Era însoțit de Don De Barruel, salezian francez din Valence. Trăsura familiei De Combaud îl aștepta la gară și-l conduse la palatul acestora, str. Messina nr. 34.
      Doamna avusese șansa de a-l cunoaște în localitatea La Navarre, unde Don Bosco deschisese o colonie agricolă, în timp ce ceilalți îl cunoșteau din impresiile pe care le împărtășise salezianul Malan, viitorul episcop de Petrolina în Brazilia, pe atunci secretarul familiei. Era tocmai tânărul pe capul căruia Don Bosco văzuse așezându-se acea flacără misterioasă în 29 octombrie 1882, în Bazilica Mariei Ajutătoare, cum am relatat în altă parte.[336]
      Familia De Combaud pusese la dispoziția Sfântului un întreg apartament. Sosirea fusese precedată nu numai de faima de Sfânt și de făcător de minuni, ci și de o adevărată revărsare de corespondență, ce pe portarul palatului pur și simplu îl înspăimântă.[337]
      Don Bosco, de altfel, nu era chiar necunoscut la Paris. Unele referințe, date de abatele Roussel, făcuseră să se vorbească mult despre dânsul atât în cercurile bisericești, cât și printre mirenii Asociațiilor de binefacere. Pilda și faptele sale erau deseori menționate în așa - numitele „sermons de charité” (predici de binefacere), precum și de presa catolică. În plus, prima împământenire în Franța a Operelor Saleziene se făcuse tocmai la Nice, Cannes și pe Coasta de Azur. Or, tot pe această minunată Rivieră își petrecea vilegiatura, an de an, o adevărată colonie pariziană. Vizitându-i și cerându-le sprijinul pentru operele sale, Don Bosco îi umpluse de admirație, dar le stârnise în inimi și dorința de a-l avea printre ei, la Paris.
      Abia se află despre probabilitatea venirii sale, că o mulțime de nobili îi oferiră ospitalitatea palatelor lor. Odată sosit, capitala se și puse în mișcare.
      „Tot Parisul, cel ce petrece și cel ce se roagă, se înfioră. Parisul a fost asemănat mării - scrie Don Lemoyne - în neîntrerupt flux și reflux de valuri omenești, în care marile mișcări sunt rare și unde, de obicei, nu trecerea vreunui om ilustru este cea care să izbutească să le ridice. Marea metropolă e neîncetat străbătută de străini ce aleargă aici din toate părțile lumii: artiști, savanți cu renume, generali acoperiți de glorie pe câmpurile de bătălie, episcopi și purpurați iluștri, principi, regi, împărați. Dar toți unși trec, fără ca Parisul să le poarte grija și, de atâtea ori, fără ca măcar el să o știe. Parisul e atât de obișnuit cu astfel de spectacole.
      Dar era atât de mult de când nu mai văzuse un Sfânt ori, cel puțin, un Sfânt extraordinar. Ori iată că se răspândi vestea că «DON BOSCO», acel preot italian ce se găsea acum în oraș, era un Sfânt, un mare sfânt ce făcea minuni, un Sfânt al marilor inițiative, fondatorul unui Institut nou, unul din acei oameni ce nu apar decât din când în când în istoria Bisericii. Și Parisul vrea să-l vadă pe Don Bosco ce trece, vrea să-l asculte, să i se apropie, să i se atingă de haine. Și o vrea cu aceeași frenezie pe care o pune în orice manifestare a sentimentelor sale, astăzi de entuziasm, mâine de ocară.
      Pentru Don Bosco n-a fost de ocară, ci a fost o aclamație, o mare, o sinceră, entuziastă ovaționare, ce, neporuncită și neorganizată, izbucni toată dintr-o dată și în așa fel, încât se minunară până și cei ce au participat. Chiar și ziarele, ce nu se minunează niciodată de nimic, rămaseră în uimire. Toată presa se interesă de «Omul lui Dumnezeu», de «Taumaturgul veacului XIX», de acest «Sfânt Vincențiu de Paoli» italian.”[338]
      Poporul se revărsa valuri-valuri spre Palatul din Str. Messina 34. Dar întrucât, la anumite ore, asediul era atât de insistent, încât nu se mai putea nici intra nici ieși, se căută un alt sediu pentru audiențele de după-masă, când era mai mare afluența. S-a găsit în localul unei comunități religioase din str. Vile-l’Évêque nr. 12, unde Don Bosco primea în toate după-amiezile.
      Un asemenea spectacol, nici Parisul nu mai văzuse. O forță irezistibilă mâna din urmă spre acest preot străin, mulțimile de curioși și de sceptici, de creștini buni sau păcătoși, dar și de necredincioși. Și ziarele își vor pune, vrând-nevrând, problema unui atât de mare interes din partea tuturor, fiind silite să recunoască, în unanimitate, că exteriorul acestui om nu avea nimic deosebit ce să explice electrizarea marilor mase.
      „El nu are nimic atrăgător în ochii lumii - scria Léon Aubineau în L’Univers din 4-5 mai 1883. Se trage dintr-o familie obscură și are un exterior umil. Vocea nu reușește să se facă auzită de numeroșii auditori. Pasul său șovăie, vederea sa e slabă. De ce-i aleargă mulțimile în urmă? De ce singura preocupare din acest moment a capitalei e de a vedea și de a se apropia de Don Bosco? Unde e? Ce face?
      Acum 15 zile, acest nume abia era cunoscut; fusese rostit uneori la câte o conferință de caritate; se știa ceva în mare despre operele sale și o scurtă biografie[339] ce fusese citită nu fără a zâmbi, spusese câte ceva unui număr restrâns de persoane cucernice despre minunățiile fundațiilor sale, despre dezvoltarea și roadele lor. Se știa doar atât și nimic mai mult. Or, foarte mulți catolici sunt acum buimăciți de răsunetul neașteptat al unui nume pe care, cu puțin înainte, abia de-l auziseră rostindu-se.”
      Un zvon de lucruri mari îi precedase sosirea. Și desigur, nu cele survenite apoi și la Paris ar fi fost de natură să-i micșoreze faima, deși Sfântul ceruse insistent Cerului ca grațiile implorate să nu fie acordate imediat, ci să fie amânate. Dar și Dumnezeu își avea planurile Sale și, de aceea, minuni se întâmplară destule și aici.
      Încă în chiar primele zile, tatăl marchizei De Bouillé venise însoțit de un părinte iezuit să-l roage pe Don Bosco să-i binecuvânteze nepotul muribund. Don Bosco îl mângâie spunându-i că: deși băiatul primise „ultimele Sfinte Taine”, acestea nu sunt ultimele... Când și-a terminat programul de audiențe, merse și îl cercetă acasă, în strada Bienfaisance, îl binecuvântă și-i asigură pe toți că peste o oră va fi mai bine și că peste puțin timp, Maurițiu De Bouillé va intra în convalescență. De fapt, încă în aceeași noapte i se făcu mai bine și, în ziua următoare, intra în convalescență spre mai marea mirare a medicilor.
      Un alt fapt destul de asemănător se întâmplă peste câteva zile, mai precis în 29 aprilie, în biserica Magdalenei. O mamă îndurerată îl căută în sacristie, implorându-l să alerge la căpătâiul copilei sale de 11 ani ajunsă în agonie în urma unor friguri maligne. Locuind în apropiere, chiar în str. Ville-l’Évêque, Don Bosco o ascultă. Recită împreună cu întreaga familie rugăciuni către Maria Ajutătoare, o binecuvânta și le spuse: „Iar acum lăsați-o pe mititica să se odihnească”. Sfatul îi fu urmat, iar în ziua următoare copila se trezi complet vindecată. Pe vremea când scriam aceste rânduri, ea mai trăia încă și devenise doamna de R...
      Cum scria Doamna Lavergne, minunile au fost asemenea și atâtea, încât chiar și numai a zecea parte din ele să fi luat în considerare, și tot ar fi justificat pe deplin entuziasmul cu care era primit.
      Presa, firește, se făcu stăpână imediat pe aceste întâmplări suprafirești, și articolele apărute sporiră și mai mult afluența bolnavilor în trup sau în suflet spre locurile de audiență, ca și în toate bisericile unde Sfântul urma să vorbească sau să celebreze. Miracolele surveneau uneori chiar sub ochii mulțimilor. Lemoyne relatează cazul unui hidropic, umflat în chip monstruos, căruia nu-i mai rămâneau decât puține zile de trăit. Adus în cameră, el îl binecuvântă și bolnavul se dezumflă pe loc, încât părea un burduf deșertat.[340]  În timp ce ieșea din cameră însoțit de cei ce-l aduseseră înainte, mulțimea încremenită, nerecunoscându-l, îl întreba intrigată:
      - Bine, dar dumneata ești acel bolnav adus pe brațe cu puțin mai înainte?
      - Da, eu sunt - răspunse vindecatul - el însuși scos din fire de uimire și de încântare.
      Dar unde o fi dispărut lichidul apos din umflături? Cum de s-a putut vindeca instantaneu? Sunt întrebări de prisos, căci minunea de aceea e minune, pentru că e prin definiție o derogare divină de la toate legile naturii.
      Dar și în casele particulare s-au întâmplat numeroase minuni, și uneori persoanele care au asistat la miracole erau cunoștințe directe de-ale jurnaliștilor reporteri. Dintre toate, minunea care, pe cât se pare, îi uimi cel mai mult pe parizieni, e una despre care depune mărturie sub jurământ Don Rua, în procesul apostolic. Chemat într-o seară să binecuvânteze pe un băiat grav bolnav, Don Bosco, în auzul tuturor, răspunse că va merge, dar numai cu o condiție, și anume ca băiatul să vină a doua zi dimineața să-i ministreze la Sfânta Liturghie. Ne putem ușor închipui uimirea și chiar consternarea părinților și a rudelor! Și cu toate acestea, ei trebuiră să se învoiască. Vizitându-l, Don Bosco îl binecuvântă și-i repetă și bolnavului condiția sa. Dar, avându-se în vedere starea sărmanului băiat, cei prezenți - dacă n-ar fi fost vorba de un Sfânt - ar fi trebuit să spună că e o glumă de cel mai prost gust, spre a nu spune lugubră.
      Or, în dimineața următoare, când Don Bosco sosi la biserica indicată, băiatul era deja acolo așteptându-l, deplin vindecat. Doamna Ortega, columbiană din Bogota, fiică de medic și care îl asistase pe tatăl său, medic renumit, și își însușise ceva din priceperea și arta acestuia, fiind martoră la această vindecare, abia se întoarse în țară, că deveni cea mai înfocată propagandistă și susținătoare a Sfântului și a Operelor Saleziene. Relatarea ei trezi în compatrioții săi cea mai vie dorință de a avea și în Columbia pe fiii lui Don Bosco. Lucru ce se și făcu, în 1890, așa cum am amintit spre sfârșitul subcapitolului 3, de mai sus.
      Ieșind din Biserica lui Isus, acolo la intrare și în mijlocul unei mulțimi ce-l înghesuia de la spate și care se îngrămădise în stradă împiedicând circulația, cu o binecuvântare vindecă instantaneu o paralizată ce-l aștepta într-un fotoliu pe rotile, pentru infirmi. I-o împinsese în față un student inimos, ce deveni apoi celebrul istoric Funck-Brentano, din „Institut de France”, și care - cum notează Ceria în 1941 - și astăzi stă mărturie a autenticității acestui fapt.[341]
      Toate ziarele: L’Univers, Le Figaro, La Liberté, La Croix, Le Clairon, Le Moniteur, Le Monde, Le Pelèrin, La Gazette de France, La Franc Illustrée, precum și alte ziare și periodice pline de faptele sale, treziră un răsunător ecou în toată Europa. Lumea lua, astfel, act de existența Operelor Saleziene: erau Rusaliile acestora, așa cum am mai spus.

7) „Omul lui Dumnezeu”

      Pe cât erau toți ceilalți de încântați, pe atât de dezamăgit, profund dezamăgit, era Don Bosco de răsunetul atâtor minuni și de faima de Sfânt ce-o stârnise. De aceea socoti de datoria sa să rectifice și să protesteze în public că minunile nu dânsului îi aparțin, ci exclusiv Mariei Ajutătoare. El făcu acest lucru în cadrul unei conferințe de caritate, în care el arătă că Preacurata însăși, așa cum începuse Opera, Ea îi purtase tot timpul de grijă ca să se dezvolte și că tot Ea o făcea acum să prospere.
      Dar, ajuns la acest punct, spre surprinderea tuturor, unul din asistență se ridică în picioare și ceru să vorbească spre a confirma cele spuse de Don Bosco. Cu vocea emoționată povesti cum un sărman tată a cărui soție era bolnavă de trei ani și fiul muribund, încât i se administraseră și ultimele Sfinte Taine, îl chemase pe Don Bosco să-i binecuvânteze și cum, în urma binecuvântării, mamă și fiu erau vindecați și în ziua următoare mergeau la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie drept mulțumită.
      Un așa mare har - continuă vorbitorul tot mai mișcat - trebuie să-l atribuim Preacuratei, care prin acest mijloc vrea să-l ajute pe Don Bosco și opera sa. Sfântul însuși la aceste cuvinte părea adânc mișcat, mai ales că domnul acela, sfârșind, izbucni în lacrimi de credință și de recunoștință, pe care până aici abia-abia și le mai reținuse, și exclamă:
      - Știți dumneavoastră cine e soțul, cine e acel tată fericit? Eu sunt, da, sunt eu însumi. Și vreți să-mi știți numele? Eu sunt Portalis, deputat în Parlamentul național!
      O emoție profundă, de nedescris, cuprinse și cutremură auditoriul. Don Bosco își lăsă vorbirea trunchiată și coborî: el nu mai avea ce să spună. Deputatul Portalis spusese mult mai mult decât ar fi voit el...
      Cu toate acestea, ce colosală și inadmisibilă eroare nu săvârșesc acei creștini care cred că Dumnezeu nu și-ar trimite pe Sfinții săi în lume decât pentru a face minuni, pentru a ne uimi și distra cu miracolele lor!
      Dar ce sunt, oare, miracolele tuturor sfinților împreună luate, alături de convertirea unui singur păcătos? Sunt un nimic și mai puțin decât nimic! Smulgerea din fărădelegi a unui singur păcătos și redobândirea vieții divine a Harului Sfinților este un lucru mai prețios chiar decât crearea lumii, cum ne asigură Sfântul Augustin și Sfântul Toma de Aquino.
      De aceea, cei ce caută numai miracolele și se opresc la ele sunt în fond de deplâns cu mentalitatea lor ce trebuie înfierată. Ce altceva sunt decât niște profanatori meschini, ce ar vrea să reducă prezența sfinților la rolul degradant de simple unelte pentru atingerea și salvarea intereselor vremelnice, niște simpli curioși asemenea infamului Irod, ce dorea să se distreze și să petreacă și el (ca la circ!) așteptând un semn de la Isus!
      La ce bun toată sfințenia sfinților dacă ea rămâne pentru noi zadarnică, dacă nu trezește în noi setea Harului, râvna propriei sfințiri și dorul mistuitor al intimității generoase și unirii cu Hristos. Da, sfinții au fost trimiși de Dumnezeu pe pământ nu pentru a ne distra cu miracolele și prezicerile lor sau pentru ca noi să avem despre ce să discutăm, ci ca să ne convertească și să ne sfințească, pentru ca noi să avem pe cine să urmăm și să imităm cu fapta și trăirea noastră. Ei sunt chemări la adâncirea harică și modele eroice de urmat, iar nu subiecte de flecărit și de discutat, oferite ca să aibă cu ce-și petrece timpul atâția farisei conformiști...
      Or, efectul principal al trecerii lui Don Bosco prin Paris a fost, în primul rând, reorientarea spre Dumnezeu a atâtor suflete și valul de conversiuni pe care îl va trezi în urma sa. Căci, pentru contemporanii lor, sfinții sunt prin definiție, și-n primul rând, depozitarii și mijlocitorii Luminii și Harului de Sus. înainte de a fi făcători de minuni, ei sunt oamenii lui Dumnezeu, sunt Dumnezeu printre noi.
      L’UNIVERS vedea just când scria în numărul său din 4-5 mai 1883: „Ovațiile parizienilor sunt aproape unanime și atracția irezistibilă ce agită mulțimile are în ea ceva minunat /... /. E omul lui Dumnezeu cel căruia îi sunt adresate toate aceste omagii; e omul credinței și al rugăciunii cel pe care mulțimea vrea să-l contemple. Bisericile cele mai mari, Madeleine, Saint Sulpice, Sainte Clotilde sunt prea strâmte pentru ai cuprinde pe credincioșii ce vor să asculte Liturghia lui Don Bosco. Ei nu cer altceva de la dânsul.
      Mulțimile pe care le-am văzut - și nu e mult de atunci - înconjurând pe parohul din Ars, mergeau acolo pentru a-i cere o dezlegare... Don Bosco nu refuză să-i primească pe cei păcătoși, dar la Paris, în mijlocul torentului ce-l târăște, mulțimea înțelege că el nu poate avea timp de Mărturisiri, și tot avântul ce se manifestă în jurul blândului și simplului preot are drept scop să obțină o binecuvântare și o amintire în rugăciunile sale. Fiecare dorește ca această binecuvântare să se coboare peste mizeria sa personală ori peste o durere deosebită.
      Bunul Părinte îi ascultă pe toți, se interesează de toți, invocă pentru toți ocrotirea Mariei Imaculate, Ajutătoarea Creștinilor. El nu-și mai aparține, ci se lasă în voia tuturor acelor care îl imploră; se face întreg al lor, al necazurilor, al speranțelor lor; mângâie, binecuvântează, întărește, nu se preocupă de tumultul care-l înconjoară și pare a fi atent exclusiv la cel ce-i vorbește, se interesează de toți și, sfătuind, pe toți îi mângâie.”[342]
      Iar Don Rua completează:
      „Ziarele de toate culorile și de toate sentimentele vorbeau cu înflăcărare despre Sfântul oaspete; s-au publicat cărți despre el în acel timp atât de scurt și ele se bucurară de o desfacere extraordinară și spuneau cu toții că nici elocvența, nici vreo altă însușire, ci Sfințenia trezea atâta entuziasm.”
      Făcute pentru eternitate, sufletele oamenilor se înfioară plăcut și salutar la apropierea Sfinților, crainicii autentici ai Eternității. Aparițiile Lor sunt fulgere prelungi în noaptea atâtor conștiințe, fulgere ce luminează lin, fără să se transforme în trăsnete ale dreptății. Căci ei sunt plenipotențiarii Mântuitorului venit nu ca să judece lumea, ci ca să o mântuiască. Ei aduc tuturor iertarea, mângâierea, bucuria. Oamenii toți, în fața lor nu mai sunt decât suflete, decât fii ai lui Dumnezeu ce trebuie salvați de la osândă, și tot ce e formalism dispare. Și lumea însăși, în mod reflex, renunță la formalisme. „Nobilimea - cum o nota Le Pèlerin din 12 mai 1883 - aleargă în urma Sfântului ce nu se sinchisește de sufragiile lumii, nu-și pregătește cuvintele pe care le adresează unui cerșetor și acordă ultimului tot atâta timp cât și unui prinț, dacă trebuie să-l binecuvânteze.”

8) Asaltul mulțimilor și... al corespondenței

      Dar să revenim pentru o clipă la seara de 18 aprilie, când sosise la Paris. A doua zi dimineața se grăbi la Arhiepiscopie, pentru vizita canonică de rigoare. Cardinalul Guibert fiind plecat, îl primi cu nespusă cordialitate ajutorul acestuia, pentru ca apoi, în aceeași zi, să-l primească și Eminența sa, odată reîntors acasă, și cu cea mai mare amabilitate, cu toate că el primise o scrisoare din Italia a unui prelat bolnăvicios, cu scopul vădit de a-l indispune față de Don Bosco și, prin care îi cerea să nu-i permită să vorbească la Paris! Cardinalul era însă un om superior și, după ce vorbiră îndelung, îi propuse chiar el să facă o colectă la „Madeleine” în favoarea Operelor Saleziene și să țină Don Bosco conferința, spunându-i: Veți vedea că parizienii sunt generoși!
      - Eminența Voastră, dar așa ceva nu pot îndrăzni. Franceza mea niciunde nu e bună și cu atât mai puțin în amvonul distins al Madelenei. Un altul, în locul meu, va reuși mult mai bine.
      - Nu, nu! - insistă purpuratul. Trebuie să vorbiți chiar dumneavoastră. Parisul vă va crede mai mult decât pe oricine. Vorbiți cu toată încrederea. Eu vă binecuvântez încă de acum această oboseală!
      Însă până să ajungă Don Bosco să vorbească parizienilor în Sanctuarele lor, se grăbiră aceștia să vină la el. încă din ziua de 21 aprilie, mulțimea îl asedia. Ce zile istovitoare! Se scula la 5 dimineața, cu toți cei 68 de ani ai săi, își termina programul spiritual și parcurgea apoi numeroasa corespondență (câteva sute de scrisori pe zi), până la 7: 30. Mergea atunci să celebreze și apoi făcea sau primea vizite până la ora mesei. Aici o altă încurcătură, căci erau prea multe invitațiile, și cu cât tact trebuia procedat, pentru a nu-și indispune binevoitorii.
      Sfârșită masa, la orele două revenea în str. Ville-l’Évêque pentru audiențele ce durau cel puțin șase ore, fără să poată primi vreodată pe toți cei ce-l asaltau. Reîntors către zece seara la locuința sa, revizuia cu secretarii corespondența zilei, examinând dacă scrisorile au fost bine clasificate pentru răspunsuri. Pr. De Barruel nemaiprididind, îl chemase telegrafic și pe Don Rua din Torino. Dar răzbind nici așa, un bun călugăr se oferi să le ajute, ceea ce nu ameliora cu mult situația, căci, așa cum scria ponderatul Don Rua în 2 mai lui Don Lazzero: „Nu trei, ci șase, șapte secretari ar fi necesari!”
      Deși se răspundea zilnic la sute de scrisori, totuși, la plecarea din Paris, au fost nevoiți să ducă cu ei șapte saci mari cu restul corespondenței nerezolvate. După aprecierea lui Don Lemoyne,[343] cei trei secretari, deși lucrau neîntrerupt, nu putuseră rezolva nici a zecea parte din corespondența primită.
      Se culca în general pe la ora 12, după ce se mai ruga o dată, dacă audiențele nu se prelungeau peste miezul nopții...
      Serviciul de ordine al audiențelor era supravegheat de domnișoara de Senislhac, de marchiza de Colaincourt, de contesa de Audigné, de Baroneasa de Reille și alte doamne ilustre, mândre de această onoare. În primele zile, fiecărui nou sosit i se dădea un număr. Dar în curând aceasta nu mai era de nici un folos, căci nu numai sălile de așteptare, ci și coridoarele, scările, curtea și intrarea din stradă erau tixite de mulțimea celor ce așteptau de ore și ore.
      Domnul de Montigny, proaspăt sosit la Paris și neștiind unde dădea Sfântul audiențe, îl află trecând pe lângă Madeleine, văzând două șiruri nesfârșite de trăsuri și o mulțime ce împresura una din case.
      În același fel îl descoperise la sosirea din Torino și Don Rua, căruia nu i se telegrafiase decât „lângă Madeleine”. Ajuns aici, îi fu suficient să urmeze curentul mulțimii ce se îndrepta într-acolo și-l descoperi fără greutate.
      Să nu se creadă însă că Don Bosco era lung la vorbă, nu, era mai mult decât expeditiv și, odată audiențele începute, mulțimile erau într-o continuă mișcare. Pentru a da termen de comparație, iată cum descrie Lemoyne, audiențele din 3 mai. Sfântul celebrase la Sfânta Clotilde și era o așa înghesuială, încât abia se mai putea respira.
      Întors în sacristie, după ce-și termină mulțumită, trecu în camera alăturată, unde îi asculta pe rând.
      La un moment dat spuse marchizului Franqueville:
      - E imposibil să-i mulțumești pe toți. Cum să facem ca să mai pot rezista? Sunt istovit și nu mai suport. Să facem un pact: voi asculta un singur cuvânt din partea fiecăruia.
      Marchizul comunică celor prezenți propunerea și-i supraveghea pe toți ca să se respecte consemnul. Mulțimea se mărginea acum să treacă prin fața Sfântului, spunându-i un singur gând:
      „Rugați-vă pentru mine”; „Mama mea e bolnavă și se recomandă rugăciunilor dumneavoastră”; „Binecuvântați-mă!”; „Vă rog o medalie”; „Rugați-o pe Preacurata să mă ajute în afacerile mele”; și altele asemănătoare.[344]
      Se perindară cam patruzeci de persoane într-un minut prin fața lui Don Bosco, și cu toții primeau o medalie a Mariei Ajutătoare.[345] Defilarea aceasta dura deja de două ore - se succedaseră între timp peste 4. 500 de persoane - când Don Bosco îl rugă pe marchiz să vadă câți mai sunt:
      - Mai sunt încă vreo cinci sute.
      Nenorocirea era însă că alții, și mereu alții, soseau neîncetat, de aceea, în mod discret, se trimise după o ceașcă de cafea. Don Bosco o acceptă cu simplitate și, în timp ce o sorbea în picioare, mulțimea continua să-i treacă pe dinainte.
      Astfel mai trecu o oră.
      - Domnule marchiz, câți mai așteaptă oare?
      Cercetând din nou, marchizul îi răspunse:
      - Vor fi acum la o mie!
      - Trebuie atunci să întrerupem, căci picioarele nu mă mai țin.
      I se aduse la cunoștință și mulțimii hotărârea, dar nici unul nu se gândea să plece. Venind parohul, Don Bosco se întreținu câtva timp cu el, apoi, pe o ușă lăturalnică plecă neobservat la o întâlnire stabilită anterior, de la care deja întârziase.
      Dar mulțimea abia își dădu seama de plecare, că invada sacristia și parohia alăturată întrebând:
      - Unde-i Don Bosco? Unde-i Don Bosco?
      - A plecat!
      Era să se iste o adevărată răzmeriță, când se auzi o voce: A plecat la D-l Baudon, președintele Societății Sf. Vincențiu de Paoli, str. cutare, nr. cutare.
      Cu toții se năpustiră atunci afară pentru a alerga în masă spre noua adresă. însă dat fiind că nu toți înțeleseseră bine strada, ba nici chiar numele acelui președinte, și cum mulți nici nu știau cam în ce parte a Parisului s-ar găsi strada și casa indicată, au fost nevoiți să se tot intereseze. De aici întrebări înfrigurate adresate celorlalți trecători și sporirea considerabilă, în final, a numărului curioșilor, în timp ce fiecare se grăbea să ajungă acolo înaintea celorlalți.
      Mai nostimă fu surpriza ce-o avu bietul domn Baudon, când se trezi împresurat deodată de o mulțime învălmășită ce-i invada curtea, scările, antreul. El ieși înspăimântat și întrebă:
      - Ce e? Ce s-a întâmplat?
      - Vrem să-l vedem pe Don Bosco!
      - Dar Don Bosco nu-i aici!
      - Ba da, e aici, ni s-a spus că acum e aici la dumneavoastră.
      - E adevărat că-l aștept, astăzi voi avea bucuria să-l am cu mine la masă, fiind invitatul meu, dar încă nu a sosit.
      Și toți comentau, toți se interesau, toți cercetau curioși coridoarele și toate ungherele. Când sosi și Sfântul, îi trebui mult ca să poată răzbi până sus.
      Cum s-o fi descurcat ori, mai bine zis, cum nu s-a putut descurca în tot acest asediu, socotim că nu mai e nevoie să povestim.

9) Cerul și pământul îl urmează

      Faptul că era Sfânt îl pusese pe Don Bosco în asemenea împrejurări la Paris, încât, independent de voința și de toată bunăvoința sa, nu reușea să se mai țină de orarul prestabilit. Sfinții sunt - când doresc - mai presus chiar și de punctualitate... Lucru ce aveau să-l afle și cadeții vestitei Școli militare de la Saint-Cyr. Aceștia îl rugaseră insistent să le facă și lor o vizită. Don Bosco se scuză arătând urgența și multitudinea ocupațiilor sale. Dar nici ei nu se lăsară păgubași - nu degeaba făcuseră ei tactică și strategie... - și trimiseră o nouă delegație care știa ce avea de spus. Sfântul, nemaiavând încotro, le promise pentru o anumită zi, la orele nouă dimineața, în ziua și la ora fixată, cei vreo mie de elevi aparținând celor mai nobile și distinse familii din Franța îl așteptau cu nerăbdare.
      Dar bătură orele nouă, apoi zece... douăsprezece, și Don Bosco tot nu mai apărea.
      Cadeții nu-și pierduseră însă răbdarea, spunând simplu: „A promis, și de aceea va veni!”
      Sosi pe la două după-masa și, din cauza mulțimilor ce nicicum nu-l slăbeau,    Încă nici nu dejunase! Cadeții îl primiră cu un entuziasm pe cât de frenetic, pe atât de nobil, caracteristică tipic franceză, și Sfântul le vorbi cu aceeași familiaritate cu care le vorbea și băieților săi în Oratoriu. La plecare, îngenuncheară toți cerându-i într-un glas binecuvântarea.
      O impresie însă și mai profundă o lăsă trecerea sa în sufletele tinerilor clerici, așa cum ne-o atestă Cardinalul Bourne, Arhiepiscopul englez de Westminster, pe atunci seminarist la Saint Sulpice.
      Solicitat fiind, trecu și pe la Institutul Catolic. Avusese însărcinarea să-l aducă și să-l conducă un alt viitor cardinal, Petru Gasparri, pe atunci profesor de Drept Canonic în renumitul institut de învățământ superior. Rectorul, Mgr. D’Hulst, dădu un banchet în cinstea sa, și apoi, cu un fast vrednic de un prinț al Bisericii, îl primiră profesori și studenți în sala festivă a Institutului. Rectorul nu făcuse decât să se conformeze directivelor Cardinalului Guibert, căci, întrebându-l pe Eminența sa cum să-l primească pe Don Bosco, acesta îi răspunse:
      „Cu toate onorurile posibile!”
      Miniștri, senatori, deputați, savanți, scriitori, principi de sânge, toți voiau să-l vadă, să-l audă, să se apropie de el. În 18 mai, invitat de principesa Margareta d’Orléans, (sora Contelui de Paris, Ludovic Filip Albert, pretendent la tronul Franței), celebră Sfânta Liturghie în capela Palatului lor. Șapte principi de sânge îl așteptau și se împărtășiră cu toții, inclusiv Contele de Paris. Liturghia a fost ministrată de principele Czartoryski tatăl și de fiul său, August. Ultimul va deveni mai târziu salezian și va muri în faimă de sfânt. Cauza lui de beatificare e deja introdusă la Roma.
      Aristocrația uitase de etichetă și aștepta de-a valma în sălile de audiență. În fața Sfințeniei, toți se sunt și sunt atât de mici și atât de egali, și toate pretențiile și inegalitățile sociale dispar. Când timpul disponibil pentru audiențe se încheia, Don Bosco se înfățișa și dădea o binecuvântare generală. Atunci nervozitatea prea mult comprimată izbucnea în invocări arzătoare; unii îl implorau pentru sine, alții pentru mamă, tată, fii, fiice.
      Toți doreau măcar o binecuvântare, o medalie; cei mai îndrăzneți îi cereau autografe, uneori și mai mult... Un domn obținuse de la Don Bosco 50 de iconițe iscălite. Peste două zile se întoarse aducându-i 2. 000 de franci; ofertele celor care cumpăraseră iconițele. Spuneam mai sus „uneori și mai mult”, căci secretarul îi prezenta zilnic tocuri noi de scris, cu rugămintea de a scrie măcar un cuvânt cu fiecare, în timp ce alții, și mai întreprinzători, îi schimbau pălăria, pardesiul cu altele noi, păstrându-le pe celelalte drept moaște.
      Aflând însă greutățile financiare ce apăsau pe umerii acestui om al lui Dumnezeu, cu toții erau apoi fericiți să-i poată oferi, într-un fel sau altul, obolul lor. Cele mai selecte și bogate familii, când reușeau să-l aibă pentru o clipă în casă, doar în trecere, dar mai ales la masă, nu-și uitau niciodată oferta, și toți erau cu atât mai fericiți, cu cât oferta lor era mai generoasă.
      Cinci ani mai târziu, la moartea sa, în nenumărate scrisori de condoleanță își exprimau venerația și gratitudinea că l-au avut, pentru o clipă, la ei în casă.
      Între 21 și 27 aprilie, Don Bosco celebrase în capelele diferitelor institute sau case particulare. În 28 aprilie, înainte de a vizita celelalte sanctuare, celebră și predică în biserica preferată a parizienilor „Notre Dame des Victoires”. Era sâmbăta și, de data aceasta, Sfântul celebră obișnuita Liturghie săptămânală pentru întoarcerea păcătoșilor, la altarul „Arhiconfraternității pentru conversiunea păcătoșilor”.
      Fiind anunțată înainte, afluența a fost extraordinară și, deși Liturghia era fixată pentru ora 9, de la 7: 30 nu se mai putea nici intra, nici ieși din biserică. Unuia din asistență, nefiind în cunoștință de cauză, interesându-se de motivul acestei nemaivăzute aglomerații, îi răspunse o femeie simplă din popor: „E Liturghia pentru păcătoși, și astăzi ea va fi slujită de un Sfânt: iată pricina!”
      Don Bosco sosise pe la 8: 30, dar nu putea intra. Unul din cei prezenți reuși să dea cumva de știre parohului, și acesta ieși în procesiune cu clericii oficianți și reușiră astfel să-l conducă la altar, după vreo oră de așteptare.
      Ajuns la predică, Don Bosco vorbi cu simplitate despre caritate și despre Operele Saleziene. Mulțimea se îngrămădise atât de numeroasă, încât învestită piață „des Petits Pères” circulația era cu desăvârșire întreruptă. În timp ce distribuia Sfânta Cuminecătură, avu loc o apariție a lui Aloisiu Colle:
      „Era înconjurat, ca întotdeauna, de glorie - relatează Don Bosco... În răpirea ce mi-o pricinui apariția, n-am mai putut continua să împărtășesc. Crezându-mă obosit, vicarii parohiei ce mă asistau, se însărcinară ei să-i împărtășească pe credincioși, în timp ce eu spuneam lui Aloisiu:
      - Dar cum de ești aici? De ce ai venit când cuminec? Nu vezi cum m-am zăpăcit?
      Aloisiu îmi răspunse:
      - Aceasta e casa harurilor și a binecuvântărilor!
      - Dar eu unde sunt? i-am zis. Nu mai văd pe nimeni acum și ce trebuie să fac?
      - Împărtășiți mai departe.
      - Dar unde sunt cei ce erau la picioarele altarului?
      - Împărtășiți numai și o să vedeți ceea ce vreți să vedeți.
      În acest moment, Aloisiu dispăru, și mă regăsii singur la altar, terminând Sfânta Liturghie.”
      Cerul și pământul îl urmau pe omul lui Dumnezeu.
      În ziua următoare, duminica, Sfântul urcă în amvonul vestitei biserici Sainte Madeleine. Conferința era fixată pentru ora trei după-masă, dar, încă de la ora unu, biserica era deja ticsită, credincioșii umplând corul, ba chiar și treptele altarului. Văzând cele survenite la Notre Dame des Victoires, dintr-o fericită precauție, toate băncile și scaunele din naosul și pronaosul bisericii fuseseră scoase, lucru ce nu păru a fi micșorat întru nimic înghesuiala. Iar pentru slăbitul și surmenatul Don Bosco, drumul din sacristie până la amvon echivala aproape cu o expediție, mai ales că toți cei favorizați de soarta de a se găsi în apropierea traseului urmat voiau să-l atingă sau îi luau cu forța mâinile să i le sărute.
      Ajuns la amvon, Don Bosco vorbi, și vorbi îndelung, despre originea și rostul Operelor Saleziene și îndeosebi a celor din Franța ca și despre necesitatea de a asigura tineretului o educație timpurie și profund creștină.
      „Societatea va fi bună - spunea el, citându-l pe Mgr. Dupanloup - dacă veți da o bună educație tineretului, dar dacă-l veți lăsa să alunece spre rău, Societatea va fi și ea pervertită.”
      La un moment dat, după ce expusese dezvoltarea Operelor Saleziene, se întreba:
      „Sărac, lipsit de mijloace, neavând cu ce trăi, cum a putut sărmanul Don Bosco să întemeieze și să susțină aceste opere? Aceasta e taina preamilostivei bunătăți a lui Dumnezeu, ce s-a îndurat să favorizeze opera noastră, pentru că binele Bisericii și al Societății se bazează pe buna educație a tineretului. Preacurata Fecioară s-a făcut colectoarea noastră și, reușita operelor noastre, Ei trebuie să i-o atribuim; Ea este aceea care ne-a procurat mijloacele pentru a ne construi institutele și capelele noastre. Noi am umblat întotdeauna sub ocrotirea Sa maternă, căci Ea binecuvântează pe cei ce se ocupă de tineret.”
      Vorbirea lui Don Bosco nu avea calitățile oratorice clasice, și accentul său nu era francez. Nici nu era ușor să fie ascultat, căci prea puțini și numai cei mai apropiați îl auzeau. Dar el avea ceva mai elocvent decât cuvintele și calitățile firești și mai expresiv decât toate gesturile și modulațiile sonore, măiestrit nuanțate, ale celor mai renumiți oratori: SFINŢENIA. În oratorii sacri obișnuiți vorbește mai mult omenescul din ei. La Don Bosco, acesta era disparent, aproape nul, dar ce importanță mai avea, din clipa în care vorbea Dumnezeu însuși prin el?
      Cheta o făcură domni și doamne din elita aristocrației pariziene, și ofertele au fost foarte generoase (însumând peste 10 000 de franci, circa un milion în valoarea leilor antebelici).
      Drumul său de întoarcere în sacristie oferi cea mai inedită priveliște a credinței: toți îngenuncheau pe rând cerându-i binecuvântarea; mamele îi prezentau copilașii ca să-i binecuvânteze, în timp ce alții prezentau rozare, cruciulițe, medalii sacre etc., să le atingă sau să le binecuvânteze măcar de la distanță. În sacristie îl așteptau înalte personalități, spre a-i smulge un minut - două de audiență.
      Spre a-i da asistenței din biserica Madeleine un semn de recunoștință pentru credința și mărinimia dovedită, Don Bosco reveni a doua zi celebrând Sfânta Liturghie pentru generoșii săi binefăcători. După Liturghie, abatele de Bonnefoy -mai târziu promovat episcop de La Rochelle - prezentă o tuberculoasă de 16 ani, căreia îi fuseseră administrate Sfintele Taine ale muribunzilor, moartea părând iminentă. Dar și Don Bosco se pusese în gardă: încă de acum prea mare era venerația mulțimii și, de aceea, își luă măsurile de prevedere. Spre consternarea și marea deziluzie a câtorva din jur, Don Bosco îi prescrise bolnavei să recite zilnic anumite rugăciuni timp de trei luni și jumătate, până în ziua Adormirii Preacuratei.
      Dar cine s-ar fi așteptat și ar fi crezut posibil ca această sărmană muribundă să mai trăiască trei luni și jumătate? Cu toate acestea, deși părea mereu la un pas de moarte, ea trăi până în ziua Adormirii Preacuratei, aproape în aceeași stare, dar în dimineața aceea o totală schimbare se produse, de ai fi spus că a înviat din morți. Se sculă vindecată deplin și se duse cu pași siguri la biserică. Peste 15 ani - cum relata Monseniorul de Bonnefoy, ajuns între timp episcop - era perfect sănătoasă și mamă a trei copilași robuști.

10) Prin Sanctuarele Parisului

      La 1 mai celebră la Saint Sulpice, cu aceeași afluență de credincioși. Slujba era fixată la orele nouă; încă de la orele șapte, biserica uriașă devenise inaccesibilă.
      Sfântul sosi abia către orele zece, căci la Paris nu mai dispunea de sine, ci programul și itinerarul său îl fixau alții; între timp fusese dus pe la căpătâiul mai multor bolnavi.
      Din cauza orei înaintate, nici nu mai urcă amvonul, ci se mulțumi ca, după Evanghelie, să adreseze mulțimii câteva cuvinte de la altar. Spicuim:
      „... Religia e cea mai bună și unica mângâiere adevărată în mijlocul necazurilor vieții, și exclusiv ea ne poate asigura fericirea, aici și după moarte... Continuați în a-i fi credincioși, trăind-o, și împărtășiți-vă des... Perseverați în tradițiile voastre de caritate generoasă față de toate operele bune. Dar nu uitați, dintre toate, cea mai importantă e educația tineretului. Începeți chiar cu familiile voastre; creșteți-vă bine copilașii. Dacă știți vreun mic orfan, îngrijiți-vă de el în mod deosebit, învățați-l să slujească Domnului și să fugă de ocaziile rele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am putut educa mii de tineri abandonați. Milosteniile voastre vor fi întrebuințate pentru a continua această operă. Prin aceasta o să vă atrageți binecuvântările lui Dumnezeu; când veți intra în Paradis, El o să vă arate sufletele pe care le-ați ajutat să poată intra; atunci veți trăi adevărul acestui cuvânt: „ANIMAM SALVASTI, TU AM PRAEDESTINASTI” (Cine mântuiește un suflet, își asigură el însuși propria mântuire, (Sf. Augustin).”
      Cuminecarea dură mai bine de o jumătate de oră. Întoarcerea în sacristie a fost de neconceput. Spre a-l ocroti cumva, veniseră patru preoți tineri și doi gardieni în uniformă luându-l la mijloc. Dar încercarea se dovedi zadarnică. Se văzură copleșiți, încercuiți, purtați de valurile mulțimii ce se arunca neîntrerupt spre umilul și venerabilul preot. Oameni mari și copii, sănătoși și bolnavi de toate felurile îi implorau binecuvântarea. Mulțimea părea în delir. După vreo trei sferturi de oră, se ajunse în sacristie; din legitimă precauție, ușa se închise în urma lor.
      În aceeași zi vizită Opera Orfelinatelor Agricole ale Lazariștilor, pe Rue des Sèvres.
      În zilele ce urmară, celebră pe rând la Sainte Clotilde, Sfântul Augustin, Sainte Marguerite, Saint Pierre-du-Gros-Caillou etc. La această ultimă biserică, avu loc o variantă neprogramată: asista și Cardinalul Lavigerie, marele apostol al Africii, rugat să-l prezinte pe Don Bosco credincioșilor, fără ca acesta să știe. Mare a fost mirarea Sfântului când văzu în strana de onoare purpura Arhiepiscopului de Cartagena.
      Cardinalul, după ce-i mulțumi în numele Bisericii și al Societății pentru tot ceea ce făcuse pentru educarea orfanilor și după ce făcu o paralelă cu eforturile misionare din Africa de Nord, îi adresă un apel în favoarea Algeriei și Tunisului:
      „Părinte al orfanilor, eu fac apel la inima ta. Această inimă a și răspuns chemărilor Europei și implorărilor Americii. Iată că acum Africa este cea care vă prezintă pe părăsiții săi fii. Inima ta e destul de mare, Don Bosco, pentru a-i cuprinde pe toți. Trimite-i spre ei pe Salezienii tăi. Noi vom iubi împreună acest abandonat tineret și împreună îl vom învăța să binecuvânteze numele lui Dumnezeu și al Patriei.”
      Apoi, Cardinalul, adresându-se asistenței, le amintea tuturor că, fiind generoși cu Don Bosco, servesc două cauze sacrosante: a Religiei și a Franței.
      Răspunzând, Don Bosco îi mulțumi pentru ceea ce marele misionar înfăptuise deja în favoarea tineretului și-i promise că va trimite pe fiii săi, cât mai curând posibil, să-l ajute pe marele Primat în slujba de Apostol al tineretului african.
      Cuvintele lui Don Bosco au fost puține și simple de tot, rostite cu o voce slabă și cu un accent străin. Prea puțini ascultători reușiseră să-i priceapă cuvintele, dar ochii tuturor erau înlăcrimați. Căci nu oricui pe acest pământ îi este dat să asiste la asemenea întâlnire a unor suflete de apostoli.
      Don Bosco mai rămase la Paris până în 4 mai 1883.
      Între 5 și 16 mai, călătorea la Lille și în Nordul Franței, iar în 24 mai, la Versailles; însă, înainte de a le povesti pe acestea, să terminăm cu cele survenite în metropolă, fie în timpul primei vizite, fie la întoarcerea sa.

11) „Eu, cu vagabonzii mei...”

      La Paris, dacă după-amiezile erau de obicei rezervate audiențelor, diminețile erau consacrate diferitelor vizite: familii, asociații, comunități, institute, biserici. Celebra și, după mulțumită, îi primea pe cei ce-l asaltau până sosea clipa când trebuia să plece altundeva. Nu se tulbura, oricâți ar fi fost. Iată ce scria Le Monde din 15 mai:
      „Acest preot plin de caritate nu îndepărtează pe nimeni din cei ce recurg la el spre a găsi o mângâiere în necazurile lor. Sufletul său e cu totul al lui Dumnezeu, e cu totul al oricui face apel la el.”
      Ar fi o mulțime de lucruri ce-ar trebui spuse despre impresia de neșters produsă în atâtea suflete de tineri și de tinere, și nu puțini au fost aceia pentru care întâlnirea cu Don Bosco a însemnat o piatră de hotar și o reorientare în viață. Același lucru se întâmpla în comunitățile religioase. Există cronici locale (contemporane sau ulterioare) unde sunt însemnate aceste vizite, în care palpită o venerație, o admirație, o bucurie și încredere nelimitate în rugăciunea sa, confirmate, de altfel, de minuni autentice.
      Astfel, în cronica Surorilor Preasfintei Inimi, în ziua de 2 mai 1883, se putea citi:
      „Ceea ce ne-a izbit mai mult la Don Bosco este felul său atât de simplu. Pare că nici nu ia seama la interesul pe care-l trezește în jurul său, arătându-se pururi calm, făcând fiecare lucru încetișor, ca și când n-ar avea nimic altceva de făcut. Are o înfățișare foarte simplă, fără nimic care să trezească entuziasmul, în afară de Sfințenie. Întreaga sa persoană iradiază umilința.”
      E cazul să amintim și vizita făcută părinților Asumpționiști, la marea lor casă de editură, „La Bonne Presse”, unde era și redacția săptămânalului catolic „Le Pelerin”. Se întreținu vreo două ore cu superiorul Pr. Piccard și cu colaboratorii săi. Tocmai se proiecta lansarea cotidianului „La Croix” și, pe cât se pare, tocmai cuvântul său tranșă ultimele ezitări.
      De aici trecu la „Micile Surori ale Asumpțiunii pentru asistarea săracilor și bolnavilor la domiciliu”. Pe drum, superiorul îl întrebă dacă e voită sau nu de Dumnezeu opera pe care, împreună cu Maria de Isus, au cutezat s-o întemeieze.
      - O, da, fiți liniștit, absolut liniștit, ea e voită chiar de Dumnezeu și va face un mare bine în Biserică. Continuați-o cu hotărâre.
      Însă, deoarece Mère Marie de Jésus era bolnavă, Sfântul se învoi s-o viziteze. Cei din jur, și mai ales surorile, îl rugară pe Don Bosco s-o vindece.
      - Bine, bine - răspunse Don Bosco zâmbind - o să mă rog la intențiile voastre și voi cere ca această bună Maică să trăiască precum Matusalem, adică 969 de ani...
      - Oh, exclamă, plină de teroare, Maica Superioară.
      - Vă sperie? Ei bine, atunci să luăm prima cifră... și, dacă mai luăm câțiva ani, rămân 59...
      Maica crezuse că e vorba de 959 și exclamă:
      - Dar, Părintele meu...
      - Acceptați, acceptați!
      - Accept, zise ea resemnată.
      - Dar și eu vă rog ceva: rugați-vă ca Don Bosco să-și mântuiască sufletul.
      - Și să trăiți atâția ani câți mi-ați dorit mie!
- Oh, dacă eu aș trăi cât Matusalem, aș răsturna întreaga lume... Dar Dv., Maica mea, dacă ați trăi cât acel patriarh, ce progrese ați vedea în această familie... Și apoi, în Paradis, toate fiicele dumneavoastră, împreună cu toate sufletele mântuite de ele, o să vă facă în jur o minunată cunună.
      - Cât despre noi - reluă Don Bosco zâmbind - când vă voi revedea în Paradis împreună cu toată familia voastră, o să-i cer Bunului Dumnezeu să mă așeze puțin mai departe de voi, într-un alt colț al Raiului, căci eu, cu toți vagabonzii mei ce fac atâta gălăgie, v-am tulbura odihna...
      La întoarcere, Pr. Pernet îl rugase să mijlocească vindecarea Superioarei, căci ea era indispensabilă comunității.
      - Nu, răspunse Sfântul, această operă e a lui Dumnezeu și va dăinui și fără ea.
      Și într-adevăr, încă în 18 septembrie al aceluiași an, fondatoarea Maria de Isus murea. Lăsând la o parte prima cifră a anilor lui Matusalem (cea a sutelor) și scăzând câțiva ani din cifra a doua, rămâneau cei 59 de ani preziși de Don Bosco.

12) Și necredincioșii îl doresc

      Călugării și credincioșii nu erau însă singurii care-l căutau pe omul lui Dumnezeu. Mai mult decât pentru miracole, el era căutat și dorit pentru că era purtătorul luminii cerești și crainicul Nevăzutului. Dacă necredincioșii își afișează necredința și dacă în urma vieții ce-o duc, a relațiilor sociale și intelectuale pe care le au, precum și a prejudecăților ale căror postulate false le acceptă voit - lăsându-se orbiți voluntar și ajungând astfel să se înșele și pe ei înșiși voluntar și să se autosugestioneze că sunt logici și sinceri cu propria lor conștiință - aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că pe ei nu i-ar tortura setea lumii de Dincolo, fie și refulată în adâncuri.
      Să ne oprim pentru moment numai la trup: să fie setea doar o iluzie materială și o pură născocire? Și dacă trupului nu-i este sete decât pentru că există apa ce-o poate astâmpăra, nu e necesar să admiți că trebuie să existe și un Nevăzut, dacă sufletului nostru îi este atât de sete de el?
      Dar sunt ape și ape. Credința în Nevăzut, dătătoare de viață și limpede ca un izvor de munte ce țâșnește din stânca adevăratei Biserici a lui Hristos, nu e totuna cu cea pe care o oferă teosofii, sectele, totalitarismele și celelalte mlaștini ale rătăcirilor omenești.?!
      Până și la cei mai înverșunați necredincioși, credința în lumea de Dincolo numai în aparență e înlocuită și echivalată cu o credință - vezi-Doamne - în neant. Deși respins, Nevăzutul îi învăluie și pe ei și-i invadează de pretutindeni.
      În clipele tragice ale existenței - tot atâtea ferestre prin care putem întrezări lumina de Dincolo - trebuie să intervină o siluire voluntară și deliberată a conștiinței, motivată pur sentimental, pentru a putea nega Nevăzutul. Or, acest sentimentalism se reduce, în fond, la teama de ceea ce se va spune, la respectul uman, la o complicitate idioată și ipocrită: spre a nu fi criticat de ceilalți, eu mă neg și mă autodesființez, n-am curajul să mă mai ascult și nu mai cutez să fiu sincer cu mine, nici măcar cu mine!
      - Suflet? „Sufletul meu?”. La mine e doar un pustiu!
      Dar „PUSTIUL ACESTA” își are tânguirile sale, și eu nu îndrăznesc să le ascult și eu fug de ele! Și asta de dragul unui idioțesc „Ce se va spune?”!
      Necredința părea o stâncă de granit fără fisuri. Și apoi survine un lucru neprevăzut, un ceva nearanjat de dinainte, o nenorocire, o moarte, o întâlnire cu un suflet frumos, și iată că totul trosnește din încheieturi, se năruie, se nimicește. În astfel de momente, simți că ce ai avut mai drag nu poate fi pentru totdeauna pierdut, că un suflet atât de frumos nu poate avea una și aceeași soartă cu opresorii ce terorizează popoarele, că Iuda și Martirii, cum nu au fost egali în fapte și în viață, tot așa nu pot fi nici în moarte. Și totuși ar fi, dacă totul s-ar reduce la moarte și s-ar sfârși cu ea, prin ea.
      „Dar prietenii mei ce vor spune?...”
      Înainte de toate, mai sunt oare „prieteni” cei ce te silesc să închizi sau chiar să zdrobești „aparatul de radio”, să nu intri nici tu în contact cu lumea de Dincolo? Ai distrus un aparat, aparatul tău, DAR NU ȘI LUMEA UNDELOR!
      Cu vorba poți nega Supranaturalul, dar nu-l poți desființa faptic! Tu depinzi de El, iar nu El de tine și de negațiile tale!
      - Domnule abate - i se adresă un necredincios într-o zi lui Don Bosco în timpul permanenței sale la Paris - eu unul nu cred în minunile dumneavoastră!
      - Eu nici n-am spus sau insinuat vreodată că „eu” aș face minuni!
      - Și cu toate acestea, toată lumea spune că dumneavoastră faceți minuni!
      - Ei bine, replică Don Bosco, toată lumea se lasă înșelată. Tot ce fac eu este de a ruga pe Bunul Dumnezeu ca, în bunătatea Sa, să se îndure și să binecuvânteze acele persoane ce se recomandă rugăciunilor noastre; și deseori Bunul Dumnezeu, ținând seama de credința, de faptele bune și de promisiunea fermă a unei vieți mai bune, se milostivește să ne asculte și să mângâie pe cei întristați.
      - Dacă e așa, eu nu mai găsesc nici o greutate în a crede; dar trebuie s-o știți, domnule Abate, că sunt mai bine de 40 de ani de când nu mă mai spovedesc, căci nici nu mai cred în Spovadă.
      - Asta este cum nu se poate mai rău. Eu n-am timp să intru în discuții, căci sunt pe puțin vreo opt sute de persoane cei ce-și așteaptă rândul; de aceea, mă voi mărgini la câteva observații prietenești. Să presupunem că sunteți la sfârșitul zilelor dumneavoastră, că nici un remediu nu mai este posibil și că medicul, rudeniile și dumneavoastră înșivă vedeți că nu mai aveți decât cel mult o oră de viață. În acea clipă intră din întâmplare Don Bosco și vă spune:
      - Domnul meu, dumneavoastră sunteți pe punctul de vă înfățișa înaintea lui Dumnezeu; mai aveți doar timpul de a-l redobândi harul cu o Mărturisire bună. În această situație, toate persoanele cu bun simț, toți învățații și chiar mulți dintre necredincioși s-au reîmpăcat cu Dumnezeu; cei ce n-au făcut-o sunt puțini și sunt îndeobște niște imorali. Dacă dumneavoastră nu vă aranjați socotelile sufletului, veți fi nenorocit pentru toată veșnicia; dacă le aranjați, Dumnezeu e atât de bun, încât vă mai oferă sărutul său de pace. Și aș mai putea chiar adăuga: ceea ce vă spun e purul adevăr și e vrednic de toată credința. Dar chiar dacă n-ar fi așa și ar fi o simplă ipoteză, chiar și atunci rațiunea omenească și prudența ne spun că, fiind vorba de o nefericire eternă, trebuia luată calea cea mai sigură spre a o evita, căci la fel procedăm și în lucrurile vieții de aici, ce nu sunt decât trecătoare...
      - Spuneți-mi, dacă acum v-ați găsi în acest punct extrem și Don Bosco v-ar vorbi în acest fel, dumneavoastră ce ați face? Dacă nu vreți să-mi răspundeți imediat, iată, eu vă las timp pentru a chibzui, și veți veni să-mi dați răspunsul altă dată.
      Necredinciosul își plecă îngândurat capul, în mod vizibil mâhnit.
      - Nu - zise el - nu vreau să vă fac să mai așteptați răspunsul. Mi-ați vorbit deschis. Vreau să fiu și eu franc cu dumneavoastră M-aș spovedi și aș alege calea cea mai sigură.
      - Foarte just, și atunci de ce n-o faceți aceasta încă de acum, până mai aveți timpul necesar și mai sunteți încă sănătos și lucid?
      - Dar înțelegeți și dumneavoastră, a practica e un lucru așa de greu!
      - Nu-i adevărat că ar fi greu - răspunse Don Bosco - dar, chiar dacă ar fi, un om serios și de inimă cum sunteți dumneavoastră ar trebui să învingă toate greutățile pentru a-și câștiga răsplata eternă, scăpând totodată de o osândă veșnică.
      - Aveți dreptate Părintele meu, aveți dreptate. Iată-mă, sunt dispus încă din acest moment să mă spovedesc.
      Don Bosco, deși asculta deseori Mărturisiri în timpul interminabilelor audiențe, în acest caz se mulțumi să scrie un bilet, trimițându-și penitentul la parohul de la Madeleine. Trei zile mai târziu, respectivul asista la Liturghia Sfântului și se împărtășea. Vizitându-l apoi din nou, nu mai sfârșea să-i mulțumească.
      - Eu venisem prima oară cu gândul să angajez discuții peste discuții, și dumneavoastră m-ați convins în mod sfânt, fără discuții!
      Câți alți necredincioși n-au primit o zguduitură salutară la trecerea Sfântului! Sfinții sunt posturile puternice de emisiune ale nevăzutului, pribege pe pământ. Dar și această pribegie își are divinul său rost, căci unele vieți sunt ca niște aparate radiofonice, deteriorate și cu așa paraziți și defecțiuni, încât doar emisiunea puternică, curată și din imediata apropiere a unei prezențe de Sfânt, mai poate fi prinsă. Scriitorul Paul Bert, care publicase o carte de morală pentru școlile franceze a cărei punere la Index produsese multă vâlvă în veacul trecut, în urma unei audiențe la Don Bosco, acceptă să-și retracteze erorile - ceea ce și făcu, ajutat la revizuire de parohul de la Madeleine, Don Bosco nedispunând nicicum de timpul necesar. Mergând apoi în Indochina ca Rezident general al Franței, se dovedi un inimos sprijinitor al misionarilor.[346]
      Prezența lui Don Bosco îi fascina până și pe necredincioșii ce se amestecau printre ceilalți, dornici de a-și asigura privilegiul unei întrevederi cu un Sfânt.
      „La locuința sa - scrie Don Rua, ce-i fusese însoțitor aproape o lună în Franța - începând cu orele cele mai timpurii, era o neîncetată îngrămădire de lume, ce se considera norocoasă să vadă un Sfânt.
      Deși noi ne trudeam să nu permitem nimănui mai mult de un minut de întrevedere, cu toate acestea, audiențele durau uneori întreaga zi, prelungindu-se pentru persoanele ce aveau nevoie de timp mai mult, până la orele 10, 11 seara, și uneori până la miezul nopții.”

13) Întrevederea cu Victor Hugo

      La o astfel de oră târzie s-a întâmplat și audiența pe care o vom descrie acum și care e, poate, cea mai celebră dintre toate pe care Don Bosco le-a acordat la Paris, favorizatul fiind însuși Victor Hugo. El venise incognito și, abia la sfârșit, Don Bosco va afla cu cine vorbise. Pe cât se pare, celebrul poet și romancier prefera - cel puțin deocamdată - ca această vizită să rămână tainică; probabil pentru a nu da fir de tors anumitor societăți secrete și a nu-și pricinui neplăceri.
      „Și astăzi - scria E. Ceria în 1941 - mai trăiește la Paris avocatul Boullay, ce-l văzuse pe celebrul poet și romancier ieșind din casa abatelui Roussel, unde-l primise Don Bosco.”[347]
      Știindu-i parada ce-o făcea în public cu necredința sa, avocatul rămase intrigat și se interesă chiar de la abatele Roussel, și apoi de la Don Bosco, dacă necunoscutul acela era într-adevăr Victor Hugo ori numai lui i s-ar fi părut. Ambii îi confirmară că era chiar el, dar să rămână strict confidențial. Era tot ce putea face Don Bosco pentru a salva discreția, căci sfinții nu mint. Sfântul de altfel nici nu ar fi dat niciodată în vileag aceste întrevederi - căci au fost două - dacă, după moartea poetului, lojele nu și-ar fi făcut de cap, înscenând niște funeralii de o impietate provocatoare. Pentru a restabili adevărul istoric, Sfântul crezu că este de datoria sa să aducă la cunoștința opiniei publice adevăratele sentimente ale lui Victor Hugo. Doi ani mai târziu, în 1885, Don Bosco cu memoria sa proverbială, dictă o parte din dialogul avut și corectă el însuși textul ce se mai păstrează în Arhivele Saleziene.[348]
      Iată împrejurările. Într-o seară, pe la orele unsprezece, fu introdus un necunoscut, după ce făcuse și el vreo trei ore de anticameră. Dar abia intrat, necunoscutul îi zise hotărât:
      - Domnule, să nu vă înspăimântați dacă vă spun că eu sunt un necredincios și că, prin urmare, eu nu dau nici o crezare miracolelor ce vi se atribuie.
      - Eu ignor și nici nu doresc să aflu cu cine am onoarea de a vorbi - răspunse Don Bosco - dar eu vă asigur că eu nici nu voi încerca să vă fac să credeți ceea ce nu voiți. Despre religie nici măcar nu vă voi aminti; pe cât mi se pare, dumneavoastră au prea țineți să vi se vorbească despre ea. Dar spuneți-mi totuși un lucru: în decursul vieții, ați cugetat oare totdeauna așa?
      - În copilăria mea - răspunse necunoscutul - credeam și eu așa cum au crezut părinții și prietenii mei; dar de îndată ce am ajuns să reflectez și să judec, am lăsat la o parte religia și am început să trăiesc ca filosof.
      - Și ce vreți să spuneți prin cuvintele: „Am început să trăiesc ca filosof?
      - A trăi, adică, o viață fericită, fără a ține socoteală de supranatural și de viața viitoare, mijloace de care se servesc doar preoții pentru a îngrozi lumea simplă și mai puțin instruită.
      - Dar dumneavoastră personal, ce admiteți în legătură cu viața viitoare?
      - Dar de ce să mai pierdem timpul cu o astfel de întrebare? Despre viața viitoare - răspunse râzând Victor Hugo - îmi rezerv să vorbesc când mă voi găsi și eu în acel viitor...
      - Văd că încercați să glumiți - reluă calm Don Bosco, ce simțea intuitiv că gluma nu era decât ceea ce se numește, în psihologie, un fenomen de compensație a unei preocupări îndelung refulate - văd că încercați să glumiți, dar fiindcă ați adus singur chestiunea pe tapet, fiți atât de bun și ascultați-mă. Într-o bună zi s-ar putea întâmpla ca și dumneavoastră să vă îmbolnăviți.
      - Fără îndoială, răspunse celălalt - ce în aparență mai era încă robust - mai ales că, la vârsta mea (avea 81 de ani), diferitele boli au început să mă cam supere.
      - Și aceste boli nu v-ar putea aduce pe marginea mormântului?
      - Tot ce se poate, mai ales că nici eu nu am cum să evit, la rândul meu, tributul pe care moartea îl cere oricărui om.
      - Și atunci, când ceasul de pe urmă va fi bătut și pentru dumneavoastră, în clipa când veți fi pe punctul de a trece din timp în veșnicie, ce veți face?
      - Atunci o să-mi adun tot curajul ca să rămân „filosof” și să nu țin seama de supranatural.
      - Acestea sunt doar vorbe. Să fim sinceri: ce vă împiedică atunci să vă răzgândiți și să cugetați, măcar în clipa supremă, la nemurire, la sufletul dumneavoastră și la Religie?
      - Nimic, absolut nimic; dar ar fi totuși un semn de slăbiciune pe care nu vreau să-l am, căci m-aș acoperi de rușine în fața prietenilor mei.
      (Strașnică logică, nu-i așa? Din cauza unui ridicol respect omenesc, nu mai ai curajul să mai fii sincer nici măcar cu tine însuți și te falsifici pe tine pentru a nu leza prejudecățile altora! Ar putea fi, oare, vreo slăbiciune mai blamabilă decât aceea de a nu avea curajul să-ți urmezi cele mai intime convingeri nici măcar în clipa supremă, de teama unui „ce se va spune?”)
      - Cu toate acestea, la sfârșitul vieții ar fi atât de ușor și de necesar să vă redobândiți pacea conștiinței.
      - Înțeleg ce vreți să spuneți, dar nu pot admite să mă înjosesc până la acel punct.
      - Dar dacă este așa, atunci ce mai nădăjduiți? Viața de aici e pe sfârșite, iar despre cea viitoare nu vreți să vi se vorbească. Care mai este atunci speranța dumneavoastră?
      Victor Hugo își plecă capul, tăcea și medita. Don Bosco reluă:
      - În această situație trebuie să vă gândiți la marele Necunoscut ce vă așteaptă. Atunci nu vă vor fi rămas decât câteva clipe de viață: dacă veți ști profita pentru a vă întoarce în sânul Bisericii, reîmpăcându-vă cu Dumnezeu, veți fi mântuit, și PENTRU TOTDEAUNA. Altfel dumneavoastră veți muri ca un necredincios, ca un osândit, și totul va fi pierdut. Vă voi spune lucrurile și mai pe șleau: în acel moment, singura alternativă ce v-ar mai rămâne ar fi neantul căci, pe cât se pare, cam la aceasta s-ar rezuma toată opinia dumneavoastră; or, atunci vă așteaptă iadul etern. Aceasta este credința mea, ca și a întregii lumi.
      - Vorbiți nu în numele Filosofiei sau al Teologiei - răspunse Victor Hugo - iar cuvântul dumneavoastră este un cuvânt prietenesc pe care eu nu-l pot respinge. Știu prea bine că dintre toți prietenii mei, chiar și cei mai înaintați în filosofie, încă nici unul nu s-a hazardat să-și pună net marea problemă, anume că Dincolo nu ne poate aștepta decât ori neantul, ori o nenorocire veșnică. Acest punct este mereu și în mod sistematic ocolit, dar cu mine nu va fi așa. Eu vreau să meditez bine asupra acestui punct și, dacă-mi permiteți, o să vă mai fac o vizită.
      „După alte cuvinte - notează Don Bosco - domnul acela îmi strânse mâna și, plecând, îmi lăsă cartea sa de vizită: era Victor Hugo!”
      Cele discutate cu Don Bosco îl rodeau, îl obsedau și nu-i dădură pace. De aceea, revenind încă în ziua următoare la aceeași oră, strângând puternic mâna lui Don Bosco, îi zise:
      „Eu nu mai sunt personajul de ieri; de fapt n-a fost decât o glumă și a trebuit să mă forțez pentru a juca rolul necredinciosului. Eu sunt Victor Hugo și vă rog să acceptați să fiți prietenul meu. Eu cred în Dumnezeu, cred în supranatural și sper să pot muri în brațele unui preot catolic, ce să-mi poată recomanda sufletul meu Creatorului.”
      Dar, pe de altă parte, în testamentul său, din august același an, se citesc cuvintele: „Refuz slujbele tuturor bisericilor, cer o rugăciune tuturor sufletelor, cred în Dumnezeu.”
      Care dintre aceste două atitudini îl exprimă pe adevăratul Victor Hugo?
      Spre a nu ne înșela, trebuie remarcat că dacă prima declarație, cea făcută Sfântului, avea caracterul unei confidențe sincere și spontane, cealaltă frază din testament era în schimb pentru marea lojă. Că așa și este se mai vede și din altă împrejurare: în 25 mai, când era în agonie, el ceru cu insistență să-i fie adus un preot. O mărturisește aceasta celebrul doctor Vulpian, medicul său curant. Dar pretinșii „prieteni” se îngrijiră și reușiră să împiedice ca ultimele Sfinte Taine să-i fie administrate. Singura rază de nădejde o constituie faptul că un preot, prieten de-al marelui poet, îi dădu dezlegarea sacramentală de pe balconul de vis-à-vis, de unde se vedea în camera muribundului.

14) Printre nepracticanți

      Dar, alături de necredincioșii teoretici declarați, mai sunt și cei practicanți, care nu mai sunt creștini decât cu numele. Pe câți bogătași din așa-zisa înaltă societate, nu i-a trezit din lâncezeala lor trecerea Sfântului. Mulți dintre ei, căsătoriți numai civil, au fost determinați să-și aranjeze situația și în fața Bisericii și să devină practicanți; îndemn de care aveau nevoie uneori și anumite familii ce doar de formă erau cununate.
      Într-o zi, o doamnă, făcându-și loc cu coatele prin mulțime, reuși să ajungă în fața Sfântului și-i povesti îndurerată cum fiul ei, contabil superior într-un minister, era suspectat împreună cu alții și se găseau acum în arest preventiv; le era teamă de un sfârșit rău și-i cereau Sfântului să îi ajute. Cine nu știe că, în fața Justiției oamenilor, atâtea cauze juste nu sunt totuși pierdute?!
      - Alergați la Bunul Dumnezeu și recitați zilnic cutare și cutare rugăciuni până în ziua cutare.
      - Da, da, le voi recita.
      - Dar numai rugăciunea nu e suficientă. Mai e nevoie încă de ceva: de o Mărturisire și Cuminecare bună.
      - E adevărat că sunt mai bine de 30 de ani de când nu m-am mai spovedit, dar vă promit că o să o fac și voi face de asemenea orice alt lucru m-ați sfătui.
      - Da, încă un lucru: în viitor să fiți mai practicantă.
      - O să fiu, vă promit.
      - Dacă este așa, atunci aveți toată încrederea și lăsați-vă în grija lui Dumnezeu. Și zicând acestea, Don Bosco scoase câteva medalii și, oferindu-i una, îi zise: aceasta e pentru dumneavoastră; îi dădu apoi o a doua zicând: aceasta e pentru fiul dumneavoastră. Și apoi, o a treia, fixând-o misterios, dar fără să mai zică ceva. Atitudinea și tăcerea Sfântului avea ceva singular ce o izbi și o cuprinse un simțământ de certitudine că Sfântului nu-i era ascuns nimic.
      Tot mai convinsă că Dumnezeu îi vorbise prin gura servitorului său, se întoarse acasă plină de nădejde și, chemându-și soțul, îi povesti întâmplarea și condițiile impuse de Don Bosco. Apoi, scoțând a treia medalie: - E pentru tine, știi tu? E pentru tine! Nu mi-a spus nimic, dar e pentru tine. Oh, Don Bosco e un sfânt! El a știut că tu ai așa de mare nevoie!
      Soțul, trezit din toropeala lui și cu o atitudine consecventă, singura vrednică de un bărbat, îi răspunse fără să ezite:
      - Ei bine, mă voi spovedi și eu!
      Doamna entuziasma întregul cartier cu povestea întâlnirii sale cu Don Bosco și, spre mirarea tuturor, dezbaterea cauzei se fixă exact pe ziua când se terminau rugăciunile prescrise mai dinainte de Sfânt. În timp ce câțiva din colegii săi erau condamnați, omul în cauză a fost declarat nevinovat și pus imediat în libertate. Plini de recunoștință făcură o călătorie la Torino pentru a-i mulțumi lui Don Bosco, reînnoindu-și cu toții promisiunea unei vieți deplin creștinești.
      Haruri mari mijlocite, vindecări obținute prin miracol, încetarea atâtor vechi și înveninate dușmănii, conversiuni neașteptate, mângâieri și tărie tuturor, iată ceea ce a semănat, cu prisosință, Don Bosco la Paris.
      Dar și francezii au fost mărinimoși și, mulțumită generozității lor, lucrările pe șantierul Bazilicii romane a Preasfintei Inimi puteau fi reluate, acoperindu-se totodată și nevoile mai urgente ale altor opere saleziene.
      Încântați de a ti ajuns la Sfânt, parizienii au fost generoși și față de... portarul Palatului De Combaud. Chiar atât de darnici, încât acesta, după plecarea Sfântului, se prezentă stăpânilor săi și-i rugă să-i primească demisia, fiindcă, din bacșișurile primite în răstimpul găzduirii lui Don Bosco la ei, el își adunase suficiente economii spre a-i asigura un trai cinstit pentru tot restul vieții.[349]

15) La Lille și Amiens

      În urma invitației marelui său binefăcător, contele de Montigny, în 5 mai, Don Bosco pleca spre Lille, lângă granița belgiană. Aici doreau să-i încredințeze direcțiunea unui orfelinat de băieți, condus până atunci de Surorile Sf. Vincențiu de Paoli. Fusese deschis îndată după războiul din 1870 pentru a ocroti pruncii orfani de război. În 1883 orfanii erau deja mari și nu mai puteau rămâne sub conducerea surorilor. Au fost preferați Salezienii care, în anul următor, se și stabiliră efectiv în Str. Gambetta, preluând ei direcțiunea.
      La Lille, Don Bosco ținu conferințe, celebră în diferite biserici și - lucru caracteristic nordicilor - nu scăpă nici de invitațiile la masă. Bietului Don Bosco, într-o singură seară contele gazdă îi citi o listă de douăsprezece invitații, pe care el le acceptase direct și fără formalități în numele Sfântului! Sărmanului și martirizatului trup al lui Don Bosco numai acestea îi mai lipseau!
      El se ridică și observă fin că ceilalți îl obișnuiseră cu un alt soi de programe: „La ora cutare, Sfânta Liturghie acolo; la ora cutare, slujba cutare acolo și acolo; la ora cutare, pelerinaj...” Dar aici mereu același lucru: mese și iar mese. Uitând de supliciul ce personal trebuia să-l suporte și pentru a camufla situația, adăugă cu subînțeles: „Ei bine, vom merge. Domnul fie binecuvântat că i se oferă lui Don Bosco tot mese pe ales!”
      În 6 mai, la Sfânta Liturghie din capela unei comunități călugărești, îl asista ca subdiacon Iosif Crimont, viitorul episcop și vicar apostolic de Alaska. El era suferind și-i ceru lui Don Bosco să-i obțină vindecarea. Acesta i-o promise și, peste trei ani, complet refăcut, el se putea hirotoni, fiind trimis apoi ca misionar în Munții Stâncoși, de unde, în 1894, era transferat în Alaska și, în 1916, devenea Superiorul Misiunilor de acolo.
      Entuziasmul pentru prezența Sfântului a fost mai frenetic chiar decât la Paris. Unii nu se mai mulțumiră cu simple binecuvântări și atingeri de obiecte sacre, ci, mai expeditivi și înarmați cu foarfece, îi tăiau bucăți din sutană spre a le păstra drept moaște! Sfântul, când își dădu seama de situație, exclamă dezolat:
      „Cum se vede, nu toți nebunii sunt închiși în ospiciul de la Charenton!”
      Câteva dintre cele mai distinse personalități belgiene îi cerură insistent să viziteze și Belgia, dar programul său nu i-o mai îngădui.
      „Plecând din Lille - scrie Don Rua - se opri la Amiens, unde nu mai fusese niciodată și unde l-am urmat câteva ore mai târziu. Am ajuns în acel oraș fără a avea nici cea mai mică idee unde l-aș putea găsi, întrucât nici eu nu mai fusesem niciodată acolo și nici cunoștințe nu aveam. Dar după ce am străbătut puțin străzile orașului, l-am putut prea bine găsi, când am văzut imensa mulțime ce aștepta în fața unui palat. Întrebând, mi s-a răspuns că acolo era Sfântul.
      Spre a da o idee a entuziasmului sfânt pentru Don Bosco și a arăta că acesta nu se mărginea doar în a-i cere binecuvântarea - continuă Don Rua - ci se traducea și prin fapte, amintesc că, la sosirea mea aici, s-a apropiat de mine o persoană ce mă întrebă dacă sunt eu însoțitorul Sfântului și, primindu-mi răspunsul afirmativ, îmi puse în mână o monedă de aur ca să i-o dau lui Don Bosco. Continuând să parcurg orașul în căutarea dânsului, când m-am apropiat de Catedrală, am întrebat o persoană de serviciu dacă nu știa cumva unde este Don Bosco. Auzind acest nume, mă invită să intru la stăpânii săi. Aceștia, după ce am vorbit pe scurt despre el, îmi puseră în mână un plic. Ieșind de aici m-am uitat să văd ce conține; era un bilet de o mie de franci.
      Spre seară o mulțime foarte numeroasă îl însoți la gară. Când Don Bosco se urcă în vagon, îngenuncheară cu toții pentru a-i cere încă o dată binecuvântarea.
      Pe întregul parcurs de la Amiens la Paris, ne-am ocupat cu eliberarea buzunarelor lui Don Bosco, cu deschiderea plicurilor și pachetelor ce-i fuseseră înmânate și am aflat vreo 14. 000 de franci (peste un milion în valuta antebelică).”

16) „Eu mânam două vaci la pășune...”

      Când plecase din Paris, Don Bosco încredințase gazdelor sale din str. Messina un inel de aur masiv cu un safir superb, spre a-l face apreciat de experți și a-l vinde (i-l dăruise o doamnă din Barcelona, ca o mărturie de recunoștință pentru vindecarea soțului său).
      Gazdele însă, împreună cu câțiva prieteni, înjghebară o mică loterie cu concursul mai multora din Institutele pe care Don Bosco le vizitase. Tragerea se făcu în palatul De Combaud după întoarcerea Sfântului în Capitală. Erau prezente vreo 200 de persoane. Îl câștigă o altă spaniolă care, după ce avu inelul în mână, îngenunchind în fața Sfântului, i-l redărui spre a fi pus cu vreun alt prilej la loterie. Don Bosco îi mulțumi zâmbind.
      Părăsi definitiv Parisul în 26 mai. Deși secretul reușise să fie păstrat, câțiva călători îl recunoscură la gară și mulțimea se îngrămădi sub geamul compartimentului său. Când trenul se puse în mișcare, o mare de mâini flutura pălării și batiste, salutând călduros pe cel ce, în marea Metropolă, câștigase, într-un răstimp atât de scurt, o popularitate unică și o afecțiune universală. El le răspunse mulțumind emoționat celor prezenți și, prin ei, tuturor concetățenilor lor.
      Mult timp Don Bosco și însoțitorii săi (Don Rua și Don De Barruel) tăcură și nu se auzea decât uruitul ritmic al roților de tren. În cele din urmă, Don Bosco rupse tăcerea adresându-i-se lui Don Rua:
      - Ce lucruri ciudatei îți mai aduci aminte, Don Rua, de drumul ce duce de la Buttigliera la Morialdo?... Acolo, pe dreapta, se află o colină și, pe colina aceea, o căscioară cu o livadă în jur ce coboară până în drum. Acea sărmană căscioara era locuința scumpei mele mame și a mea. În livada aceea, EU MÂNAM DOUĂ VACI LA PĂȘUNE... Dacă toți acești domni ar fi știut că ei nu sărbătoreau decât pe un sărman țăran din Bechis! Ei? Glumele Providenței!
      Glume? Tot ce se poate. Dar de ce omiți, Don Bosco, să adaugi și aceea că astfel de „glume”, ce implică miracole, Dumnezeu nu le face decât Sfinților Săi?
      La Dijon mai tăcură un popas de trei zile, ca oaspeți ai marchizului de Saint-Seine. Prezența Sfântului trezi același interes și entuziasm. Se mai opri pentru o zi la Dôle, în casa prietenului său, contele Eugène De Maistre și, în 31 mai, dimineața, după patru luni de absență, reintra în Oratoriu.
      Șederea lui Don Bosco la Paris se încheiase. El plecase din Paris, nu însă din inimile tuturor celor ce au avut fericirea să-l întâlnească. Corespondentul parizian al ziarului Il Secolo, din Milano, scria:
      „Dacă n-a plecat încă taumaturgul Don Bosco, va pleca în câteva zile. El va putea scrie ca și Cezar: Veni, vidi, vinci! Cele mai mari biserici din Paris se dovedeau neîncăpătoare pentru a cuprinde pe toți credincioșii ce voiau să-l vadă pe Don Bosco.
      Cu ce putere de voință e înzestrat acest preot! El păzi oile până la 15 ani; hirotonit la 26 de ani și însărcinat cu cercetarea închisorilor din Torino, îi veni în minte gândul de a aduna pe copiii părăsiți și pervertiți: fără un ban, batjocorit, prigonit, triumfă peste toate și peste toți. O știți?... În Italia, Franța, în Spania, în America, el hrănește și învață vreo 150. 000 de sărmani. CE MAI SOCIALIST DE PREOT!”
      Iar ziarul Unità Cattolica din Torino, după ce citează acest articol, comentează în numărul său din 5 iunie 1883:
      „Da, are dreptate corespondentul lui Il Secolo, când îl numește pe Don Bosco SOCIALIST, căci el e de fapt salvatorul societății, e răscumpărătorul tineretului, e mântuirea familiilor, e omul lui Dumnezeu, e ministrul îndurării și al iubirii. Trăiască Don Bosco!”

17) În capitala Cataloniei: BARCELONA

      După un astfel de triumf, în plin veac XIX, în însăși inima scepticismului cinic și a necredinței la Paris, s-ar fi părut că punctul culminant al ascensiunii posibile chiar și pentru un Sfânt ar fi fost deja atins.
      Cu toate acestea, nu este așa. Don Bosco însuși va aprecia că, în entuziasmul și în credința manifestată, Barcelona depășise chiar și Parisul.
      A rămas acolo aproape o lună, din 8 aprilie până în 6 mai 1886. Dar, pentru a nu ne repeta - scenele sunt în fond asemănătoare - ne vom mulțumi să enumerăm câteva puncte de reper și particularități, astfel încât cititorul să-și poată reconstitui singur filmul acestei călătorii.
      Plecă din Torino la 12 martie, și minunile îl însoțeau pretutindeni, începând cu Genova. În 13 martie, cu ocazia unei conferințe pentru Cooperatorii Salezieni în bazilica Sf. Sir, cu o asistență a publicului de nedescris; sfârșindu-se conferința, Don Bosco se retrase în sacristie unde îl asaltau cei ce voiau un cuvânt, o amintire de la el. După ce distribui toate medaliile disponibile, se întoarse spre Don Belmonte întrebându-l dacă nu mai are. Acesta mai avea vreo patruzeci și i le dădu. Sfântul continuă să împartă tuturor celor ce se perindau. Don Belmonte se tot mira cum de medaliile sale nu se mai terminau și Don Bosco continuă să împartă la toți. Astfel mai primiră medalii câteva sute, ba poate chiar peste o mie de inși, cum remarcă Don Lemoyne[350]  împreună cu Don Belmonte mai era martor ocular și domnul Mauriciu Dufour.
      La Varazze vindecă printre alții, instantaneu, un om cu mâna uscată. La Cannes vindecă total și dintr-o dată, în plină stradă, o paralitică adusă pe o targa etc.
      Dar văzând entuziasmul nebun al mulțimii, Sfântul fu surprins spunând: „Qui è tempo di fermarci (aici e timpul să ne oprim!)”, adică de a înceta cu minunile. Nu mai dădea binecuvântări decât prescriind rugăciuni de nouă sau mai multe zile, deci la o scadență mai îndepărtată.
      Dar să lăsăm la o parte haltele intermediare și să venim la Barcelona. Aici, în gară, era așteptat de reprezentanții tuturor claselor sociale, în frunte cu autoritățile bisericești și civile, și mai bine de patruzeci de trăsuri își disputau privilegiul de a-l duce pe Don Bosco în gazdă la proprii stăpâni.
      Trăsura preferată a fost aceea a bătrânei Doña Dorotea de Chopitea - mama Salezienior din Spania - care-l conduse la Institutul Salezian din Sarria, lângă Barcelona.
      Cu un an înainte, internii Institutului îi trimiseră lui Don Bosco macheta unui tren în miniatură, construit de ei, pe locomotiva căruia scriseseră: „TORINO-BARCELONA”. Era o invitație plină de grație și manifestarea dorinței arzătoare pe care o aveau acei băieți, de a-l avea printre ei. Spre a se învrednici de acest mare dar, ei făcuseră novene de rugăciuni, ajunuri, ba și unele voturi; în 8 aprilie 1886, când se văzură ascultați, îi făcură Sfântului o primire de neuitat.
      Don Bosco, de altfel, era binecunoscut și în Spania. Salezienii aveau deja două institute, la Utrera și la Sarria, iar ziarele din Madrid și din alte orașe vorbeau mereu despre operele saleziene și meritele lor sociale. Ministrul Silvela solicita insistent stabilirea Salezienilor și în Capitală. Erau apoi o mulțime de înalți prelați ce-i erau deosebit de atașați; unul dintre ei, Mgr. Spinola - episcop de Milo, apoi Arhiepiscop de Malaga și Cardinal - scrisese chiar o carte Don Bosco y su Obra (Don Bosco și opera sa), extrem de răspândită, așa cum am amintit deja. Era cu atât mai indicat ca el să o scrie, cu cât el însuși ducea o viață sfântă.
      Erau apoi numeroșii și generoșii cooperatori salezieni ce, prin această vizită a Sfântului, se vedeau răsplătiți cu prisosință pentru tot devotamentul lor. Spaniolii știau deci prea bine pe cine au norocul și privilegiul să primească.
      În consecință, afluența mulțimilor deveni extraordinară. Căile ferate se văzură nevoite la început să dubleze și, în ultimele zile, chiar să tripleze plecările trenurilor între Barcelona și Sarria, cale de o jumătate de oră cu trenul. Dar, dată fiind aglomerația și marele număr de vagoane, trebuiră dublate, firește, și locomotivele.
      Încă din primele zile, Sfântul nu mai primea decât în grupuri de 40-50, îi binecuvânta deodată și le dădea câte o medalie. Dar, în curând, nici așa nu mai răzbea, și atunci se recurse la un mijloc și mai expeditiv: din când în când, Don Bosco apărea pe balcon și binecuvânta mulțimea, neîncetat reînnoită. Secretarul său notează în ziua de 20 aprilie:
      „Don Bosco e fără suflare și fără putere numai din cauza oboselii de a tot da binecuvântări și de a repeta DIOS OS BENDIGA (Dumnezeu vă binecuvânteze).”
      Să nu uităm că Don Bosco avea 71 de ani și ce fel de 71 de ani!
      N-a fost cruțat decât în ultimele trei zile ale Săptămânii Mari, când Spaniolii - ce splendid obicei! - în amintirea Patimilor Domnului, își suspendă toate vizitele!
      Când se întâmpla să fie plecat în câte o dimineață sau o după-masă, cei veniți îi așteptau liniștiți întoarcerea. Într-o astfel de absență, secretarul îi rugă pe cei prezenți să semneze, iar Sfântul, când va veni, va binecuvânta semnăturile lor, cu gândul și intențiunea de a-i binecuvânta pe semnatari și toate intențiile lor. Când veni Don Bosco, erau mai bine de 7. 000 iscăliturile ce i se prezentară. Lucru ce nu-l scuti de altfel de obligația de a se arăta pe balcon, pentru a binecuvânta mulțimea celor ce nu ajunseseră să semneze sau refuzaseră, preferând să-l aștepte.

18) „Avem aici, printre noi, un Sfânt, un trimis al Cerului...”

      Pentru a da o idee despre aglomerația și despre scenele survenite în diferitele biserici unde slujea sau predica Don Bosco, ne vom mulțumi să amintim cele petrecute la 30 aprilie 1886, în parohia Belén. La ora patru după-masă era programată o conferință a Cooperatorilor Salezieni. Dar încă de la ora treisprezece, parohul trebui să deschidă ușile bisericii pentru mulțimile ce se revărsaseră în piața din fața acesteia și pe străzile din jur.
      Pe la orele trei însă, s-a decis să se închidă ușile bisericii, căci nu mai era nici un locșor. Pentru a le închide, a fost necesară intervenția forței publice, căci mulțimile se înghesuiau tot mai năvalnic, în speranța că vor auzi și vor vedea și ele ceva. Dar la un moment dat - conferința nu era încă începută - cordoanele au fost rupte cu iureș irezistibil, și intrarea bisericii a fost luată cu asalt de mulțimea ce, intrând buluc, avarie până și ușorii porții!
      Cățărați pe coloane, pe bănci, la geamuri, peste tot numai capete omenești. Nici chiar la Paris așa ceva nu se văzuse, nici nu se întâmplase.
      Când apăru Don Bosco, mulțimea îl contemplă extaziată. Asistau Episcopul și Starețul Trapiștilor, Autoritățile civile și Asociațiile de caritate etc. Conferința o ținu medicul Dr. Giuli care, descriind Operele Saleziene, își entuziasmă și mișcă până la lacrimi auditoriul.
      Don Bosco - vorbind în italiană de data aceasta - nu spuse decât câteva cuvinte mulțumind emoționat barcelonezilor pentru acea demonstrație de credință vie, de evlavie, de generozitate și simpatie ce i-o dăduseră; încheie anunțându-i că a doua zi va celebra tot aici, pentru Cooperatorii Salezieni și pentru toți binefăcătorii.
      Ieși din biserică prin sacristie și, spre a-l scoate teafăr până la trăsură, se simți nevoia unei escorte de bărbați vânjoși. Cu toate că ploua torențial, mulțimea rămase neclintită și cu capul descoperit până trăsura Sfântului se îndepărtă.
      În dimineața următoare, entuziasmul mulțimii a fost exact același. Se pare că înfățișarea Sfântului avea ceva tainic, pe cât de umil și recules, pe atât de izbitor și atractiv, încât toți erau ca vrăjiți. În predică, Don Bosco le exprimă sentimentele sale de profundă recunoștință și admirație și le lăudă pietatea edificatoare.
      Când Don Bosco sfârși, Decanul parohiei, voind să răspundă, nu reuși să articuleze decât:
      „Avem printre noi UN SFÂNT... UN TRIMIS AL CERULUI...”
      Emoția îl copleși și nu mai izbuti să scoată un cuvânt, iar mulțimea era electrizată și toți voiau să-l atingă. Cu mare greu reușiră să-l protejeze până în sacristie.
      Este însă adevărat că astfel de manifestații nu se iscă din senin: ele își aveau motivele lor. Și care sunt acestea?
      Sigiliile divine prin care Dumnezeu autentifică irecuzabil misiunea aleșilor săi sunt minunile și profețiile. Să amintim în treacăt câteva.
      În 13 aprilie (Don Bosco acesta cum își mai alege zilele, parcă anume contra superstițiilor... ), în timp ce în camera dânsului erau vreo 30 de persoane, răzbi până la el, dar cu câtă greutate, o mamă care o târa după sine pe fiica sa, o copilă de vreo cincisprezece ani cu piciorul stâng înțepenit și mâna stângă paralizată.
      - Unde e răul? o întrebă Don Bosco cu blândețe după ce o binecuvântase.
      - Aici la mâna stângă, pe care nu o pot nici mișca, nici deschide. Dar fără să-și fi dat seama, ea își ridicase mâna deschizând-o pentru a o arăta Sfântului. Don Bosco zâmbi și îi zise:
      - Sus acum și umblă singură. Copila se supuse cu o ușurință desăvârșită. Mama ei plângea, iar copilei nu-i venea să-și creadă ochilor.
      - Ei bine, fiica mea, vei spune de câte trei ori Tatăl nostru, Născătoarea și Mărire Tatălui, până la Corpus Domini, nu pentru a dobândi vindecarea, ci spre a mulțumi Preacuratei pentru grația pe care ai obținut-o.
      În 16 aprilie mai vindecă un copilaș, tot cu brațul paralizat.
      În 21 aprilie, binecuvântă o soră ce zăcea de mulți ani imobilizată la pat. Și ea părăsi targa imediat. În 1935, mai trăia încă, fiind foarte bătrână, la San Sebastiano. E sora Candida.
      Într-o altă zi, o domnișoară de vreo treizeci de ani, pe nume Rosa Tarragona y Dora din Pons, dieceza de Urgel, după ce încercase zadarnic toate tratamentele, se decise să vină în pelerinaj la Barcelona, spre a primi binecuvântarea Sfântului. Avea piciorul anchilozat și nu putea umbla decât sprijinită de două persoane. Ea venise împreună cu alte cincizeci de persoane din această dieceză. Don Bosco o binecuvântă în vorbitor, dar ea abia coborî scara în curte, cu însoțitoarele sale că se simți complet vindecată și se întoarse alergând de una singură pe scări în sus, urmată cu greu de condiecezanele sale, spre a-i mulțumi lui Don Bosco.
      - Nu mie - le răspunse el - mergeți în biserică și mulțumiți Mariei Ajutătoare!
      Don Filip Rinaldi, al treilea succesor al Sfântului, culese, pe când mai era încă în Spania, dovada a trei preziceri, a căror împlinire personal o constatase.
      Profesorul Dolman, împreună cu soția și copiii, i-a cerut lui Don Bosco să se roage pentru ei ca să-i poată crește buni creștini. Sfântul păstră un minut de tăcere și apoi le răspunse zâmbind, arătând spre cei mai mărișori:
      - Pe aceștia îi vom consfinți Domnului. Și întorcându-se spre cel din brațe: Iar acesta va fi al lui Don Bosco.
      Părinții păstrară tăcerea, așteptând trecerea anilor. Într-adevăr, unul după altul cei mai mari se călugăriră, penultimul intra la iezuiți, în timp ce, în 1900, veni și rândul ultimului, se făcu salezian.
      O altă doamnă era profund dezolată, căci toți copiii i se nășteau morți, și-și destăinui durerea Sfântului.
      - Fiți liniștită - îi răspunse acesta - de aici înainte nu va mai fi așa.
      Cu adevărat, ea va naște șapte copii, unul mai robust decât celălalt.
      Don Bosco ar fi voit să-și aducă în Spania și Fiicele Mariei Ajutătoare. Într-una din zile, arătând o vilă nu departe de Institut, îi spuse directorului: „Aceea e casa destinată Surorilor noastre.”
      Dar toate păreau să conspire în sens contrar, din cauza fermității cu care bogătașul proprietar respingea toate propunerile. Când tratativele păreau irevocabil zădărnicite și erau pe cale de a se orienta în altă parte, proprietarul muri pe neașteptate. Fiul său, moștenitor unic, nemaivoind să rămână acolo, unde toate îi reînnoiau durerea, veni chiar el să ofere Salezienilor vila, în condiții deosebit de avantajoase. Un însemnat binefăcător achită imediat prețul stabilit, așa încât Surorile se putură instala fără întârziere.
      În preziua plecării sale din Spania, Don Bosco mai făcu un pelerinaj la Sanctuarul Doamnei Noastre a Milelor. Cu mult înainte ca el să ajungă acolo, mulțimile invadaseră templul, piața și străzile din jur.
      În decursul slujbei, o delegație a fruntașilor municipali îi prezentară cu fast deosebit actul de donație oficial, prin care ei îi dăruiau lui Don Bosco creasta muntelui TIBI DABO,[351] cu scopul de a se construi, acolo sus, o biserică închinată Preasfintei Inimi a lui Isus. Câțiva bancheri tocmai proiectau să ridice acolo un hotel și o casă de petreceri de lux, în timp ce protestanții intenționau să construiască o bisericuță sectară.
      Don Bosco le mulțumi mișcat și le destăinui că, fără să o știe, ei deveniseră instrumentele alese ale lui Dumnezeu: „Plecând din Torino - le mărturisea el - tocmai îmi ziceam singur: Bazilica Preasfintei Inimi din Roma e aproape terminată; trebuie să caut un alt mijloc de a onora și propaga acest cult atât de salutar. „Dar o voce interioară mă liniștea spunându-mi că dorința mi se va îndeplini, și vocea îmi repeta: Tibi Dabo, Tibi Dabo!”
      Întrerupt de lacrimile sale și ale ascultătorilor, când își mai reveni, Sfântul continuă:
      - Da, prietenii mei, voi sunteți instrumentul Providenței divine; cu ajutorul Ei, în curând se va înălța pe această creastă un măreț sanctuar dedicat Preasfintei Inimi a lui Isus, unde toți se vor putea apropia de Sfintele Taine, și care va perpetua pe veci dragostea voastră și devoțiunea voastră față de religie, despre care mi-ați dat deja atât de multe și de frumoase dovezi.
      Promisiunea Sfântului este astăzi fapt împlinit.

*
*     *

      Plecarea a fost tot atât de emoționantă ca și tot parcursul reîntoarcerii sale.
      „La Montpellier, la Valence, la Grenoble - scrie Don Rua - unde se oprise puțin, o mulțime de persoane se îngrămădeau să-l vadă. La trecerea sa mulți cădeau în genunchi, spre a-i primi binecuvântarea. Iar eu - așa cum mi se mai întâmplase și la Paris - trebuia să fiu foarte atent, să nu i se ciopârțească hainele pentru a le preface în moaște. De mai multe ori, persoane pioase trebuiră să-i procure o altă sutană, fiindcă cea pe care o avea dânsul fusese făcută inutilizabilă chiar de către cucernicia credincioșilor.
      Tot în decursul acestei călătorii, l-am văzut supus unei evlavioase cazne. Asta s-a întâmplat mai ales la Grenoble unde, la intrarea și ieșirea sa din biserică, patru bărbați l-am ocrotit până la altar și l-am ferit de a fi strivit de mulțime. Or, acesta nemaiputându-i atinge acum mâna sau haina, fiindcă era înconjurat de noi, începu să agite mătăniile rozariului pentru a-l atinge, provocându-i astfel o furtună de lovituri - ce-i drept ușoare - pe umeri, pe gât, pe cap, pe brațe.”
      Don Bosco reintra în Italia în 15 mai, fiind reprimit în Oratoriu cu o bucurie de nedescris.

*
*     *

      Triumful din Barcelona a fost, mai presus de toate, un apostolat deosebit de eficace, dar și o pregătire admirabilă a viitoarelor cuceriri. În urma acestei călătorii, Don Bosco ajunse cunoscut în întreaga Spanie unde dezvoltarea Operelor Saleziene va lua un avânt unic. Spania va deveni o pepinieră inepuizabilă a Misiunilor Saleziene, în special a celor din America de Sud, continent în care, într-un anumit sens, Salezienii se specializaseră și se dovediseră mai pricepuți decât toți ceilalți.
      Triumfurile din Paris și Franța, din Barcelona și Spania sunt, deopotrivă, o confirmare a unui mare adevăr și o revelație a unui suflet mare.
      Dacă Sfântul Pavel spunea: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se întorc înspre bine”,[352] noi am putea adăuga: Celor ce iubesc Misiunile, toate li se întorc în folosul Misiunilor. Un suflet de apostol e oriunde, și întotdeauna, apostol, până și în călătoriile sale, și, unui cuceritor autentic, toate îi servesc pentru promovarea planurilor sale de cucerire.
      Dar Triumfurile acestea, ce depășesc până și cele mai înaripate închipuiri omenești, mai sunt totodată și o revelație: sunt revelația tezaurelor de virtuți, de haruri și de predilecții divine pe care Dumnezeu le ascunsese într-un suflet de Apostol și Sfânt.
      Da, minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!

Apendice: ELOGIUL ANGLICANULUI MACAULAY

      Întrucât e unul din cele mai frumoase elogii aduse vreodată Bisericii, servită și de Don Bosco, am considerat că facem un real serviciu cititorului român oferindu-i posibilitatea să se informeze direct asupra lui.
      Trebuie să precizăm înainte de toate că acesta a fost ocazionat de apariția la Berlin, și apoi în traducere engleză, a operei lui Leopold RANKE: „Istoria bisericească și politică a Papilor de la Roma în decursul secolelor XVI și XVII”. Traducerea engleză a fost făcută de excelenta traducătoare Sarah AUSTIN (trei volume, London, 1840), elogiată de istoricul Thomas Babington Lord MACAULAY în recenzia sa, publicată în Edinburg Review. (Ea se găsește reprodusă în „The Works of Lord Macaulay”, (Longman Green & Co., 1898, vol. III - Essays and Biographies, pag. 288 ssq. ).
      Deoarece cartea tradusă și recenzată era o Istorie a Papilor, era normal ca aprecierile recenzentului să se refere la Biserica Romei, nu la o oarecare Biserică creștină, așa, în general, și neidentificabilă, cum ar vrea s-o insinueze P. S. Vartolomeiu al Râmnicului. Datorăm această restituire in integrum a adevărului și pentru faptul că traducerea Ierarhului amintit mutilează tot textul pe care pretinde că-l redă în românește, introducând cuvinte și noțiuni care nu sunt ale lui Macaulay, eliminând o parte și măsluind o serie de altele la care Macaulay în mod cert nu s-a gândit.
      Dar iată mai întâi traducerea P. S. Vartolomeiu, cu observațiile noastre între paranteze (... ) :
      „Cine cunoaște vreo instituție a trecutului, care să fi rămas vie și puternică în omenire (Macaulay este mult mai tranșant: nu este și nici n-a fost vreodată pe acest pământ vreo lucrare săvârșită de vreo orânduire omenească) în afară de Biserica Creștină (care să merite în așa măsură să fie studiată, ca Biserica Catolică Romană) Numai ea singură se întâlnește pe pământ legând și astăzi între ele cele trei perioade ale Istoriei lumii (Istoria acestei Biserici leagă împreună cele DOUĂ mari perioade ale civilizației omenești, scrie Macaulay; dar fiindcă pretinsa traducere se abate prea mult de la textul lui Macaulay dăm în continuare doar cuvintele. P. S. Vartolomeiu).
      Când fumul tămâierilor păgâne se ridica în Panteon, ea era în picioare (?) ; când în circul lui Flaviu se foloseau (?) tigrii și leoparzii, ea era în picioare; când Saxonii trecură (?) în Albion (în text: Britania) ea trăia și lucra (???) ; când Francii intrară în Galia (înainte ca Francii să fi trecut Rinul) ea era acolo (?) Strălucirile (?!) Republicii Venețiene, ea le-a văzut și născând și murind (?). De asemenea toate dinastiile Europei s-au topit în ochii ei rând pe rând (?), iar dinastia ei de prelați (o altă culme a măsluirii, Macaulay vorbind despre „the line of the Supreme Pontiffs”, articolul hotărât the, în engleză, arătând unicitatea acestei linii a Pontificilor Supremi, fiind vorba nu de un șir oarecare, ci de acela al Papilor, așa cum precizează imediat în fraza următoare: a se vedea originalul și traducerea noastră) prezintă același șir neîntrerupt din vremea Apostolilor (?) și a Sfintelor Scripturi (?) etc.
      Iată acum textul englez, în toată neasemuita lui frumusețe originală:
      "There is not, and there never was on this earth, a work of human policy so well de serving of Examination as the Roman Catholic Church. The History of that Church joins together the TWO great ages of human civilisation. No other institution is left standing which carries the mind back to the times when the smoke of sacrifice rose from the Pantheon, and when cameleopards and tigers bounded in the Flavian amphitheatre. The proudest royal houses are but of yesterday, when compared with the line of the Supreme Pontiffs. That line we trace back in an unbroken series, from the Pope who crowned Napoleon în the nineteenth century to the Pope who crowned Pepin in eighth: and far beyond the time of Pepin the august dynasty extends, till it is lost in the twilight of fable. The republic of Venice came next in antiquity. But the republic of Venice was modern when compared with the Papacy; and the republic of Venice is gone, and the Papacy remains. The Papacy remains, not in decay, not in a mere antique, but full of life and youthful vigour. The Catholic Church is still sending forth to the farthest ends of the world, missionaries as zealous as those who landed in Kent with Augustin, and still confronting hostile kings with the same spirit with which she confronted Attila. The number of her children is greater than in any former age. Her acquisitions in the New World have more than compensated her for what she has lost in the Old. Her spiritual ascendency extends over the vast countries which lie between the plains of the Missouri and Cape Horn, countries which, a century hence, may not improbably contain apopulation as large as that which now inhabits Europe. The members of her communion are certainly not fewer than a hundred and fifty millions; and it will be difficult to show that all the other Christian sects united amount to a hundred and twenty millions. Nor do we see any sign which indicates that the term of her long dominion is approaching.
      She saw the commencement of all the governments and of all the ecclesiastical establishments that now exist in the world; and we feel no assurance that she is not destined to see the end of them all. She was great and respected before the Saxon had set foot on Britain, before the Frank had passed the Rhine, when Grecian eloquence still flourished in Antioch, when idols were still worshipped in the temple of Mecca.
      And she may still exist in undiminished vigour when some traveller from New Zealand shall, in the midst of a vast solitude, take his stand on a broken arch of London Bridge to sketch the ruins of St. Paul’s.”
      Iar acum să savurăm împreună, în românește, elogiul Lordului Macaulay:
      „Nu este și nici n-a fost vreodată pe acest pământ o lucrare a unei orânduiri umane, care să merite să fie studiată în așa măsură ca Biserica Catolică Romană. Istoria acestei Biserici leagă împreună cele două mari perioade ale civilizației omenești. Nici o altă instituție n-a mai rămas în picioare să ne ducă cu gândul înapoi la vremurile când fumul jertfelor se ridica din Panteon și când leoparzii și tigrii zburdau în Circul lui Flavius.[353] Până chiar și cele mai semețe dintre dinastiile regale nu sunt decât de ieri atunci când le compari cu șirul necurmat al Pontifilor Supremi. Această dinastie se întinde în urmă într-un neîntrerupt șir, de la Papa care l-a încoronat pe Napoleon în veacul XIX, la Papa care l-a încoronat pe Pepin în veacul al VIII-lea; și cu mult înainte de epoca lui Pepin, această augustă dinastie se prelungește până se pierde într-o aură de legendă. Republica Veneției pare să fie a doua ca vechime. Însă Republica Venețiană era modernă alături de Papalitate; dar Republica Veneției s-a stins, în timp ce Papalitatea rămâne. Papalitatea rămâne, dar nu în declin sau pe cale de năruire, nu ca un vestigiu oarecare al antichității, ci plină de viață și de vigoare tinerească. Biserica Catolică își mai trimite și astăzi spre cele mai îndepărtate colțuri ale lumii misionarii săi tot atât de râvnici în zelul lor, ca aceia care au debarcat în Kent împreună cu Augustin[354] și care și astăzi mai înfruntă pe unii domnitori ostili, cu același spirit cu care l-au înfruntat pe Attila.[355] Numărul fiilor Ei este mai mare decât oricând înainte. Cuceririle ei în Lumea Nouă au făcut ca pierderile Ei în Lumea Veche să fie cu prisosință compensate. Ascendența Ei spirituală se extinde peste țări vaste, ce se întind din câmpiile lui Missouri [356]la Capul Horn,[357] țări care peste vreun veac vor avea, după toate probabilitățile, o populație tot așa de numeroasă ca aceea a Europei actuale. Credincioșii aflați în comuniunea Ei sunt pe puțin 150 de milioane și ar fi greu de dovedit că toate celelalte confesiuni creștine reunite s-ar ridica la mai mult de 120 de milioane. Și nu există nici un semn care să ne indice că sfârșitul îndelungatei sale stăpâniri ar fi pe aproape.
      Ea a asistat la nașterea tuturor stăpânirilor lumești, ca și a tuturor așezămintelor bisericești existente azi în lume; și noi nu avem nici o dovadă că nu ar fi, tot Ea, sortită să vadă și sfârșitul tuturor acestora. Ea a fost mare și respectată înainte ca Saxonii să fi descins și să se fi instalat în Britania, înainte ca Francii să fi trecut Rinul, pe când elocința grecească mai era încă în plină înflorire în Antiohia și pe când în templul din Mecca se mai adorau idolii.
      Și s-ar putea ca ea să mai existe, cu o vigoare deloc micșorată, și atunci când vreun turist pribeag din Noua Zeelandă, în mijlocul unei vaste pustietăți, va încerca să-și găsească cea mai convenabilă poziție pe o frântură năruită a arcului Podului Londrei, [358] spre a face o schiță a ruinelor Catedralei St. Paul.”[359]
      La un atare elogiu, orice comentariu este de prisos.

Capitolul XXII. Omul și sfântul

I. OM ÎNAINTE DE TOATE
l) „Ce om, ce om este acesta!”; 2) Curaj și lealitate; 3) Evanghelia și Nietzsche; 4) Răbdare și muncă de titan; 5) Spre sublim; 6) Bunătate fără servilism și demnitatea fără îngâmfare.
II. DESPRE CEI CE NU-I POT ÎNŢELEGE PE SFINŢI ȘI DESPRE SENSUL ASCEZEI
7) Agitații moderni; 8) Cei ce caută Sfințenia pentru perfecțiunea sa; 9) Începătorii ce idolatrizează mijloacele; 10) Importanța purificării interioare; 11) Să ne acceptăm așa cum suntem! ; 12) Stiluri de sfințenie; 13) Suflet și Spirit: baza și rolul ascezei; 14) Captarea pasiunilor în vederea spiritualizării și unificării naturii; 15) Sfințenia: adevărata comuniune cu lumea.
III. MISTERUL UMILINŢEI
16) O umilință sinceră și spontană; 17) Cea mai paradoxală dintre virtuți; 18) Umilința și personalitatea omenească; 19) Adevărul și umilința; 20) Sfinții se înșală singuri? ; 21) Justificarea teologică a umilinței; 22) Justificarea psihologică a umilinței; 23) Tragedia sufletului Sfinților; 24) „Eu i-aș putea dezamăgi”.
IV. LUMINI ÎN NOAPTEA SPIRITULUI
25) Sfințenia: capacitate de a suferi; 26) Prigoana prietenilor; 27) Infestațiile diavolești; 28) Motivele permisiunii divine; 29) Natura ororii spirituale; 30) Motivele înverșunării infernale; 31) Puterea diavolului și natura ei; 32) „Mortificările de moarte”.
V. SPRE SANCTUARUL SFINŢENIEI
33) „Sfințenia consistă, oare, numai în exterior?”; 34) Vraja lui Don Bosco: contrastele; 35) De ce unele cărți fac epocă în Creștinism? ; 36) Secretul Sfinților: profunzimea lor interioară; 37) Detașarea de sfințenie în Sfințenia însăși.

      La trecerea lui Don Bosco, sufletele sunt în sărbătoare și metropolele îmbracă haine de praznic. Roma, Genova, Milano, Paris, Barcelona îi pregătesc primiri și triumfuri negustate de alți muritori. Despre acestea și despre câte alte mari orașe nu s-ar fi putut spune ceea ce Don Cagliero îi scria lui Don Rua în 17 februarie 1880: „MARSEILLE EST BOULVERSÉE: Marsilia e dată peste cap... spre a-l vedea pe Don Bosco, a-i obține sfaturile și a-i primi binecuvântarea...”
      Cum a ajuns acest umil păstoraș din Bechis, orfan și prigonit mereu de toți și de toate, să deranjeze lumea din mediocritatea și necredința ei cu prezența sa și să o subjuge?
      Căci ceea ce a făcut el depășește în mod vădit fruntariile obișnuite ale unei simple „personalități omenești”, spre a utiliza un termen la modă în psihologia contemporană.
      Don Bosco împânzește și cucerește cu operele sale Continentele, se joacă cu legile naturii, citește viitorul și conștiințele, e mereu avangarda inovațiilor fericite și a progresului tehnic sau pedagogic, răpește pretutindeni sufletele tinerilor și forțează suav, dar irezistibil, simpatia tuturor celor ce ajung să-l cunoască aievea.
      Cum a ajuns acest om al durerilor, sfârșit de boli și de oboseală, să dea tuturor cea mai curată și neasemuită bucurie?
      În ce fel, orfanul de odinioară, a devenit părintele iubit a zeci și sute de orfani și tineri oropsiți?
      Și neavând nimic, prin ce mister a reușit el să dureze clădiri și să înfăptuiască opere ce sfidează, cu costul și proporțiile lor, toate prevederile prudenței și ale finanțelor omenești?
      Acestea - și alte asemenea întrebări - se ivesc spontan pentru cine ne-a urmărit până aici, și dorul de a pătrunde în adevărata intimitate și ultima taină a acestui suflet ne obsedează stăruitor.
      După ce am contemplat jocul izolat al razelor irizate prin prisma diferitelor capitole, - tot atâtea aspecte sintetice alese de noi ca părându-ni-se mai caracteristice acestei vieți viguros polivalente -, e de acum timpul să ne oprim la focarul însuși din care au pornit, la acel briliant de o unică strălucire care a fost viața interioară a Sfântului nostru.
      Or, pentru a o spune altfel, după ce am văzut razele ce răzbat până în bezna mediocrității noastre prin diferitele vitalii ale acestei imense Catedrale a sufletului Sfântului, e de acum stringentă nevoia de a căuta să pătrundem sau, cel puțin, să încercăm să aruncăm o privire în Sanctuarul însuși.

I. Om înainte de toate

1) „Ce om, ce om este acesta!”

      După toate cele expuse, ar fi de prisos a mai preciza că o impresie de profund umanism se desprinde din viața lui Don Bosco. „Într-o zi - povestește Don Francesia Dalmazzo - venind să-l cerceteze un comerciant putred de bogat, dar necredincios, și care venise din pură curiozitate, l-am văzut apoi ieșind cu totul uluit și l-am auzit exclamând de trei sau patru ori în șir: «Che uomo, che uomo é questo» (Ce om, ce om este acesta!) și, întrebându-l eu ce i-a spus, mi-a răspuns că a auzit lucruri așa de frumoase, ce nu le-a auzit din partea altor preoți și că, luându-și rămas bun, îi spusese aceste cuvinte:
      «Să avem grijă ca într-o zi, dumneavoastră cu banii, iar eu cu sărăcia mea, să ne putem regăsi sus în Cer!”
      „Ce om, ce om este acesta!”e o exclamare spontană pe care orice inimă sinceră și leală trebuie s-o aibă în fața acestei vieți. Sfântul ne-ar putea adresa, tuturor și fiecăruia, celebra apostrofă paulină din cap. XI al celei de a II-a epistolă către Corintieni: „Evrei sunt? Și eu. Izraeliți sunt? Și eu. Urmași ai lui Avram sunt? Și eu. Slujitori ai lui Hristos sunt? Ca un neînțelept grăiesc, mai presus sunt eu...”
      Literați sunteți? Și eu - ar fi putut spune și Don Bosco contemporanilor săi. Educatori sunteți? Și eu. Oameni de cultură sunteți? Și eu. El era pentru toți de toate: prunc cu pruncii, meseriaș cu meseriașii, școlar cu școlarii și, rând pe rând, bucătar și ospătar, acrobat și scamator, fierar și tâmplar, croitor și pantofar, tipograf și fabricant de hârtie, arhitect cu arhitecții, istoric cu istoricii, savant cu savanții, autoritate cu autoritățile, demn cu miniștrii, regesc cu regii.
      Ce sunteți voi, contemporanii mei - ar fi putut el spune - ce eu să nu fiu? Oameni sunteți? Și eu. Slujitori ai Societății și ai lui Hristos sunteți? Ca un neînțelept grăiesc, mai mult sunt eu...
      Dar înainte de a fi ceea ce este mai mult și de a excela în ordinea harului, Don Bosco a excelat în ordinea firii. Căci, înainte de a fi sfânt, trebuie să fii cel puțin creștin; și, înainte de a fi creștin, trebuie să fii cel puțin OM!
      Or, Don Bosco a fost om înainte de toate, un chip ideal și desăvârșit de om, încât chiar și abstracție făcând de la toate darurile lui suprafirești, până și numai ca om, e o încântare a-l cunoaște. Și ne place să insistăm asupra valorilor umane pe care Sfințenia le implică, pentru că - așa cum o arată și viața lui Don Bosco - Sfințenia nu împiedică punerea în valoare a talentelor și calităților naturale, ci, dimpotrivă, o cere și o presupune. Dumnezeu nu de aceea ne-a dat o harfă, pentru a-i rupe corzile și a face din ea un monocord schilod - comparație a lui Maréchal - ci pentru a face să vibreze toate facultățile și talentele noastre în armonia învăluitoare a unei vieți pline.
      A mai insista asupra rarelor sale calități firești e de acum superfluu. Numai în momente de excepțională bună dispoziție și vigoare Natura e atât de darnică cu fiii lui Adam.
      Însă nu acesta este principalul aspect al acestei vieți unice, ci felul cum posibilitățile ei latente au fost pe deplin valorificate. A fi înzestrat în mod excepțional nu e decât a avea o răspundere excepțională. Câte talente, tot atâtea și pe atât de mari responsabilități. La ce bun că ești talentat, dacă ești trândav? Căci vrednicia și meritul unei vieți nu sunt determinate de calitățile înnăscute, ci de punerea în valoare a tuturor resurselor personale, prin efortul dârz și susținut al unei voințe călite în focul adversităților devenite încet de oțel ce, însuflețite de o mare și generoasă iubire, urmăresc neabătut un mare ideal.
      E necesar să insistăm asupra acestui aspect moral, tocmai fiindcă, la noi, a trăi din expediente și compromisuri tinde să devină normă generală. Ceea ce ne izbește mai întâi în viața lui Don Bosco este tocmai activitatea sa istovitoare, martiriul muncii sale. Cât este de necesar pentru noi un astfel de exemplu! În societatea și în familiile noastre domnește o mentalitate profund viciată. Celor inteligenți li se iartă aproape orice. Și e o mare greșeală! Mai ales când supra-aprecierea inteligenței merge până acolo, încât stăruința e disprețuită, munca e desconsiderată (încă de pe băncile școlii cei sârguincioși sunt taxați drept „tocilari” și ironizați), iar trăirea din învârteli și șmecherii, fără efort, e idealizată.
      La Sfinți în schimb, munca și activitatea lor externă a fost precedată, pregătită și coroborată de un tenace efort de autodisciplinare și strunire lăuntrică. Activitatea externă nu e decât o revărsare în afară a energiilor acumulate lăuntric.
      Iată pentru ce, corzile naturii sunt cele ce trebuie mai întâi acordate. Înainte de a fi sfânt, trebuie să fii om, OM INTEGRU!

2) Curaj și lealitate

      Or, prima condiție pentru a fi și a rămâne integru este aceea de a avea un curaj deosebit în această lume unde lașitatea și compromisul sunt legea. Numai așa se poate merge împotriva curentului. Și niciodată nu se va putea sublinia îndeajuns importanța primordială a curajului de a fi om.
      Și când te gândești că sunt atâtea paiațe ce vreau să facă pe creștinii, ba chiar pe evlavioșii, iar ei nu sunt nici măcar curajoși! Vor să fie sfinți și, lipsindu-le baza dintâi, curajul, ei nu sunt nici măcar oameni! Pe viața lor, pe faptele lor, pe mormântul lor s-ar putea scrie aceste cuvinte: „LOR LE-A FOST TEAMĂ DE VIAŢĂ”, (după expresia lui Henri Bordeaux). Teamă de a-și urma propriile convingeri, teamă de riscuri, teamă de încurcături, teamă de a-și mărturisi credința, teamă de frunză, teamă de iarbă; omisiuni, dezertări, tranzacții lașe, compromisuri, servilism degradant și oportunism constituiesc însăși chintesența vieții și crezului lor.
      Și astfel de fricoși se mai și cred creștini, ba uneori chiar sfinți, în timp ce drumul lor duce în mod sigur la eterna osândă. La nevoie, îl trădează și pe Dumnezeu, și în primul rând pe El, și apoi mai au și cutezanța de a i-o arunca sfruntat în față, că „ei au făcut-o cu cea mai bună intenție!”. După ce au trișat pe toată lumea și pe sine, ei sunt convinși că-L vor înșela și pe Dumnezeu, uitând că Dumnezeu nu se lasă batjocorit: Deus non irridetur.[360]
      Ei se mint pe sine și ar vrea să-L mintă și pe Hristos, deși El le-a spus-o limpede: „Cine va vrea să-și mântuiască viața, pierde-o-va, iar cine-și va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va mântui... cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele mele înaintea oamenilor, și Fiul Omului se va rușina de el cândva veni în mărirea Tatălui...”[361]
      Iar în Apocalips, când se schițează contrastul final dintre eterna fericire a drepților și chinul osândiților, știți cu cine începe enumerarea celor mișei? Cu cei mai detestați dintre toți, atât de Dumnezeu cât și de diavol: cu cei fricoși![362] Fricoșii sunt mai urgisiți și mai răi chiar decât idolatrii, ucigașii și desfrânații și îi pune alături de necredincioși, dar având totuși fricoșii prioritatea: „Iar partea fricoșilor și necredincioșilor și desfrânaților și ucigașilor și închinătorilor la idoli și a întregului soi de mincinoși este în iezerul ce arde cu foc și pucioasă, care este moartea a doua.[363] Iar în capitolul final, Apocalipsul își încheie sumbrul tablou cu „toți cei ce iubesc și lucrează minciună”, cei ce, din frica și fuga de riscurile vremelnice, își atrag eterna osândă.[364]
      După o astfel de insistență divină, orice înfierare a fricii și lașității este de prisos și orice preamărire adusă curajului și fidelității desăvârșite ce duce la martiriu e sub nivelul cuvenit.
      Iată pentru ce martirii și sfinții sunt înainte de toate suflete leale. Însă, înainte de a fi leali cu Dumnezeu și cu ceilalți, ei au avut curajul de a fi leali cu ei înșiși, de a se privi în față.
      De aceea LEALITATEA - care nu este decât un aspect al curajului - e o caracteristică fundamentală a tuturor candidaților la Sfințenie. Sfinții sunt atât de rari nu fiindcă Dumnezeu și-ar limita harurile sale numai la câțiva, ci fiindcă sunt atât de rari oamenii integri. Nu Dumnezeu e zgârcit în a arunca pe pământ sămânța sfințeniei, ci generațiile omenești, în a-i oferi terenul necesar încolțirii și creșterii sale - sufletele leale. Atâta timp cât păcatul tău e doar împotriva anumitor orânduiri pozitive ale lui Dumnezeu, nu e totul pierdut. Tu nu ești pierdut decât atunci când începi să te minți pe tine însuți și nu mai ai curajul să fi leal nici cu tine însuți. Marii păcătoși convertiți, ca un Saul sau Augustin, au rămas, în ciuda tuturor rătăcirilor lor, leali cu ei înșiși și structural nedeformați. Ei au îmbrățișat eroarea și au militat pentru ea cu toată convingerea și au servit-o tocmai fiindcă o credeau adevăr.
      Aceasta a fost însă înainte de a-L fi cunoscut pe Hristos și a fost de ajuns ca adevărata lumină să străfulgere în bezna eroarei, pentru ca o răsturnare totală de perspective și de trăire să se întâmple. Și dacă Sfântul Augustin și-a tot amânat convertirea 22 de ani și G. K. Chesterton, 25 de ani, ei au avut cel puțin lealitatea de a recunoaște deschis că numai slăbiciunea lor a fost de vină și n-au căutat nicidecum să-și justifice eroarea botezând-o adevăr.
      E adevărat că Sfântul Petru s-a lepădat după ce 1-a cunoscut pe Hristos. Dar a fost un singur moment de necugetare și slăbiciune pe care nu și l-a scuzat și nici n-a încercat să-l justifice prin minciuna sfruntată că, în forul intern, el s-ar simți - ascultați neamuri și vă mirați! - tot ca înainte și că în conștiința sa (așa simte el!) pe Hristos totuși el nu 1-a trădat! El n-a pretins niciodată că lepădarea sa de Hristos ar fi fost o simplă „formalitate externă” cum se disculpau unii în 1948. Nu, Simon Petru era om integru și răspunsul său a fost mai nobil și singurul leal: „ieșind afară, a plâns cu amar”[365]. El a plâns toată viața și și-a ispășit îndelung o lepădare de o clipă. Și-a spălat conștiința în căință și în lacrimi și apoi în propriul sânge. Pescarul galilean a fost bărbat și nu o paiață care să se ascundă laș în spatele unor distincții ipocrite, stigmatizate inapelabil de Dreptul Judecător: „Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri.”[366]
      Iar biografia Sfântul Pavel e încă și mai revelatorie. De câte ori nu ne-am oprit cu încântare asupra episodului convertirii lui Saul, episod ce a schimbat istoria Creștinismului și, prin el, a lumii.
      Sunt mulți păcătoși, dar prea puțini au sufletul leal al lui Saul, de a-și recunoaște greșeala și de a li sinceri cu ei înșiși. Fiecare suflet își are drumul său spre Damasc și pe fiecare, la o răspântie a vieții, îl așteaptă Hristos, oferindu-i, ca și lui Saul, iertarea și iubirea Sa. (Să nu fie oare tocmai acesta principalul cap de acuzare al oricărui osândit: i s-a oferit cu prisosință să fie altfel, dar el n-a voit?).
      „Cine ești Tu, Doamne?” este cea dintâi și absolut legitima întrebare a lui Saul, când îl întâlnește pe Hristos.
      „DOAMNE, CE VREI SĂ FAC?” este cea de a doua, presupunând recunoașterea fără șovăire a rătăcirii de până aici, și e expresia sublimă a unei totale disponibilități în fața Adevărului, iubit și dinainte acceptat fără vreo reținere. Saul este un leal, un suflet mare ce nu se târguiește, nu se oprește la compromisuri și nici nu se poticnește de vreun: „Dar ce vor spune vechii mei partizani și prieteni?”
      ADEVĂRUL nu are partizani, ci numai cinstitori; el nu are o tabără, ci un cult și un spirit, - Spiritul Adevărului. Pe când partizanii duc cu ei în activitatea lor tot balastul propriilor patimi (nu este acesta motivul principal pentru care atâtea cauze bune sunt iremediabil compromise?), a trăi în cultul Adevărului impune o desăvârșită și exigentă armonizare a propriei vieți cu Adevărul însuși. Iată pentru ce Sfinții nu sunt „partizanii” Adevărului, ci mult mai bine: sunt întruchiparea vie a Adevărului însuși, sunt martorii și cinstitorii lui. Cultul acesta ei îl încep în ei înșiși: sunt suflete leale. Aceasta explică în ce fel și de ce toți Sfinții sunt totdeauna aleși numai dintre cei leali, deși nu toți oamenii de caracter sunt și ajung sfinți.

3) Evanghelia și Nietzsche

      Această lealitate este, oare, aceea care l-a făcut pe tânărul Bosco să se scârbească de banchetul la care a fost nevoit să ia parte în chiar ziua înveșmântării sale de cleric: „Când am văzut... (anumite fețe bisericești) făcând pe bufonii... m-a cuprins o scârbă și mi s-a făcut silă până și de chemarea mea... De aș ști că aș ajunge așa... aș arunca pentru totdeauna haina aceasta și aș rămâne simplu mirean...”[367]
      E aceeași sinceritate care-l va face să-și zdrobească mai curând propria violină decât să se lase abătut de la chemarea sa;[368] care-l va face să se lase etichetat drept nebun, mai curând decât să-și părăsească misiunea de salvator al tineretului abandonat.
      E aceeași fidelitate față de propria conștiință și datorie care-l va face să înfrunte senin amenințările și tentativele de asasinat ale dușmanilor „Lecturilor Catolice”, mai curând decât să le sisteze.
      Un astfel de om moare, dar îndărăt nu știe da!
      Într-o duminică din ianuarie 1854, doi domni eleganți urcară scările ce duceau la camera lui Don Bosco, cerându-i să-i primească. Momentul era bine ales, curtea fiind pustie. Din fericire însă îi observase Don Cagliero pe când ei străbăteau curtea și, simțind ceva suspect, se ascunse în camera învecinată, punându-se de strajă la ușa ce dădea spre camera Sfântului.
      Deși auzea că se discută însuflețit, la început nu reuși să distingă cuvintele. Tot ce putu pricepe era că Don Bosco respingea hotărât ofertele și propunerile celor doi. Discuția devenind mai aprinsă, străinii ridicară tonul și Cagliero auzi limpede:
      - La urma urmelor, ce vă interesează ce predicăm noi? Ce interese aveți dumneavoastră de a ne sta pururi împotrivă?
      - E de datoria mea – se auzi glasul lui Don Bosco – de a apăra, cu toate puterile mele, Adevărul și Religia Sfântă.
      - Va să zică refuzați să încetați cu publicarea „Lecturilor Catolice”?
      - Refuz categoric, răspunse cu energie Sfântul.
      Unul din cei doi, scoțând atunci revolverul, îl îndreaptă spre pieptul lui Don Bosco și-i zise apăsat:
      - Ori ne ascultați ori sunteți un om mort!
      - Tiri pure!, trage daca vrei, îl sfidă acesta, pivindu-l în ochi.
      În clipa următoare se auzi o puternică bubuitură în camera de alături, și cei doi tresăriră speriați.
      Ce se întâmplase? Cagliero, care se temea de un deznodământ fatal, izbise vijelios cu amândoi pumnii în ușa încuiată, ca să-i intimideze, și apoi zbură să-l cheme și să revină cu Buzzetti. Pe când să Între  în camera lui Don Bosco, cei doi, ce se credeau asediați tocmai ieșeau agitați și îngrijorați, în timp ce Don Bosco îi urma liniștit cu bereta în mână și salutându-i curtenitor.
      De altfel tot capitolul XII (Neobositul pionier al presei bune) nu este oare o mărturisire vie a curajului neobișnuit al lui Don Bosco?
      Același curaj și lealitate față de datoria înțeleasă în sensul ei eroic dovedește și în perioada vestitei ciume din Torino, în 1854, când în afară se istovea în serviciul ciumaților, iar lăuntric se oferise lui Dumnezeu ca victimă în locul băieților săi, pentru ca aceștia să fie cruțați.
      Același curaj în fața generalului Curții regale ce voia să-i impună „retractarea” amenințărilor Cerului privitoare la familia regală încercând chiar să-și scoată sabia.[369]
      Curajul său nu era însă unul nietzschean, de o brutalitate prusacă, propovăduit în numele crezului în Supraom, - crez ce, în paranteză fie spus, nu l-a împiedicat pe „supraomul” Nietzsche să se refugieze din fața unei vaci înfuriate cățărându-se pe un gard...[370] -, ci era curajul blând al Evangheliei și tăria Spiritului Sfânt ce au biruit toate prigonirile, prigoniri ce nu se reînnoiesc în șirul veacurilor decât pentru a jalona cu glorie marșul de lumină și triumf al Bisericii Martirilor și Sfinților.
      În momentele grele, ca și în zilele de rând, curajul și stăpânirea de sine ale lui Don Bosco erau statornic aceleași.
      Iosif Borossio, auzind chiar de la on Bosco jignirile ce le suferise din partea unui băiat recalcitrant, tremura de indignare, fiind gata să-i administreze cea mai severă corecție și răzbunare.
      - Tu vrei să-l răzbuni pe Don Bosco, nu-i așa? Și te înțeleg. Răzbunarea s-o facem însă împreună, bine?
      - Sigur că da, răspunse Brossio care și-l închipuise deja pe respectivul picat în mâinile sale vânjoase și administrându-i o mamă de bătaie, ca unuia ce-l jignise chiar pe Don Bosco. „Mânia ce mă stăpânea în acele momente nu mă lăsă să văd - scrie el - că răzbunarea lui Don Bosco consta în iertare și în a se ruga pentru el.
      Și într-adevăr, el mă invită să facem împreună o rugăciune; dar eu sunt convins că Don Bosco se ruga și pentru mine, fiindcă am simțit schimbându-mi-se complet dispozițiile într-o clipă, și ciuda față de acel băiat se preschimbă într-o asemenea iubire, încât, dacă ar fi fost de față, l-aș fi îmbrățișat chiar.
      Sfârșită rugăciunea, eu i-am povestit lui Don Bosco cum mi se schimbaseră dintr-o dată gândurile, iar el îmi răspunse:
      - Dat fiind că răzbunarea unui adevărat catolic e iertarea și rugăciunea pentru persoanele ce ne-au jignit, fiindcă tu te-ai rugat pentru acest coleg, iată motivul pentru care ești tu atât de mulțumit. Dacă totdeauna vei face așa, vei avea o viață fericită.”
      - Să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei - spunea Don Bosco celor patru băieți ai săi ce-i salvaseră viața din mâna atentatorilor din casa Sardi,[371] și le ceru să nu spună nimănui nimic, deși aceștia îi zdrobiseră degetul mare de la mâna stângă, cu care ținuse scaunul spre a-și ocroti capul.
      Gestul acesta rămâne nobil, și iertarea Evangheliei sublimă, orice ar trâmbița Nietzsche, căci Hristos, spre a-și autentifica învățătura blândeții, n-a ezitat să se lase înălțat pe cruce, pentru a-i ierta de acolo până și pe propriii săi călăi: „Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac...”. Crezând într-o blândețe astfel dovedită și propovăduită, ai absoluta certitudine că așa nu te poți nicicum înșela.
      În schimb, autorul lui „Der Antichristus” și profetul forței își propovăduiește violența, dar în loc de a o face de pe cruce, el o face din vârful unui gard...
      Oricum Nietzsche, sărmanul Nietzsche - nu teoreticianul, ci omul - ne este totuși drag îndeosebi pentru un alt gest al său, cu vreo 12 ani înainte de a muri, săvârșit la Torino în ultimele zile ale lui decembrie 1888. Rătăcind pe una din străzile în urcuș, dădu peste un căruțaș ce-și biciuia cu barbarie dobitocul istovit, care nu mai reușea să tragă la deal. Nietzsche, zguduit de plâns, se aruncă atunci la gâtul calului chinuit, cuprinzându-l și sărutându-l.[372] Gest, credem, mai revelator pentru adevăratul fond sufletesc al cețosului nordic decât toate labilele și gratuitele sale teorii.
      Blândețea creștină nu e slăbiciune, ci calmul desăvârșit al unei forțe atât de sigure de sine și de victoria finală a binelui și a virtuții, încât poate aștepta acest triumf fără să se tulbure. Curajul Sfinților nu e scânteia unui foc de patimi, ci e vigoarea liniștită a unei Atotputernicii, a celei divine care-i stă drept strajă.
      De aceea, în orice împrejurări, Don Bosco știa să-și păstreze calmul, dovedindu-se imperturbabil până și în fața celor mai mari dificultăți și urmărindu-și ținta cu suplețe, dar și cu dârzenie.
      El își putea permite să fie dârz și în fața împotrivirilor externe, tocmai fiindcă fusese dârz și inflexibil mai întâi cu sine.
      „În tot timpul acestor patruzeci de ani - scria în 1882 Teol. Biginelli în periodicul ATENEO - de când Don Bosco se străduiește să îndrume pe calea cea bună tineretul, nici nu se poate spune în cuvinte prin câte furtuni și încercări a trebuit mereu să treacă. Luptele, opozițiile înfruntate, protestele publice sau particulare până și din partea Autorităților, nu au fost puține. Dimpotrivă, în anumite momente, s-ar fi părut chiar că însuși numele lui Don Bosco ar fi pe cale de a eclipsa.
      Adevărul este însă că furtunile au trecut, și Providența s-a servit în mod vizibil de el pentru promovarea binelui... Deși dotat de la natură cu un temperament iute și vioi, el este, cu toate acestea, de un calm de nealterat, și prea puțini știu să se stăpânească pe sine în aceeași măsură ca el în clipele cele mai grele ale vieții.”
      Felul său de a vorbi era senin, blând, cu un accent de suavă gravitate, oglindind și revelând perfecta liniște și cristalizarea sa interioară. E principala caracteristică ce l-a frapat pe tânărul preot Achille Ratti care, în 1883, se bucurase de găzduirea lui Don Bosco la Torino. Ajuns mai târziu Nunțiu Apostolic în Polonia, el mărturisea confidențial lui Don Pietro Tirone (inspector salezian) că de la Don Bosco învățase îndeosebi un lucru: CALMUL CEL MAI DESĂVÂRȘIT PÂNĂ ȘI ÎN DIFICULTĂŢILE CELE MAI MARI. Iar Pius XI, devenit Papă, atrăgea cu o vădită preferință atenția asupra acestei trăsături a caracterului său:
      „Oh, Don Bosco! Noi l-am cunoscut; ce calm, CE CALM! ERA ÎNTR-ADEVĂR UN OM DE CONDUCERE!”
      Știa conduce pe alții, fiindcă mai întâi se condusese și stăpânise pe sine. Secretul calmului său este tocmai această perfectă pacificare interioară, dobândită printr-o perfectă stăpânire de sine, ce e cu atât mai meritorie, cu cât din fire el era numai foc:
      „Don Bosco - spunea Don Rua, depunând mărturie în Procesele Apostolice - era un caracter de foc, așa cum eu și mulți alții, împreună cu mine, am avut prilejul să constatăm; căci, în diferite împrejurări, ne-am dat seama cât rău trebuia să-și facă pentru a-și reprima pornirile de mânie pricinuite de contrarietățile ce i se întâmplau.
      Or, dacă era așa la vârsta sa înaintată, aceasta ne face să credem că în tinerețe temperamentul său era încă și mai aprins. Atât doar că imitându-l pe Sf. Francisc de Sales, cunoscându-și această înclinare, veghea încontinuu asupra sa, încât reușise să-și păstreze totdeauna calmul și să fie un MODEL de răbdare, de blândețe și de suavitate.”
      După Sfântul Toma de Aquino, dă o mai mare dovadă de tărie cel ce deprinde răbdarea rămânând calm din motive superioare, mai ales dacă singur și-ar putea revendica onoarea și drepturile lezate, decât cel ce trece la contraofensivă și răspunde forței prin forță, și injuriilor, prin injurii.
      „L-am văzut uneori provocat - scrie Don Rua - cu cuvinte injurioase, fără să se lase câtuși de puțin tulburat în atitudinea sa obișnuită de răbdare și blândețe. Așa s-a întâmplat cu parohul de la Sfântul Iosif din Marsilia care, după ce-l copleșise într-o zi de ocări, admirându-i blândețea sa de nezdruncinat, se reîntoarse a doua zi pentru a-i cere scuze, devenind unul din cei mai credincioși prieteni și binefăcători ai săi; și după moartea sa, vru să fie primul dintre personajele din Franța ce veneau să-i venereze mormântul.[373]

4) Răbdare și muncă de titan

      Don Bosco chiar avea nevoie de toată această răbdare, dat fiind că interminabilele sale ocupații și conducerea institutelor sale de băieți ar fi exasperat uneori până și îndelungata răbdare a lui Iov, cum o spune Iosif Reano, un fost elev de-al său:
      „Într-o dimineață - scrie acesta - Don Bosco avea niște afaceri foarte urgente afară din Torino și-mi zise: Vino, însoțește-mă la gara Porta Nuova, căci Sfânta Liturghie o voi celebra odată ajuns acolo; dar nici n-am ieșit bine din cameră, iată un cleric ce avea să-i spună două cuvinte la ureche. Pe scări, iată-1 pe Perruccati care simțea aceeași nevoie; în josul treptelor, iată-1 pe Molino ce-1 opri pentru același motiv, iar pe coridor, alți 3-4 ce-1 așteptau: Lassagna, Jarach, Cerino, Cerruti etc. În sfârșit, ne îndreptarăm spre poartă, când iată un altul ce-i alerga din urmă: era Rovetti. Ce-i drept era și ultimul, dar și pe Iov l-ar fi făcut să-și piardă răbdarea.
      Când am ajuns la gară, garnitura era deja plecată. Liniștit, Don Bosco merse să celebreze în Biserica San Carlo și plecă mai târziu cu un alt tren.”
      Cel mai frumos gest din partea aprigului Napoleon I, nu este, oare, tot unul de răbdare? După ce dictase toată noaptea o scrisoare urgentă și de mare importanță adresată unui alt cap încoronat, tocmai când încheiaseră și se lumină de ziuă, secretarul obosit și somnoros, în loc să verse cenușa pentru a sugativa, cum se obișnuia pe atunci, turnă peste document cerneala.
      - Nu-i nimic - se stăpâni focosul împărat - vom începe din nou! Și o dictă a doua oară.
      În viața lui Don Bosco, actele de răbdare nu sunt însă doar sporadice, ci par însăși țesătura ei. Pr. Iosif Oreglia S. J., uluit de continuitatea și durata audiențelor zilnice, spune că, dacă Don Bosco n-ar fi făcut nicicând vreo altă pocăință, aceasta ar fi fost perfect suficientă pentru a-i declara virtutea drept eroică. „Căci a fost o ocupație ce 1-a oprimat toată viata, acasă, ca și pe străzile orașului” cum zice A. Amadei.[374]
      Iar după prima sa călătorie la Roma - cum scrie Don Rua - numărul străinilor ce voiau să-i vorbească creștea tot mai mult, așa încât: „audiențele sale durau - s-ar putea spune - de dimineața până seara, mai ales în ultimii treizeci de ani de viață, când numele și apostolatul său erau cunoscute peste tot. Iar când se găsea în călătorie, la întoarcere, în ciuda oboselii, își prelungea audiențele până la orele 10-11, până la miezul nopții, și când vreunul din noi îi spunea: Don Bosco, dumneavoastră aveți nevoie de odihnă, permiteți-ne să-i rugăm, pe cei ce încă mai așteaptă, să revină într-o altă zi, el ne răspundea:
      - Sărmanii, sunt ceasuri întregi de când își tot așteaptă rândul; unii din ei mai vin și de departe: cum i-aș putea trimite fără să-i fi ascultat?
      Și astfel continua, cu același calm și suavitate, să-i primească și să-i mângâie pe toți cei ce i se prezentau. L-am văzut eu însumi de mai multe ori cum, istovit și având nevoie de odihnă, cădea de somn, dar continuând totuși să-i primească, fiind de netulburat în caritatea sa.”
      Dar dacă, pentru creștinii de rând, lucrul terminat înseamnă și ziua încheiată, Sfântului îi mai rămânea partea cea mai importantă din program: rugăciunea canonică, de atâtea ori ea însăși un surplus de chin. Căci pe cei aleși pentru sfințenie, Dumnezeu nu-i cruță, ci-i purifică nemilos. E adevărat însă și aceea că Sfinții se roagă nu pentru a primi mângâieri, ci fiindcă știu că aici e izvorul vieții și tot secretul tăriei lor.
      Totul se răscumpără pe pământ, și cu atât mai vârtos Sfințenia.
      „Timp de mai bine de 40 de ani - repeta Don Berto - deși către sfârșitul vieții era bolnav și slăbit, el nu încetă totuși să asigure audiențe zilnic la tot felul de persoane.
      Dar de atâta vorbit - ne destăinuiește tot Don Berto - i se umflase gâtul: i se întâmpla uneori ca, din cauza vorbirii continue, audiențele acestea să aibă drept rezultat inflamarea gâtului și, de aceea, de abia mai vorbea, și cu ce anevoință!, iar respirația i se tăia. Capul, din cauza neîncetatei încordări în a se gândi mereu la atâtea lucruri, îl durea în așa hal, de te apuca jalea; și continua, cu toate acestea, uneori până târziu în noapte și-și întârzia și masa pentru mai multe ore.”
      Binele pe care-l făcea zilnic nici nu se poate descrie.
      „În camera aceea - scrie avocatul Carlo Bianchetti - domnea o pace de Rai.”
      Era căutat mai presus de toate pentru înțelepciunea sfaturilor sale. Omul e setos de adevăr și mai ales de adevărul asupra propriei sale vieți. Iar Sfinții sunt purtătorii luminii de Sus.
      „Se recurgea la el din toate părțile, spre a-i obține părerea și sfatul în cele mai încurcate afaceri; erau oameni din popor, intelectuali, nobili, preoți, ba chiar episcopi și cardinali care apelau la el în îndoielile lor.”
      Răspunsurile sale dovedeau o prudență deosebită și atunci - și poate mai ales atunci! - când contraziceau vederile omenești, cum o nota Don Rua. Cei ce nu i-au urmat sfatul, au avut de suportat cele mai neplăcute consecințe. Tocmai de aceea, „cea mai mare parte din lumea care recurgea la el... primea sfaturile și deciziile sale ca pe un oracol”.
      „Nicicând n-am auzit să fi avut cineva să se plângă - spunea Don Rua - de a fi greșit urmându-i sfaturile; dimpotrivă, toți erau în general extrem de încântați și mulțumeau Domnului de a le fi dat un astfel de sfetnic.”
      Câți în schimb n-au avut să se căiască amarnic fiindcă i-au nesocotit îndrumările! Don Rua dă cazuri concrete. Astfel, trei clerici de-ai săi, la un mic interval unul de altul, îi ceruseră autorizația să iasă din Congregația Saleziană, dornici de a intra într-o altă mănăstire.
      „Don Bosco căută să-i abată, asigurându-i că nu aceea era voința lui Dumnezeu asupra lor. Ei se încăpățânară, cu toate acestea, să plece, îndemnați probabil și de sfaturile altora. Or, evenimentele arătară cum venerabilul era luminat de Dumnezeu, căci unul din ei înnebuni și fu internat într-un Ospiciu, rămânând și după ce ieși aproape inutilizabil; un al doilea părăsi și el Congregația în care intrase, dar și el cu facultățile zdruncinate, și rămase apoi în clerul de mir; iar al treilea, după ce rezistase câtva timp, fu constrâns la rândul său să reintre în lume, pentru a-și păstra sănătatea.
      Tot așa se mai întâmplă și cu alții; unul vru să Între  în călugărie, împotriva sfatului lui Don Bosco, dar, peste foarte puțin timp, ieși escaladând zidul mănăstirii...”
      Deși dorea în mod legitim să-și vadă crescând numărul Salezienilor, el nu sfătuia pe nimeni la aceasta, dacă nu constata în prealabil că era într-adevăr chemat.
      „Știu despre mai mulți - spune Don Rua - pe care el îi sfătui să nu se facă Salezieni; iar dintre cei ce au fost siliți să plece din congregație, nu-mi aduc aminte de nici unul singur care să se fi plâns că ar fi fost îndrumat să Între  de către servul lui Dumnezeu; i-am auzit pomenindu-i pe alții, nu însă pe Dânsul.”
      Setea și aviditatea după lumina de Sus, iată ceea ce explică de ce erau atât de numeroși cei ce alergau după sfat la Don Bosco, supraîncărcându-i un program și așa foarte aglomerat.
      Și dacă pe lângă acest program epuizant, ce-ar fi doborât chiar și pe cel mai robust om, ar fi avut măcar o sănătate bună. Dar Sfințenia consumă toate forțele și energiile, inclusiv sănătatea, în slujba lui Dumnezeu și a sufletelor.
      „În ciuda numeroaselor sale boli care l-au pus la încercare tot timpul, el nu da niciodată îndărăt în fața multiplelor și intenselor sale ocupații - mărturisește același Don Rua - exceptând doar cazul când gravitatea bolii îl țintuia la pat. Predici și mărturisiri a unui mare număr de persoane; audiențe zilnice prelungite uneori de-a lungul întregii zile, iar în caz de călătorii, până târziu în noapte; scrierea cărților, asistarea fiilor săi și grija de a le asigura existența; înființarea și apoi susținerea unor întreprinderi tot mai mari; corespondența cu toate institutele sale și cu tot felul de persoane de toate condițiile și păturile sociale; și toate acestea fără a se plânge vreodată de necazurile și supărările sale, ba dimpotrivă, pururi vesel, încât revărsa și în ceilalți curaj și veselie cu înfățișarea sa și cu conversațiile sale ce încântau și edificau în mod plăcut... În mijlocul atâtor afaceri, el părea omul cel mai liniștit. Cu mintea pururi senină, cu inima totdeauna veselă, nicicând încurcat, ci cu sufletul înălțat la Dumnezeu, dând audiențe nu arăta niciodată grabă, ci asculta cu răbdare pe fiecare, de-ai fi spus că el n-ar fi avut altceva de făcut decât de a asculta pe respectivul cu care vorbea. Cât despre mine - încheie Don Rua - eu rămâneam uimit la culme de faptul cum de reușea el să reziste la o așa oboseală, la atâtea gânduri, și să se mențină atât de senin și atât de unit cu Dumnezeu.”
      Cuvintele ce le avea scrise cu litere mari în camera sa: „FIECARE CLIPA ESTE O COMOARĂ!” nu erau doar o lozincă, ci sinteza însăși a vieții lui istovite, dar de neobosit. „Astfel să muncim - spunea el fiilor săi - ca și când ar trebui să trăim veșnic; și astfel să trăim, ca și când ar trebui să murim în fiecare zi.”
      Or, când fiecare zi ți-o consideri ultima din viață, e logic să nu-ți mai cruți nici o oboseală și să muncești până când trupul tău nu mai e decât o zdreanță și să studiezi până la a-ți pierde lumina ochilor. E tocmai ceea ce a făcut Don Bosco.
      Dar el a știut și să transmită băieților săi aceeași râvnă de efort, aceeași străduință de a deveni oameni prin muncă. Și el reușea, fiindcă știa aprinde în sufletele tinerilor o iubire al cărei secret doar Religia, ce formează sfinții, îl deține. Era exemplul viu al lui Don Bosco, era iubirea curată aceea care electriza, pe studenți și ucenici deopotrivă, și-i făcea să se depășească.
      Pentru a nu aminti decât ceva - scria Teol. Ballesio - eu îmi mai aduc aminte de întrecerea minunată dintre elevii din clasa a III-a liceală sub dirigenția învățatului profesor Ramello. Un «nouă» la răspuns era o nenorocire: cea mai mare parte din băieți au avut totdeauna zece. În mâinile lui Don Bosco, emulația era o puternică unealtă de bine. Acesta era rostul premiilor de sfârșit de an, acesta era și rostul venirii sale în sala de studiu în fiecare duminică seara, unde se citeau notele obținute de fiecare în decursul săptămânii trecute. La un număr de peste două sute de interni, rar apărea câte un suficient și, și mai rar, un «rău», ce era primit cu o exclamație generală de dezaprobare. Dreaptă și temută pedeapsă! Marea majoritate obținea totdeauna «Optime» sau «Fere optime» (excepțional sau foarte bine). Acestei ardori, susținute de educația prin Religie, i se datora neîncetatul progres și perfecționarea atelierelor în secția meserii și laurii culeși de studenți fie la Universitate, fie la Teologie.”
      Don Bosco înțelesese perfect că numai prin aspra călire a muncii poate copilul să devină om, munca stând la baza oricărei adevărate educații. Mai mult, ea este atât de importantă, încât nici chiar Religia nu se poate dispensa de ajutorul său, ci doar o transfigurează.
      Dacă cel mai prielnic moment pentru a studia firea și adevăratul „eu” al copilului este de a-i observa manifestările la joc (cine e egoist, nedrept și trișează la joc, tot astfel va fi și în viață), în schimb, mijlocul suveran de a-l face de caracter este de a-l căli prin muncă. Jocul revelează fondul și autenticul fel de a fi al copiilor, însă numai munca le știe forma caracterul.
      Or, Don Bosco își îndemna copiii și-i însuflețea să muncească cu exemplul viu și cu cuvintele sale. Iar băieții credeau în cuvintele Sfântului, căci ei înșiși constatau cu încântare rezultatele: îl iubeau, îl admirau, îl urmau. Și, de fapt, și aveau pe cine să urmeze.
      Istoria păstrează imaginea atâtor oameni care au lăsat în urma lor opere voluminoase de înaltă erudiție și gândire.
      Don Bosco, în schimb, n-a scris pentru știință, ci pentru tineret. El a lăsat în urma lui suflete rupte din aceeași curăție, călite în focul aceleiași curate iubiri, mistuite de aceeași râvnă de muncă și de ideal: și e ceva neasemuit mai prețios.
      Dacă s-ar fi specializat într-o carieră pur intelectuală, ar fi stat alături de oricare mare gânditor al omenirii și de oricare savant al științei. El a ales, cu o nouă și mereu reînnoită nostalgie,[375] totuși un alt drum, nu fiindcă n-ar fi putut excela și în acestea, ci fiindcă misiunea de a fi apostolul tineretului era calea ce i-o trasase Dumnezeu în lume. Iar pentru Sfinți, voința LUI e totul! Și sunt ei, ei singuri, cei ce nu-și ratează viața: „Cine-și va pierde viața - cu toate aspirațiile ei până și cele mai legitime - pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va afla.”
      Dacă el a aflat-o însutit încă din lumea aceasta și dacă el a gustat triumfuri la care savanții și artiștii nici nu se pot gândi, ce să mai spunem despre ceea ce Părintele luminilor și al iubirii i-a pregătit și rezervat în veșnicie?

5) Spre sublim

      Geniul și tenacitatea de care a dat dovadă în educație le-a avut și în toate operele sale externe. Curajul, lealitatea împinsă până la riscul vieții, ardoarea și perseverența în lucrul început nu sunt decât aspecte diferite ale uneia și aceleiași tării sufletești eroice, ale unuia și aceluiași caracter de oțel. Oțelul lovit scânteiază.. Numai încercându-i rezistența poți cunoaște calitatea. Lui Don Bosco, fulgerele opozițiilor și primejdiilor îi smulg scânteieri, scânteieri de geniu (H. Bordeaux). El vede dincolo de orizontul adversarilor săi și stăruie, știind prea bine că opozițiile nu fac decât să-i consolideze propriile opere. Era mare lecția învățată de la Cel Răstignit, și Sfântul i-a rămas fidel toată viața sa.
      Nu se dădu bătut, în ciuda înverșunatei opoziții întâmpinate în achiziționarea terenului și construirea Bisericii Sfântului Ioan Evanghelistul din Torino. În pofida tuturor împotrivirilor conjurate, simultan și de pretutindeni, contra sa, în cele din urmă totuși izbuti.[376]
      Aceeași dârză tenacitate dovedi și în întemeierea familiilor sale religioase, îndeosebi a Congregației Saleziene, și în lupta dusă pentru a obține treptat recunoașterea provizorie, aprobarea vremelnică, aprobarea definitivă, mai întâi a Societății și apoi a Regulilor sale și, în sfârșit, în concesia papală a privilegiilor.[377] Mai ales obținerea privilegiilor îi dădu fir de tors.[378] Cu toată poziția unora din cei mai influenți prelați romani, în ianuarie 1884, în urma recomandărilor călduroase ale Cardinalului Alimonda, Noul Arhiepiscop de Torino, Don Bosco primi știrea îmbucurătoare a acordării privilegiilor pe când era în Franța. Îi destăinui lui Don Barberis:
      „Să sperăm că de data aceasta le vom obține, ele formând, de atâția ani, jindul gândurilor mele. Spre a reuși să ajungem la aceste privilegii, am perseverat, am încercat și reîncercat toate căile, am îndurat umiliri și refuzuri; dar nimic pe lume nu trebuie să ne înspăimânte. Se putea renunța, dar n-am voit-o. Era doar pentru Biserică și nu pentru mine; era pentru binele sufletelor; era spre a lăsa la moartea mea consolidată Congregația, care, în definitiv, aparține Bisericii. Când orice nădejde de reușită părea pierdută, aș fi putut zice: «Să le lăsăm să mai și doarmă și să se mai îngrijească și ei (Superiorii bisericești). Dar nu! Noi trebuie să facem până la sfârșit tot ceea ce depinde de noi, nelăsând nimic neîncercat. E lucru știut că, pentru a culege trandafirii, dai și peste spini; dar împreună cu spinii, culegi oricum și trandafirul!»
      De altfel, cules-a vreodată vreun sfânt roze, fără să întâlnească mai întâi spinii? Și nu Don Bosco era cel ce să facă excepție, ba dimpotrivă! întemeierea diferitelor sale institute nu e decât un tur de răbdare mereu reînnoit al unei voințe perseverente,  oricare ar fi fost violența opozițiilor de înfruntat: Amintim de cea din Faenza, oraș cu vreo 50. 000 locuitori, la circa 40 de km sud-est de Bologna, vestită pentru porțelanurile sale,[379] și pe atunci, tot pe atât, pentru anticlericalismul conducătorilor locali.
      Primii Salezieni se instalaseră aici în 1881 și avură multe de îndurat, inclusiv un atentat cu arme de foc. În 1882, Don Bosco îi vizită și decise să țină o conferință în Biserica principală, cu toată opinia contrară a „prudenților”, în ochii cărora aceasta amenința să ia proporțiile unui sfârșit al lumii.
      - Vrem - răspunse el calm - să știe toți clar despre ce este vorba și că noi nu conspirăm contra nimănui și nici n-am venit cu gânduri ascunse.
      Conferința se ținu și totul decurse perfect.
      Avântul luat de Oratoriul festiv și sporirea accelerată a influenței Salezienilor avea darul de a exaspera total pe adversari, așa încât oamenii de bine, ca măsură de prudență, prevedeau inevitabila și iminenta rechemare a Salezienilor la Torino. Dar Sfântul era de altă părere și, răspunzând canonicului Gavina ce se făcuse purtătorul de cuvânt al „prudenților”, îi scria la 17 octombrie 1883:
      „M-au îndurerat foarte mult cele aflate despre greutățile pe care le are de înfruntat opera de bine în folosul tineretului sărac și periclitat. Va trebui oare să abandonăm câmpul în mâinile inamicului? Nu, niciodată! Este tocmai în marile primejdii că noi suntem mai mult datori să ne dublăm eforturile și sacrificiile!”
      Răspunsul e omul.
      Și evenimentele îi dădură câștig de cauză, căci înfloritorul Oratoriu festiv a fost, în curând, înconjurat de diferite școli profesionale mult apreciate. Opera se desăvârși nu peste mult timp prin deschiderea unui Liceu, spre care se revărsau cetele de elevi din toate părțile provinciilor Romagnei și Emiliei.
      Arhitect, scriitor sau apostol, la Torino, Roma sau la Faenza, peste tot și pretutindeni, atitudinea lui Don Bosco e constant diamantină și, în orice fel de împrejurări, el e mereu același.
      El e suplu fără a fi oportunist, e dârz fără a fi dur, e îndrăzneț fără a fi temerar, e perseverent fără a fi sectar și tenace fără a deveni obstinat. Voința lui rămâne mereu de diamant, deși el poartă în el toată gingășia și duioșia unei inimi de om, de om în cel mai plenar înțeles al cuvântului. El își știa urma avântul inimii sale, fără însă a zdrobi în cale binele din inimile altora. Voința sa a atins un grad de tărie eroică, dar a depășit eroismul însuși prin sublim.
      Tăria cuiva în a-și apăra drepturile sau interesele poate fi aparent eroică, și nu mai puțin, dar el ca om să nu fie, în fond, decât un tiran în pretinsul său eroism, eroism de o cruzime barbară. Năvălitorii barbari își aveau și ei „vitejia” lor cruntă, „eroismul lor”, dar care nu avea nimic sublim.
      „Sublimul - cum spune Lacordaire - este avântul, profunzimea și simplicitatea turnate într-o bucată.”[380]
      Sublimul e ceva superior în ordine frumosului, mai ales frumosului moral și intelectual.
      Dacă frumosul simplu e strălucirea unității în diversitatea și armonia splendidă a unor elemente disparate, SUBLIMUL e îmbinarea măiastră a unor elemente antagonice în unitatea unei armonii de o surprinzătoare și neașteptată măreție.
      Sublimul uluiește, te înfioară și te zguduie. Sublimul e paradoxalul devenito splendidă, de necrezut și totuși imediată realitate. Povara mediocrității din noi nici nu mai are timp să intervină și să protesteze, ci-și simte respirația tăiată și pământul fugindu-i de sub picioare. Admiri uluit, te vezi ridicat dintr-o dată în înălțimi de slavă și taci îngrozit. A mai obiecta ceva e de prisos: SUBLIMUL ÎȘI ARE ÎN SINE PROPRIA SA JUSTIFICARE, de o evidență atât de izbitoare, de o profunzime atât de insondabilă și de o maiestate atât de simplă, încât tăcerea înfiorată e singurul răspuns.
      Un CARACTER e sublim atunci când, angajându-se în serviciul unei mari cauze, îmbină, în aceeași unitate de trăire, o inteligență excepțională cu o bunătate de inimă superioară și cu o voință curajoasă și dârză ca oțelul.
      „Cei mai însemnați oameni - zice același Lacordaire - au fost sublimi în viața lor de patru sau de cinci ori.”[381] Doar în viața lui Isus Hristos sublimul e realizat desăvârșit și permanent, așa cum o arată tot Lacordaire.[382] Iar Sfinții se apropie de aceeași reușită pe măsura sfințeniei lor, adică a contopirii cu Hristos.
      De asemenea este necesar să ne oprim puțin asupra bunătății inimii Sfântului nostru, aspect asupra căruia nu ne-am oprit încă îndeajuns.

6) Bunătate fără servilism și demnitate fără îngâmfare

      Înainte de a fi Sfânt, el a fost un om de inimă, un om pe a cărui bunătate se putea conta fără teama de posibile surprize, un om a cărui bunătate se vădește și înflorește în generozitate practică și întreprinzătoare.
      Încă de mic copil, această caracteristică era remarcabilă, iar ascendentul asupra tinerilor se datora, în mare parte, aceleiași bunătăți.
      Sunt apoi în viață unele incidente mai revelatorii ale fondului intim decât volume întregi de confesiuni. Unul dintre acestea a fost generozitatea spontană și dezinteresul superior dovedit cu prilejul ajutorării lui Ioan Calosso zis Brina,[383] în acel miez de noapte rece, când el se înglodase în noroi cu cal cu tot.
      Dar bunătatea sa se dezvăluie îndeosebi ca preot și apostol. Amabilitatea sa devenise proverbială; iar amabilitatea nu e decât bunătate ce iradiază. Toți îl adorau, îl căutau, inclusiv... evreii!
      „Într-o zi - povestește Ioan Bisio - îmi amintesc că l-am condus la Don Bosco pe un evreu de vreo cincizeci de ani, ce-și manifestase dorința de a-l cunoaște și el. Ce s-o fi petrecut între ei, eu unul nu știu; dar acel evreu, ieșind din Oratoriu, îmi zise că, dacă în fiecare oraș ar fi câte un Don Bosco, toată lumea s-ar converti!
      Am mai aflat și de la parohul din satul meu natal - spune Ioan Bisio - că un rabin din Alessandria îi spusese: «Am fost de două ori să-l vizitez pe Don Bosco, dar a treia oară nu mă mai duc, căci aș fi silit să rămân lângă el». Atât erau de gingașe și convingătoare cuvintele pe care le adresa celor ce i se apropiau! Aceasta explică de ce tinerii îi erau atât de apropiați și de ce știa să-i facă atât de buni.”[384]
      Dar și amabilitatea își are riscurile ei. Scriind unei persoane pentru o ofertă de 2. 500 de lire pe care aceasta i-o trimisese drept recunoștință pentru un har obținut, Don Bosco îi mulțumea și-i promitea rugăciuni ulterioare. Doamna, mirată de atâta bunătate, îi trimite o a doua ofertă de 3. 000 de lire. Don Bosco îi mulțumi din nou vorbindu-i 4 despre Rai, și, drept răspuns, primește o a treia ofertă de 10. 000 de lire!
      - Acum sunt încurcat, zise Sfântul: dacă-i răspund, mi-e teamă de o a patra ofertă pe care nu o vreau; dacă nu, e o lipsă de bunăcuviință... nici nu știu ce să fac.
      Uneori și sfinții își au incertitudinile lor, tocmai datorită sfințeniei și bunătății pe care aceasta o implică...
      Mereu inventivă, bunătatea inimii sale știa să îmbrace cele mai gingașe și profund omenești înfățișări, îndeosebi cu băieții și colaboratorii săi sau cu cooperatorii salezieni. O binefăcătoare, ce-și dorea păsări cântătoare pentru a-și distra copilașii, se trezi într-o bună zi cu o colivie cu păsărelele râvnite, sosite de la Oratoriu.
      Când primea trufandale de grădină și fructe sau păsări de curte, vreo sticlă de specialitate sau vreun vânat, el mulțumea cu efuziune donatorilor, dar cadourile mai alese sfârșeau totdeauna pe masa unuia sau altuia dintre principalii săi binefăcători. Evenimentele fericite ori triste, aniversările sau comemorările mai însemnate ale familiilor binefăcătorilor erau un nelipsit prilej, pentru Don Bosco, de a le arăta că le împărtășește sentimentele.[385]
      Iar față de băieții săi, bunătatea aceasta lua aspecte aproape materne. Bucuriile lor erau bucuriile sale, durerile lor erau și durerile sale. Nu se gândea decât la ei, nu trăia decât pentru ei, și fericirea sa era de a-i putea vedea virtuoși, muncitori și de caracter. În primele timpuri ale Oratoriului, bunătatea sa îl dusese până acolo, încât Don Bosco își lua în mod miraculos asupra sa bolile și durerile dragilor săi: ceea ce mamele ar dori să poată să facă și totuși nu pot putea să facă Don Bosco, datorită sfințeniei lui. „Nu e nimic, fiul meu, lasă-mi mie o parte din suferința ta”, și micul bolnav se trezea eliberat pe dată și mergea zglobiu să se joace, în timp ce Don Bosco își lua asupra sa febra, durerea de dinți sau de cap. „Acest fenomen - zice Auffray - s-a adeverit de mai bine de cincizeci de ori.”[386]
      Dar și tineretul, ce mult îl iubea!
      „El ne-ar fi dus oriunde ar fi voit - mărturisește un fost intern. Dumnezeu vorbea prin graiul său și ne înlănțuia de persoana sa.”
      Iar un altul completează:
      „Ce stranie putere mai avea el asupra noastră! Dacă ne-ar fi spus într-o zi: fiii mei, urmați-mă, ne vom coborî în fluviu, ale cărui valuri se vor despărți pentru noi ca odinioară cele ale Iordanului pentru evrei, noi l-am fi urmat fără ezitare, convinși fiind că în urma sa și noi am fi străbătut fluviul cu tălpile uscate!”
      Dar tuturor acestor calități ale Sfântului - curaj, lealitate, tenacitate, calm, bunătate - le-ar fi lipsit ceva esențial, dacă n-ar fi printre ele o supremă vrajă, simplitatea.
      Don Bosco n-a avut reveniri vanitoase asupra sa, nici nu s-a închis egoist în propria suficiență sau în vreun cult narcisic. Ce folos că ești poate un astru, dacă lumea ta e deviată de pe orbita adevărului integral? La ce bun să fii un geniu, dacă viziunea cugetării tale e una haotică și dacă viața ta rămâne un val-vârtej inexplicabil de patimi?
      Frântura de înțelepciune, de bunătate, de tărie, de perfecțiune din noi nu e decât o oglindire a înțelepciunii, a bunătății, a tăriei, a perfecțiunii Dintâi. Înțelepciunea noastră nu e un izvor prin sine luminos, ci lumina sa și-o primește, spre a o reflecta de la Lumina din Lumină. A-ți atribui ție însuți propriile perfecțiuni sau calități ca dintru tine izvorânde, a-ți pretinde și crede propria ființă identică cu Ființarea însăși și mărunta ta existență egală și substanțial identică cu existența pururi subzistentă a lui Dumnezeu, dacă nu e de-a dreptul un vis de dement, e cel puțin o sfruntată minciună, căci ce e viața ta când bolile și neajunsurile cele mai felurite o țin mereu în șah, iar moartea o răpune și o face fără de răspuns?
      Măreția omului nu constă în a-și atribui minciuna sieși, ceea ce el nu are și nu este, ci adevărata lui grandoare e în genunchi: în recunoașterea totalei sale dependențe și în adorarea Celui ce toate i le-a dăruit, fără să piardă nimic, și 1-a copleșit de măreție, fără a-și pierde nimic din Infinita Maiestuozitate.
      Iată de ce, umilința este breșa prin care adevărul etern pătrunde în existența noastră, și noi nici nu suntem noi decât prin El. Iar când umilința devine trăită, ea se vădește printr-o admirabilă simplitate. Toți oamenii pozează - sieși și altora, până și în fața propriei lor conștiințe - se străduiesc cu încăpățânare să apară așa cum nu sunt.
      Singuri sfinții se văd cu toată simplitatea, în acea totală și fericitoare dependență a lor și a toate de Dumnezeu. Dar tocmai de aceea, simplitatea sfinților e sublimă, fiindcă aduce și ascunde totdeauna în ea pe Dumnezeu însuși.
      Sfinții nu au nevoie să împrumute haine mincinoase pentru a apărea măreți; ei nu adulmecă lacomi râvnind un cult idolatric pentru eul lor, ci, uitând de sine, îl servesc pe Acela ce este Adevărul însuși. Dar uniți fiind până la identificare cu Dumnezeu, cultul dat Lui se răsfrânge în mod necesar și asupra lor, deși ei nu-l râvnesc. Care dintre geniile veacului trecut a mai gustat triumfuri ca acelea din Paris și Barcelona? Dar mai presus de succesul însuși, este desăvârșita simplitate a lui Don Bosco în mijlocul unor atari ovații sincere. Se emoționase și el, dar nu de cinstea ce i se da, ci de lucrarea devenită vizibilă a harului în acele suflete și de evidența prezenței divine ce electrizase toate acele mulțimi. Simplitatea aceasta e de-a dreptul sublimă: el nu mai era printre ei decât „OMUL LUI DUMNEZEU”, expresie în care, pentru Don Bosco, „LUI DUMNEZEU e totul, iar „omul”, nimic!
      El nu pozează a sfânt, dar nici măcar a virtuos. În proprii săi ochi el nu e decât umilul păstoraș din Bechis, de care Dumnezeu a binevoit să se servească, dar el a rămas același sărman muritor neajutorat.
      Istovit cum era, când ajunse la Barcelona, a fost silit să renunțe până și la celebrarea Sfintei Liturghii, fiindcă șubrezenia sănătății sale nu-i îngăduise să observe nici măcar ajunul euharistic, cum ne spune Don Rua:
      „El asistă la Sfânta Liturghie celebrată de mine, îndurerat că nu o putea celebra el însuși, căci trebuind să petreacă toată noaptea în tren, dată fiind starea de extenuare în care se găsea în urma bolii, el nu reușise să țină ajunul liturgic prescris.”
      Important este spiritul în care se face o acțiune (sau omisiune), iar nu lucrarea în sine. Numai când spiritul unei fapte bune e cel voit de Dumnezeu fapta este cu adevărat bună. Faptul de a posti sau de a da milostenie nu valorează nimic, dacă nu se face în spiritul voit de Evanghelie. Dacă a ajuna nu obligă decât în anumite perioade de timp, a fi blând și smerit cu inima și a te ruga neîncetat obligă, în schimb, pe toți, întotdeauna. Ajunând sau neajunând, Don Bosco este tot sfânt autentic, căci intenția sa era curată și era cel mai pur omagiu de iubire și adorare adus lui Dumnezeu. Don Bosco caută binele pentru Dumnezeu, nu pentru foloasele sau laudele ce i-ar putea rezulta. Dacă la șaptezeci de ani e slab și istovit e tot spre mai marea Lui mărire. În el, Dumnezeu e totul. Iată pentru ce el poate fi simplu, fără riscul de a luneca în simplism, și poate fi umil, cu toată demnitatea.
      E simplu cu sine și simplu cu ceilalți luându-i așa cum sunt și înțelegându-i pe toți. Celor ce-i cer să-l fotografieze sau picteze, le face pe voie, fără a-și lăsa știrbită întru nimic smerenia inimii.
      Mic cu cei mici, el știe să fie aristocrat până la distincție cu aristocrații. E de altfel un lucru pe care l-au remarcat în permanență toți biografii sfinților: Virtutea autentică conferă posesorului ei o distincție rară. Nu rămăsese uimit, înaintea Sfântului Vincențiu de Paoli, unul din nobilii Curții, pentru distincția atitudinii și manierelor sale? Iar un lord englez, în pelerinaj la Ars, nu spunea entuziasmat, despre Sfântul Ioan Vianney, că e cel mai distins gentleman din câți a cunoscut vreodată?
      Despre Don Bosco, o autoritate tot atât de competentă, Contesa de Viry (moștenitoarea conților Calori de Vignole), scria textual:
      „El venea în fiecare an să petreacă câteva zile de vacanță la mama mea. Celebra Sfânta Liturghie cu o pietate îngerească; dar pe urmă lua parte în mod gentil la jocurile copiilor și lua masa cu familia, știindu-se comporta atât la masă, cât și în salon, ca o persoană fină și distinsă. Trebuie să ai un tact deosebit și o inteligență rară, pentru a te ști comporta într-o lume și într-o societate în care nu ești născut; mediocritatea izbutește numai cu mare anevoință și dă mereu impresia de a face un mare efort.”
      Fără a le fi principala calitate, nici această distincție a manierelor nu le lipsește sfinților. Însă la ei, ea are o vrajă deosebită, o frăgezime și o profunzime ce te încântă, tocmai fiindcă ea e atât de spontană și simplă. La sfinți, ea nici nu este altceva decât cea mai curată, mai delicată și mai adâncă iubire față de aproapele său intrată în reflexe. E un omagiu adus aproapelui, dar în numele lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu și cu o perfecțiune dumnezeiască, și de aceea o mică atențiune din partea sfinților te înnobilează și te stimulează lăuntric, mai puternic decât toate adulațiile de salon și complimentele de lume împreună luate.
      În această perspectivă se înțelege mai bine atitudinea Sfinților Părinți și de ce amabilitatea sfinților față de marii zilei nu e nicicând ipocrită și nu alunecă spre servilism.
      În 4 iulie 1883 (la 34 de zile după întoarcerea sa de la Paris), Don Bosco primea o telegramă de la Contele de Paris, cerându-i să vină la Frohsdorf,[387] căci era grav bolnav. Don Bosco îi răspunse tot printr-o telegramă că nu poate veni, dar promitea rugăciuni.
      Urmă o scrisoare, căreia Don Bosco îi răspunse tot printr-o scrisoare, arătând motivele pentru care nu putea merge. Dar iată că în 13 iulie descindea la Torino Contele Du Bourg, aghiotantul Contelui de Paris, acest ultim Bourbon pretendent la tronul Franței. Cu toată istovirea sa fizică, el se decise să plece spunându-i lui Du Bourg: „Telegramei i-am răspuns cu o telegramă, scrisorii cu o scrisoare. Acum venind o persoană, trebuie să răspund și eu cu propria persoană.”
      Însă, din nefericire, la Venezia-Mestre, scăpară legătura cu expresul de Viena, ceea ce le lungi drumul cu 12 ore și ajunseră la Frohsdorf după două nopți și o zi de mers cu trenul. La castel sosiră între orele șase-șapte dimineața, în 15 iulie 1883. Don Bosco celebră liniștit, apoi își făcu mulțumita, cu toate că i se spusese că e deja așteptat. După zece minute, un camerist îl anunță din nou că Alteța sa e nerăbdător să-l vadă. înclină din cap în semn că înțelesese, dar rămase imobil în rugăciune ca și mai înainte.
      Într-un sfârșit, când lui i se păru potrivit, se ridică tacticos. „Toate se sfârșesc în astă lume - notează spiritual Contele Du Bourg - chiar și rugăciunea lui Don Bosco...”
      Oferindu-i-se un mic dejun, el îl luă în toată liniștea, și abia pe urmă se prezentă Prințului. El e umil, e adevărat, dar fără nici o slugărnicie față de marii zilei, cum ne deprinsese un anumit bizantinism degenerat, atât de departe de linia Sfinților Părinți...
      Chiar Contele Du Bourg e silit să remarce: „Don Bosco avea liniștea Cerului în suflet, în inimă, în maniere.”
      Ajuns în dormitorul bolnavului, Don Bosco se rugă și apoi îl binecuvânta. Ceea ce este sigur este faptul că, încă în aceeași zi, Prințul intra în convalescență și apoi se însănătoși. Dar solicitat fiind să se pronunțe asupra viitorului, Don Bosco îi spuse clar că el nu va domni niciodată.
      Oricum, Contele de Paris rămase încântat de cunoștință: „E un sfânt și sunt atât de fericit că l-am cunoscut - mărturisea el aghiotantului său - noi toți cei de aici nu-i ajungem până la fluierul piciorului”.
      În 24 august al anului următor, Contele de Paris murea în timpul unei vânători, în chip misterios. Du Bourg susține că ar fi fost victima unui atentat. În tot cazul, Don Bosco avusese dreptate: „el nu va domni”.[388]
      Dar faima vindecării inopinate a Contelui se răspândise repede: era doar ultimul descendent al Sf. Ludovic al IX-lea, regele Franței. De aceea, Don Bosco se crezu îndatorat să protesteze în public, și o făcu, cu ocazia unei întruniri de preoți și foști interni de-ai săi, spunând aceste cuvinte:
      „De câtva timp se repetă, ba se mai publică și în ziare, că Don Bosco face minuni. Aceasta e o eroare: Don Bosco n-a pretins niciodată, nici n-a spus vreodată, că el ar face minuni, și nici unuia dintre fiii să nu-i este îngăduit să propage această idee greșită.
      Să spunem limpede cum stau lucrurile. Don Bosco se roagă și-i face pe băieții săi să se roage pentru persoanele ce i se recomandă, cu scopul de a obține cutare favor. Și Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, de cele mai multe ori acordă harurile implorate, uneori chiar extraordinare sau miraculoase.
      Într-adevăr Don Bosco e atât de puțin amestecat în toată problema, încât prea adesea harurile sunt obținute tară ca el să știe ceva. MARIA AJUTĂTOARE: iată făcătoarea de minuni, iată pe cea care mijlocește harurile și a miracolele, prin puterea primită de la Dumnezeiescul său Fiu, Isus!
      Ea știe prea bine că sărmanul Don Bosco are nevoie de bani, pentru a putea hrăni atâtea mii de tineri săraci ce-i împovărează spatele. Ea știe că el e sărac și că, fără ajutoare materiale, el n-ar putea duce înainte operele întreprinse în folosul Religiei și al Societății...”
      Acest protest nu este decât o mărturie publică de lealitate față de Dumnezeu. Lui Don Bosco, Dumnezeu putea să-i acorde fără riscuri puterea minunilor și harurile cele mai extraordinare, căci sufletul Sfântului fiind de o lealitate perfectă, ele nu riscau să fie profanate și să devină prada unei îngâmfări oarbe, atât de comună „creștinilor”de rând.
      Don Bosco vedea prea clar, pentru a-și atribui în mod fals ceea ce era doar liberalitatea Lui. El era perfect conștient de ceea ce Dumnezeu îi acorda, dar aceasta nu-l împiedica, ci-l stimula să-L iubească mai presus de toate și să-L prețuiască mai mult decât toate Darurile Sale.
      Și tocmai fiindcă era leal, cunoscându-L pe Dumnezeu, el nu se putea mărgini la o simplă înflorire omenească și pe planul naturii personalității sale, ci, dându-și seama de șansa oferită de har, trebuia în mod consecvent să râvnească unirea, pierderea și regăsirea sa transfigurată în Dumnezeu, prin Sfințenia autentică. El nu s-a străduit să fie atât de deplin om decât pentru a putea oferi harului suprem o șansă rară de a prinde iar, printre oameni, întruchiparea desăvârșită a Sfințeniei mari. Angajându-se în această eroică și divină aventură, el nu avea de ce să se teamă de vreo surpriză uzurpatoare și catastrofală din partea naturii, care ar fi compromis și zădărnicit până și harul divin, căci, înainte de a fi sfanț, el fusese mai întâi un om de caracter.
      Iar cu cei LEALI, harul face minuni!

II. Despre cei ce nu-i pot înțelege pe sfinți și despre sensul ascezei

7) Agitații moderni

      În conștiința unora dintre cititorii noștri ar putea să mai persiste convingerea eronată că sfințenia lui Don Bosco, ca și a altor sfinți, ar fi constituită, în primul rând, din manifestările extraordinare ale harului, și supranaturalului în general, în viața lor. Neinițiați în Teologie, ei ar putea crede că structura sfințeniei ar forma-o minunile și viziunile, revelațiile și profețiile, extazele și discernământul spiritelor (cum i se spune tehnic darului de a citi inimile și conștiințele) și că apogeul sfințeniei ar fi înflorirea luxuriantă a acestor daruri charismatice sau fenomene PARAMISTICE, cum le numește cu justețe Maréchal.[389] Din punct de vedere etimologic, paramistic vrea să spună alături de Mistica propriu-zisă.
      Și totuși nimic mai greșit, chiar dacă însăși povestirea noastră ar ii prilejuit o astfel de penibilă impresie. Dacă am relatat asemenea fapte, ba chiar am insistat asupra lor, aproape de notorietate publică printre contemporanii Sfântului ori cel puțin depuse sub jurământ de persoane demne de toată încrederea și de o veridicitate de netăgăduit, am făcut-o cu același gând cu care Dumnezeu însuși a acordat aceste favoruri: ca să izbească somnolența muritorilor înecați în cele materiale și să-i acrediteze astfel pe acești trimiși ai Cerului care au fost și sunt Sfinții.
      Lumea nu crede decât ceea ce pipăie, iar Dumnezeu acordă Darurile acestea paramistice sau charismatice, spre utilitatea aproapelui, căci ele sunt menite să smulgă sufletele din toropeala lor și să autentifice totodată misiunea aleșilor săi. Insă nu ele ar constitui sfințenia, aceasta fiind de un ordin infinit superior tuturor darurilor charismatice și miracolelor, și ea poate foarte bine să fie deplină, fără suita lor. Sfințenia, în esența ei, este viața de identificare a Sfinților cu Dumnezeu: Dumnezeu trăiește și iradiază din ei, mântuindu-i și sfințindu-i și pe ceilalți.[390]
      Ceea ce este esențial la sfinți este viața lor interioară, transformarea lor divină în har, unirea lor continuă cu Dumnezeu. Or, această fuziune și negrăită intimitate cu Dumnezeu e incomparabil mai de preț și mai înaltă decât toate fenomenele extraordinare paramistice și charismatice ale vieții sfinților.
      E nevoie, e adevărat, de o mare interiorizare și reculegere, pentru a putea bănui măcar profunzimile insondabile ale acestei trăiri cu totul interioare și dincolo de înțelesul omului modern Iară astâmpăr, acest trepăduș tumultuos, agitat, risipit și teribil de gol sufletește. Un deșert în vârtej, iată sufletul omului activ modern. Zadarnic ar încerca să se apropie de sufletul sfinților, el e constituțional incapabil să-l înțeleagă. El e mai sărac de interioritate decât este nisipul deșertului, de apă. Stăpânit de ideea fixă de a reuși, acest om activ ce caută să se afirme cu orice preț, inclusiv cu prețul sufletului său, care vrea să împânzească lumea cu afacerile și întreprinderile „sale”, uită să se cucerească în prealabil pe sine. înainte de a face ceva, el uită că ar trebui mai întâi să fie el însuși acel ceva, mai exact, acel cineva ce ar trebui să fie: o persoană căreia i s-a dat un suflet nemuritor, nu pentru a-l izgoni și surghiuni, aproape a-l alunga din sine, ci pentru a-l cunoaște și a-i recunoaște locul dintâi ce i se cuvine.
      Înainte de a realiza ceva, ar trebui să te realizezi pe tine. Câți dintre agitații de astăzi nu sfârșesc printr-un faliment psihic, căci nu-ți poți bate joc la infinit de spiritul din tine și de cerințele lui fundamentale și să rămâi totuși nepedepsit. Nevrozele, surmenajul, prostrația nu sunt altceva decât avangarda altor tulburări psihosomatice mult mai de temut.
      Orice alergare își are un început și un sfârșit, iar orice drum, un popas final. Nu știm de ce, lumea fără astâmpăr de astăzi nu-și știe menaja o oprire decât cea din fundul prăpastiei. „Vita est illis semper in fuga” (este o necurmată goană, iată toată viața lor), spuneau romanii despre nabateii Deșertului Siriei care, ieșiți din ceața veacurilor, s-au pierdut fără urme în colbul năvălirilor...
      În Istorie n-au lăsat urme trainice și vrednice de omenire decât persoanele și popoarele ce și-au dat răgazul de a poposi. Căci și popoarele sunt în funcție de conducătorii lor și valoarea lor depinde de spiritul ce-i animă. Or, spiritul, partea din om cea mai importantă, numai în liniște poate fi validat. Căci toată bogăția spiritului e în interior, e imanentă acestuia.
      Cei cuprinși de neastâmpărul modern nu-i înțeleg pe sfinți tocmai fiindcă ei nu sunt decât o zădărnicie învolburată și o agitație centrifugă, pe când sfinții sunt, printre ceilalți, o supremă imanență și interioritate.
      Bine, se va spune, dar atunci opera lui Don Bosco? Nu este el însuși un tipic și universal agitat, un cuceritor? S-ar putea, oare, găsi o figură mai modernă de om întreprinzător?
      Dar să nu ne lăsăm înșelați de simple aparențe. Opera lui Don Bosco n-ar fi putut fi trainică, deși extinsă pe mai multe continente, decât tocmai prin bogăția neasemuită a vieții sale interioare. El a fost nu un neastâmpărat ce se agită, ci o imanență ce se revarsă și se dăruiește. Cardinalul Salotti, care a făcut mai târziu pe avocatul diavolului în procesul canonic al lui Don Bosco,[391]  îi spunea lui Pius X, în 20 iulie 1914:
      „Studiind voluminosul proces al lui Don Bosco, rămân izbit mai curând de profunzimea interioară a sufletului său decât de amploarea operei sale. Atâția nu cunosc despre el decât fundațiile multiple, dar ignoră complet, ori aproape complet, minunatul edificiu de perfecțiune creștină pe care el îl înalță cu răbdare în sufletul său, deprimând zi de zi, oră de oră, clipă de clipă, virtuțile proprii statutului său.”
      „Oameni activi sunteți? Mai mult sunt eu” ar putea spune Don Bosco și acesta sărmani și febrili agitați moderni.

8) Cei ce caută sfințenia pentru perfecțiunea ei

      Alături de aceștia mai există o clasă care-i înțelege pe sfinți poate încă și mai puțin: sunt acei umaniști rafinați ce caută sfințenia ca o valoare etică și estetică pur umană, ce admiră sincer și poate râvnesc chiar sfințenia, pentru perfecțiunea conferită de aceasta.
      Cu alte cuvinte, ei fac din natura omului un scop în sine, un idol, și consideră dezvoltarea armonioasă a personalității omenești drept ideal ce ar trebui dorit și urmărit.
      Ziceam că aceștia îi pot înțelege încă și mai puțin, fiindcă oamenii activi nu-i înțeleg pentru simplul motiv că nu-și iau răgazul de a se opri în fața vieții sfinților. Dar cel puțin ei știu aceasta și-și dau seama că nu-i înțeleg.
      Anumiți umaniști și naturaliști, în schimb, pretind că-i înțeleg, deși lor le scapă tocmai esențialul:
      „Câți - zice Garrigou-Lagrange[392] - fără măcar a-și da prea bine seama, înțeleg prin perfecțiunea creștină ceea ce ei numesc deplina dezvoltare a personalității lor (le plein développement de leur personnalité) și o caută aceasta într-o aleasă cultură umană, foarte nuanțată, foarte la curent cu toate problemele actuale, foarte grijulie de aprinde Creștinismul prin laturile sale cele mai atrăgătoare pentru o natură superioară; dar ei nu-l ating decât pe dinafară și se mărginesc, în ultimă instanță, la un simplu naturalism practic, fără nici o înrâurire vivificatoare asupra sufletelor.”
      Această rătăcire e răspândită și printre oamenii Bisericii și, în general, printre cei devotați operelor evlavioase. Și câți alții dintre creștinii de azi - cum o notează același Garrigou-Lagrange[393] - ignoră total doctrina creștină adevărată. Credința și evlavia lor sunt abia în stadiul embrionar, fiind absolut copleșite de o cultură literară, științifică sau profesională extrem de dezvoltate.
      Disproporția e de-a dreptul stridentă, iar echilibrul între elemente atât de disparate și inegal dezvoltate lipsește cu desăvârșire, în timp ce obiecțiile cele mai nefondate sunt singurele stăpâne pe situație, răsărind de peste tot, zăpăcind și derutând spiritul. Sămânța divină se găsește în astfel de suflete - după asemănarea Mântuitorului - în primejdia iminentă de a fi înăbușită cu totul de spinii și bălăriile atâtor obiecții, ridicole pentru cei a căror credință e stejar, dar covârșitoare și fatale pentru aceste lepădături spirituale cu o credință și cunoștințe creștine mai mult inexistente.
      Tuturor acestor umaniști, ce exaltă mai mult decât trebuie rolul naturii, ea însăși fals idealizată, acest mare Teolog le spune:
      „Fiți în chip supranatural voi înșivă, minus defectele voastre, căutând să întruchipați Ideea divină ce vă prezidează destinul.”[394]
      Și care este această idee divină? Prin Botez noi am fost înfiați primind harul sfințitor, devenind părtași ai naturii și vieții Treimice și, de aceea, Preasfânta Treime trebuie să fie în noi izvor de plecare, sălaș de prezență și punct culminant al existenței noastre, al gândirii și iubirii noastre, al vieții noastre. Primind harul, ai șansa, dar și datoria, de a nu te mai limita doar la dezvoltarea pe planul naturii a talentelor și virtualităților tale firești, ci de a aspira în mod legitim la perfecțiunea divină; căci harul ni s-a dat nu spre dormitare, ci drept garanție, chemare și angajament de a tinde și de a ajunge aievea la Sfințenia divină.
      „Acesta este scopul oricărei vieți creștine - zice Garrigou-Lagrange[395] - al oricărui progres spiritual; nici nu mai e vorba de a căuta interesele noastre personale sau de a căuta dezvoltarea personalității noastre (sărmană formulă repetată în mod stupid de atâția creștini, uitători ai adevăratei măreții a chemării lor).
      Revelația ne spune că noi trebuie să aspirăm înspre ceva infinit mai sus: Dumnezeu a predestinat pe aleșii săi să devină conform chipului Fiului său. Lumea, cu a sa înțelepciune, respinge această doctrina; filosofii ei refuză s-o asculte; și Mântuitorul cheamă atunci pe cei umili, săraci și infirmi (Luca, XIV, 21) să devină ei părtașii bogățiilor măririi Sale: «Te preamăresc pe Tine Părinte, Doamne al Cerului și al Pământului, că ai ascuns acestea de la cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor»” (Matei, XI, 25).
      Sfințenia, și numai ea, este în definitiv chemarea oricărui botezat, chiar dacă marea majoritate n-o vor atinge niciodată în această viață. Purificările din Purgatoriu își au rostul lor, teribilul lor rost, fiindcă, în Cer și în intimitatea Lui, nu intră decât sfinții.
      Umaniștii, care se limitează la perspectiva dezvoltării naturale a personalității lor, nu neglijează decât ceea ce este esențial. Sfințenia nu trebuie confundată cu perfecțiunea omenească eminentă pe care simultan o conferă; de aceea, ea nu trebuie dorită și râvnită pentru ea însăși și excelența ce-o dă, ci exclusiv pentru Dumnezeu.

9) Începătorii ce idolatrizează mijloacele

      Există o a treia categorie de persoane - creștini de astă dată! - ce nu-i pot înțelege pe sfinți, deși sunt generoși și cât se poate de bine intenționați, căci ei sunt lipsiți de orientare teologică: sunt anumiți începători materializanți ai vieții spirituale.[396]
      Ei încep să-i imite pe sfinți, dar cum? într-un fel servil și material, copiindu-le actele externe, dar uitând că absolut altele erau dispozițiile interioare ale sfinților. Sunt pui golași de vrabie, dar ar vrea să se avânte în văzduhul amețitor al austerităților sfinților. Ei nu-și dau seama că, pentru a deprinde aceste austerități, trebuie să fii investit nu numai cu o misiune deosebită, ci și cu o putere și asistență specială de Sus. Și apoi ei doresc mai mult excelența sfințeniei în sine decât voința lui Dumnezeu. Ei se preocupă mai mult să apară austeri și să dobândească stima altora (fie chiar pozând și jucând teatru uneori) decât să fie într-adevăr fără cusururi și să-și corecteze pornirile rele. Mortificările lor sunt, prea adesea, nu un mijloc de a-L preamări pe Dumnezeu și a-i dovedi autenticitatea iubirii, cât un mijloc eficace de a-și satisface propriile fantezii fariseico-bigote și de a-l șicana și lovi pe aproapele, cum o remarcă Sfântul Francisc de Sales:
      „Fiecare zugrăvește evlavia (sau sfințenia) după propria pasiune sau fantezie. Cel ce este pornit spre post se va socoti foarte evlavios dacă postește, măcar că inima sa este plină de ură și, neîndrăznind să-și moaie limba nici în vin, nici chiar în apă, din cumpătare, nu se va codi să și-o înmoaie în sângele aproapelui prin clevetire. Altul se va crede evlavios pentru că spune foarte multe rugăciuni în fiecare zi, deși după aceea limba lui se topește în vorbe supărătoare, arogante și injurioase printre oamenii de serviciu și vecini. Altul scoate foarte bucuros bani din pungă pentru săraci, dar nu e în stare să scoată blândețea din inima lui pentru a ierta pe dușmanii săi... Un altul își iartă vrăjmașii... dar nu-și plătește creditorii...
      Toate acestea nu sunt decât statui și fantome de evlavie.”[397]
      Cu totul alta e iubirea și trăirea sfinților.
      Fluviile adânci curg domol. Așa e și viața sfinților. Cu cât volumul apelor e mai mare și cursul vieții interioare mai adânc, cu atât mersul lor e mai domol, și bogăția volumului de ape e incomensurabilă. Sunt doar începători dezorientați cei ce fac zgomot cu pietatea și pretinsele lor austerități sau virtuți, încât deranjează o lume întreagă ca viiturile năpraznice de munte. Căci toate virtuțile lor nu sunt decât ridicole, dezaxate și meschine căutări de sine. Ei aduc jertfe mari, dar le jertfesc pe altarul propriei exaltări. Ei calcă în picioare, fără să clipească măcar, caritatea, supunerea, datoriile cetățenești și întreaga Evanghelie, «numai programul lor de fățarnică evlavie și austeritate să iasă!
      Cu tot prețul ei vor să pozeze drept „sfinți”, iar ei nu sunt creștini, ba nici măcar oameni, ci simpli roboți ai unei fidelități pur materiale. Ţin să fie considerați drept austeri, fiindcă ajunează după propriile lor capricii, și ei nu sunt nici măcar atât de mortificați, cât cere ultimul dram de bun simț, ce vrea să nu-ți arăți nemulțumirea când o mâncare nu e pe gustul tău. Ei da, „mortificarea”lor e foarte maleabilă... îmbufnați, iritabili, încăpățânați, plini de sine, disprețuitori și duri față de ceilalți, neascultători chiar față de superiorii legitimi și de reprezentanții demni ai Mântuitorului, ei nu rabdă în jurul lor pe nimeni, afară de cei ce consimt - și în măsura în care consimt! - să arunce și ei tămâie și să se închine și ei idolului lor drag: năzbâtia lor de perfecțiune și de cucernicie.
      Și de atâtea ori, orbiți de excesiva preocupare de sine, ei nu se dumiresc nicicum că ar fi pe un drum greșit și se încăpățânează în a nu-și da seama și în a merge împotriva tuturor evidențelor...
      Mirajul ajunurilor Sfântului Ioan Vianney, mai mult admirabile decât imitabile, pe câți tineri generoși nu i-a derutat, aceștia, neavând același nivel de viață interioară și aceeași profunzime, transformă ceea ce nu este decât un mijloc în însuși scopul vieții spirituale. Ei uită că austeritățile, fiind doar un simplu mijloc, trebuie doar să secondeze avântul spiritului, iar nicidecum să-l substituie, ele nu sunt o valoare în sine decât în măsura în care sunt conforme cu destinul, chemarea și misiunea fiecărui suflet în parte, și că de aceea nu este îngăduit ca ele să devină un idol căruia să i se jertfească toate celelalte virtuți, inclusiv caritatea față de aproapele, și mai ales aceasta... Purtarea lor se bazează pe această părere, „părerea lor”, și chiar dacă Mântuitorul e de altă părere (făcând din ea semnul distinctiv al Creștinismului), iată că, în acest punct, ei își permit să-L... „corecteze”! Manevră cu totul zadarnică, în urma căreia eroarea lor nu e mai puțin eroare, iar adevărul Evangheliei nu e mai puțin adevăr.
      Căci, în fond, stăpânirea desăvârșită a nervozității, răbdarea și blândețea față de ceilalți, cu un cuvânt, gingășia comportamentului nostru față de aproapele rămâne semnul discriminant și marele criteriu al adevăratei înaintări spirituale. Și aceasta este, deopotrivă, învățătura comună a tuturor sfinților și maeștrilor vieții spirituale, cât și criteriul infailibil arătat de Scriptură:
      „Dacă cineva zice «iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este, pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, nu poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede.”[398]
      Or, când aproapele devine o țintă a nervozității și o victimă a jignirilor tale bădărane, te minți chiar și pe tine când spui că tu totuși l-ai iubi. Nu, tot comportamentul tău arată că tu te iubești doar pe tine (dar în ce hal și cât de dezordonat!), iar pe ceilalți, de fapt, îi urăști. Numai ochii aproapelui tău să-i mai scoți, - într-un acces „nervos”-, și apoi perfecțiunea ta ar fi desăvârșită; desăvârșită nu ca virtute, ci desăvârșită în a-și arăta, nemistificat, adevărata ei înfățișare, ce nu este decât cultul idolatrie de sine și strivirea în picioare a singurului lucru important în viață și în moarte: Iubirea Divină.
      „Sfințenia”nu scutește, și nici nu poate scuti, de la ceea ce este absolut cerut până și de la ultimul om binecrescut, ci dimpotrivă, dă manierelor o gingășie și o suavitate cerească. Sfințenia nu te dispensează de la a fi mai întâi creștin, și mult mai puțin te-ar putea scuti să fii cel puțin om! Toate austeritățile împreună luate nu valorează cât cel mai mic act de iubire curată, căci iubirea dă valoare virtuții, ca și întregii vieți spirituale.
      Diavolul este, în definitiv, mult mai auster decât toți eroii ascetismului, dar ce folos
dacă-i lipsește iubirea față de Dumnezeu și față de oricine?
      De la sfinții canonizați trebuie să luăm, de aceea, spiritul austerității, care să ne inspire conduita în cadrul și conform obligațiilor specifice statutului nostru de viață, iar nu copierea fantezistă, servilă și pur materială, a jertfelor lor. Dar înainte de a împrumuta de la ei râvna austerităților, trebuie să ne însușim mai întâi spiritul lor de nețărmurită iubire și blândețe. Ioan Botezătorul e mai auster decât Mântuitorul însuși, iar diavolul, lipsit fiind de orice bucurie și plăcere, e prin necesitate și material considerând lucrurile mai auster chiar și decât Ioan Botezătorul, despre care spunea Isus: „Căci a venit Ioan nici mâncând, nici bând și zic: demon are. A venit Fiul Omului mâncând și bând și zic: iată om mâncător și băutor de vin, prietenul vameșilor și al păcătoșilor.”[399]
      Or, ceea ce constituie esența sfințeniei nu sunt austeritățile nimănui, ci identificarea cu Hristos, cu virtuțile lui divine, cu iubirea Lui, cu blândețea Lui, cu îndelungrăbdarea lui. Sfințenia genuină este cea din Ceruri, unde aleșii ajung la deplinătatea vârstei plinirii lui Hristos. Or, Raiul nu este împărăția austerităților, este cea a Iubirii. În Rai și pe Pământ, Hristos este în primul rând Iubire și, de aceea, austeritățile trupești nu au nici o valoare decât în măsura în care sunt transfigurate de iubire și sunt o generoasă expresie a ei. Altfel ele nu sunt decât „penitențe de dobitoace, a unor imperfecți la extrem”, ce neglijează dragostea și pun în față penitența corporală în locul înfrânării interioare, sau ascultării față de duhovnic,[400] cum precizează Sfântul Ioan al Crucii.
      „Atrași de gustul ce-l găsesc în ele, unii se omoară cu penitențe, și alții se slăbesc cu posturi și ajunuri, făcând mai mult decât ceea ce slăbiciunea lor poate suporta, tară porunca, nici sfatul, altuia.”[401]
      Și ei nici nu vor să vadă că, procedând astfel, ei nu-și satisfac decât propriile lor capricii”, ba mai mult - continuă Sfântul Ioan al Crucii - ei merg crescând mai mult în vicii decât în virtuți (antes van creciendo en vicios que en virtudes).[402]
      Ei nu urmăresc decât propria lor exaltare și ar dori sfințenia nu pentru Dumnezeu, ci pentru avantajele ei: pentru perfecțiunea cu care te înzestrează și cultul care-i revine.

10) Importanța purificării interioare

      De la sfinți trebuie să luăm spiritul uitării de noi înșine (al uitării de sine), al umilinței, al înfrânării, dar mai ales trebuie să preluăm spiritul iubirii și blândețea lor. Copierea materială a sfinților nu e de nici un folos. A face ceea ce au făcut ei nu înseamnă numaidecât a fi sfânt ca și ei. Aceasta ar fi adevărat numai atunci când aceleași acțiuni le-ai face din aceleași motive superioare, cu aceleași dispoziții și intențiuni curate și cu aceeași desăvârșire supranaturală.
      Se poate afirma că unele mărunte acțiuni ale sfinților sunt mai de preț decât toată viața unui lânced în ansamblul ei, tocmai fiindcă ei pun mai multă iubire într-o acțiune bună ce-ar părea comună decât pun creștinii de rând în toată viața lor luată global.
      Or, iubirea sfinților nu este atât de prețioasă înaintea lui Dumnezeu decât pentru motivul că în ei harul nu întâmpină nici o rezistență, iubirea lor este aceea a unor suflete deplin purificate. Iar principala purificare este, în primul rând, cea interioară.
      Toți marii maeștri ai vieții spirituale insistă asupra acestui lucru. Părintele L. Lallemant [403]sau Sfântul Ioan al Crucii au pagini de o frumusețe de-a dreptul divină asupra acestui punct. Toată cartea I, a Ascensiunii Muntelui Carmel, a Sfântului Ioan al Crucii are drept temă principală: „NEGAR SUS APETITOS” (înfrânarea pornirilor firii).
      Această desăvârșită negare a pornirilor firești e tot atât de importantă pentru sufletele înaintate cum este, pentru păcătoși, fuga de ocaziile proxime de păcat. Un înaintat zadarnic ar vrea să mai progreseze făcând penitențe extraordinare peste penitențe, totul e fără rost până nu și-a negat mai întâi toate pornirile, poftele și dorințele firii. Fără această negare - adică totală înfrângere - chiar dacă se poate rămâne în har, în nici un caz nu se poate înainta spre sfințenie.
      „Dacă ei ar avea grijă să depună, în a-și nega pornirile, și numai jumătate din acea caznă, ar face mai mare progres într-o lună decât cu toate celelalte exerciții în mulți ani”,[404] spunea Sfântul Ioan al Crucii.
      Mortificarea pornirilor firii e cheia de boltă și, omenește vorbind, e substanța însăși a înaintării spirituale. Numai așa înaintezi, în măsura în care ai reușit să te negi total pe tine însuți. Or, această negare se referă nu numai la simțuri, ci și la voință, și am spune chiar în primul rând la voință și la acea „LIBIDO EXCELLENDI” (expresia e a lui Pascal) : dorul de a face bună figură cu orice preț, dorul de a excela, perfecțiunea însăși fiind râvnită nu pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, ci pentru privilegiile și superioritatea cu care te înzestrează.
      Când purificării interioare i se acordă un primat incontestabil, atunci și austeritățile externe își pot avea rolul lor, dar secundar, ca simple auxiliare și puncte de sprijin ale acesteia.
      Parohul din Ars, Sfântul Ioan M. Vianney, și-a trăit toată preoția într-un exces de ajunuri ce nu putea fi justificat de simpla rațiune, ci numai de o investire cu o misiune de Sus. Și Dumnezeu i-a acordat eroismul de a le practica, fiindcă mortificările „mai mult admirabile decât imitabile”- cum s-a exprimat un auster trapist - erau necesare pentru a trezi, din letargia lor de moarte, pe atâția din botezații rătăciți ai veacului trecut.
      Sfântul Giovanni Bosco, în 1886, când călătorea în Spania, atât era de istovit, încât nu mai poate păstra nici măcar ajunul euharistic și e silit să se mulțumească cu a asista la Sfânta Liturghie celebrată de Don Rua, așa cum am amintit. Și cu toate acestea, el nu a fost mai puțin sfânt. O umilire, acceptată cu iubire, poate fi mai plăcută lui Dumnezeu și poate face mai mult bine sufletului decât toate austeritățile. Căci excelența unui lucru nu constă în anevoința lui, - cum o crede un anumit curent de spiritualitate cu tendințe janseniste, ce pictează în negru viața spirituală -, ci în bunătatea lui intrinsecă. Or, aceasta e în funcție de gradul și desăvârșirea conformării cu voința lui Dumnezeu (aspectul teologic obiectiv) și de intensitatea și curăția iubirii (ca dispoziție psihologică subiectivă).
      Pe câți nu-i derutează forma de ascetism tăinuită în viața unei Sfinte Tereza a Pruncului Isus și greu de decelat pentru un neinițiat, deși ea a fost tot atât de eroică în micile ei mortificări, cât orice alt sfânt autentic în cele mari; și numai cei ce-i ignoră complet viața pot rămâne cu iluzia că mortificarea ei n-ar fi fost dusă la supremele limite. Fiindcă, să nu se uite, acest ascetism mascat - să spunem lucrurilor pe nume - îi mistuie cu desăvârșire. A fost calea ei de a se mistui atât de repede.
      Dar dacă aceleași mortificări, în viața de jertfă a unei carmelite, sunt în perfectă ordine, în viața unui apostol cu cuvântul sau cu scrisul, ar fi fost contrarii planului divin. Sfânta Tereza nu-și permitea nici cea mai mică ușurare adusă naturii: mânca ceea ce altora nu se putea servi (deși era din fire de o sensibilitate extrem de delicată) și nu se ferea de ger, suferind de frig până la a muri (jusque à en mourir, cum o destăinuie chiar ea).
      Atitudinea aceasta în viața unui Sfânt Toma de Aquino n-armai fi fost după planul divin. Dacă Toma de Aquino s-ar fi subalimentat ca și ea sau ar fi tremurat de frig toată noaptea, n-ar mai fi putut să-și scrie operele sale geniale de Teologie și Filosofie. El nu l-ar mai fi servit, ci deservit, pe Dumnezeu.
      Sfântul Ioan Vianney a ajuns sfânt nu pentru excesul mortificărilor sale, ci pentru că această austeritate era conformă chemării, planului și misiunii pe care Dumnezeu i-o încredințase și, acceptându-și chemarea, el nu făcea decât tot un act de fidelitate și perfectă supunere la harurile și așteptările divine asupra vieții sale.
      Cadrul exterior și material al sfințeniei se schimbă mereu în funcție de timp și de loc și, cu toate acestea, câtă unitate profundă în adâncuri sub diversitatea aparentă și de prim aspect. Material luând lucrurile, ce deosebire imensă este între felul în care s-au sfințit diferiții Sfinți: Sfântul Ioan Evanghelistul, printr-o iubire adâncă, contemplativă și liniștită, Sfântul Pavel, printr-un apostolat pururi fecund, dar neobosit, neastâmpărat și cu aspirații universale; Sfântul Toma de Aquino se sfințește prin studiu, Sfântul Francisc de Assisi, prin sărăcie, iubire și simplitate serafică; Sfântul Ioan Vianney, prin ajunuri și mortificări extraordinare; Don Bosco, prin devotamentul dincolo de orice oboseală și jertfa propriei ființe și sănătăți, în misiunea salvării tineretului; Sfânta Tereza a Pruncului Isus, prin fidelitatea perfectă în lucrurile mici etc.
      Dar numai la suprafață viața lor e în opoziție una cu alta, căci pe toți îi duce înainte una și aceeași desăvârșită conformare cu voința lui Dumnezeu, una și aceeași mistuitoare iubire divină. Toți sunt deopotrivă sfinți, și sfinți mari, fiindcă pe toți îi consumă focul tainic al uneia și aceleiași Iubiri Infinite.
      Când această iubire e în centrul unei vieți, mijloacele de care se servește pot fi oricât de diferite și să nu facă, în fond, decât una și aceeași operă divină. Viețile sfinților fiind infinit de variate și de diverse una de alta din punctul de vedere al misiunii lor și al cadrului extern de viață, în consecință, și felul în care s-au sfințit a fost atât de diferit, fiindcă Dumnezeu nu lucrează după vreun șablon, iar voința Lui asupra fiecăreia dintre aceste prea prețioase vieți a fost - omenește vorbind - mereu alta. Pe fiecare din ei, El i-a investit cu o mereu deosebită misiune.
      Dacă stilul de sfințenie și cadrul extern al sfințirii variază, în schimb și într-un anumit sens, nu se schimbă iubirea lor perfectă față de Dumnezeu, și nici purificarea lor lăuntrică totală, singura care dă aripi iubirii.[405]

11) Să ne acceptăm așa cum suntem!

      Această iubire mistuitoare și cu rezonanțe infinite este cea pe care trebuie să le-o cerem noi sfinților, lăsând ca Dumnezeu însuși să ne arate felul în care El vrea ca aceasta să fie exprimată în cazul nostru personal.
      Căci fiecare persoană, fiecare dintre noi suntem un univers spiritual aparte și unic în istoria Creștinismului. Tocmai de aceea, nu copiind pur material viața unui sfânt vom reuși să ne sfințim, ci căutând mai întâi, ca și ei, să aflăm care este voința precisă a lui Dumnezeu asupra vieții noastre și ce așteaptă El de la noi.
      Voința aceasta se deduce din calitățile cu care ne-a înzestrat, din temperamentul și firea noastră, din necesitățile semenilor noștri și ale epocii în care trăim; dar mai ales ajungem s-o cunoaștem în măsura în care, fiind umili și total dezlipiți de noi înșine, nu mai căutăm să pozăm drept sfinți, străduindu-ne să facem pe alții să creadă că am avea cutare și cutare virtute, ci acceptându-ne mai întâi așa cum suntem, printr-o desăvârșită fidelitate față de datoria clipei de față și printr-o perfectă supunere la toate chemările și exigențele harului ce vrea să ne reformeze viața, ca și la toate aspirațiile bune, căutând în toate numai iubirea Lui. Și în astfel de dispoziții fiind, un duhovnic sfânt, ce devine interpretul sigur al voinței divine asupra destinului unui suflet generos, e de neînlocuit, cum am amintit în cap. VII, subcapitol 11 (Importanța direcțiunii spirituale). Don Bosco l-a avut în Don Cafasso; dar pe nimeni Providența nu-l lipsește de acest cuvânt sigur de direcțiune spirituală, când sufletul e generos și bine intenționat.
      Însă înainte de a râvni să aflăm ceea ce Dumnezeu ar vrea sa ne spună prin cuvântul duhovnicului, trebuie să aflăm ceea ce El ne-a și spus deja și ne-a vădit prin ceea ce a sădit structural în noi. Căci Dumnezeu ne-a dat cu prisosință tot ce ne trebuie nu spre a împlini misiuni ce nu sunt ale noastre (zadarnic am vrea noi să fim un alt Sfânt Toma de Aquino sau un alt Ioan al Crucii, căci nouă nu misiunea de a fi Doctori ai Bisericii Sale ne-a rezervat-o Dumnezeu), ci El ne-a dat tot ce avem nevoie pentru a ne împlini misiunea și rostul nostru personal.
      Iată de ce, noi nu ne putem sfinți decât luându-ne reali, așa cum de fapt suntem.
      „Dacă eu aș avea calitățile și temperamentul lui Don Bosco - se vor fi gândit nu puțini - ce ușor mi-ar fi să fiu Apostol!”
      Ce eroare însă! Don Bosco era de o natură atât de bogată, încât te întrebi, când îl cunoști mai de aproape, dacă era ceva în el ce să nu fie excepțional: sensibilitate, memorie, inteligență, voință. Dar dacă, cu un astfel de temperament și însușiri, el nu ar fi avut călirea prin suferință într-o copilărie mai mult decât chinuită, dacă n-ar fi avut drept mamă o Sfântă, dacă n-ar fi muncit cât o sută de mediocri, străduindu-se cu o hotărâre teribilă să nu acorde nimic naturii, dacă nu s-ar fi înfrânat și mortificat și n-ar fi fost încercat până la limită în toate, el ar fi putut ajunge unul dintre cei mai mari păcătoși ai generației sale și, poate, ai veacului trecut.
      De ce să ne mințim pe noi înșine, ascunzându-ne în spatele anumitor teorii atât de comode, ce dau sentințe, contra dovezilor peremptorii, că natura omenească ar fi imposibil de remodelat? Tot rostul acestor teorii este de a ne înșela pe noi înșine, justificându-ne poltroneria și de a servi drept paravan lașității noastre. În atelierul teoriilor morale, e ca și la croitorie: fiecare își alege costumul pe măsura sa și își croiește haina pe talia generozității sale.
      Or, firește, când generozitatea e inexistentă, oricărei aspirații spre eroism i se spune un NU categoric, în sclipire de sofisme.
      Unei naturi ca a tânărului Bosco, nici o haină făcută din altă stofă și alt material decât eroismul autentic nu i-ar fi rezistat. Era nevoie aici de o platoșă de oțel, și încă de oțel cromat bine călit. Un astfel de temperament nu-l îmbraci în virtuțile unei mediocrități ce nu sunt mai rezistente decât o pânză de păianjen. Dacă noi, așa cum suntem, nu ne știm stăpâni și struni sufletește, e o iluzie că am face lucruri mari având temperamentul sălbatic și de foc al adolescentului Bosco. Mai bine să ne vedem de propria mizerie, iar binele să-l facem în jurul nostru cu posibilitățile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Când nici măcar aceste calități mărginite nu le folosim bine, cum putem pretinde că am face minuni cu altele mai bogate?
      Căci valoarea intrinsecă a sfințeniei o dau nu talentele firești sau geniul ce îi stau la bază, ci UZUL făcut cu acestea!
      Om fi noi liberi, dar în parte suntem și arhitecții propriei noastre libertăți (cum am arătat în cap. XVI, Educatorul). Sfinții sunt îndreptățiți să se angajeze în eroica aventură a sfințeniei tocmai fiindcă libertatea lor, ei și-au strunit-o desăvârșit și au oțelit-o spre bine mai întâi pe planul omenesc. A fi făuritorii și desăvârșitorii propriei noastre libertăți e prima noastră menire și îndatorire. Și dacă noi, chiar și așa prea puțin talentați cum suntem, nu ne știm stăpâni. Și dacă, pe noi, și puținele încercări ale vieții - disparente în comparație cu cele din viețile sfinților - ne indispun, ne irită, ba chiar ne revoltă, atunci cam în ce fel am concepe noi o călire a caracterului nostru? Căci totuși, pe Pământ, voința nu se călește decât prin încercări, fie impuse voluntar, fie - și sunt mult mai eficace - acceptate direct de mâna Providenței. Or, pentru a recunoaște adevărul, pe Dumnezeu nu l-am lăsa să o facă, iar s-o facem noi, nici nu ne gândim. Și atunci cum să mai aspirăm să avem o natură mai bogată, când noi nici pe a noastră, așa sărmană cum e, nu suntem în stare să o strunim?
      Nu e ciudat că, în lucrurile firii, oamenii nu-și arogă un rol pentru care știu prea bine că nu sunt înzestrați: nu poți fi atlet de performanță fără un corp corespunzător, și nici un alt Carusso sau Grozăvescu fără vocea lor. Când, în schimb, e vorba de sfințenie, aici toate vrăbiile vreau să fie vulturi sau privighetori....
      Perfecțiunea fiecărei ființe este de a realiza la maximum tipul propriei specii, de a deveni un exemplar ideal de întruchipare a tuturor virtualităților specifice unui gen dat, vulturul pe ale vulturului, și omul pe ale omului. Atât doar că, la oameni, fiecare ins e un univers aparte, un cosmos inedit și, angajându-ne pe drumul sfințeniei, primul lucru este să ne acceptăm așa cum suntem aievea, și de aici să pornim în ascensiunea sfințirii noastre. De a ne accepta nu numai ca structură personală, ci și ca fii ai epocii noastre și deschizători ai celei viitoare. Căci sfinții nu devin precursorii altei epoci și făuritorii ei, nici nu pot anticipa viitorul decât în măsura în care acceptă și validează integral toate latențele și toate șansele prezentului lor istoric.

12) Stiluri de sfințenie

      În ultimă analiză, aceasta este explicația faptului că fiecare epocă își are stilul ei caracteristic de sfințenie, stiluri diferite, dar aceeași sfințenie și aceeași unire cu Dumnezeu. Și toate aceste stiluri îmbracă, într-o podoabă variată și felurit armonioasă, Trupul Mistic al lui Hristos care este Biserica.
      Alta a fost misiunea și regimul alimentar al pustnicilor din deserturi, alta a Dominicanilor sau Carmelitanilor, și alta cea a Salezienilor lui Don Bosco. Pustnicii s-au sfințit prin posturi, ajunuri, privegheri și tăcere totală; ordinele apostolice (de exemplu Dominicanii), care aveau o măreață misiune doctrinală, nu ar fi putut rezista exigențelor apostolatului lor istovitor fără o hrană suficientă, și de aceea regimul lor alimentar e altul. Sfințirea lor se face prin studiu, învățământ și predicare.
      „Sfântul Benedict - zice R. Garrigou-Lagrange [406] - își dedică fiii în mod particular celebrării Oficiului Divin: e ordinul patriarhal al laudei divine și al păcii. Carmelul și Certosa amintesc solitudinea și austeritatea atât de dragi vieții eremitice și rostul lor e de a menține la un nivel foarte înalt, în Biserică, spiritul rugăciunii.
      Fiii Sfântului Francisc găsesc, în sărăcia părintelui lor, secretul unor elanuri de dragoste cu totul serafice, ce neîncetat vor fi admirate în umilul frate din Assisi. Sfântul Ignațiu constituie o oștire ce știe uni zelului pentru mărirea lui Dumnezeu prudența și abilitatea; efortul voinței e sigiliul său distinctiv.
      Și așa e cu toți întemeietorii de ordine religioase. Fiecare dintre ei are un răspuns luminos, plin de iubire, de tărie și de pace, pentru sufletele predestinate să-i urmeze; și aceste răspunsuri conduc în cele din urmă la una și aceeași țintă finală pe toți cei ce nu se opresc pe cale: la contemplația divină și la perfecțiunea iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui.”
      Pustnicii se retrag din lume și fug de iureșul ei; cinurile apostolice (Dominicanii, Franciscanii, Carmelitanii) învață lumea prin doctrina și prin exemplul lor; iar Salezienii se amestecă și trăiesc în ritmul ei social, ocupându-se de salvarea, educația și căpătuirea în viață a copiilor contemporanilor lor, care sunt atât de activi, încât de toate au timp în afară, bineînțeles, de lucrul principal, și anume acela de a purta de grijă atât de sufletul propriu-zis, cât și de trupul copiilor lor...
      Stilul ascezei și al sfințirii e diferit, dar e una și aceeași sfințenie eroică, același dor de a face bine tuturor și de a-i mântui pe toți, ducându-i la Hristos.

13) Suflet și Spirit: baza și rolul ascezei

      Vorbind însă despre austerități și stiluri de sfințenie, s-a ridicat implicit și o altă întrebare mai generală, și anume a relațiilor dintre sfințenie și asceză. Căci ajunurile și austeritățile trupești nu sunt decât un caz particular al unei probleme mai generale și, anume aceea a rolului și sensului Ascezei în spiritualitatea creștină.
      Chiar dacă sfințenia nu este numai asceză, asceza este însă totdeauna nelipsită și primordială în orice sfințire și o găsim prezentă în viața tuturor sfinților.
      Care este deci rostul și locul ei în sfințenie ori, mai bine zis, în dobândirea ei?
      Însă, pentru a înțelege corect adevăratul sens al Ascezei și temeiul ei psihologic, se impun câteva precizări filosofice și teologice.
      Sufletul nu e încarcerat în corpul omului - cum o credea Platon - ci dimpotrivă, el este unit în mod substanțial cu trupul nostru ori, mai precis, el este însuși principiul vital al organismului nostru.
      Dar deja Aristotel, și apoi Neoplatonicii, face deosebire între sufletul omului care dă viată și însuflețește trupul și sufletul omului în calitate de spirit subzistent de sine stătător, o inteligență intuitivă.[407]
      Sfântul Pavel, păstrând conceptul, dar modificând ușor terminologia, va împământeni în Creștinism această distincție, prin poziția ce o ia în epistolele sale, dintre suflet și Spirit. Să nu amintim decât textul clasic, îndeobște cunoscut, din Epistola către Evrei IV, 12: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la a despărți SUFLET și SPIRIT...”
      Deosebirea aceasta e consacrată în gândirea teologică de către Sfântul Augustin, ce scria în De Fide et Symbolo: „Tria sunt quibus homo constat, spiritus, anima et corpus, quae rursus duo dicuntur, quia saepe anima cum spiritu nominatur: Trei sunt elementele din care e constituit omul: spirit, suflet și trup, ce iarăși se zic două, căci adeseori sufletul e denumit dimpreună cu spiritul.”[408] Sfântul Toma de Aquino își însușește și acceptă această deosebire,[409] distingând și el între sufletul ce însuflețește și dă viață compusului omenesc - ANIMA și între sufletul - entitate spirituală subzistentă și nemuritoare.
      Dar pentru ca termenii să nu creeze confuzii, cu dragostea lui de precizie, rezervă cuvântul Spiritus ființelor pur spirituale. De aceea, el vorbește nu de suflet ca anima și de suflet ca spiritus, ci despre ANIMA și MENS. Căci, ca esență, specificăm, deși sufletul nostru e în sine un principiu subzistent și nemuritor, cu toate acestea, lui nu-i revine în aceeași măsură și cu aceeași îndreptățire și amplitudine noțiunea de SPIRITUS, ce desemnează în primul rând ființele pur spirituale, pe Dumnezeu și îngerii. Spre a-l deosebi de aceste inteligențe subzistente de natură pur spirituală, - dat fiind că sufletul omenesc e destinat prin însăși esența lui să se unească unui trup material căruia să-i dea viață -, Sfântul Toma îi aplică termenul tehnic specific și-i spune MENS (minte), acesta fiind termenul filosofic propriu ce revine acestor inteligențe, întrupate în corpuri, care sunt oamenii.
      Sfântul Toma va trata despre acest fond spiritual intim, despre această MENS sau culme a sufletului omenesc, îndeosebi în cele treisprezece articole ale chestiunii a X-a din De Veritate, ce rămân fundamentale pentru înțelegerea în profunzime a acestei probleme. Misticul renan Taulerus va relua distincția aceasta oprindu-se cu predilecție asupra a ceea ce el numește fondul sau scânteia sufletului. La fel va face Ludovic de Blois (Institutio Spiritualis, cap. XII). Dar ea va deveni celebră în special prin Mistica spaniolă carmelitană clasică, ce face o deosebire netă între el alma și el spiritu: între suflet și spirit.
      Sfânta Teresa de Avila scrie de exemplu în Castelul interior:
      „Deși se știe că sufletul e unul, nu e o închipuire ceea ce vă spun eu acum, ci e un lucru cât se poate de obișnuit. De aceea o repet, (în această stare mistică) se văd lucruri interioare ce arată în mod evident că, sub un anumit raport, există o deosebire într-un anumit sens între suflet și spirit, deși, în fond, acestea sunt tot una. Ba se recunoaște o diviziune atât de delicată, încât primul pare că operează într-un mod deosebit de celălalt.”[410]
      Sfântul Ioan al Crucii va reveni fără încetare asupra acestei distincții fundamentale pentru toată opera sa, ce trebuie avută în vedere, fiind absolut indispensabilă pentru a-l înțelege. EL SPIRITU - spiritul, este pentru el porțiunea superioară a sufletului, în timp ce simțurile sau partea senzitivă - EL ALMA - reprezintă porțiunea inferioară.[411]
      „Să nu știe stânga ce face dreapta ta: ceea ce înseamnă - comentează Sfântul Ioan al Crucii - ca și cum s-ar spune: să nu știe stânga ceea ce se petrece în partea dreaptă care este cea superioară a sufletului adică să fie în așa fel ca porțiunea inferioară a sufletului tău, care este partea senzitivă, să nu o știe: să rămână secret între suflet și Dumnezeu.”[412]
      Și, la sfârșitul aceluiași capitol 23 (Noche Oscura, cartea a II-a), o spune și mai răspicat:
      „Când aceste favoruri (atingeri substanțiale ale lui Dumnezeu în substanța spiritului, caracteristice celei mai înalte uniri mistice) se fac sufletului în secret, ceea ce vrea să spună că se fac exclusiv spiritului, se întâmplă că primindu-le, fără măcar să o știe cum, sufletul se simte atât de îndepărtat și de înstrăinat de partea sa inferioară, încât aceasta din urmă nici nu pare să mai aibă cu cealaltă nimic în comun, adică cu cea superioară, atât de mare e distanța dintre ele. Într-un anumit sens așa și este, fiindcă operația, săvârșită în substanța spiritului, fiind cu totul spirituală, ea nu se împărtășește întru nimic părții senzitive. În acest fel ajunge sufletul să fie cu totul spiritual.”[413]
      Spre deosebire de celelalte animale, sufletul omului nu e numai un principiu vegetativ și senzitiv de viață, ci el este înainte de toate o inteligență nemuritoare în substanța ei, care prin prisosință dă viață și însuflețește și ciclurile vegetativ și senzitiv din om, deși, prin esența sa, este și rămâne un spirit. Spiritul omenesc este în sfera vieții, într-un anumit sens, ceea ce este electricitatea în lumea materiei. Dar pe când electricitatea, ce pare „efortul materiei de a deveni spirit” (cum o spune Sertillanges), este totuși un produs al materiei, spiritul omenesc, în schimb, este doar adăpostit vremelnic în organism și nu numai că nu este un produs al proceselor biochimice, ci el este principiul de viață subzistent și nemuritor, cel ce însuflețește temporar organismul acesta muritor.
      Ciclurile vegetativ și senzitiv sunt ca două șine pe care aleargă, asemenea unui tren electric, organismul omenesc. Însă nu șinele sunt cele ce produc mișcarea, ci ele doar o susțin. Căci electricitatea, care dă mișcare și viață trenului, deși localizată în locomotivă (se poate citi: în inimă și în creier), ea vine însă de altundeva. Cu fiecare suflet creat, o nouă centrală de viață este pusă în funcțiune de Creatorul tuturor.
      Însă, din nefericire, la atâția și atâția, curentul vieții e atât de rău izolat și condus, încât abia le mai rămâne, atât este de folosit pentru funcțiunile vegetative și pentru simțuri. Ei de-abia mai au suflet atât cât le trebuie să vegeteze sau să se bălăcească în ceea ce le îmbie simțurile. Or, tot ce se acordă în mod fraudulos vieții inferioare (adică nesocotind armonia legilor spiritului, care în mod tehnic se numește morala), din punct de vedere psihologic este o risipă, iar din punct de vedere etic este un păcat. Este curent scăpat și irosit pe drum, din cauză că circuitul nu fusese bine dirijat și izolat.
      Tot rostul ascezei este de a desăvârși această izolare a părților defectuoase și de a împiedica energia să se piardă, căci, în urma păcatului strămoșesc, nu numai că prima uzină a fost ea însăși ruinată, dar împreună cu ea s-au avariat motoarele și s-au deteriorat conductele tuturor celorlalte suflete, cu excepția sufletului Mariei și al lui Isus.
      Analogia, deși simplistă, insinuează totuși suficient ceea ce am vrea noi să spunem. Dar să lăsăm analogiile, pentru a vorbi în termeni mai preciși.
      Spiritul din noi, adică fondul spiritual și nemuritor al sufletului nostru, vede, în urma păcatelor, pierzându-i-se pe cale energiile ce numai în zona spiritului ar fi valorificate la maximum. Asceza nu mai este din acest punct de vedere decât înlocuirea risipei nebunești, printr-o economie superioară. Nu ar fi o nebunie să ceri unui Michelangelo sau Rafael să facă pe zugravii, să-i ceri unui George Enescu să bată toba sau unui Jeans, Einstein sau Poincaré să predea aritmetica la școala primară, când ei pot da Omenirii ceva infinit mai bun?
      Dar dacă, până și într-o specialitate pur omenească, cineva trebuie să aibă curajul de a se concentra într-o singură direcție pentru a-și da toată măsura, cu atât mai mult e necesar a te concentra, a te unifica și a-ți suprima fără milă toate activitățile și ramificațiile secundare, ce-ți vlăguiesc vigoarea spiritului tău și-i irosesc stupid și zadarnic bruma de energii, atunci când e vorba de a întreprinde suprema aventură a Sfințeniei, ce și pe planul omenesc cere un efort maxim. Căci, înainte ca spiritul să poată să aspire la Unirea transformantă cu Marele Unul, adică Dumnezeu, el trebuie să fie total degajat de tot ce nu este compatibil cu harul, și, de aceea, el trebuie să fie pacificat și unit mai întâi desăvârșit cu sine.
      Asceza are tocmai acest rol unificator, de pacificare a naturii și de coordonare și armonizare a părților inferioare, polarizând și condensând toate energiile, pentru a le struni fericit într-o supremă tensiune și a le subordona Idealului.
      Asceza nici nu e nimic altceva decât această acțiune de pacificare și strunire a părților inferioare din noi, pentru a adapta sufletul cerințelor spiritului și de a-l armoniza cu el. E sustragerea energiilor până aici sortite irosirii zadarnice, pentru a le rezerva și consacra spiritului.
      Dar această dobândire a plenitudinii spiritului, prin pacificarea simțurilor și spiritualizarea lor, e doar prima etapă și, în definitiv, cea mai ușoară a ascensiunii spre Sfințenia autentică.
      A două etapă constă nu atât din o adaptare a simțurilor la spirit și din armonizarea acestora cu el, prin propria lor spiritualizare, cât din acțiunea de mlădiere, de a face mai suplu spiritul însuși, pentru a-l dispune și a-l face capabil de intimitatea profundă cu Dumnezeu însuși.

14) Captarea pasiunilor în vederea spiritualizării și unificării naturii

      Aici se ivește spontan întrebarea: este omul într-adevăr capabil de intimitatea cu Dumnezeu?
      Socotim că da, și iată pentru ce. Spiritul nostru e capabil de infinit în mod obediențial. Așa cum gândul nostru - aspectul operativ al sufletului nostru - e extensibil fără limite de spațiu și independent de timp (căci străbate într-o clipă distanța până la ultimul quasar - corp ceresc la miliarde și poate zeci de miliarde de ani-lumină distanță - fără a se poticni și fără a-și condiționa zborul de mărimea spațiilor străbătute), tot astfel sufletul nostru în ființa lui (aspectul ființal), e capabil de a primi, în mod obediențial, sub gratuita inițiativă și libertate divină, un fel de a fi transcendent, peste toate legile firii.[414]
      Or, această fericită invazie a Dumnezeirii în viața omului care este sfințenia parcurge tocmai cele două etape descrise mai sus. Trebuie mai întâi ca trupul și simțurile să se acomodeze spiritului și, în consecință, e nevoie ca spiritul să sfarme și să se elibereze din limitele care îi sunt impuse de partea sa inferioară.
      Și, în al doilea rând, trebuie ca și aceste fruntarii să dispară în atingerea cu Divinitatea. Cu alte cuvinte, sufletul nostru, dornic și însetat de Dumnezeu, trebuie să mai rupă și să se elibereze din limitele pe care spiritul creat, cu o natură oricum mărginită, le impune Divinului. Căci, înainte de a putea fi asimilat și preluat de Divin, spiritul nostru trebuie smuls nu numai din toate vechile limite și anchilozări ale naturii și trupului, ci chiar și din coordonatele de creatură mărginită, pentru a-i infinitiza, în mod obediențial, receptivitatea și a o face capabilă să primească Infinitul Divin însuși.
      Acesta este motivul pentru care trupul nostru, și întreaga noastră ființă, trebuie să fie mai întâi spiritualizat. Căci numai ființele spirituale pot fi divinizate, iar cele întrupate, numai în proporția spiritualizării lor. Iată pentru ce asceza se impune și premerge neapărat oricărei sfințiri.
      Cum o definește și Maréchal,[415] asceza nu e decât „Organizarea metodică, perseverentă și uneori penibilă, a tendințelor inferioare și a mișcărilor sensibilității, spre a le subordona, toate; tendinței și năzuinței noastre esențiale către Dumnezeu.”
      Și Maréchal continuă:
      „Război deci curiozității simțurilor, imediat ce ea devine dizolvantă a unității spiritului; război pasiunilor prea vii și deci nu numai în cazul că ele ar fi izvor de păcat, ci în însăși măsura în care impulsivitatea lor ar îndepărta oricât de puțin elanul sufletului de Dumnezeu; război plăcerii și confortului ce moleșesc; război, într-un cuvânt, la tot ceea ce, de jos, ar putea relaxa mănunchiul vieții interioare.
      În această luptă cu natura, impasul a constat desigur în faptul a pune accentul pe pocăință și de a uita iubirea ce trebuie s-o vivifice, de a oprima natura, fără de a fi edificat spiritul. Dar, indiferent de amploarea acestor de aberații neputincioase și uneori bizare, rămâne nu mai puțin adevărat că asceza, disciplinând sensibilitatea și reglementând automatismele, e condiția indispensabilă a unei vieți unificate în Dumnezeu, a unei vieți de rugăciune.
      Dar asceza nu e numai un război ce suprimă obstacolul, ci ea este, mai presus de toate, un EFORT DE ORGANIZARE, un antrenament pozitiv al facultăților interioare, pentru a le face să se supună, cu docilitate perfectă, ordinelor spiritului: chiar dacă acestea pot deveni un impas pentru viața superioară a spiritului, ele rămân, în mod normal, o condiție prealabilă, un punct de sprijin și un instrument de eficiență.”[416]
      De aceea, adevăratul ascetism creștin nu e o mutilare, ci doar o superioară disciplinare a naturii. Asceza e ascensiunea spre Hristos. Iar natura omenească a lui Isus Hristos, - și toată Istoria, inclusiv necredincioșii, e de acord asupra acestui punct -, pe linia ei pur umană, e cea mai desăvârșită dintre toate câte au apărut vreodată pe Pământ. Iar el e blândul, infinit de blândul Isus. S-ar putea oare concepe o viziune mai gingașă, mai umană, mai încântătoare a sufletului și a vieții omenești, ca și a Naturii, decât cea dată de Evanghelie, s-ar putea oare concepe?
      Dumnezeu ne-a dat o natură bogată nu pentru a o distruge, nici pentru a o mutila, și nici chiar pentru a o sărăci, ci pentru ca, după ce am disciplinat-o, s-o putem pune integral în serviciul Lui.
      „Dumnezeu nu ne-a dat o harfă pentru a face din ea un monocord,[417] ci ca să scoatem din ea armonii pline... La toți marii mistici sensibilitatea a rămas foarte bogată, și la unii ea a devenit de-a dreptul de o finețe încântătoare (Exquise) : să ne gândim la un Sfânt Francisc de Assisi, la Sfânta Ecaterina de Siena sau omonima la ei din Genova, la Enrico Suso, la Sfânta Tereza (de Avila).”[418]
      Mai mult, s-ar putea spune că geniul numai la sfinți își primește deplina lui înflorire și o perfecțiune pe care, pe planul pur omenesc, n-ar putea-o găsi. Deși sfințenia se ocupă în primul rând de Dumnezeu, odată natura ajunsă aici, prin faptul că ea e desăvârșit disciplinată și armonizată, ea primește o libertate suverană, tocmai fiindcă moralitatea ei este la un nivel atât de înalt, încât răul nu o mai poate atrage și, mult mai puțin, ameți și vrăji.
      Este opera Ascezei realizarea acestei unificări a ființei noastre. Multiplicitatea fenomenelor psihologice omenești trebuie sintetizată și subsumată în unitatea regizată de spirit tocmai în calitatea sa de spirit. Iar din clipa în care sunt unificate și total subordonate spiritului, pasiunile nu mai sunt decât ceea ce ele trebuie să fie: auxiliare foarte prețioase ale vieții spirituale.
      Sfinții, fără pasiuni, sunt slabi și neajutorați sub aspect psihic, ca orice om. Atât doar că, prin asceză, ei ajung să-și folosească pasiunile în serviciul Idealului lor, iar nu împotriva lui.
      Aici e însă cazul să facem o observație capitală. Omul e un tot viu în care diferitele compartimente energetice sau operative sunt în reciprocă dependență. Tocmai de aceea, o pasiune oarecare nu este atât un capital fix de energie specifică și incomutabilă, ci ea este, mai curând, direcția spre care-l solicită sau determină să meargă o anumită înclinare a naturii și care, în proporție cu intensitatea ei, reușește să monopolizeze, mai mult sau mai puțin exclusivist, toate energiile disponibile ale unei anumite persoane. Coloritul moral i-l dă pasiunea ce predomină, dar nu tot ce-i colorat e neapărat de la natură și COLORANT: pentru un compozitor sau artist totul se transformă în melodie sau operă de artă,[419] iar pentru un imoral totul e prilej de înjosire și mai mare, cum spunea Evanghelia despre cei doi îndrăciți din latura Gherghesenilor: „foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să mai treacă pe calea aceea”:[420] pe lângă un necurat nimic nu poate trece fără să fie murdărit, până și cele mai sfinte lucruri putându-i servi drept pretext de înjosire și mai profundă așa cum, din contră, celor curați toate le sunt curate.[421]
      Orice pasiune e prin sine și de la sine slabă. Ea nu se întărește decât în măsura în care reușește să mobilizeze și să însuflețească, pentru scopul său, bun sau rău, celelalte energii disponibile, făcându-și-le aliate, dar păstrându-le sub comanda sa.
      Orice patimă, - cuvânt ce implică deja un sens peiorativ, conotând o cârdășie cu răul -, când se trezește, e de-abia tolerată, apoi e oarecum acceptată, devine chiar preferată și, în cele din urmă, ajunge tiranică. Patima poate ajunge cu timpul un surogat de Absolut, de Dumnezeu: „Dacă nu mai poți bea, la ce să mai și trăiești?” îmi spunea într-o zi, pe un ton cu adevărat disperat, un bețiv ajuns la pat și condamnat la regimul sec, în urma unui prim atac de congestie cerebrală.[422]
      Or, ceea ce se uită de obicei în această chestiune este chiar lucrul principal, și anume că, despre patimi, nu trebuie vorbit ca despre entități fizice cantitativ distincte, căci sufletul omului nu e o magazie de obiecte inerte, separate în unități distincte, ci e un tot viu, în care fiecare patimă nu trăiește decât în măsura în care i se îngăduie să acapareze toate energiile disponibile din jurul său. Căci, odată declanșată și angajată într-o anumită direcție, pasiunea sau patima dominantă utilizează în scopurile sale nu numai capitalul său propriu și specific, - cantitate în fond neglijabilă -, ci absoarbe, sechestrează și folosește monopolizând pentru sine tot potențialul energetic al întregii ființe omenești, aservindu-l scopului urmărit, josnic sau nobil, indiferent. Pe planul politic s-a văzut ceva asemănător, populații de zeci și sute de milioane tiranizate de o „Gesellschaft”, o minoritate disparentă în ansamblul națiunii, dar având, prin teroare și opresiune, controlul atâtor țări.
      Iată pentru ce sfinții, înainte de a se gândi la nimicirea patimilor lor, - adică la ceva negativ, distructiv -, ei se bucură că le au, fiindcă ele sunt surse generatoare de energie exploatabilă în slujba Idealului. Lucrul de căpetenie este ca această energie să existe în ființa lor, indiferent care este forma ei primară, brută, căci ascensiunea în care s-au angajat este atât de mistuitoare de forțe, încât și ultima fărâmă de energie constituie pentru ei o comoară. Să fie numai energia vitală, vor avea ei grijă s-o capteze, s-o sublimeze și s-o utilizeze în serviciul Gândului ce le transfigurează viața.
      Dar să lăsăm pentru moment aceste perspective specifice sfinților și să ne mărginim la cazul omului obișnuit, pentru care patimile sunt, în general, un balast.
      Orice pasiune - potențial de energie indiferent din punct de vedere moral - poate să ne servească sau să ne aservească după cum o știm mânui. Și prin pasiune înțelegem nu numai acea agitare de suprafață a ființei omenești, ce e transparentă și perceptibilă din partea propriei conștiințe, ci - ar trebui să completăm - mai ales imensele zăcăminte de habitudini și energii trecute în reflexe și acumulate în inconștient în urma repetării acelorași gânduri, a acelorași acte, a acelorași sentimente, a acelorași complexe psihice, psiho-somatice și organice.
      Pasiunea - cum spune Eymieu - e un sentiment trecut în stare cronică, pasiunea fiind, printre sentimente, ceea ce e ideea fixă printre gânduri. E un sentiment monopolizant, ce domină și acaparează totul, și nu atât la suprafață, cât în abisurile inconștientului, și îndeosebi acolo. Dar forța pasiunii în sine și prin sine este indiferentă, noi suntem cei ce facem din această forță cel mai nemilos opresor și călău al personalității noastre morale, și mai cu seamă harice - cel mai prețios dintre toate auxiliarele ascensiunii noastre spirituale.
      Mai târziu, și vorbind din punct de vedere teologic, vom sublinia covârșitoarea importanță a harului în viața creștinilor și a sfinților. Dar să nu uităm că harul ni se dă nu ca să înlocuiască efortul naturii, ci pentru ca să-i utilizeze resursele acesteia, dându-le o valoare și o vigoare nouă prin asistența divină directă.
      Nici sfinții, mai ales la începutul vieții lor spirituale, anumitor imbolduri ale unei naturi înclinate oricum - în urma păcatului strămoșesc - spre rău, nici ei nu le-ar fi putut rezista numai cu voința, cu voința goală. (Felul cum sunt scrise, în general, Viețile Sfinților te face să disperi: sunt oameni dedicați, de la început și integral, binelui și adevărului sau, dacă nu, au cel puțin o „voință de fier”!)
      Expresia „voință de fier” este un non-sens pentru omul concret, iar din punct de vedere psihologic ea este strident de falsă. Voința nu e de fier decât în măsura în care ea este expresia unei ființe deplin unificate, în care pasiunile și toate energiile sunt puse în slujba binelui. A încerca să opui, patimilor, voința izolată (oricât de „de fier” ar fi ea) e totuna cu a trimite în fața blindatelor pasiunii pe infanteristul cu pieptul gol, dar care - drept o ridicolă compensație - își strânge pumnii și scrâșnește din dinți...
      Adevărații candidați la sfințenie nu opun pasiunii voința, ci pasiunii, PASIUNEA, dar sub conducerea voinței, a prudenței, a harului și a Darurilor Spiritului Sfânt. Și tocmai aceasta este deosebirea dintre pasiunile sfinților și cele ale păcătoșilor. La sfinți și, în general, la adevărații virtuoși, pasiunea e dirijată, ca și întreaga personalitate, de prudență,[423] desăvârșită ea însăși de Darul Sfatului, în vreme ce inteligența, aflată în slujba patimilor, și deci a răului, este mai curând o viclenie constând într-o putere intuitivă de orientare, practică și rapidă, în vederea atingerii unei ținte incalificabile, pe căi piezișe, inavuabile, dar expeditive.
      Până și în lupta cu ei înșiși, câți din cei ce au devenit apoi atleți în viața spirituală nu-și datorează toată reușita acestei captări la timp a pasiunilor de indignare, de mânie sfântă, de revoltă în fața răului descoperit pe neașteptate în toată goliciunea lui și contra-atacului viguros, ce determină punerea agresivității în slujba binelui?
      E instructiv cazul Sfintei Monica. Pe când era copilă mărișoară, i se dăduse ei în grijă să supravegheze, zilnic, trasul din butoi al vinului pentru masă. „Se întâmpla câteodată - scrie Sfântul Augustin în Confesiuni IX, cap. 8 - că după ce umplea cupa, înainte de a-l turna în amfore, o apropia de buze și gusta din ea, nu din pofta vinului, pentru că în fond nu-i plăcea, ci mai mult din copilăreasca nestăpânire care îndeamnă la lucruri oprite. Dar precum cine nu ocolește greșelile mici cade în păcate mari, așa și ea: gustând zilnic din ce în ce mai multișor, a ajuns apoi să bea câte o ulcea aproape plină”. Lucru, desigur, mic în sine, dar care s-ar fi putut transforma în patimă, și astăzi noi n-am avea-o nici pe Sfânta Monica patroana mamelor creștine, și nici incomparabilul ei fiu n-ar fi printre sfinți acum.
      Dumnezeu însă veghea, căci, certându-se odată cu servitoarea, aceasta, orbită de patimă, îi aruncă în față, pe nedrept, invectiva de „Bețivo!”. A fost de ajuns pentru ca ea să ia hotărârea salvatoare de a nu mai bea decât apă, și această indignare sfântă i-a inspirat spiritul mortificării, a făcut-o umilă și neîncrezătoare în sine și a învățat-o adevărata tactică împotriva patimilor.[424]
      Și ca Monica fac toți adevărații candidați la cinstea altarelor.
      În loc să se autoiluzioneze cu o pretinsă imunitate și invulnerabilitate a voinței lor „de fier”, ei preferă să-și asigure pozițiile, sustrăgând adversarului muniția cu care i-ar putea bombarda și, mai mult, întorcând chiar potențialul pasional contra lui. Căci, și în câmpul spiritual, singura strategie defensivă eficace este tot ofensiva. Nu spunea Mântuitorul însuși că împărăția cerurilor cu silnicie se cucerește, și violenții sunt cei ce o dobândesc![425] Acesta e un adevăr fundamental, încât până și psihanaliza e silită să-l recunoască prin faimoasa teorie a sublimării: instinctele refulate în forma lor specifică se sublimează (adică, am spune noi, se înnobilează, transformă și transfigurează) în opere de artă, de știință, de morală, de religie. Și acest adevăr, deși capital, este totuși atât de neglijat, încât nimeni, în mod practic, nu mai ține seama de importanța lui primordială.
      Pasiunile devin de nestăpânit nu doar pentru faptul că ele nu mai sunt doar ele, ci pentru că, încetul cu încetul, ele au sechestrat toate energiile vitale, tot potențialul de resurse ale unui individ, monopolizându-i total ființa. Chiar dacă ar avea bunăvoința și luciditatea necesară pentru a încerca să reziste, el nu ar mai avea cu ce, fiindcă toate trupele sale sunt sub ordinele patimei dominante ce le-a dat coloritul ei, le-a îmbrăcat în uniforma ei și le tiranizează prin dictatura ei: o dictatură a plebei psihice.
      Acesta este motivul pentru care atâția nu reușesc nicicând să termine odată cu patima ce-i terorizează, și fiecare efort neîndemânatec ce-l fac și de care, culmea!, cu cea mai desăvârșită stupiditate mai legau și mari nădejdi, odată cu amărăciunea eșecului inevitabil, aruncă sufletul în abisul disperării: „Cu mine unul, totul s-a sfârșit: aici nimic nu se mai poate face”, trag ei concluzia.
      Când, de fapt, ar trebui doar spus:
      „Aici nimic nu se mai poate face cu astfel de mijloace, cu o așa tactică, și cu o așa de AMĂRÂTĂ STRATEGIE CA A MEA!”
      Noi avem absoluta certitudine că un sfânt ar fi în stare, cu harul de Sus, să refacă integral orice temperament, oricât de rebel ar fi (bineînțeles, atâta timp cât e vorba de un psihic nepatologic), și, plecând exact de la aceleași poziții inițiale, cu aceleași arme și mijloace pe care oricine le are la îndemână, dar folosindu-le cu un alt simț al realităților strategice și, mai ales, cu altă fidelitate față de har.
      Dar aici ar fi de remarcat trei lucruri:
      • Mai întâi că harul poate redresa orice natură, dar e fatal ca atunci când un suflet e pătruns total de rău și e făcut una cu păcatul (și astfel tot inconștientul e pus în slujba păcatului), e fatal și inerent însăși naturii lucrurilor ca harul să-și facă simțită prezența în chip dureros. Or, în fața durerii, păcătoșii ahtiați după plăcere, de obicei dezertează. Ce folos că harul prin sine este atotputernic dacă sufletul îl împiedică să acționeze, se eschivează și nu-l lasă să aibă nici o priză asupra ființei sale? De aceea, tot ce am spus înainte în subcapitolul 20 (din Capitolul XVI, Educatorul, subcapitolul „Faptele noastre ne urmăresc”) rămâne integral valabil. Singura salvare ar mai putea fi generozitatea unei inimi de sfânt, care să accepte în mod voluntar un surplus de chinuri și de dureri în locul lașității noastre: noi să primim harul, dar să îndure el voluntar, în locul nostru, durerile de care noi fugim.
      • Și al doilea lucru de remarcat este faptul că harul lucrează în om omenește, și tocmai de aceea, așa cum păcatul și-a aliat în rău pornirile firii, tot astfel, și harul se folosește de pasiuni, dar de data aceasta îndreptate spre bine, spre a ne smulge din rău cu ajutorul lor, căci blindatelor nu li se pot opune decât tot blindate.
      Or, tocmai din această utilizare, de către har, spre bine, a pasiunilor noastre rezultă cel mai însemnat avantaj pentru redresarea conștiinței noastre. Căci resursele energetice ale unui ins anumit fiind limitate, prin însuși faptul că ele sunt alocate și atribuite pasiunilor bune, se sustrage automat celor rele carburantul și muniția necesară. Or, fără acestea, până și tancul cel mai grozav e făcut inofensiv; ba mai mult, cu cât e mai masiv, cu atât e mai ușor de imobilizat.
      Conform mentalității omului de pe stradă, asceza s-ar reduce la o exterminare necruțătoare a tuturor pornirilor firii (și presupuse a fi contrarie spiritului), pe când în concepția autentic creștină (și care nu are nimic comun cu cea eronat atribuită Creștinismului de anumiți „savanți cu pretenții” alde P. P Negulescu, dar ignoranți în fond), asceza este, înainte de toate, captarea perfectă a tuturor energiilor umane și punerea lor, cu întregul lor potențial, în slujba spiritului.
      Iată pentru ce sunt absolut de evitat ocaziile proxime de păcat, căci, nerespinse la timp, rebeliunea e fapt consumat. (Când poți evita o ocazie proximă de păcat și totuși n-o eviți, ești un simplu infam și sperjur, zădărnicindu-ți orice rugăciune și har și bătându-ți sacrileg joc de toate: ca și cum ai arunca foc într-un butoi cu pulbere explozibilă și apoi te-ai „ruga” în mod ipocrit, „să nu explodez”, cum am mai spus. )
      • Dar nu trebuie să ascundem nici faptul că, pe cei stăpâniți de o patimă, nimic nu-i mai poate ajuta, afară de o mare durere. Căci numai durerea acerbă anihilează vraja funestă ce-i înlănțuie și dă harului putere asupra ființei lor. Fără durere, oricâte haruri le-ar da Dumnezeu ar fi total zadarnice, căci voința lor ar rezista cu încăpățânare.
      Or, numai prin durere, dictatura și sechestrul patimei asupra potențialului energetic sunt momentan - dar numai momentan! - pulverizate, așa încât energiile și pasiunile izbăvite o clipă din captivitate devin iarăși utilizabile spre bine. Însă vai de cel ce nu știe profita imediat de răgazul și ajutorul oferit de suferință. Dacă e refuzat, tot ce mai poate urma este numai împietrirea și... iadul.
      Dar, dacă facem abstracție de acest faliment vinovat, pasiunile sunt și rămân în sine o valoare, și ele ni s-au dat spre a le folosi, iar nu spre a fi înrobiți de acestea. Ce folos că „Spiritul este gata - cum spune Mântuitorul - dacă trupul este slab?”,[426] adică ce folos că mintea vede binele și voința îl vrea, dacă trupul, adică pornirile pasionale din noi, nu secondează avântul lor? Sufletul omenesc, deși spirit, fiind un spirit întrupat, el rămâne slab, inert și neputincios fără pasiuni: trupul este slab[427]
      Așa că, în rezumat, ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi este nu de a ne mutila natura și pornirile pe care El ni le-a dat, ci de a le capta, a le disciplina și a le însufleți - căci suntem liberi - în lupta pentru bine, adevăr și sfințenie, lucru ce se face cu atât mai bine, cu cât întreaga ființă omenească este mai curând trecută sub regimul predominant al Darurilor Spiritului Sfânt.
      Iată pentru ce, o educație profund realistă și sfântă, ce să dea o stăpânire necontestată harului asupra unei vieți încă din fragedă copilărie, e cea mai solidă bază a Ascezei și e cel mai privilegiat favor ce l-ar putea acorda Providența celor ce pornesc înspre culmi.
      Educația creștină timpurie se impune cu atât mai mult, cu cât o anumită natură este mai bogată și riscurile la care se află astfel expusă sunt mai mari. Cu cât ești mai bogat spiritual, cu atât riști mai mult, și invers, cine pe pământ nu riscă nimic nici nu e nimic, cum spuneam în cap. XIII.
      Însă aceste riscuri sunt pline de promisiuni, fiindcă Dumnezeu nu dă nimănui o natură mai bogată în calități și talente doar pentru că așteaptă să fie mai bine și mai regește servit. De aceea, la sfințenie egală, mai bine-l va servi pe Dumnezeu Sfântul cu o natură mai bogată. Căci omul e cu atât mai om, cu cât ansamblul fenomenelor sale psihice e mai variat ca extensiune și mai unitar ca sinteză personală. Varietatea talentelor este în funcție de bogăția naturii, iar puterea de sinteză, de nivelul sfințeniei.
      Personalitatea totală a unui sfânt este cu atât mai armonioasă și încântătoare, cu cât, pe de o parte, elementele ce-o compun sunt mai variate și mai viguroase - este cazul lui Don Bosco - iar, pe de altă parte, cu cât ele sunt mai de timpuriu și mai bine încheiate și sudate în unitatea superioară a unui întreg armonios.
      Or, în general vorbind, ceea ce dă valoare și constituie superioritatea indiscutabilă a unui om este tocmai mărimea tensiunii dintre tendințele antagoniste, unificate într-o supremă și viguroasă armonie. Tăria intransigentă goală e pură brutalitate, în timp ce fermitatea virtuții îmbinată și contrabalansată de o blândețe superioară e ceea ce formează farmecul tăriei în Creștinism.
      Și la fel să se spună despre toate antinomiile obișnuite în viețile sfinților: prudență și simplitate; bucurie și suferință; dragoste delicată și duioasă cu alții, dar neiertătoare cu sine; suplețe în ceea ce privește mijloacele, tenacitate și perseverență în ceea ce privește scopul suprem; umilință profundă și mărinimie gata de gesturile și jertfele cele mai mari etc.

15) Sfințenia: adevărata comuniune cu lumea

      Aceasta și explică de ce, în lumina creștină, omul este, prin definiție, eternul paradox: este un multiplu avid de unitate și efemer, dornic de Absolut și Transcendent, este un muritor ce moartea însăși și-o vrea drept prag al Nemuririi.
      Psihologia oricărui om este, de altfel, un paradox: fenomenele sale psihice au drept ideal al coordonării lor negarea și depășirea multiplicității prin armonia de contraste a unei sinteze vitale superioare, în timp ce centrul lor de atracție, adică Binele, Frumosul, Adevărul, Ființa Infinită și Unul Absolut, se află dincolo de planul lor de evoluție.
      Am zis că sunt dincolo de planul lor de evoluție, căci spiritul nostru, deși jinduiește după Adevărul subzistent, Binele suprem și Frumusețea nemărginită contopite în una și aceeași imuabilă realitate a lui Dumnezeu, Acesta se găsește dincolo de toate posibilitățile omului creat. E o aspirație ce ar rămâne pe veci ineficace și zadarnică, dacă bunătatea lui Dumnezeu nu ne-ar fi venit ea singură în întâmpinare prin har. În adâncurile sale, omul nu e decât o infinită receptivitate în așteptare. Deși constituțional e o ființă mărginită, setea ce-l mistuie e infinită.
      Ființa noastră e ca acul magnetic ce arată mereu spre pol.
      Dar așa cum acul magnetic, lăsat singur, cade pe pământ și nu zboară spre Polul ce-l atrage, tot astfel inima omenească tinde spre Dumnezeu, însă lăsată în puterile ei și nesusținută de har, cade și ea la pământ. Cu această deosebire, că pe când distanța dintre acul magnetic și Pol e măsurabilă, fiind din același ordin al materiei și, la urma urmelor, ar putea fi chiar parcursă, cea dintre sufletul dornic de a-L vedea pe Dumnezeu și Dumnezeu însuși e infinită și de nestrăbătut fără de o intervenție directă, cu totul gratuită și eficace, a lui Dumnezeu însuși.
      Chiar dacă magnetul inimii noastre se lasă prins prea devreme în liniile de forță ale creaturilor, să nu uităm totuși că magnetismul acestora, adică frumusețea sau bunătatea ce ne atrag, este tot de la El, o palidă și de tot firavă oglindire a LUI.
      Fiind atrași de Dumnezeu, noi răsfrângem, asupra creaturilor ce ne opresc în drum, lumina nemuririi și a eternului, și am vrea să le aureolăm cu un nimb divin.[428]
      Dar atunci când sufletul nu este deplin purificat, cât este de riscantă și temerară această apropiere de creaturi! Or, a normaliza și armoniza raportul nostru cu creațiunea, acesta e și unul din rolurile ascezei, menținând, fermă și armonioasă, ierarhia genuină a ființării. Asceza nu pervertește nimic, ci doar salvează tot ce e vrednic să fie salvat. În acest sens, ea s-ar putea defini: pregătirea omului pentru marea sărbătoare a Creației.
      Și, de fapt, doar Sfinților le este dat să Între  în adevărata comuniune cu lumea, inclusiv cea sensibilă, - dar total purificată! -, și de a deveni preoții Creației sensibile, asemenea lui Adam în starea nevinovăției dintâi. Căci numai Sfântul își posedă propriul suflet în perfectă armonie, și numai posedându-se pe sine ajunge el să posede în mod virtual întreaga creațiune, încetând de a-i mai fi sclav și, devenind Regele ei, preotul preamăririi lui Dumnezeu, Sfântul nu se mai apropie de creaturi în mod egoist și pentru a profita de ele și a le exploata, ci le învăluie pe toate în dragostea infinită a Creatorului, ce vrea făpturilor sale dotate cu inteligență tot binele pe care ele sunt capabile să-l primească, mai ales după ce le-a chemat la ordinea supranaturală.
      Creaturile nu mai sunt obstacole pentru sufletul purificat în ascensiunea lui spre Dumnezeu, ci devin mesagere și puncte de sprijin ale Iubirii Infinite. Contemplativul nu se mai lasă furat de vraja creaturilor, ci, cum zice Maréchal[429] „ajunge să le domine în chip spiritual, contemplându-le de la înălțimea înțelepciunii creatoare și iubindu-le cu Iubirea creatoare însăși. EL percepe adevărata și nepieritoarea frumusețe a tuturor lucrurilor ce-i apar de aici înainte transfigurate și demne de a fi oferite omagiu - într-o ardere totală - Frumuseții Infinite”.

III. Misterul umilinței

16) O umilință sinceră și spontană

      Sfinții ne-ar putea spune nouă, celor mediocri: „Oameni sunteți? Mai mult suntem noi...”
      Adevărul le-ar da perfectă dreptate, căci abia după ce el s-a stabilit pe culmile sfințeniei, un suflet își regăsește, transfigurat de bucurie, locul ce i 1-a sortit Creatorul în Univers și în Omenire. Pentru sfinți, creațiunea îmbracă haină de praznic, sfințenia fiind o plenitudine de armonii ce vrăjește.
      - Ce ai văzut tu mai frumos în viață? îl întrebă Don Bosco într-o zi pe un băiat în curtea Oratoriului.
      - Pe Don Bosco! îi răspunse acesta spontan.
      - Aoleu - făcu Don Bosco, luat fără de veste, și care nici prin vis n-ar fi bănuit un asemenea răspuns - tu mă faci să mă gândesc la acel țăran care vizita Expoziția noastră cu obiectele ultimei Loterii. În timp ce toți cădeau în extaz în fața uneia sau alteia dintre operele de artă, el rămase pironit în fața unui salam enorm. Pentru ochii săi, nu era nimic mai frumos!
      Să ne ierte Don Bosco, dacă de data aceasta ne permitem să-l contrazicem din inimă și să-i dăm perfectă dreptate băiatului său.
      Și cu toate acestea, Don Bosco era sincer: el era umil nu din convenționalism ci din cea mai intimă convingere. De altfel, nu este oare tocmai umilința adevărata baghetă de încercare a Sfințeniei?
      În 1868, Pr. Felice Giordano se întâlni cu Don Bosco ce se reîntorcea dintr-o călătorie și-l însoți de la gară spre casă. La un moment dat cuteză să-l întrebe direct, dată fiind vechea lor prietenie:
      - Dar cum se face, dragă Don Bosco, că dumneavoastră întreprindeți atâtea opere frumoase în favoarea tinerimii și toate merg perfect, toate prosperă, toate încep de la nimic și apoi toate cresc, se tot măresc și devin opere colosale?
      - S-o știi - răspunse Sfântul cu obișnuita-i amabilitate - eu unul nu intru în socoteală întru nimic. E Mântuitorul nostru cel ce face totul. Mântuitorul vrea să facă de exemplu cutare sau cutare lucru. Ei bine, cum procedează El spre a dovedi că acea operă e a Sa și numai a Sa? Se servește pentru a o înfăptui de unealta cea mai nepotrivită. Acesta e tocmai și cazul meu. Și te asigur, doar mă cunoști de atâta timp, că dacă Mântuitorul ar fi găsit în toată dieceza de Torino un preot mai sărac, mai meschin, mai lipsit de calități, pe acela și nu pe vreun altul l-ar fi ales pentru înfăptuirea acelor opere de care-mi vorbești, iar pe sărmanul Don Bosco l-ar fi lăsat de o parte, pentru ca să-și urmeze chemarea sa naturală de simplu capelan de pe sate.
      Iar Reissayre în biografia sa, „Don Bosco à Paris”, scrie:
       „Lucru ciudat, auzindu-l vorbind, ai spune că acest om ce a înfăptuit atâtea și atât de frumoase lucruri nici nu mai are voință proprie; și chiar, aceasta este latura minunată a acestei personalități; el nu e decât un instrument în mâinile lui Dumnezeu, instrument ce simte lăuntric când și de unde-i vine inspirația divină.”
      Pentru a relua în alt sens o analogie precedentă, de-ar putea vorbi, vagoanele ar putea lăuda puterea locomotivei electrice. La rândul său, ea ar ști prea bine că puterea lăudată nu-i aparține și nu e a ei, ci că-i vine din altă parte. Și, după o altă frază, același biograf îi scoate în relief umilința: „Bunătatea e însușirea caracteristică acestui om sfânt. Blândețea sa e continuă, iar răbdarea sa îi îngăduie să ajungă până la istovire. Și legenda miraculoasă - deși nu este pe deplin cunoscută de toți - înconjoară cu toate acestea numele său cu o aureolă de taumaturg, ce-l lasă totuși atât de modest, ca pe cel din urmă dintre Salezieni.”
      Iar într-o zi, în excursie, când unul din comeseni, toastând, îl omagia făcând aluzie la revelațiile de care el se bucură și la harurile - inclusiv cele miraculoase - pe care le obține, Sfântul răspunse spontan:
      - Ar greși foarte mult cine ar vrea să atribuie omului ceea ce este numai a lui Dumnezeu; și dacă cineva ar recurge la Don Bosco pentru cel mai mic dintre haruri, ar fi lucru tot atât de zadarnic ca și a-l cere de la un strop de rouă de pe aceste plante. Și plantele, deopotrivă cu mine, simple creaturi neajutorate, ce-am putea face decât să implorăm rouă de Sus; căci noi nu suntem decât simpli atomi mișcați de Dumnezeu și ne găsim în mediul Lui, precum peștele în mare...
      La el, umilința, ca și bucuria, era trecut în reflexe. Umilința sa era sinceră și spontană, spre deosebire de așa-zisa modestie pe care o apreciază excesiv lumea și care, de atâtea ori, nu e decât o mască a vanității celei mai fariseice.
      Cine nu știe cât sunt de sensibili părinții la aprecierile defavorabile la adresa copiilor lor?
      Iar autorii sunt însă și mai sensibili în legătură cu operele și publicațiile lor, în afară de un caz: de cazul că sunt sfinți.
      Iată un fapt revelator de la începutul vieții preoțești a Sfântului. Suntem în octombrie 1853. Abatele Amedeo Peyron, ilustru profesor de limbi orientale la Universitatea Regală din Torino și savant reputat pentru erudiția sa, prezida o întrunire de vreo patruzeci de preoți, ce discutau unele măsuri de luat în comun pentru a asigura o mai mare eficacitate apostolatului, prin coordonarea diferitelor opere și inițiative ale clerului din Torino. Printre cei prezenți se aflau și Teol. Leonardo Murialdo și Don Bosco. Ridicându-se problema imperioasei necesități de a răspândi în popor publicații cu conținut bun, dar scrise în stil popular, Don Bosco profită pentru a-și recomanda Lecturile Catolice.
      - Foarte bine, răspunse tăios președintele, dar ar trebui mai întâi ca ele să fie altfel scrise: într-o limbă mai îngrijită și cu mai puține greșeli de tipar.
      Această stigmatizare publică - și în fond nejustificată - era o lovitură cum nu se putea mai dureroasă, mai ales că unii din cei prezenți nu priveau deloc cu simpatie pe acest preot tânăr, ce părea c-ar vrea toate să le răstoarne. Teol. L. Murialdo (el însuși călcând a sfânt) aștepta, pe de o parte consternat de causticitatea tonului acelei intervenții și curios, pe de altă parte, în cel mai înalt grad să vadă cum va reacționa Don Bosco.
      Sfântul, care avea pe atunci treizeci și opt de ani, rămase perfect calm și răspunse cu umilința cea mai naturală din lume și fără să ezite:
      - Tocmai cu gândul de a vă cere sfatul și asistența dumneavoastră m-am ridicat eu acum. Vă rog insistent să-mi arătați tot ce găsiți că trebuie îndreptat și eu vă voi asculta bucuros. Ba aș fi chiar fericit, dacă vreunul din dumneavoastră, mai expert decât mine în limba italiană, ar binevoi să revizuiască numerele Lecturilor Catolice, înainte de a fi date la tipar.
      Teol. Murialdo, viitorul întemeietor al Ordinului Giuseppinilor (cauza lui de beatificare e deja introdusă), ce cunoștea temperamentul incendiar al lui Don Bosco, pe de o parte, și știa susceptibilitatea scriitorilor când li se contestă meritele, pe de alta, și care se așteptase la vreo posibilă ieșire de mânie, rămase înfiorat. Așa cum mărturisea el lui Don Lemoyne în 1890, la vreo doi ani după moartea Sfântului, din acest simplu act eroic, el își făcuse încă de atunci convingerea de nezdruncinat: „Don Bosco e un Sfânt!”
      Accentul acesta adânc de sinceritate al unei umilințe neprefăcute te mișcă, mai ales că el va merge crescând. Cu toate favorurile suprafirești de care fusese învrednicit, el se temea totuși de Judecata lui Dumnezeu, lucru ce-l făcea ca, pe măsură ce se apropia de sfârșitul vieții, să ceară, cu o insistență tot mai mare, rugăciunile altora ca să-și poată mântui sufletul!
      Iar într-o bună zi, pe când se găsea în casa Salezienilor din San Benigno, un domn - la rugăciunile căruia el se recomandase - se crezu îndreptățit să-i răspundă așa cum i-am fi răspuns, poate, oricare dintre noi dacă am fi fost în locul său:
      - De rugăciunile mele, dumneavoastră, Don Bosco, chiar că nu aveți nevoie!
      Sfântul rămase profund îndurerat la această replică și, în timp ce două lacrimi mari îi umezeau ochii, îi răspunse cu accentul celei mai convingătoare sincerități:
      - Si, ne ho molto bisogno! (Ba da, am nevoie, am foarte mare nevoie).

17) Cea mai paradoxală dintre virtuți

      Firește că, ajunși la acest punct, nu poți să nu-ți pui întrebarea raporturilor dintre umilință și adevăr.
      Ce este în fond umilința? Căci umilința este, fără îndoială, cea mai paradoxală dintre virtuți, și toate antinomiile par a-și fi dat întâlnire aici. Nu este ea oare în contradicție cu Adevărul și în contradicție cu propria conștiință a sfinților?
      1.       Cum se face că ea implică, mai întâi, o subestimare a propriei valori și personalități, și ea conviețuiește, cu toate acestea, alături de mărinimia de suflet cea mai autentică? Înaintarea în această virtute ar trebui să fie - după cea mai bună logică pur rațională - o alunecare treptată spre un temut „COMPLEX DE INFERIORITATE”și, de fapt, ea se adâncește tocmai direct proporțional cu progresul spre perfecțiune și-și atinge apogeul deodată și deopotrivă cu desăvârșita înflorire a personalității sfinților.
      2.       Ea pare să mai implice, pe deasupra, și o minciună trăită, tocmai atunci când sufletul sfinților a devenit o perfectă oglindă a Adevărului și când e total și pentru totdeauna posedat de Adevăr. Din cauza umilinței lor, sfinții par să dea totul peste cap, mergând până acolo, încât, deși sunt ei vistiernicii comorilor Cerului, sunt totuși ei cei ce cerșesc rugăciuni până și păcătoșilor.
      3.       Ea însoțește, ba mai mult, se afirmă că ea ar fi însăși baza sfințeniei. Or, deși sfințenia aduce cu sine citirea conștiințelor, ea îi lasă, se pare, pe sfinți să se înșele, în schimb, nici mai mult nici mai puțin decât în legătură cu propria lor conștiință!
      De aceea, umilința e pe puțin un mister.
      Răspundem că ea și este de fapt un mister, dar că, înainte de a fi un mister, ea este mai presus de toate un fapt. Este tocmai acest caracter de mister ceea ce confirmă că umilința sfinților este un fapt. Căci ce altceva sunt misterele decât fapte mai mult sau mai puțin inexplicabile pentru noi?
      Orice teorie vrednică de acest nume și calificativ implică o viziune, o logică și aduce cu sine o lumină, și teoria este astfel dincoace de fruntariile misterului.
      Umilința sfinților, în schimb, este un fapt, adică un dat concret, ineluctabil și primordial, ce se impune masiv și inexorabil oricărui om de bună credință. A-l accepta este o chestiune total independentă de vrerea sau nevrerea noastră și trebuie să-l admiți, chiar dacă pentru tine personal rămâne o enigmă.
      A-ți aroga o putere discreționară asupra faptelor - cum fac scientiștii - și a le silui și mutila sau ignora pentru ca ele să poată fi astfel încadrate în teoriile tale apriorice (și astfel să nu-ți opună dificultăți pe care prejudecățile tale le consideră „de prisos”) nu mai e o atitudine onestă și ni s-ar părea o lipsă totală de corectitudine din partea noastră, dacă am și cuteza măcar să punem la îndoială perfecta sinceritate a lui Don Bosco.
      Nimic mai greșit decât de a atribui sfinților și misticilor dispozițiile tale psihice și a conclude, de aici, la falsitatea lor. Deși zborul și pilotajul unui avion rămân pentru un hotentot un mister, - căruia el i-ar putea da o explicație cel mult pe bază de magie sau de mituri -, el nu este mai puțin UN FAPT! Atât doar că, în cazul aprecierii sfinților, contemporanii noștri recurg la magia... Scientismului...
      Orice s-ar spune, umilința sfinților este și rămâne un fapt cert.
      Și, contra faptelor, sofismele nu pot nimic. Adică pot totuși ceva: pot închide iremediabil calea spre înțelegerea sufletului sfinților, căci, până când n-ai înțeles ce este umilința, îți lipsește însăși perspectiva de bază pentru a înțelege ce este orice viață spirituală autentică în Creștinism și cu atât mai mult îți lipsește singura cheie ce poate deschide sanctuarul sufletului unui sfânt.
      Iată pentru ce, în mod fatal, umilința merită toată atenția noastră.

18) Umilința și personalitatea omenească

      Prima bătălie ni se face cu chiar propriile noastre arme, căci tot timpul noi am prezentat sfințenia drept o înflorire superioară a naturii omenești și ne-am complăcut în a exalta bogăția personalității lui Don Bosco.
      Or, nu este cea mai flagrantă contradicție să afirmi, pe de o parte, că sfințenia presupune o natură bogată și o mărinimie de suflet eroică și că, pe de altă parte, ea se întemeiază pe umilință, adică, în fond, pe conștiința vie a propriei mizerii spirituale sau pe „un complex de inferioritate”, cum l-ar numi psihologia modernă?
      Răspundem că acesta nu numai că nu e o obiecție redutabilă, ci e, dimpotrivă, o nouă și strălucită confirmare a Catehismului, când îl știi, bineînțeles! Căci umilința e aplicată omului nu ca individ distinct, ci în primul rând pentru calitatea sa de egal și solidar, în fond, cu semenii săi. Chiar sfânt să fie, și el este tot un biet muritor, o ființă neajutorată, un atom al marelui Univers.
      În schimb, cel atins de „complexul de inferioritate”, departe de a se simți SOLIDAR cu ceilalți, orice comparație cu ei doar îl irită și-l indispune la culme. În mod eronat, el le atribuie celorlalți calități idealizate și, în comparație cu aceste figuri ireale, astfel transfigurate și aureolate de un fals nimb dumnezeiesc, el se simte oprimat, nedreptățit, strivit, desființat.
      În umilință, din contră, perfecțiunea e atribuită doar Celui ce aievea o și are, lui Dumnezeu, Iubirea infinită, a cărui bunătate condescendentă nu numai că nu te umilește, dar te și extaziază. Tot ce este bine și perfecțiune în ceilalți se datorează tot lui Dumnezeu, fiind o oglindire a Lui, căci El este puterea de atracție și vraja a toate. Dumnezeu este tot, creaturile nimic. Sfinții sunt fericiți de aceea de a-L ști infinit în toate perfecțiunile și de a depinde de El.
      Or, complexul de inferioritate provine adesea din ignorarea practică a Catehismului, ignorare ce determină, pe cei atinși de această nevroză, să-și facă o idee cu totul greșită despre omul normal. Acesta ar fi - după ei - un fel de Adam de dinainte de păcat, nevinovat, impecabil și perfect din toate punctele de vedere. Iată pentru ce admiterea noțiunii păcatului originar are o acțiune curativă singular de eficace, căci arată individului cum imperfecțiunile și vinovăția pe care el și le impută sieși trebuie de fapt deplasate, în bună parte, asupra speței umane ca atare. Prin revelația păcatului strămoșesc, culpabilitatea individului este în mare parte descărcată în cârca neamului omenesc ca speță generică.
      De aceea se poate spune, împreună cu Baudoin,[430] că umilința creștinească nu numai că nu e o alunecare morbidă spre prea faimosul „complex de inferioritate”, ci, dimpotrivă, este o excelentă terapeutică a acestei nevroze.
      Sănătatea psihologică se identifică, în fond, cu adaptarea ta la realul total. Și tocmai de aceea, a pierde din vedere conștiința propriei tale puținătăți și a te crede buricul pământului - atitudine specifică atâtora, din clipa în care ajung să poarte cravata... - e ceva morbid pentru o ființă atât de infimă și de infirmă cum este omul. A fi umil nu înseamnă, prin urmare, decât a fi deplin obiectiv.
      Admirația pentru virtuozitatea anumitor oameni de afaceri moderni ar fi mult mai măsurată dacă s-ar sonda puțin psihicul genuin al acestora și s-ar constata cât de gol este sufletul lor. Fațada e splendidă și edificiul perfect, atât doar că arhitectul a uitat scările interioare și ușile...
      De câte ori în spatele acestor oameni ce reușesc în viață și sunt chiar admirați nu se ascunde un suflet de o meschinărie țipătoare;! Ei se cred dictatorii, ba chiar creatorii unei lumi, pe când, în fond, ei nu sunt decât un mic șurub, o rotiță a unei mașinării infernale ce i-a prins în angrenajul ei și nu-i slăbește decât atunci când sistemul lor nervos e definitiv compromis. Psihicul lor, încordat tot mai nemilos de arcul unor afaceri tot mai acaparante și mai extinse și căruia nu i se îngăduie nici o clipă de odihnă, și-o ia de acum singur, rupându-se.
      În ochii mulțimilor ahtiate după afaceri, ei erau mari personalități, și iată că internarea lor în ospiciu revelează că ei nu sunt nici măcar persoane normale, adică ființe în care trupul și lumea exterioară să nu prejudicieze drepturile omului.
      De-ar fi știut ce-i umilința, adică dacă și-ar fi văzut la timp propriile limite, adevărul umilinței i-ar fi salvat și ar fi fost scutiți de o astfel de... „reușită”...
      Iată pentru ce umilința nu numai că nu e în contradicție cu înflorirea personalității umane, ci, dimpotrivă, o asigură împotriva acelei reușite externe ce duce la Ospiciu...

19) Adevărul și umilința

      Iată de ce, pentru a putea rămâne între limitele normalității, umilința își are rolul său biologic de neînlocuit, numai ea dând omului simțul realităților mari și mici, făcându-l conștient de propriile-i limite și ajutându-l astfel să se adapteze mediului înconjurător. Ea este prin excelență „o funcție de adaptare ce ne reașează la locul nostru (... ) și restabilește echilibrul rupt tot timpul de pretențiile eului nostru”.[431]
      De aceea, umilința nu e decât trăirea în adevărul integral.
      Cele afirmate sunt perfect valabile și pe planul științei, umilința fiind punctul de plecare al oricărei științe adevărate. înainte de a putea descifra taina unui lucru, trebuie să ai umilința de a-l accepta așa cum este el. Ea este condiția reușitei în decursul cercetării, este garanția autenticității rezultatelor obținute, dar este mai ales - și dincolo de acestea - încoronarea adevăratei Științe. Oamenii nu sunt mândri decât în măsura ignoranței lor: în măsura în care se ignoră pe sine - căci, oricât de geniali ar fi, ce puțin sunt ei în Marea Existență! - și în proporția în care ei își ignoră limitele științei lor. Numai savanții de marcă își dau seama cu luciditate că ceea ce știu ei e doar un atom, aproape un nimic, pe când imensitatea ființării se întinde dincolo de posibilitățile noastre de investigație și că ceea ce ei pot și știu e neasemuit mai puțin...
      La fel, tot umilința este începutul și coroana oricărei virtuți autentice. Umilința e începutul sau baza oricărui edificiu spiritual tocmai fiindcă ea singură face ca temelia să fie așezată pe stânca Adevărului, pe realul autentic, iar nu pe ficțiunile unui orgoliu dezaxat și pe pretențiile bolnăvicioase ale eului nostru, megaloman prin definiție în urma păcatului.
      Din punct de vedere psihic, umilința nu e decât trăirea pe deplin conștientă în adevărul total.
      Și tocmai acest adevăr total este cel ce ne cere deprinderea virtuților, zise pasive, ca: încrederea, supunerea, răbdarea, resemnarea, blândețea, iertarea etc., contra cărora, în mod neinteligent, s-a revoltat Nietzsche.
      Sfinții sunt răbdători, blânzi și pururi iertători tocmai pentru că ei văd just atât în ei, cât și în semenii lor. A fi mânios, a fi violent și răzbunător presupune mai întâi o deficiență ascetică (adică de disciplinare interioară), o lipsă gravă de închegare a eului lăuntric și presupune totodată nu numai ignorarea acestei lipse, ci și lamentabila eroare de a eticheta violența drept tărie.
      Singuri cei ajunși la o desăvârșită stăpânire de sine, printr-o unificare ascetică prealabil realizată în interior, își pot permite luxul de a rămâne calmi în mijlocul tuturor opozițiilor și necazurilor. Dar ce lumină splendidă aruncă acest gând asupra calmului perfect al lui Don Bosco.
      Dar, înainte de a putea avea calmul Sfântului, trebuie să fii cristalizat lăuntric în aceeași măsură ca și el. Calmul e o plenitudine ce nu vrea să se împrăștie zadarnic, - când mărirea lui Dumnezeu o cere, blândul Isus și sfinții știu pune mâna și pe bici -, pe când violența nu e decât o neputință ce se irită. Violența înseamnă nu numai o nestăpânire, ci și o mistificare și ultragiere a Adevărului integral. Ești aspru cu ceilalți fiindcă îi subestimezi pe nedrept supraestimându-te pe tine, cu o nedreptate și mai mare. Nu ești aspru decât pentru că îți exagerezi propria ta valoare, apreciată excesiv, dincolo de orice noimă, în detrimentul celorlalți. Asprimea include o minciună bazată pe o judecată de valoare eronată atât în ceea ce privește propriul său interior, cât și în aprecierea realității exterioare.
      E adevărat însă și aceea că virtuțile zise pasive nu-și au în sine propria justificare și măreție, ci în iubirea divină care le transfigurează. Căci nu poți fi blând, nu poți răbda, nu poți ierta decât în măsura în care iubești. Iar a iubi și a merge spre umiliri sunt în substanță identice. Adevăr valabil chiar și pentru Dumnezeu: Calvarul stă mărturie, teribilă mărturie.
      Dar chiar și între oameni, iubirea nu-și găsește propriul climat decât în admirația și aproape adorarea altuia, într-un fel de îngenunchere prin care eul nostru renunță la o parte din îngâmfarea și pretențiile sale autoidolatrice. De aceea, a iubi înseamnă, într-un anumit sens, a abdica și a te umili.
      Or, paradoxal, tocmai aceasta e neasemuita măreție a umilinței creștine: când iubești un om, abdicarea aceasta implică o coborâre a persoanei tale, o încătușare a demnității ei (Mitologia ne-a păstrat figura lui Hercule, căruia Omphalis, regina Lydiei, îi impune să-i toarcă la picioare ca femeile, drept condiție de a se căsători cu el: Expresie plastică a oricărei iubiri pur omenești), iubind în schimb pe Dumnezeu și umilindu-te în fața Lui nu faci decât să îți exalți propria ta ființă în ceea ce are ea mai valoros și mai intim. Așa cum stejarul nu poate să-și ridice coroana maiestuoasă decât pătrunzând adânc cu rădăcinile în măduva solului, tot astfel, sufletul nu câștigă în valoare decât în măsura în care se adâncește în Dumnezeu de la care își primește existența. Prezența lui Dumnezeu nu ne împărtășește ființa, viața, virtutea decât în măsura în care noi înșine știm coborî în străfundurile ultime ale spiritului nostru, acolo unde se află izvorul existenței noastre: actul creator al lui Dumnezeu. Prin creație, noi am primit o mică fărâmă de existență de la cel ce este Infinita existență.
      Or, este rolul și funcțiunea umilinței de a înclina și prosterna partea, în adorarea Divinului TOT de care depindem total.
      Dacă umilința te face să adori pe Dumnezeu, dar și să te accepți așa cum ești aievea, iubirea te face să-L accepți așa transcendent cum este El și, depășind toate așteptările, să devii în chip real una cu El, să te unești cu El pentru a fi perfect prin însăși perfecțiunea Lui, să fii sfânt prin Sfințenia Lui, să devii dumnezeiesc prin Dumnezeirea Lui, împărtășită și ție aievea, prin har aici și prin lumina gloriei Dincolo.
      Iată pentru ce umilința este începutul tuturor virtuților și condiția, de la început, cerută tuturor liberalităților divine. Ea are de aceea, în Creștinism, nu numai o funcție biologică de adaptare a eului nostru lumii înconjurătoare și semenilor noștri, ci și una transcendentă, de adaptare și transformare a noastră în Dumnezeu, deci o funcțiune deci eminamente supranaturală, divină.
      A fi tu însuți, dar tu cel real, e toată tăria ta. Omul nu e om decât recunoscând relațiile
ce-l suspendă de Transcendentul ce-l domină, după ce 1-a creat gratuit, dându-i ființă.
      A te crede pe tine, în mod panteistic, suprema realitate și a nega, printr-o ficțiune orgolioasă, dependența ta efectivă și totală de Altcineva, e o slăbiciune a slăbiciunilor: e mândria.
      A te recunoaște îndatorat altuia, prin tot ceea ce tu ai sau ești, este adevărul curat și felul său de a fi umil.
      Eu îmi pot renega verbal moșii și strămoșii, - simple creaturi -, eu îmi pot renega Patria și părinții: dar eu, nu mai puțin le datorez lor întreaga mea ființă. De la ei am existența, iar nu de la mine, chiar dacă verbal aș nega-o.
      Eu pot nega verbal și dependența mea de Dumnezeu, ceea ce nu schimbă întru nimic faptul că, în mod real, eu depind cu totul de El. Eu pot nega cu vorba relațiile mele cu El, dar negațiile mele nu schimbă cu nimic și întru nimic marile realități ce mi-au dat și prin care mi s-a dat existența.
      Stropul din Ocean este neînsemnat, dar susținut de imensitatea ce-l poartă, de furtuna ce-l agită, el rupe oțelul. Tot astfel, un om nu e mare lucru în sine; când se lasă însă scufundat în oceanul Dumnezeirii, el e tare prin tăria lui Dumnezeu însuși: aceștia sunt sfinții.
      Deși scufundată în timp, ființa omului e polarizată de ETERN. A nu fi fidel acestui apel al Transcendentului din tine, a nesocoti polarizarea de creatură din partea Eternității și a te erija pe tine în Absolutul divin înseamnă a te sfâșia existențial și a lăsa o spărtură în esența ființei tale în locul acelei umilințe, ce singură te înrădăcina în chiar centrul ființării, în Dumnezeu, și-ți oferea, astfel, comuniunea perfecțiunilor și Atotputerniciei divine.
      La sfinți, conștiința acestei totale dependențe e de o permanentă luciditate, chiar și atunci când lumea îi exaltă mai mult.
      Reîntors în Oratoriu, după triumful său din Barcelona, Don Bosco povestea mișcat, dar cu o mare umilință, scenele unice ale acelei călătorii. „Auzind această istorisire - zice Teol. Ballesio - eu, care stăteam alături în acele momente atât de fericite pentru mine, i-am zis cu toată încrederea filială:
      - Și lui Don Bosco nu i-a trecut prin minte, în mijlocul atâtor ovații, că el este ceva, și nu i-a venit cumva să se mândrească?
      Iar el, întorcându-se, răspunse blând:
      - Să mă mândresc? Cum se putea?
      El nu era mândru pentru operele sale ce stârneau admirația lumii, ci le atribuia, după Dumnezeu și Preacurata, binefăcătorilor!
      - Eu nu sunt bun de nimic, răspundea el celor ce-i lăudau operele. Dacă n-ar fi sprijinul binefăcătorilor noștri, n-am putea face nimic. Eu datorez totul Cooperatorilor Salezieni și atâtor suflete generoase care ne-au ajutat. Bietul Don Bosco nu mai e bun de nimic de acum decât spre a încurca treburile, dar Cooperatorii vor continua, în schimb, opera începută de Dumnezeu...”
      Iar în ultimul an de viață, umilința nu face decât să se adâncească. Evocându-se într-una din seri - povestește Don Lemoyne - răspândirea operelor sale în întreaga lume și faptul că acestea îi aduseseră o faimă mondială, unul din intimii ce-i stăteau înjur îl întrebă direct:
      - Și Don Bosco nu se mândrește?
      - Să mă mândresc? Oh, nu! Eu mă tem că Domnul va avea să mă pedepsească pentru alte lucruri, pentru mândrie însă nu! Eu văd foarte limpede cât este de puțin ceea eu pun în aceste întreprinderi, încât, dacă Domnul nu le-ar voi și nu ar dispune El însuși mijloacele, am ajunge pe dată la faliment. E atât de mică, mai ales acum, partea ce-mi revine, încât mă mir foarte tare cum atâtea lucruri începute pot merge totuși înainte!
      Triumfuri, opere, faimă: toate îl lasă rece; e ca și când ar fi fost vorba de altcineva. Iar, când atenția celor din jur se oprește direct asupra persoanei sale și-i semnalează calitățile, virtuțile sau meritele și-l sărbătoresc, el atribuie aceste „exagerări” dragostei curate a fiilor săi, și umilința îi râmane tot atât de spontană.
      - Eu nu am virtuțile pe care dragostea filială mi le atribuie – spunea el, în 23 iunie 1884, cu prilejul sărbătoririi anticipate a onomasticii sale (24 iunie) - dar voi încerca să le câștig pe viitor pentru ca altă dată voi să nu mai fiți siliți să-mi spuneți minciuni de poet. Singurul lucru ce-l simt adevărat este dragostea mare pe care am avut-o întotdeauna și pe care o mai am și astăzi față de tineri, pentru binele cărora sunt gata să-mi cheltuiesc și crâmpeiul de viață ce mi-a mai rămas...
      Sfinții sunt umili tocmai fiindcă ei trăiesc necontenit în marea lumină a adevărului deplin, pe care-l contemplă neîncetat și în toate. Ei își dau seama de gratuitatea tuturor darurilor pe care le-au primit și, socotindu-se pe sine nimic, imploră ajutorul celorlalți tocmai fiindcă ei sunt cei ce duc greul luptei.
      Iar pentru cei din prima linie, orice ajutor este totdeauna binevenit, așa cum am amintit înalt capitol (XIX, subcapitolul 11).

20) Sfinții se înșală singuri?

      Deși sfințenia aduce cu sine citirea conștiințelor altora, ea îi lasă să se înșele în legătură cu propria lor conștiință, scriam la începutul acestei părți. Și dacă ar fi să credem hagiografilor chiar celor mai bine văzuți, sfințenia nu atât îi lasă, ci mai mult, le impune chiar să se înșele!
      „Când îngerii decăzuți - scria cu multă finețe psihologică Hénri Gheon în splendida sa carte, Secretul parohului din Ars - găsesc pe un om căznindu-se de-a lungul căii spre desăvârșire, ei fac uz mai mult de virtuțile lui decât de vicii; ei îl împing la rezoluții prea grele pentru a fi ținute... Ei imită inspirațiile Spiritul Sfânt și parodiază pe îngerii cei buni.”[432]
      Și, până aici, suntem perfect de acord cu simpaticul autor ale cărui cărți totdeauna ne-au încântat. Însă ceea ce urmează ne miră tocmai fiindcă iese de sub un asemenea condei:
      „When they manage to make a saint conscious ofhissanctity, his sanctity is half conquered.” (Când ei reușesc să facă pe un sfânt conștient de sfințenia sa, sfințenia lui e pe jumătate cucerită).[433]
      Sau, pentru a traduce în termeni psihologici, sfințenia nu știe și nu reușește să rămână o valoare decât în măsura în care ea ar fi „refulată”? Sfinții nu ar rămâne sfinți decât în măsura în care sunt orbiți?
      Adevărul ne impune să fim de altă părere.
      Sfinții nu sunt orbi și ei văd prea bine imensul bine ce-l fac ori, mai bine zis, pe care Dumnezeu îl face prin ei, simple și docile unelte. Atât numai că, spre deosebire de noi, ei văd întreaga realitate și-și dau seama, după vorba Evangheliei,[434] că ei nu sunt decât „slugi netrebnice... ce a trebuit să facem am făcut”. Sfințenia lor nu e o inconștiență sau subconștiență, ci o hiperconștiență, ce vede prea bine fărâma care sunt ei, dar reintegrată în divinul ansamblu din care face parte. Primejdia pentru sfinți nu este de a-și pierde ingenuitatea - cum ar părea să rezulte din cuvintele lui Henri Ghéon - ci, dimpotrivă, de a nu fi destul de clarvăzători și destul de conștienți de totala și absoluta gratuitate a Darurilor lui Dumnezeu în viața lor.
      Desigur, sub aspect omenesc, sfinții au făcut eforturi eroice și, la priveliștea generozității lor, lașitatea noastră se înfioară. Dar strict și teologic vorbind, Darurile lui Dumnezeu și harurile cu care Iubirea infinită îi copleșește nu sunt mai puțin gratuite, căci toate eforturile tuturor oamenilor și îngerilor (ca simple creaturi, și pe planul naturii pure) împreună luate nu pot merita nici cel mai mic și cel din urmă gram de har.
      Iar harurile pe care sfinții le fructifică sunt tot atâtea liberalități divine absolut gratuite:
„Ce ai ce să nu fi primit? iar dacă ai primit, atunci de ce te fălești ca și când n-ai fi primit?”[435]
      Prin aceasta nu vrem să insinuăm că efortul nostru nu ar fi necesar. Ba el e chiar atât de necesar, încât Dumnezeu însuși îl așteaptă drept condiție prealabilă a acordării sfințeniei mari.
      Efortul e atât de necesar, încât el începe propriu-zis dincolo de limitele la care mediocritatea se poticnește definitiv: cele ale eroismului autentic. Sfințenia pretinde cel mai susținut eroism. Și cu toate acestea, în ansamblul operei sfințirii, eroismul acesta este absolut disparent, alături de partea ce-i revine lui Dumnezeu: o scânteie ce-și pierde lumina și căldura copleșită de imensitatea soarelui divin ce-i învăluie pe sfinți cu toate ale lor. Deși, sub aspect omenesc, eroismul sfinților e neasemuit, totuși ei nu și-l mai pot distinge, pierdut acum în necuprinsul luminii divine infinit mai puternice.
      Oricât de eroică le-ar fi fost viața, sfinții simt că pot spune și că trebuie să spună: „Eu nu mai sunt eu, ci, în mine, Dumnezeu e totul.”
      Abia sfinții înțeleg plenitudinea de sens a cuvântului paulin: „Ce ai ce să nu fi primit...”, și doar ei ajung să se cunoască cu adevărat pe sine, așa cum îi vede Dumnezeu însuși.
      De aceea, umilința sfinților e asigurată nu printr-o ingenuitate ignorantă și, la fel, sfințenia, nu printr-o pretinsă lipsă de perspicacitate sau refulare, ci prin cea mai deplină și genuină luciditate.
      E adevărat însă și aceea că, în luciditatea lor, umilința sfinților merge până la trepte și profunzimi ce nouă ni se par neverosimile. Dar noi suntem cei ce ne înșelăm, iar nu sfinții!
      Dacă ne-am întreba acum: „Cum și în ce fel izbutesc sfinții să-și câștige o asemenea umilință?”, răspunsul nu e atât de ușor.
      Ei nu reușesc decât prin continue și succesive umiliri și, mai ales, prin descoperirea treptată și trăită a totalei lor dependențe de mila și iubirea lui Dumnezeu. Și fiecare pas al lor înainte pe drumul desăvârșirii îi face mai identificați cu Adevărul însuși. Umilința nici nu e altceva, în fond, decât a te vedea așa cum Dumnezeu însuși te vede, iar nu așa cum greșit te văd semenii tăi incapabili să fixeze direct lumina și să respire aerul culmilor.
      Or, umilința, înainte de a fi o teorie, e o virtute și o trăire trecută în reflexe, iar nu o abstracție logică. Idei frumoase despre umilință are și diavolul încă mult mai complete și mai avansate decât noi, dar ce folos pentru el, când toată ființa sa se opune acestui adevăr?
      Trăindu-și intens totala lor dependență față de Dumnezeu, clipă de clipă, sfinții nu au nevoie de teorii savante și de silogisme iscusite pentru a fi umili: ei doar experimentează neîncetat și tot mai pregnant absoluta gratuitate a harului și duioșia bunătății lui Dumnezeu. Ei își dau seama că harul e totul și că a pierde până și cea mai mică inspirație supranaturală e o pierdere mai mare decât aceea a tuturor tezaurelor lumii. Ei își dau seama că, din clipa în care și-ar atribui lor ceea ce este darul Iubirii infinite, ce-i alintă și-i copleșește, ei ar fi în minciună. Și dintre toate minciunile, cea mai provocatoare și sfruntată este desigur cea a mândriei. Căci celelalte neagă doar un aspect particular al realității, pe când mândria îi contestă lui Dumnezeu însăși baza relațiilor sale cu creațiunea și titlul lui principal: liberalitatea lui gratuită și infinită, pe de o parte, și totala dependență a tuturor de El, pe de alta.
      Or, conștiința acestei dependențe nu înjosește, ci dă viață sufletului sfinților, căci Dumnezeu nu e împotriva celor superbi, doar că El nu poate nici minți și nici tolera minciuna. Or, El ar deveni complicele minciunii, dacă ar continua să acorde harurile sale acelora ce, orgolioși fiind, nu fac decât să abuzeze de ele. Căci orgoliosul nu se folosește de darurile primite decât pentru a uzurpa sacrileg și idolatrie un cult ce nu-i revine decât lui Dumnezeu.
      Dacă există o refulare nejustificată, ba chiar strigătoare la cer, aceasta nu este opera umilinței, ci, dimpotrivă, a mândriei, ce refulează și nesocotește însăși constitutivul esențial al oricărei creaturi: totala și desăvârșita sa dependență de Creatorul a toate.
      Iar această refulare a mândriei târăște după sine și profanează chiar și harurile supranaturale, ea fiind cu atât mai abominabilă: e cazul comun al începătorilor, ce ajung să fie mândri până și de propria lor... umilință și virtute.[436] Iar a fi mândru de propria și pretinsa ta perfecțiune supranaturală e o supremă neghiobie și e cel mai sigur indiciu că tu nu ești întru nimic sfânt, ba nici chiar spiritual, căci lucrurile spirituale autentice - cum spune Sfântul Ioan al Crucii - prin sine umilesc și nu duc la îngâmfare.[437]

21) Justificarea teologică a umilinței

      Însă oricâte explicații s-ar da și oricâte comentarii s-ar face, fondul umilinței sfinților rămâne pentru noi de nepătruns. Ei au cel mai umil simțământ despre ei înșiși, o conștiință aproape acută a propriei abjecții și nevrednicii și, auzindu-i vorbind, ar trebui să deduci că ei ar fi cei mai mari păcătoși. Și mulți se lasă - și încă cu ce zor! - amăgiți și păcăliți!
      Don Bosco însuși, deși e cert că și-a păstrat neatinsă nevinovăția sfântă a Botezului și, deși toată vraja asupra sufletelor tocmai curăția sa neasemuită o explică (așa cum am arătat în cap. XVII), totuși, nu o dată, și-a pus intimii în încurcătură cu declarațiile sale.
      „Vin persoane din țări îndepărtate, pline de stimă și entuziasm pentru mine, ca și când în Don Bosco ar fi ceva extraordinar, în timp ce eu mă găsesc poate inferior tuturor în virtute. Cu un cuvânt, eu i-aș putea dezamăgi (io potrei desingannarli) și chiar aș dori s-o fac; dar aceasta s-ar întoarce spre dezonoarea mea și a clerului și spre dauna copiilor mei dragi și a Congregației Saleziene.”
      Care să fie oare taina acestui limbaj de neînțeles? Pe de o parte, o curăție de înger și, pe de alta, acest limbaj ce ne zăpăcește? Cum se mai poate împăca veracitatea și sinceritatea sfințeniei cu astfel de declarații, din punctul nostru de vedere, vădit exagerate? Care e justificarea lor?
      Este mai întâi o justificare teologică. Cel mai mic păcat deliberat e un rău mai mare decât orice cataclism al lumii fizice, inclusiv totala ei distrugere. Sfinții vorbesc se așa fiindcă, realitățile supranaturale, ei le văd, le simt, le trăiesc în mod nemijlocit. Strict vorbind, ultimul dintre păcatele veniale e un rău ce nu se poate ispăși și repara nicicum și niciodată din partea vreunei simple creaturi lăsate în puterile ei.
      - Bine - se va spune - dar unde e proporția? Păcatul e doar o clipă de slăbiciune și, dacă e numai venial, cu atât mai mult.
      Atâta doar că trebuie să ne uităm nu la timp, ci la ceea ce se pierde. Să luăm ipoteza aruncării în mare a diamantului Regent sau Koh-I-Noor. Nesocotința se măsoară nu după scurtimea în timp a gestului nebunesc, ci după mărimea valorii pierdute. Or, ce sunt toate briliantele lumii alături de pierderea sau zădărnicirea celui mai mic har?
      De aceea, orice sfânt, chiar și numai un singur păcat ușor deliberat să fi făcut, el ar avea ce să deplângă și de ce să se căiască o întreagă viață. „Există în arte și în științe secrete pe care nu le știu decât Maeștrii - zice vestitul Pr. L. Lallemant S. J. Tot astfel, în știința spiritului, care dintre toate e cea mai înaltă, fiind pur supranaturală, sunt unele maxime a căror cunoaștere nu aparține decât sfinților, care sunt Doctori în această divină știință. Un Sfânt Francisc de Assisi, un Sfânt Francisc de Borgia erau maeștri excelenți în umilință. Ei se credeau cei mai mari păcătoși din lume, nu printr-un fel de a vorbi, ci sincer și din străfundurile inimii. Spiritul lor era convins de ceea ce gura lor spunea.”[438]
      Umilința nu ne înjosește decât în ochii oamenilor, pe când, în acea stimă ce în fond singură contează, cea a lui Dumnezeu, ea ne înalță. Or, în aceasta, și exclusiv în aceasta, consistă adevărata noastră valoare și mărire.
      Umilirile, să nu uităm, au o dublă față: cea aparentă, cea către oameni, care nu văd decât batjocura, jignirile, înjosirea, disprețul rezultant. Or, în definitiv, această latură contează prea puțin, căci nu aparențele dau lucrurilor valoarea.
      Și este apoi fața interioară, divină, supranaturală, al cărei martor este singur Cerul. Or, de când Hristos a fost înjosit: „Iară eu vierme sunt, și nu om”,[439] a fi batjocorit și umilit înseamnă a deveni asemenea Lui și a-i îmbrăca haina Lui, onoare pe care numai noi o putem avea și pe care cu tot dreptul, zice P. Lallemant, îngerii ne-o invidiază.[440]
      Nu din pură întâmplare a fost pusă mândria în fruntea viciilor capitale, căci ea este cel mai grav dintre toate. Poți avea toate calitățile, să fii un al doilea Lucifer depășind toți îngerii, dar, dacă nu ești umil, Dumnezeu n-are ce face cu tine. Orgolioșii sunt cei mai asfixianți dintre păcătoși și imperfecții imperfecților.
      „Dacă Dumnezeu nu se servește de cei imperfecți în executarea marilor Sale planuri este de teama ca ei să nu se osândească! Căci, dacă s-ar servi de ei, ei ar profita de acest prilej pentru a se îngâmfa, și vanitatea lor ar fi pricina pierzaniei lor. Tu să lucrezi în schimb cu toată seriozitatea la desăvârșirea ta: alipește-te de Dumnezeu; caută exclusiv a-i fi Lui plăcut și atunci, și într-un deșert de ai fi, dacă vrea să se servească de tine, El te va ști găsi chiar atunci când statutul tău și chemarea ta nu te-ar destina funcțiunilor apostolice, și El va face prin tine minunății.”[441]
      Marea deosebire dintre sfinți și noi și motivul pentru care noi nu-i putem, înțelege costau în faptul că deși noi înșine admitem că nu suntem sfinți, noi suntem convinși că, suntem departe de a fi „cei mai mari păcătoși”.
      Dar, din punct de vedere teologic, sfinții sunt perfect justificați să vorbească așa cum vorbesc. Cum să nu fii umil când, prin acea luciditate pe care numai sfințenia și contemplația ți-o dau, tu vezi cu o perfectă evidență că tu nu-ți poți atribui ŢIE decât păcatele, în timp ce binele și toate virtuțile tale sunt pe de-a-ntregul de la El?
      „Eu n-aș putea cere lui Dumnezeu - spunea cu justețe Sfânta Tereza a Pruncului Isus - suferințe mai mari. Dacă El le va mări, eu le voi suporta bucuros. Dar dacă le-aș cere eu, suferințele mele ar fi numai ale mele (ce serait mes souffrances à moi) și ar trebui să le port doar eu singură; or, eu niciodată n-am putut face nimic numai singură.”
      Și în același fel - continuă Pr. Petitot din care citam[442] - răspundea ea Micii Agnessa a lui Isus (sora sa de sânge, Paulina), care-i admira răbdarea:
      „Dar eu n-am avut până acum nici un singur minut de răbdare! Toți se înșală mereu: răbdarea mea nu este a mea! De aceea noi ne-am înșela de tot - comentează mai departe Petitot - dacă am reduce la o virtute umană, stoică, eroismul răbdării și abnegării care la sfânt era un efect al iubirii, un Dar al Spiritul Sfânt. Ah, exclama ea, cum este de-a dreptul imposibil de a-și da singur astfel de sentimente! Cel ce le dă este Spiritul Sfânt, Spiritul care suflă unde el vrea.”
      Perfecțiunea sfinților și virtuțile care le transfigurează ființa nu sunt ale lor, căci pe când exercitarea lor se face sub înrâurirea suavă, dar eficace, a Darurilor Spiritului Sfânt, ce în viața lor predomină definitiv, ei experimentează, clipă de clipă, că binele lor nu e al lor, și nici chiar sentimentele umile despre ei înșiși: totul este un har de Sus. Cu ce s-ar putea ei „mândri”, când ei văd clar că tot ce-ar putea face omul este doar de a stânjeni, ba chiar de a sluți lucrarea lui Dumnezeu? Omul nu are de la sine și prin sine decât minciuna, spunea acel genial cunoscător al sufletului omenesc care a fost Sfântul Augustin.[443] Și exact același gând îl regăsim definit ca expresie autentică, dar și teribilă, a credinței creștine în Conciliul din Oranges (Arausican) din anul 529:
      „Nemo hominum habet de suo, nisi mendacium et peccatum” (nimeni dintre oameni nu are drept al său decât minciuna și păcatul) - Canon 22.[444]
      Or, ceea ce este mai ciudat, Fedor Dostoievski este perfect de acord: „totul în lume e minciună”, spune Svidrigailov din „Crimă și pedeapsă”. Geniul îi dăduse lui Dostoievski o luciditate asupra conștiinței omenești de care el însuși se îngrozea: „E o boală, o adevărată boală de a avea o conștiință prea acută a gândurilor și acțiunilor sale, o adevărată boală...” - „Omul subteran”. Și înaltă parte: „Ceea ce partea cea mai mare a oamenilor etichetează drept fantastic și excepțional este pentru mine realitatea cea mai profundă.”
      „Câte lumini proiectate asupra naturii noastre, a tuturor, prin acele cazuri de dedublare pe care Dostoievski le înmulțește cu intenția de a ne obliga să vedem, sub aparențele excepționalului și anormalului, legea prea reală a propriei noastre inimi”, remarcă H. De Lubac.[445]
      Ce lumini înspăimântătoare aruncă Dostoievski asupra sufletului omenesc! Geniul său era prea perspicace pentru a nu spune tot adevărul, acel adevăr pe care puritanismul ipocrit și convenționalismul celor mediocri îl contestă. Luciditatea geniului te înfioară. Versilov, din „Adolescentul”, dă drept lozincă fiului său: „Să știi disprețui pe oameni chiar și atunci când sunt buni.” Și acest dispreț, el îl motivează tocmai prin profunda cunoaștere de sine: „Cine nu e prea tâmpit, oricine ar fi el, nu poate trăi fără să se disprețuiască, cinstit sau necinstit, puțin importă!” Iar în altă parte, același Dostoievski repetă: „Trebuie ca un om să-ți fie ascuns, pentru a-l putea iubi; imediat ce-și arată adevărata înfățișare, iubirea dispare.”
      Iar, în „Spiritul subteran”, tot el își pune această semnificativă întrebare: „Este, oare, posibil ca un om conștient să se mai stimeze pe sine?”
      Nu este, oare, stranie, dar și revelatoare, această perfectă concordanță de fond, această convergență de păreri asupra sufletului omenesc, a geniului și a sfințeniei?
      Sfântul Augustin și Dostoievski, Biserica și sfinții sunt, toți, pentru umilință. Se prea poate ca noi, fiind de altă părere, să pretindem că am avea noi dreptate, pentru popularul motiv că mulțimile și numărul sunt cu noi. Deși aici nu numărul decide, ci adevărul, așa cum Copernic singur a avut dreptate împotriva întregii Omeniri contemporane lui, atașată sistemului lui Ptolemeu, căci el avea adevărul de partea sa.
      Oricât de mare ar fi miopia cuiva, ea nu poate nicicum infirma luciditatea geniilor și a sfinților: nu poți fi orgolios decât dacă te ignori, și exact în măsura în care te ignori.

22) Justificarea psihologică a umilinței

      Se va observa însă, și pe bună dreptate, că unul este totuși nivelul moral al sfinților și diametral altul cel al eroilor unui Dostoievski. Dacă, la nivelul moral comun, o luciditate pătrunzătoare îți spulberă și ultima posibilitate de iluzie în legătură cu propria ta vrednicie și-ți dă o conștiință acută a propriei mizerii sufletești, sfințenia autentică înlătură, prin definiție, tocmai acea mizerie intimă, temelia acestei smerenii înlocuind-o cu o perfecțiune de o puritate și soliditate divină. De unde atunci accentul acela sincer al sfinților mari, de unde strigătul acela după ajutor cu lacrimile în ochi?
      Cu toate virtuțile lor, sfinții nu sunt oare și ei tot oameni? Și nu este exact să se aștepte ca acțiunile și vorbele lor să-și aibă și ele justificarea lor psihologică, pentru simplul motiv că, prin necesitate, veracitatea lor e neîndoielnică, și sinceritatea lor e genuină? Or, poate sufletul lor să nu mai fie și el un suflet omenesc?
      Fără îndoială că el este omenesc, chiar mult mai profund omenesc decât al nostru. Atât doar că evoluția lor spirituală se desfășoară la un alt nivel, iar înaintarea lor în cele interioare e mult mai avansată decât a noastră. Or, acolo unde sunt ei, tragicul ia proporții nici măcar bănuite de botezații de rând. Și tocmai de aceea, pentru a nu ne rătăci în aceste regiuni, nouă necunoscute, pe unde duce cărăruia abruptă a sfinților, trebuie să recurgem la ajutorul celor ce le-au explorat, maeștrii vieții spirituale în frunte cu Sfântul Ioan al Crucii. Pentru moment facem în mod voit abstracție de faptul că sentimentele și cuvintele sfinților sunt o expresie a lucrării profunde a Spiritului Sfânt în sufletul lor, cum spunea Sfânta Tereza: „O, e de-a dreptul imposibil a-ți da singur astfel de sentimente” (vezi subcapitolul precedent), și, deși alta e altitudinea la care trăiesc sfinții, vom încerca - pe cât Teologia ne ajută - să pătrundem, cel puțin cu înțelegerea, în sufletul lor.
      Baza psihologică a umilinței sfinților - ne arată Tradiția și Maeștrii vieții spirituale - o dau PURIFICĂRILE SPIRITUALE, numite tehnic a doua și a treia conversiune [446] sau noaptea simțurilor și noaptea spiritului, după terminologia devenită clasică prin marii mistici spanioli.
      În „Noaptea obscură”,[447] Sfântul Ioan al Crucii compară sufletul intrat în nopțile spirituale cu un butuc atacat de flăcări. Când focul material atacă lemnul butucului, mai întâi îl usucă și secătuiește de apă, de sucuri și de toată seva ce o mai conține; îl face să zemuiască, îl înnegrește, îl urâțește, îl face rău mirositor și, pe măsură ce-l usucă, îl pătrunde tot mai adânc și-l învăluie străbătându-l dintr-o parte în alta. încetul cu încetul îl transformă, îl face luminos, îl face tot mai cald și mai strălucitor, și aceasta treptat și în măsura în care reușește să-i îndepărteze urâțeniile, impuritățile și negriciunea. Și apoi îl pătrunde, îl cuprinde din afară înspre înăuntru, îl înflăcărează tot mai intens și, în cele din urmă, îl preface în foc ca și el, cald ca și el, frumos ca și el.
      Așa face și focul iubirii divine. înainte de a transforma sufletul, trebuie să înlăture din el tot ceea ce i se opune. Focul acesta divin, când își începe mai întâi prelucrarea, îl întunecă, îl face să scoată la iveală toată mizeria tăinuită în oricare dintre noi în urma păcatului originar și a păcatelor personale. Nu că sufletul sfinților ar fi mai rău decât înainte, dar ei văd de acum aproape tot ce este rău în ei, pe când noi, în noi înșine, nu vedem nimic ori aproape nimic. Sufletul ajuns în focul purificării se vede în toată abominabila sa mizerie intimă și se socotește bun numai de iad.
      Or, între suflet și sfințenie este o mai mare diferență decât este între butuc și foc: acestea sunt, ambele, din ordinul uneia și aceleiași materii, pe când sfințenia este o realitate divină comunicată unei sărmane naturi omenești, cu totul disproporționată pentru a o putea primi, mai ales că ea se face cu o vigoare și plenitudine divină infinită.
      Principiul pe care fără încetare îl repetă Sfântul Ioan al Crucii în decursul întregii sale opere, pentru a explica tragicul și vehemența acestei purificări, este că DOUĂ CONTRARII NU POT ÎNCĂPEA ÎN UNUL ȘI ACELA ȘI SUBIECT: întunericul cu lumina, curăția cu necurăția, frumusețea divină cu sluțenia și mizeria noastră, bunătatea divină cu răutatea și ticăloșia noastră etc. Rațiunea, zice el mereu, este că două contrarii - cum ne învață filosofia - nu pot încăpea în același subiect.[448]
      Noaptea simțurilor e dramatică, deși scopul ei se restrânge doar la simpla spiritualizare a simțurilor, spre a le acomoda spiritului. Purificarea aceasta devine de-a dreptul îngrozitoare când începe noaptea spiritului, ce urmărește proporționarea spiritului cerințelor Dumnezeirii însăși. De aceea, noaptea spiritului seacă, dezorganizează și, într-un anumit sens, distruge întregul fel natural de a fi al sufletului atât în ritmul, modalitățile și proporțiile sale operative mărginite, cât și în elementul său vital natural, pentru a le proporționa receptivitatea, infinitului Dumnezeirii.
      Noaptea spiritului se efectuează prin harul operant și prin acea iubire divină, ce știu să fie mai dure ca infernul. Aceasta este marea și principala cauză de suferință a sfinților. Adesea unele încercări externe ce îi torturează par un nimic alături de chinurile lor interioare. Ce imensă și exacerbantă este această suferință, și ea este totuși în vederea bucuriei, fiindcă toată această tortură nu este decât purificarea și lărgirea ființei, pentru a o face receptivă și capabilă de imensitatea bucuriei curate care va veni. Prea e prețios și infinit darul pentru ca natura omenească să nu se simtă ca strivită și pulverizată, pe măsură ce ziua cea mare se apropie. Căci Dumnezeu, voind să le dea sfinților Săi cu adevărat ceva din perfecțiunea, sfințenia și fericirea Sa proprie, divină, și nu într-o măsură omenească și deci deficientă, ci într-un ritm și cu o plenitudine, ele însele divine, mai întâi trebuie să distrugă, total, tot ce nu poate fi compatibil cu El însuși, pentru a proporționa spiritul și ființa noastră Dumnezeirii. Iată cauza torturii interioare de nedescris prin care trec sfinții. E paradoxal să suferi din cauza bucuriei care vine și să te simți murdar, fiindcă te purifici aprig. Căci, deși sfinții se găsesc la un nivel moral mult mai ridicat decât noi, distanța dintre perfecțiunea lor și puritatea infinită a lui Dumnezeu, strict vorbind, nu e mai puțin mare, așa cum a te afla jos în vale sau pe vârful celui mai înalt munte nu modifică simțitor distanța dintre tine și corpurile extragalactice. Din punctul nostru de vedere, alpinistul ajuns sus pe culme e mai aproape de astre decât rămas în vale: dar ce contează aceasta în astronomie? Și ce sunt toate distanțele astronomice în comparație cu Infinitul ce ne separă de Dumnezeu?
      Or, nopțile spirituale deschid ochii asupra ființării în ansamblul ei, și o fac îndeosebi asupra acestui contrast nemăsurat dintre Creator și suflet; iată pentru ce umilința și sfințenia autentică (ce de altfel se pot obține numai trecând prin focul purificator și prin torturile nopților spirituale) sunt și rămân indisolubil unite.

23) Tragedia sufletului Sfinților

      Alături de focul ce-i purifică pe candidații la sfințenie, alături de iubirea divină care e prea autentic iubire ca să poată ierta, sufletul e atacat, concomitent, de Lumina divină a contemplației. Această Lumină - care nu e în fond decât Dumnezeu însuși - aduce cu sine perfecțiuni infinite și „desăvârșiri duse la extrem”- spre a folosi expresiile viguroase ale Sfântului Ioan al Crucii - în timp ce sufletul ce-o primește are numeroase mizerii, „rele la extrem”.[449] Or, dat fiind că proprietățile diametral opuse nu pot coexista în unul și același subiect, raza contemplației divine atacă cu vehemență toate imperfecțiunile sufletului, pentru a le extirpa. Sufletul devine astfel câmp de crâncenă bătălie, unde se începe și se dă o luptă fără cruțare. Prin contrastul dureros de violent al razei divine, sufletul își vede toate mizeriile și ajunge să se vadă dușman a lui Dumnezeu, nedemn de El și de orice creatură, și-n așa fel, încât e convins că va fi pentru totdeauna așa.[450] Își vede intuitiv toate slăbiciunile și înțelege că, dacă n-a săvârșit anumite acțiuni grave și considerate în morală drept păcate de moarte, aceasta nu se datorează propriei vrednicii, ci îndrumării lui Dumnezeu, căci noi nu suntem mai tari unii decât alții.
      Sfântul știe, mai bine ca oricine, că în el harul a fost și este totul. El știe că noi nu avem nimic al nostru, afară de păcat. Pentru el, de aceea, nu e greu să fie umil: a-și atribui sieși un bine pe care, la stadiul de interiorizare la care a ajuns, „experimentează” că nu este al său ar însemna să meargă împotriva evidenței evidențelor. În aceleași împrejurări, cu aceeași mentalitate, solicitat de aceleași ocazii, cu același trecut, răscolit de aceleași patimi, cu o tactică și strategie spirituală tot atât de stupidă, el își dă seama că unde au căzut alții, la identitatea de condiții, ar fi căzut și el.[451]
      Că un sfânt nu poate să mai cadă când sfințenia lui e împlinită e un adevăr.[452] Dar faptul că nu cade se datorează în primul rând lui Dumnezeu. Noi, ca oameni, tot ce putem face e să șchiopătăm, să deformăm, să zădărnicim și să sluțim lucrarea harului.
      „Omul nu are de la sine decât minciuna și păcatul”, harul este totul. Nu că n-ar fi necesară și colaborarea noastră, dar ea însăși - metafizic și teologic vorbind - e mai mult a lui Dumnezeu decât a noastră: a noastră nici nu e decât în măsura în care e sluțită. Dacă acest adevăr rămâne misterios până mai suntem pe Pământ, el nu e mai puțin purul adevăr.
      Pătrunzând în sufletul candidatului la sfințenie, Dumnezeu găsește aici urmele vechiului om: pornirile, afecțiunile firești, alipirile și obișnuințele rele concrescute, de care e atât de impregnat și unit, încât, pentru a-l smulge din aceste urme cu care sufletul e încleit și făcut una, asaltul divin trebuie - într-un anumit sens - să fărâmițeze, pulverizeze și distrugă structura morală și psihică a sufletului până în măduva substanței acestuia, înainte de a-l putea reînnoi.
      În acest creuzet dumnezeiesc, nimic ce-i bun nu se pierde, dar tot ce-i rău, în conștiință și mai ales în inconștient, iese la iveală. Sufletului i se acordă o viziune a inconștientului, dar nu numai de suprafață și fenomenică, așa cum și-o pot însuși psihologii, ci una care, dincolo de operațiile psihice cuprinde, pe de o parte, însăși structura intimă a sufletului sluțit de păcat și, pe de altă parte, infinita distanță ce-l desparte de Dumnezeu.
      E „o noapte furtunoasă și de groază”,[453] în care sufletul își vede mizeria sa intimă, substanțială, iremediabilă. El e chinuit nu numai în minte, în voință, în memorie, în simțurile interne și externe, ci în toate acestea simultan, și nu la suprafață, ci până în acele străfunduri unde ele și spiritul însuși se înrădăcinează în existență. Peste tot o ariditate nimicitoare, un gol total, un întuneric înfiorător ce stârnește o groază de neconceput.
      Ca începători, ei nu se crezuseră chiar atât de răi, dar iată că s-au înșelat amarnic! Conștiința de acum, a propriei nimicnicii, îi strivește. Toți li se par neasemuit mai buni și mai iubiți de Dumnezeu. Ei sunt convinși nu numai de faptul că nu mai sunt iubiți de Dumnezeu, ci și de aceea că au devenit pentru El un obiect de scârbă și de groază. Sufletului, în fața mizeriilor sale, „văzând acum în sine ceea ce înainte nu vedea, i se pare limpede că Dumnezeu nu-l mai poate vedea și că el este vrednic de a fi repudiat cu oroare și chiar crede că, într-adevăr, Dumnezeu îl detestă”.[454]
      Torturile acestea, destinate totalei purificări a imperfecțiunilor, cu care sufletul e concrescut, devin o muncă de distrugere interioară ce răzbate însăși substanța spiritului și duce chinurile sufletului la un paroxism pe care muritorii de rând nici nu le pot visa. E un iad anticipat pe Pământ,[455] e noaptea ororii.[456]
      Spiritul însuși e scufundat în propria mizerie, e obsedat de convingerea sigură a osândei eterne și nu-și mai vede virtuțile, ci exclusiv păcatele și mizeriile sale.[457] Și pentru ca această groază să se desăvârșească, aici mai intervine atacul direct al diavolului, care se efectuează prin contact nemijlocit între spiritul rău și însăși substanța spirituală a sufletului asaltat: „este horrenda comunicaciòn va de espiritu a espiritu... es penosa sobre todo sentido; y dura esto algun tanto en el espiritu, no mucho, porque saldria el espiritu de las carnes con la vehemente comunicacion del otro espiritu; despuès queda la memoria que aqui basta para dar gran pena” (acest îngrozitor contact se face de la spirit la spirit... e chinuitor mai presus de orice expresie; dar nu durează decât puțin în spirit, nu mult, căci altfel spiritul ar ieși din trup din cauza vehementei comunicări a celuilalt spirit; ulterior rămâne amintirea [acestui atac], care aici este suficientă, pentru a pricinui o mare durere).[458] Doar aceasta mai lipsea pentru ca impresia osândei să fie completă și să-l mistuie lăuntric fără de cruțare și fără de răgaz.
      Ce sunt toate tragediile lui Shakespeare, Goethe și ale tuturor somităților literaturii, alături de tragedia, nu născocită, ci trăită, a unui suflet de sfânt? Ce sunt toate conflictele sentimentale sau etice comune ale marilor tragedieni, alături de abisurile de oroare ale conflictului dintre spirit și propria existență, dintre spirit și demon, dintre spirit și Dumnezeu însuși?
      Aceasta nu vrea să fie un reproș adus autorilor dramatici, ci este simpla constatare - dureroasă, desigur, pentru ei - a incompetenței lor funciare de a pătrunde tocmai în acea sferă unde suferința sufletului omenesc își atinge paroxismul.
      Și s-o fi voit, marii tragedieni tot nu s-ar fi putut ocupa de această tragedie intimă cu totul supranaturală, nu atât pentru faptul că publicul mare nu i-ar fi putut înțelege și urmări, cât mai ales fiindcă ei înșiși nu erau în măsură să o înțeleagă și, mult mai puțin, să o scrie. Căci în profunzimile unde se petrecea această dramă lăuntrică nu se poate pătrunde cu rațiunea, și cu atât mai puțin cu „imaginația creatoare”a unui biet pământean muritor.[459]
      Deși nopțile spirituale nu durează la infinit, în unirea transformantă umilința nu face decât să se adâncească. Căci, cunoscând experimental ceva din misterul Dumnezeirii în sine, această cunoaștere extaziantă nu face decât să accentueze și mai mult, și printr-un contrast țipător, mizeria profundă a sufletului, biată creatură, și creatură vinovată!
      Iată și de ce toți maeștrii vieții spirituale afirmă că progresul în umilință este marele și neîndoielnicul criteriu al sfințeniei ce se apropie: umilință totală, sfințenie totală. Sfântul Ioan al Crucii consideră de altfel umilința drept proprietatea tipică a tuturor comunicărilor ce vin din partea lui Dumnezeu pentru sfinții Săi [460] și deci, implicit, ea e proprietatea principalei comunicări pe care Dumnezeu o face sfinților Săi: sfințenia însăși.
      În Creștinism, umilința nu e un vid al creaturii decât pentru că e o plenitudine a lui Dumnezeu. De aceea, ceea ce dă nota specific creștină umilinței este caracterul ei profund antinomic: ea nu se adâncește decât în măsura în care crește și mărinimia de suflet. Umilința și mărinimia de suflet sunt ca punctul cel mai de jos și cel mai înalt al unui cerc a cărui circumferință s-ar mări tot mai mult, și în ritm accelerat.
      În timp ce complexul de inferioritate duce la abulie, apatie și delăsare mai mult sau mai puțin totală și, dezgustând iremediabil de toate, aduce cu sine disperarea, umilința autentic creștină inspiră curaj, dând energie și voință de luptă, căci Creștinismul adevărat nu are de ce și de cine să se teamă, contând nu pe propria slăbiciune, ci pe Dumnezeu însuși care-l susține în mod intim.
      Dacă sufletul are o clarviziune neiertătoare despre sine, aceasta e totdeauna unită cu o căință sinceră pentru cele mai mici greșeli, dar și cu râvnă ce mistuie sufletul, îi înzecește puterile și-i potențează toate energiile în urmărirea unei perfecțiuni tot mai exigente. Abisul și acuitatea sentimentului propriei mizerii personale este astfel paradoxal contrabalansat de râvna curajoasă și întreprinzătoare după o perfecțiune tot mai înaltă, tot mai divină. Iată pentru ce, așa cum o spune Sfântul Ioan al Crucii (în Noaptea Obscură), „umilința e măreția sufletului sfinților”, fiind abisul de vid al creaturii, copleșit de plenitudinea și infinitul Dumnezeirii.
      Deci umilința e direct proporțională cu gradul de luciditate pe care o conștiință îl poate atinge. Și, de aceea, sfinții sunt mult mai umili decât păcătoșii, fiindcă ei nu sunt orbiți, ci au ajuns clarvăzători. Iar mai presus decât toți sfinții împreună, sufletele lui Isus și al Mariei sunt neasemuit mai umile, tocmai pentru gradul de cvasi-infinită luciditate a conștiinței lor, cum o remarcă un apreciat teolog, Pr. R. Bernard O. P. :
      „Sfântul Pavel a arătat că umilirea nimicitoare a lui Isus este un fel de rezumat al întrupării Cuvântului (Filip. II, 6-8), iar Sfântul Augustin, în urma Apostolului, a văzut totdeauna în această măreață umilință una din laturile cele mai caracteristice ale Unirii ipostatice. O ființă care este la acest punct proprietatea lui Dumnezeu poate simți altceva decât sentimentul neantului său înaintea lui Dumnezeu și a întregii sale dependențe de Dumnezeu? Un fel de umilință nu atât în acte răzlețe, cât în substanța însăși a ființei, o stare profundă de sărăcie spirituală, de devotament absolut și de completă servitudine: aceasta este atitudinea esențială a lui Isus în natura omenească.
      Aceasta este de asemenea și atitudinea Preasfintei Sale mame. De aici sensul acela s-ar putea spune - metafizic, cât și însemnătatea și întinderea incalculabilă a răspunsului său dat îngerului, în clipa în care acceptă maternitatea divină: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău (Luca I, 38).”[461]
      Umilința lui Isus, a Mariei și a sfinților ar trebui să ne pună pe gânduri. Ce altă dovadă irecuzabilă am putea imagina pentru a reliefa infinita distanță ce ne desparte de ei și de sfințenie decât chiar nesăbuita noastră mândrie și prea ridicola noastră vanitate?

24) „Eu i-aș putea lăsa dezamăgiți...”

      Dar să revenim la Don Bosco.
      Cuvintele și faptele sfinților au, de aceea, un alt înțeles decât cel pe care noi - aflați la un alt nivel spiritual și etic - am fi înclinați să li-l dăm. „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre..”. (Matei XI, 29)
      În această perspectivă, și cuvintele lui Don Bosco au o altă semnificație. Și este explicația pe care noi le-o atribuim cuvintelor: „Cu un cuvânt, eu i-aș putea dezamăgi...”
      Deși nu e singura. Și dacă ar fi unele spirite dornice de explicații tari, trebuie să le amintim mai întâi contextul din care aceste cuvinte au fost luate, care ar putea explica, pe un plan de psihologie comună, ceea ce înțelegea Don Bosco prin: „eu i-aș putea dezamăgi...”. Și de fapt A. Amadei,[462] din care am luat declarația, spre a explica sensul cuvintelor Sfântului, continuă imediat povestind următorul incident din ultimii ani:
      „Doi sau trei francezi, atrași de faima sa, veniseră să-l viziteze; iar dânsul - declară Don Lemoyne - îi invită la masă și începu să vorbească cu multă mândrie despre operele și meritele sale. Acei domni ieșiră dezamăgiți: își pierduseră toată stima avută înainte față de el. Eu mi-am dat seama după salutul grăbit cu care plecară, în timp ce eu rămăsesem într-o tăcere semnificativă. Don Bosco, în schimb, zâmbea, și apoi îmi zise:
      - Bine, dar nu înțelegi?, și cu un asemenea ton și privire, încât am priceput prea bine, și îndată, că el nu făcuse decât să-l imite pe Sfântul Filip Neri și-i sărutai mâna.”
      Pentru sfinți, umilința e atât de prețioasă, încât merită să fie salvată, chiar printr-o stratagemă de aparentă îngâmfare, și scăzându-se astfel pe sine în stima altora. Sfântul Filip Neri nu făcuse uneori pe nebunul, pentru a scăpa de o inoportună venerație a mulțimii? Și nu a mers chiar până acolo, încât a celebrat Sfânta Liturghie chiar la San Pietro, în jumătatea timpului obișnuit, anume pentru a-i deruta pe cei ce-l cinsteau drept sfânt? Faptul e cu atât mai semnificativ, cu cât în ritul latin Sfânta Liturghie durează în mod obișnuit vreo 30 de minute, dar când Sfântul Filip Neri celebra singur, Sfânta Liturghie dura câte o jumătate de zi și mai bine!
      Am putea să mai adăugăm și o precizare lingvistică asupra expresiei italiene „Io potrei disingannarli”, pe care am putea-o traduce tot atât de bine și prin: „Eu i-aș putea dezamăgi”.
      Dar dacă Don Bosco și-a putut permite luxul de a-i dezamăgi pe vizitatorii francezi amintiți, el nu putea să repete la nesfârșit figura, fără a-și compromite cu încetul însăși misiunea sa de preot și de apostol, cât și operele sale, ce nu trăiau decât prin sfințenia sa admirată, cunoscută și cinstită de toți.
      Asta pentru cei ce țin neapărat să reducă tot ce-i depășește la un stil minor de a fi și de a gândi.
      Urmându-l pe Sfântul Ioan al Crucii, noi preferăm să atribuim cuvintelor sfinților sensul lor plin, fără rabatul cerut de mediocritate. Ne simțim îndatorați s-o facem, deși sunt din altă sferă, și tocmai pentru că sunt din altă sferă psihologică.

IV. Lumini în noaptea spiritului

25) Sfințenia: capacitate de a suferi

      Cunoașterea exactă a naturii și profunzimii purificărilor interioare este însă necesară nu numai pentru a înțelege umilința și virtuțile sfinților, cât mai ales pentru a le înțelege viața și evoluția lor sufletească. Ni se pare de-a dreptul ciudat - poate și din cauza nepregătirii publicului mare - cum încă nimeni nu s-a gândit să analizeze viața lui Don Bosco și în definitiv, a atâtor sfinți în această lumină.
      Pe sfinți îi putem înțelege nu coborându-i pe ei la nivelul mediocrității noastre, ci ridicându-ne pe noi, dacă nu cu viața, cel puțin cu înțelegerea, până la ei. E un lucru ce, deși am încercat să-l avem în vedere tot timpul, abia acum ne putem permite să-l abordăm deschis, fără riscul de a fi răstălmăciți. La începutul acestui capitol, promiteam cititorilor noștri că vom încerca să privim în sanctuarul Sufletului Sfântului; îi rugăm acum să ne însoțească. Căci numai urmând drumul ce duce la sanctuar poți ajunge să privești și tu înăuntru. Or, acest drum constă tocmai în purificările interioare sau nopțile spirituale, cum le-a numit Sfântul Ioan al Crucii.
      Purificările interioare aruncă o lumină foarte vie asupra structurii și evoluției sfințirii candidaților la cinstea Altarelor. Să începem cu noaptea simțurilor.
      Mulți își închipuie că Dumnezeu nu ar lucra în sufletele sfinților decât în mod extraordinar, dacă nu chiar miraculos: minuni, viziuni, revelații, levitații, extaze etc... Ei uită că, în sfințenie, Harul Sfinților e totul, iar nu fenomenele paramistice.[463]
      Și ei mai uită - sau nu știu! - că Dumnezeu are un infinit respect pentru întreaga noastră ființă, pentru tot psihicul nostru pe care El 1-a zidit, și tocmai de aceea lucrează cu omul mai întâi omenește, chiar și atunci când îi încredințează o misiune excepțională. De obicei, abia atunci când toate mijloacele comune de a lucra și de a șlefui natura și-au îndeplinit opera începe intervenția extraordinară și cu o modalitate ea însăși suprafirească. Dacă nu ne-am repeta, ar trebui să revenim sub alt aspect asupra încercărilor Sfântului, așa cum le-am rezumat în cap. XX, partea a II-a.
      De aici, în mod legitim, am putea fi întrebați:
      - Din ce se poate recunoaște însă ceea ce se petrece în sufletul sfinților?
      Trebuie răspuns că, deși aceasta noi nu o putem ști direct, dat fiind că purificările interioare sunt totdeauna însoțite și completate de încercări externe, studiind cadrul istoric al vieții sfinților privite în ansamblul evoluției sale, putem deduce profilul și etapele prelucrării interioare a harului dintr-o serie de indicii a căror convergență revelează procesul misterios al purificării interioare concomitente, deci opera săvârșită de har.
      Și e tot ce am putea dori.
      Privite în această lumină, necazurile din timpul copilăriei (orfan la doi ani, pruncie în lipsuri, educație spartană, vitregia fratelui mai mare, pribegia, moartea lui Don Calosso etc. ), încercările și jertfele din timpul studiilor (batjocura colegilor, persecuția unor profesori, foamea cronică și necesitatea de a învăța atâtea meserii, pentru a se întreține, moartea lui Comollo, munca până la istovire ziua, studiul noaptea etc. ), opozițiile și adversitățile întâmpinate în apostolat (șicanele autorităților civile și apoi ale celor bisericești și ale persoanelor de bine) și în decursul întregii vieți, infirmitățile[464] unei sănătăți tot mai șubrede, compromisă și epuizată sub teascul unor eforturi fizice și psihice tot mai istovitoare etc., primesc astfel o nouă și mai profundă semnificație.
      Nu mai revenim, fiind un lucru ce-l poate face și cititorul recitind pasajele respective. Tot ce vrem să subliniem, și ținem să fie remarcat, este faptul că această avalanșă de încercări neîntrerupte, departe de a fi un joc al hazardului și al unei ursite rele, e opera măiastră a Marelui Artist, care, pentru a-și purifica pe aleșii Săi, nu neglijează și nu cruță nici un mijloc.
      Dumnezeu nu-i încearcă atât de mult pe candidații la sfințenie decât pentru că îi vrea neasemuit de curați și e dumnezeiește de grijuliu de a-i face cât mai frumoși, iubindu-i cu o gelozie neiertătoare. Sfințenia costă, dar merită! E adevărat însă că e nevoie de un mare curaj pentru a suporta rigorile purificării spirituale. De aceea, trebuie s-o spunem fără înconjur, fricoșii și cei timizi nu vor face niciodată carieră în sfințenie. Ea nu este pentru ei. Biserica a intuit corect cerând candidaților la cinstea Altarelor eroismul![465]
      Numai cei energici și tenaci în a susține cu mărinimie și curaj orice suferințe și chinuri, fie ele oricât de înspăimântătoare și îndelungate, sunt singurii care oferă harului suportul și substructura naturală absolut indispensabilă sfințeniei. Sfințenie fără purificare riguroasă ca însuși focul Purgatoriului nu există, iar purificare eficace, fără hotărârea dârză de a suferi oricât și orice, cu atât mai puțin.[466] Sfințenia nu a fost ea oare definită: „O capacitate de a îndura chinuri”!„Sfințenia - scrie cu justețe Francisc Trochu, aceea care obține onorurile Canonizării - presupune din partea lui Dumnezeu daruri gratuite de un ordin eminent, dar, prin reciprocitate, ea și cere, din partea creaturii, o străduință perseverentă, arzătoare, ba chiar eroică, așa încât, cel puțin într-un anumit înțeles, sfințenia, ca și geniul, ar putea fi definită drept capacitatea de a îndura chinuri.”[467]
      Dar și aici, ce ușor pot fi răstălmăcite gândurile de către cei ce nu se știu ridica la nivelul mentalității creștine! Și ce mulți sunt! Cine a înțeles ce-i Creștinismul știe că suferința nu e efectul sau dezlănțuirea unei cruzimi arbitrare, ci că e exigența inerentă condițiilor noastre terestre, a unei predilecții neasemuite, care, tocmai din cauza acestei condiții postadamice, înainte de a-i putea acorda omului păcătos și mărginit privilegiul sfințeniei mari, vrând-nevrând, trebuie să-l facă mai întâi capabil de ea prin cele două stadii de criză ale creșterii spirituale: noaptea simțurilor și noaptea spiritului.
      În itinerarul înaintării spirituale, avem de fapt trei conversiuni și trei etape sau căi succesive. Prima conversiune are loc când, de la starea de păcat de moarte și de vrăjmășie cu Dumnezeu, sufletul se întoarce la Dumnezeu și-i dobândește prietenia și iubirea, împărtășindu-se de însăși viața Lui prin Harul Sfinților: e calea începătorilor.
      Pentru cei generoși și care perseverează, se întâmplă o a doua conversiune, care-i introduce în calea iluminativă a celor înaintați (cea de a doua strajă din Evanghelie, la care Mântuitorul, dorește să ne afle veghind). Această a doua conversiune efectuează trecerea de la ființa abrutizată de urmările viciilor anterioare și tiranizată de simțuri la spiritualizarea întregului fel de a fi și de a gândi și la trăirea în vigoare de spirit. Trecerea scufundă sufletul într-o nouă și stresantă criză spirituală, denumită tehnic Noaptea simțurilor, din care foștii începători ies alții, bucurându-se de imensele avantaje ale căii iluminative a celor cu adevărat înaintați.
      Urmează cea de a treia conversiune, prin care se face trecerea de la ființa spiritualizată și unificată sub har la plenitudinea îndumnezeirii ei, ea realizându-se în Noaptea spiritului. La ieșirea din ea, înaintații ajung perfecți sau sfinți, în sensul cel mai deplin al cuvântului.
      Dar cine nu vede că această suită de suferințe are un caracter cu totul aparte? Sufletul pribeag e chinuit de un dor tot mai intens pe măsură ce se apropie de casa mult dorită, în timp ce cresc suferințele inerente efortului anevoios de unificare și spiritualizare a unei naturi viciate anterior prin păcat, și apoi de mlădiere a spiritului însuși, pentru a-l proporționa oarecum și a-l face capabil de Infinitul divin. Însă toate aceste suferințe sunt efectul și expresia iubirii divine clarvăzătoare și prea iubitoare ca să-i mai poată cruța pe cei pe care și i-a ales.
      Dar chiar făcând abstracție de la această iubire, ce nu doare decât fiindcă lovește în simțurile revoltate spiritului, și în spiritul însuși, ce a rămas anchilozat și incapabil de transcendența divină, suferința mai are un rost și de răscumpărare, pe lângă cel de purificare propriu-zisă. Căci, de când Hristos s-a făcut pentru noi omul durerilor și a murit pe cruce, suferința e mijlocul privilegiat de a deveni asemenea Lui, mai mult de identificare cu El și de participare VOLUNTARA la opera Răscumpărării Sale.
      Cine-L iubește știe ce spunem. Iar cine nu, în zadar i-am explica decenii de-a rândul, tot nu ne-ar înțelege. Însă ar fi foarte bine, atunci să abandoneze definitiv pretenția de a-i înțelege pe sfinți. Pascal le-ar spune și acestora: „Le coeur a des raisons, que la raison ne comprends pas” (Inima își are rațiunile sale, pe care rațiunea nu le înțelege). Și cu atât mai mult când aceasta este Inima Omului-Dumnezeu...
      Nu este oare un fapt cunoscut că toți cei de pe drumul de sfințenie privesc și primesc suferința drept un dumnezeiesc privilegiu, ca tot ce le trimite Iubirea? Răstignitul este și trebuie iubit până la nebunia Crucii, până la identificare, deși ținta rămâne mereu învierea.
      Or - precizăm din nou - în Noaptea simțurilor nu se parcurge decât o primă etapă: spiritualizarea simțurilor pentru a le acorda spiritului.
      Etapa următoare, ce se face în Noaptea spiritului propriu-zisă, e mlădierea spiritului pentru a-l face susceptibil la har și a-l acomoda Dumnezeirii. Torturile acestei nopți sunt atât de grave, încât rigoarea purificării precedente din Noaptea simțurilor nu mai pare, alături de aceasta, decât un joc vesel de copil.
      În această nouă perspectivă, câteva din evenimentele vieții lui Don Bosco primesc un alt înțeles. Nu menționăm decât trei dintre ele (dintre care primele două, deja cunoscute de cititor) : chestiunea punerii la Index și relațiile cu Mgr. Gastaldi și, pe alt plan, torturile diavolești.

26) Prigoana prietenilor

      Intrigile și tentativa din 1867 de a pune la Index opera sa - „Centenarul Sfântului Petru”, i-a fost încercarea cea mai grea din toată viața. De ce?
      Nu atât pentru că era suspectată puritatea însăși a credinței sale - cum insinuează, în general, biografii, credință la care el ținea mai mult decât la propria viață. Nu! Această încercare externă nu este decât simptomul unei tragedii lăuntrice mult mai adânci: a ispitelor împotriva virtuților teologale, specifice Nopții spiritului. Obsesia unui iminent naufragiu al acestor virtuți e mai dureroasă pentru un suflet de sfânt decât toate chinurile fizice posibile împreună luate. Exercițiul actual al acestor virtuți este practic imposibil și, fără ele, ei îl simt pe Dumnezeu pierdut pentru totdeauna. Or, pentru ei, Dumnezeu nu mai este doar un simplu cuvânt abstract, ci o realitate foarte vie, mai prețioasă și mai iubită decât viața însăși: El este Iubirea, este Viața, este TOTUL! Cei ce au pierdut, pe neașteptate și printr-o supremă absurditate, ceea ce au avut ei mai drag pe lume, pot întrezări ceva din acest chin al sfinților, dar numai infinitizând prăbușirea lor interioară: „Tempestuosa y horrenda noche” (Noapte de furtună și de groază... ) cum o caracterizează Sfântul Ioan al Crucii.[468]
      Dacă intervenția energică a Sfântului Părinte a trunchiat prigoana externă și a readus liniștea în afară, tortura interioară a Nopții spiritului - ce de obicei durează ani și ani - a continuat. Căci, după indiciile sigure ce ni le dă Sfântul Ioan al Crucii, ea își vădește continuitatea prin persecuția din partea unor vechi prieteni, tocmai pe cei care ar fi trebuit să conteze mai mult, Arhiepiscopii de Torino, Mgr. Riccardi di Netro (1865-1871) și mai ales Mgr. Lorenzo Gastaldi (1871-1883).
      Frecușurile, timp de 18 ani, dintre Arhiepiscopie și Don Bosco, în toate felurile și pe toate terenurile, primesc astfel, sub lumina încercărilor interioare din Noaptea spiritului, o cu totul altă - și credem noi - adevărată înfățișare.
      Același incomparabil Doctor precizează că, în această perioadă a evoluției spirituale, sufletul are obsesia nu numai că Dumnezeu l-a părăsit, dar împreună cu el și toată creațiunea, în frunte cu prietenii cei mai apropiați. El a devenit pentru toți un obiect de silă și de dispreț, și foștii prieteni îl contrariază și-l persecută cu înverșunare. Impresia aceasta de totală părăsire o simte din partea tuturor creaturilor, și în mod deosebit a prietenilor.[469]
      Persecuțiile externe, pornite și susținute de foștii prieteni intimi, sunt normale înviata tuturor sfinților mari: „rănit am fost în casa celor pe care i-am iubit”,[470] ar putea spune și el împreună cu Mântuitorul.
      Prigoana atât de înverșunată și fără răgaz, din partea Monseniorului Gastaldi în special, abia în această perspectivă își primește adevăratul ei înțeles. Nu fusese mama Monseniorului tot timpul, cât a trăit, o a doua Mama Margareta pentru băieții Oratoriului? Și această comparație, pe deplin îndreptățită, spune destul celor ce cunosc istoricul operelor lui Don Bosco. chiar și numai din cele relatate până acum.
      Și apoi, Mgr. Gastaldi, fostul său profesor de teologie și prietenul fidel de mai bine de treizeci de ani al Sfântului, nu fusese oare promovat ca Arhiepiscop de Torino, în 1871, tocmai în urma intervenției lui Don Bosco pe lângă Pius IX? Și nu fusese tot el, cel ce-l ajutase mai bine pe Don Bosco, în 1867, la redactarea Memoriului și a celeilalte corespondențe justificative, spre a evita ca lucrarea sa să fie pusă la Index? Prietenia lor nu se cimentase încă și mai mult în timpul Conciliului Vatican I, cum am amintit înainte?
      Și cu toate acestea, și deși era un prieten atât de încercat și care i-a fost chiar principalul sprijin în perioada cea mai învolburată a vieții sale, tocmai Mgr. Gastaldi îi va deveni cel mai îndârjit adversar. Căile Providenței sunt atât de nepătrunse nouă, căci prin nimeni nu i-a făcut Dumnezeu un bine atât de mare lui Don Bosco decât prin fostul prieten devenit peste noapte cel mai necruțător persecutor: el a secondat, fără să știe, opera celei mai teribile și neiertătoare purificări interioare!

27) Infestațiile diavolești

      Am lăsat intenționat să vorbim despre infestațiile diavolești la urmă, tocmai pentru că trebuie să ne oprim mai mult asupra lor, deși ele sunt anterioare ca timp.
      La începutul lui februarie 1862, diavolul însuși reintră cu hotărâre în scenă.[471] Intimii Sfântului observau cu o vădită și justificată îngrijorare că, de câteva zile, chipul lui Don Bosco devenise pământiu, având o paloare de mort, părând un cadavru ajuns, prin cine știe ce truc suprafiresc, pribeag pe pământ. Întrebat, despre motivul acestei stări, de către Don Cagliero, Bonetti, Ruffino și alții, el le răspunse că de vreo 4-5 zile nu mai închisese ochii și apoi tăcu. Insistară. Sfântul sfârși prin a le destăinui că devenise victima unor infestații demonice înspăimântătoare.
      „Mai ieri (în noaptea de 6/7 august), abia mă culcasem, și eram pe cale să adorm, când m-am simțit apucat pe la spate și zguduit puternic de m-au trecut toți fiorii. «Dar cine-i?» am început să țip. Am aprins imediat lumina, m-am îmbrăcat, am căutat sub pat, am căutat în toate colțurile ca să găsesc pe cel ce-mi făcuse această farsă, dar nimic! Am examinat ușa: închisă perfect cu cheia pe dinăuntru. Ușa spre bibliotecă la fel și totul era liniștit. M-am culcat din nou, dar, abia adormit, am și simțit o altă zguduitură ce mă răscoli tot. Mă gândeam să sun clopoțelul ca să-l chem pe Rossi sau Reano. «Dar nu - mi-am zis - nu vreau să deranjez pe nimeni». Și apoi m-am culcat pe spate. Pe neașteptate am simțit o povară enormă pe stomac ce mă apăsa și aproape-mi tăia respirația. Și nu m-am putut reține să nu strig: «Dar asta ce-i?» și-n același timp am lovit puternic cu pumnul, dar am nimerit în gol și n-am atins nimic. M-am culcat pe o parte, apoi pe cealaltă, dar izbiturile se reînnoiau. Și în această jalnică stare am petrecut toată noaptea.
      În seara următoare, înainte de a mă culca, am binecuvântat mai întâi patul; dar nimic nu mi-a ajutat, și jocul acela înfiorător se reînoia în continuu, de patru sau cinci nopți încoace.”
      Apoi repertoriul începu să se complice și să varieze: țipete asurzitoare, zgomote ciudate, răbufniri vijelioase de vânt ce răsturnau toată camera, din soba stinsă țâșneau flăcări, hainele îi erau smulse de pe pat, apoi salteaua și, în sfârșit, patul i-a fost ridicat și trântit cu putere la pământ, capul lui Don Bosco alegându-se cu leziuni; noptiera dansa singură și izbea țopăind podeaua, obiectele din casă erau răsturnate și răvășite. Un semn al Sfintei Cruci sau un „Bunule Isuse” și totul se liniștea, dar numai pentru un minut, și apoi, cu un scenariu diferit, programul se continua fără întrerupere: glasuri răgușite sau strident de ascuțite și înfiorătoare; apoi simțea trecându-i-se un penel ca de gheață pe piept, pe nas, pe bărbie, pe frunte; geamurile și ușile erau zguduite sferturi de oră de-a rândul, în timp ce animale feroce îi apăreau repezindu-se la dânsul: urși, tigri, lei, lupi, șerpi, balauri și alți monștri greu de descris, și o întreagă baterie de artilerie părea a fi luat poziție în podul casei. Un alt semn al Crucii cu apă sfințită, un alt minut de liniște amenințătoare, și apoi strigoiada revenea la asalt cu un program mereu reînnoit.
      - Se petrec asemenea lucruri - povesti într-o zi Don Bosco - încât vă asigur că, eu să fi auzit pe oricine vorbind despre ceea ce eu am auzit și văzut, cu siguranță nu l-aș fi crezut niciodată. Chiar numai povestind anumite lucruri băieților, ei ar muri de spaimă.
      Că aprecierea aceasta nu este gratuită se vede și din faptul că Don Angelo Savio, preot tânăr de un curaj excepțional, hotărându-se să stea de veghe în antreu, nu reuși, căci către miezul nopții începu un vacarm atât de îndrăcit, încât, îngrozit, el o șterse prompt de pe acolo. La fel mai pățiră și alți doi, Bonetti și Ruffino, care, deși curajoși, după numai câteva minute, și tremurând ca varga, au fost siliți să fugă din biblioteca alăturată, unde se așezaseră de santinelă.
      Cavalerului Oreglia di San Stefano, întrebându-l pe Don Bosco dacă nu-i e frică, i se răspunse:
      - Scârbă da, dar frică nu.
      Iar lui Don Rua, povestindu-i mai detaliat unele din aceste lucruri, îi zise, deși râzând:
      - Râd eu, dar te asigur că nu râd din inimă!
      Cu astfel de nopți în șir, nici nu e de mirare că bietul Don Bosco era extenuat. Pentru a se odihni puțin, se refugie la Episcopul din Ivrea, un bun prieten al sau. Prima noapte îi fu liniștită. Dar în cea de a doua, se trezi atacat de un monstru atât de oribil, care, răcnind ca un leu, se pregătea să-l atace. La această apariție, și Don Bosco țipă la rândul său, și într-o clipă tot personalul Episcopiei fu în picioare. Don Bosco le explică că a fost un anumit coșmar și că de aceea a țipat...
      Abia dimineața destăinui Episcopului de ce natură fusese acel coșmar și, în aceeași seară, se reîntoarse la Torino.
      - Dar dumneavoastră, Don Bosco - îl întrebă unul din băieți, la întoarcerea sa din Ivrea - dumneavoastră de ce nu l-ați exorcizat?[472]
      - Fiindcă, dacă mă lasă în pace pe mine, vă asaltează pe voi!
      - Adică atunci, în noaptea când ați fost liniștit la Ivrea, vreți să spuneți că el și-ar fi făcut de cap pe aici?
      - Exact așa, răspunse Don Bosco. În acea noaptea el a făcut ravagii aici, în Oratoriu.
      - Dar de ce nu l-ați întrebat ce vrea?
      - Și cine v-a spus că n-am făcut-o?
      - Și el ce v-a răspuns? întrebară cu vădită îngrijorare și arzând de curiozitate băieții.
      Dar Don Bosco nu crezu oportun să dea vreo lămurire; un simplu: „RUGAŢI-VĂ!”, a fost tot răspunsul său.
      Băieții se rugară; cert rămâne faptul că, încetul cu încetul, Sfântul își recuperă liniștea și sănătatea. Rugăciunea oricui, dar mai ales a celor nevinovați, ajută extraordinar chiar și pe sfinți.
      La intervale neregulate, lupta aceasta durase mai bine de doi ani, până în 1864 inclusiv. Pe cât se pare, Don Bosco îi găsise, între timp, remediul.
      În anul următor, într-o seară, Sfântul povestea unui grup de tineri - printre cei prezenți se găseau însă și alții, ca de exemplu Don Lemoyne - strigoiadele acelor nopți și declară că încă și acum tot se mai înfioară numai gândindu-se la ele.
      - O, eu unul - interveni unul din băieți - eu n-aș avea nici o teamă de diavol!
      - Taci! - îi zise atunci Don Bosco cu un glas înfiorat ce-i izbi pe toți - taci! Tu nu știi ce putere are diavolul, dacă Dumnezeu i-ar da mână liberă să arate ce poate!
      - Ba știu - răspunse prostește băiatul - să-l văd numai, că ți l-aș apuca de gât și i-aș arăta eu lui!
      - Tu nu spui decât nerozii, dragul meu, abia l-ai zări și ai muri de spaimă, chiar numai văzându-l.
      - Dar mi-aș face cruce.
      - Asta n-ar ajuta decât pentru o clipă.
      - Și dumneavoastră cum îl respingeți?
      - Oh, eu am găsit adevăratul mijloc. De când mă folosesc de acesta, mă lasă în pace.
      - Să fie semnul Crucii cu apă sfințită?
      - În anumite momente, nici apa sfințită nu mai este de ajuns.
      - Dar spuneți-ni-l și nouă, se rugară tinerii într-un glas.
      - Eu l-am aflat. E un remediu așa de eficace! Așa de eficace!
      Apoi Sfântul tăcu. El nu-l va destăinui nimănui. Drept încheiere, el adăugă:
      - Ceea ce este absolut sigur este faptul că eu nu-i urez nimănui să ajungă în momente de așa groază cum am ajuns eu; și să ne rugăm Bunului Dumnezeu să nu permită niciodată vrăjmașului sufletelor noastre să ne facă asemenea glume.

28) Motivele permisiunii divine

Cele istorisite au lăsat, fără îndoială, o serie de puncte interogative în sufletul cititorilor noștri.
      A) De ce Dumnezeu permite diavolului asemenea infestații și care au fost motivele înverșunării Infernului?
      B) Este puterea diavolului într-adevăr atât de mare? Și dacă da, de ce natură este ea?
      C) Care a fost remediul acela misterios atât de eficace, pe care Don Bosco n-a vrut să-l descopere altora? Și de ce?
      Să le luăm pe rând.
      A) Se va spune: „Nu e, oare, o cruzime din partea lui Dumnezeu, ca după ce un Don Bosco, un Sfântul Ioan Vianney etc. muncesc până la istovire 17-20, ba chiar și 22 de ore din 24, și nu au grijă decât de apostolat și de mărirea Lui să nu le acorde, nici măcar o noapte bună? Nu este El, oare, atotputernic? Și fiindcă da, atunci de ce nu-i cruță?”
      Să fim sinceri? Ei bine, trebuie să constatăm că, având o astfel de mentalitate și plecând de la premisele psihologiei comune, rațiunea nu putea da nici de data aceasta, cu oiștea sofisticii sale decât tot în gard. Cine nu știe că unele din cele mai puternice otrăvuri își au rostul lor curativ în medicină? În alt fel, și în alt sens, ceea ce nouă ne strică sfinților le este spre folos. Iar cu sfinții Săi, Dumnezeu își are planurile Sale și motivele Sale de a-i trata așa cum îi tratează.
      - Și care sunt acestea?
      Deși doar El le știe, noi vom încerca totuși să bâlbâim preapuținul pe care noi îl înțelegem.
      1. În primul rând, Dumnezeu e de un cavalerism desăvârșit și, de aceea, până și diavolului îi dă posibilitatea să lupte cu arme egale. Or, e lucru știut că aceste infestații nu survin de obicei în viețile sfinților decât atunci când Cerul însuși i-a alintat pe aceștia cu viziuni, extaze, revelații, minuni și cele mai privilegiate haruri interioare. Or, intervenției extraordinare a Cerului, îi corespunde extraordinarul acțiunii demonice.
      Or, tocmai aceasta va fi marea glorie a sfinților, că Dumnezeu va arăta la Judecata universală, diavolului și tuturor, că Infernul, deși a luptat cu arme egale, totuși a rămas biruit!
      2. Infestațiile, departe de a le strica, sunt doar o teribilă răscumpărare pe care sfinții o plătesc pentru tot binele pe care-l fac. Sfântul Ioan Vianney era încântat să vadă acesta dezlănțuire neputincioasă a iadului: în ziua următoare, un „pește mare”- după expresia dânsului - îi cădea cu regularitate în mreajă. Și asaltul era cu atât mai înverșunat, cu cât fărădelegile păcătosului respectiv convertit erau mai Înspăimântătoare.
      Ceva asemănător se întâmplă și în viața lui Don Bosco. În această perioadă - notează cronica ținută de Don Bosco - apostolatul său îi pricinuia pierderi imense diavolului, prin nenumăratele conversiuni pe care le opera, printre protestanți și sectari îndeosebi.
      Dar ceea ce-l indispunea pe cel rău încă și mai mult era mai ales apostolatul printre tineri. Îl supăra chiar atât de mult, încât, într-un moment de exasperare și slăbiciune, i-o spuse fățiș, cum ne-o mărturisește chiar Don Bosco însuși:
      „Diavolul nu voia nicicum să se deschidă Școlile Catolice la Porta Nuova, ce sunt tocmai pe cale de a fi inaugurate, pentru a le contrapune celor ale protestanților”.
      Și ceea ce-l întărâta încă și mai mult era faptul că tocmai în această perioadă - cum am relatat în cap. XIII - Congregația Saleziană își începea existența canonică oficială, în 14 mai 1862, când primii 22 de membri își depuneau primele lor voturi. Or, diavolul intuia prea bine imensele ravagii ce le va face harul în rândurile sale, prin noua și Sfânta Congregație Saleziană.
      Cum se luminează de surprinzător și se explică, în această perspectivă, unele din dificultățile altfel de neînțeles ale Operei Saleziene! Infernul își are doar logica sa, teribila și consecventa sa logică!
      3. Un al treilea motiv pentru care Dumnezeu permite aceste infestații este faptul că ele sunt, în fond, un mesaj de predilecție divină, căci ele marchează și sunt semnul intrării în Noaptea spiritului.
      Tocmai de aceea, ceea ce ne spune Don Bosco despre infestațiile exterioare trebuie completat cu ceea ce ne spune Sfântul Ioan al Crucii despre oroarea lăuntrică, incomparabil mai chinuitoare, și pe care diavolul o provoacă sfinților lucrând în sufletul lor „pe gol, de la spirit la spirit: de espiritu a espiritu desnudamente”[473] Și pe care biografii nici nu o mai menționează, deși ea este tocmai partea principală.

29) Natura ororii spirituale

      Dar în ce constă această oroare lăuntrică și de unde provine ea?
      Aici intervine un întreit factor:
      1) Este mai întâi oroarea sufletului întrupat în fața oricărei ființe pur spirituale;[474] ne îngrozește din cauza simplității și superiorității ei esențiale. Căci sufletul omenesc este în contrast cu spiritul pur pe un dublu plan:
      a) Contrast mai întâi pe planul operativ. Pe când operațiile spiritului sunt simple, intuitive, prin idei infuze ce sesizează instantaneu, direct și total esența lucrurilor inferioare și pe sine, operațiile facultăților noastre (sufletul omenesc nu poate opera prin esența sa, ci exclusiv prin facultăți) se fac prin rațiune și voință, ele bietele nu sesizează realul decât prin raționamente succesive și voiri înlănțuite.
      b) Contrastul apoi și pe planul esențelor curate (sau al structurilor interioare), dintre spiritul pur absolut simplu și de o vigoare imensă, indefinibilă și, pe de altă parte, multiplicitatea, împrăștierea și fărâmițarea noastră psihică.
      Primul factor este deci caracterul acesta psihic extraordinar al intrării în contact cu o substanță angelică, ce contrariază întregul fel de a fi și de a opera al sufletului omenesc întrupat. Superioritatea acestor substanțe spirituale pure, care sunt îngerii, nu numai contrariază, ci copleșește și strivește sufletul tocmai prin simplitatea și vigoarea lor concentrată la un nivel esențial, de o puritate pentru noi neverosimilă și care pe noi ne îngrozește. Esența noastră de spirite întrupate, alături de concentrarea esențială, toată energie, a spiritelor pure, este un muc de lumânare, mai mult sau mai puțin fumegând, alături de soare. Inteligența și tot psihicul nostru în fața unui spirit pur, simte același chin pe care-l are vederea noastră slabă când e silită să fixeze, direct la meridian, soarele de iunie.
      Sau, pentru a folosi o altă analogie, vitalitatea sufletului nostru, alături de cea a unui spirit pur e asemenea curentului electric al unei baterii de buzunar comparativ cu puterea de înaltă tensiune a milioane de volți. Ce s-ar alege de o baterie când polul ei pozitiv ar fi conectat la o rețea de înaltă tensiune? Ce ar putea urma decât o distrugere instantanee și totală? Aceeași enormă distanță este între un înger, spirit pur, și un suflet omenesc, biet spirit întrupat. Iar vorbind de diavol, puterea lui e cea a unui trăsnet comparativ cu cea ascunsă într-un chibrit, reprezentând sufletul omenesc în trup. Câtă inconștiență la creștinii care înjură de diavol! și încă repetat! E ca și cum te-ai juca și ai atinge cu o șurubelniță cu mânerul neizolat un cablu de înaltă tensiune!
      2) Este apoi aspectul moral: căci contactul acesta se face nu cu un spirit pur oarecare, ci cu un spirit pur radical pervertit și care nu-și folosește toată vigoarea aceasta substanțială de care dispune decât exclusiv pentru rău. Adâncimea acestui contact este imposibil de sesizat numai din spusele altora până mai suntem pe Pământ. Și, din nefericire, nici măcar analogii nu se pot găsi: altul e felul de a fi și de a lucra al spiritelor pure, și absolut altul cel al nostru.
      În lipsă de ceva mai bun, amintim de senzația pe care ar avea-o un student la cel mai greu examen din viață în fața profesorului răuvoitor, dar savant la extrem și care, oricât ar ști examinatul tot l-ar trânti. Deși, în această ipoteză, nu ar fi vorba decât de un control extrinsec, indirect și prin cuvinte, asupra posedării unor anumite noțiuni, adică doar asupra unui bagaj de cunoștințe și raționamente. Cu toate acestea, și nu mai puțin, sentimentul pe care l-ar avea studentul în chestiune ar fi o complexă și adâncă oroare spirituală, din cauza opresiunii unei inteligențe mult mai viguroase și mai erudite, deși ea nu se exercită decât indirect, doar din exterior, într-un astfel de caz, te simți ca strivit, oprimat, desființat. Chiar ce știi nu mai știi; deși ești și exiști, față în față cu reaua voință, e ca și când nimic nu ai mai fi.
      Or, dacă acest simțământ s-ar completa printr-o teroare ce ți-ar anihila și puterea de a voi, chiar și atunci, noi am fi încă doar în regiunea periferică a facultăților noastre. Arborelui ființei noastre nu i s-ar agita sau rupe decât unele frunze ale cunoștințelor și vrerilor noastre succesive, în timp ce ramurile facultăților principale ar rămâne neatinse.
      În schimb, în cazul ororii, - despre care vorbește Sfântul Ioan al Crucii -, trunchiul însuși al spiritului sfinților, cu rădăcinile prin care se înfige în existență cu tot, se vede zguduit, smuls și strivit.[475]
3) Or, oroarea aceasta sporește nu numai fiindcă diavolul este prin natură simplu și spiritual, ci și prin faptul că el îi aplică sufletului infestat toată puterea, însă nu în felul normal de funcționare a psihicului omenesc prin facultăți, ci direct, de la substanța sa spirituală nudă la substanța spiritului omenesc. Opresiunea se manifestă astfel nu doar în regiunea frunzelor sau roadelor terminale ale facultăților noastre (bagajul de vreri și de noțiuni), și nici în regiunea operativă normală a facultăților noastre, ci, contrar naturii sufletului (care este un spirit întrupat), direct asupra substanței spirituale a sufletului pe care nu-l învăluie și nu-l întoarce pe dos decât pentru a-i pricinui o oroare spirituală de necuprins ce, grefându-se în însăși măduva ființării, atinge, covârșește și oprimă total și deodată întreaga ființă a sfinților, până în ramificațiile ei ultime și minime.
      Este însă adevărat că Dumnezeu nu o permite aceasta - precizează Sfântul Ioan al Crucii - decât intermitent, căci sufletul ar sucomba; dar atacul, chiar odată trecut, e suficientă și numai amintirea acestuia, pentru a-i pricinui sufletului un chin de nesuferit.[476]
      Or, ciudată este tocmai această oroare spirituală, cea care va dezlipi pentru totdeauna sufletul de toate, îl va purifica și-l va aprinde de dorul de a scăpa toate sufletele (sau cel puțin cât mai multe, tot mai multe), de a nu cădea definitiv sub teroarea veșnică a diavolului în iad. Și astfel, Artistul Divin se folosește chiar de răutatea diavolului, pentru a face cel mai mare bine sfinților Săi, precum și tuturor celor ce prin ei vor fi salvați.
      Diavolul încercase să-l abată pe Don Bosco de la drumul totalei dăruiri, lucrând la început mascat, prin mijlocirea făpturilor. O atașare mică deschide gustul pentru una mai mare. Și cine nu știe, din cei ce au o viață interioară, că până și cea mai mică atașare nimicește fuziunea de suflet și intimitatea profundă dintre noi și Dumnezeu? Doar o mică jertfă nefăcută la timp, un mic gust acordat naturii, când harul îți cere insistent să faci contrariul, și adevărata viață interioară se evaporă, dispare, devine imposibilă, sfârșind prin a pricinui silă.
      Dar la Don Bosco, ca la orice suflet generos, Dumnezeu stătea de veghe. Fiecare ispită, fiecare încercare, fiecare afecțiune e depășită sau strivită la timp; și astfel, fiecare din ele însemnau un pas înainte.
      Schimbând atunci tactica, diavolul reușește să provoace opoziții și prigoane externe sistematice, tentative de omor prin oamenii săi, prin boli sau trăsnete misterioase, dar totul a fost în zadar.
      Și, întărâtat la culme, el se decise ca, de astă dată, să Între  el însuși în scenă, prin infestațiile amintite.[477]

30) Motivele înverșunării infernale

      Dar aici ne-am putea întreba: Care erau motivele diavolului pentru toată această înverșunare? Căci, pe lângă ciuda pentru apostolat diavolul își avea și el motivele lui.
      Înainte de toate, pentru el, sufletele aflate pe calea ce duce spre sfințenie sunt vânatul său preferat. Cu cei mediocri, diavolul nu se prea sfarmă. Ei singuri se îngrijesc - și încă cu ce devotament! - să fie ai lui. Alunecare după alunecare, păcat după păcat, și faptele lor îi urmăresc și-i duc la pierzanie. Inconștientul este doar cel mai redutabil aliat al diavolului. Satana găsește de prisos a se mai și amesteca. Doar din când în când își mai pune el degetul pe rana ulcerată, făcută de patimi, pentru a se încredința că rămâne deschisă, și apoi obișnuințele rele, ocaziile de păcat și inconștientul vor săvârși fără greș restul.
      Cu sfinții nu e așa. Mai au și ei câte o mică pornire, o slăbiciune a firii, o mică fisură în armură. Satana încearcă s-o forțeze, pentru a nu lăsa ca rugăciunea, penitențele, faptele bune, inspirate și susținute de har, să o sudeze definitiv. Pentru a descoperi fisura periculoasă, prea adesea unică, în care vârful pumnalului ar putea fi vârât, e nevoie de o inteligență nu mai puțin decât îngerească. Uneori diavolii reușesc să facă să cadă acești cedri ai Munților Liban, deși prea adesea ei nu fac decât să le ofere posibilitatea de a câștiga noi merite, lucru la care ei încearcă să nu se gândească.
      Aproape întotdeauna ei nu reușesc să le facă decât bine, căci și Dumnezeu veghează cu iubire. Și atunci înverșunarea lor devine cu atât mai furioasă. Or, Don Bosco a fost cu certitudine unul din cei cărora Satana, prin asediul său neînduplecat, i-a făcut mai mult bine: nu numai că Don Bosco i-a scăpat neprins în capcană, dar a fost chiar diavolul însuși cel ce l-a ajutat să-i scape mai repede și definitiv.
      Cum ne învață Sfântul Ioan al Crucii, în această etapă a vieții spirituale, ceea ce îl doare pe Satana nu mai este atât apostolatul sfinților, cât sfințenia însăși ce, odată atinsă, îi rezervă cele mai usturătoare surprize. Sfinții sunt doar marea slăbiciune a lui Dumnezeu și, pentru ei, El e în stare să facă orice în atotputernicia Sa.
      Satana face, de aceea, un prim sondaj, căutând să răzvrătească iarăși simțurile, dar folosindu-se de astă dată de toată viclenia și vigoarea de care e capabil. Constatându-și eșecul, el își dă seama că sufletul Sfântului este acum spiritualizat și, înainte de a-i pricinui oroarea spirituală de care am amintit și care e și ultima sa armă, încearcă cel puțin să împiedice liniștea sufletului și intimitatea cu Dumnezeu prin infestațiile externe.[478]
      Diavolul era furios pe Don Bosco nu atât pentru apostolatul făcut, cât pentru viața lui interioară, de totală dăruire lui Dumnezeu, ce prin răsfrângere se va preschimba într-un apostolat viitor de nezăgăzuit. Astfel de suflete, în care unirea cu Dumnezeu e continuă și desăvârșită, dau mai multă mărire lui Dumnezeu și fac mai mult pentru mântuirea sufletelor decât toți preoții de duzină sau ierarhii ce nu sunt sfinți împreună.
      Pe candidații la sfințenia eroică, diavolul încearcă să-i împiedice cu orice preț de la această reușită interioară, socotind a fi făcut mai mare lucru - zice Sfântul Ioan al Crucii [479]- prin împiedicarea sau chiar numai întârzierea unui singur sfânt de la această unire deplină și transformantă cu Dumnezeu, decât dacă ar face ca multe suflete de rând să comită cele mai oribile păcate, așa cum un hoț se bucură mai mult când reușește să fure câteva uncii de aur curat sau pietre prețioase decât o cantitate înmiită de metale de rând sau pietriș comun.
      El știe prea bine că, atunci când a reușit să Între  în intimitatea plină și desăvârșită cu Dumnezeu, sufletul se găsește într-o astfel de reculegere interioară și de perfecțiune spirituală, încât, orice ar mai încerca, nimic nu-i va mai putea strica. Oroarea spirituală însăși îl va chinui nespus, dar nu-l va mai răpune, căci de acum sufletul e imunizat împotriva păcatului și răului moral.

31) Puterea diavolului și natura ei

      B) Este puterea diavolului într-adevăr atât de mare cum insinuează Don Bosco? Și dacă da, de ce natură este ea?
      Iată cea de-a doua întrebare ivită spontan în urma cuvintelor lui Don Bosco.
      În aceste probleme trebuie să audiem pe cei ce au explorat acest tărâm. Sfântul Grigoriu cel Mare zice (în „Morala” lui, cap. 34, subcap. 20) : „Satana nu și-a pierdut decât fericirea internă, iar nu și măreția naturii lui de înger și, de aceea, forțele lui depășesc pe toate acelea ale tuturor ființelor omenești.” Sfântul Laurențiu Giustiniani e de părere că: „Dacă diavolul ar primi de la Dumnezeu libertate deplină, nici un om nu s-ar mai mântui.”
      Sfântul Ciprian (în „Despre nimicnicia idolilor”), afirmă că dracii pot să dăuneze sănătății, să strice somnul și să pricinuiască boli.[480]
      Pr. Eduard Lamy (1853-1931), comentând revelațiile și experiențele sale mistice, spunea despre Lucifer:
      „Când Preasfânta Fecioară are bunătatea de a mă lăsa să-i văd chipul înconjurat de flăcări, eu îmi dau seama de suferințele teribile, de teribilele lui suferințe. Preacurata Fecioară îl stăpânește, dar el e aici. Noi suntem doar un fir de nisip înaintea lui. Dumnezeu i-a lăsat extraordinara sa putere de Arhanghel, dar totuși îngrădindu-i-o. Dacă nu, el ar pulveriza într-o clipă lumea în totalitatea ei. Voi nici mi vă puteți măcar închipui puterea unui Arhanghel... Chiar decăzute, natura acestor spirite este atât de remarcabilă. Gândirea noastră le este ascunsă, dar ei ghicesc atât de ușor...”[481]
      Sfântul Toma de Aquino, Don Bosco și toți sfinții sunt de aceeași părere.
      Puterea Satanei nu e însă musculară sau direct fizică în sensul material al cuvântului. Dacă ar fi să-i determinăm natura, noi ar trebui să ne gândim mai curând la fascinanta putere a unei inteligențe pentru care universul fizic aproape că nu mai are taine. Dacă până și această amărâtă de minte omenească, atunci când a reușit să descopere ceva din tainele fisiunii nucleare, a izbutit să creeze bomba atomică și cu hidrogen etc., ce nu poate face un spirit neasemuit mai inteligent, și căruia nimic nu-i este ascuns în lumea materiei? Și mai ales un spirit pentru care puterea de a voi e de o vigoare egală inteligenței sale de spirit pur? Până când forțele fizice se exercită în afara obiectului, cele ale spiritului se pot folosi de însăși constituția și legile structurale ale materiei, pentru a declanșa orice cataclism. Savanții în fizica atomică dibuie încă și merg din ipoteză în ipoteză pentru a pătrunde în misterele atomului, și multe din teoriile lor sunt, poate, tot așa de îndepărtate de reala înțelegere a lumii atomice cum era sistemul lui Ptolemeu de adevăratele mișcări pe orbite ale planetelor: aparent părea să explice ceva, deși premisele de la care pleca erau total false.
      Pentru o minte de înger, universul atomic nu are taine și, de aceea, dacă Dumnezeu le-ar permite diavolilor să facă uz de știința lor, ei ar putea declanșa o altă explozie - finală aceasta - similară acelui Big Bang inițial, dar prin care s-ar distruge tot cosmosul astral.
      Să nu uităm că, din fericire, diavolul este total subordonat Atotputernicului și înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu și că nu poate face nimic fără permisiunea lui Dumnezeu, și aceasta în limitele precise fixate de această permisiune. Astfel diavolul îi cere treptat extinderea succesivă a limitelor permisiunii divine, pentru a-l putea încerca pe Iov (avuție, familie, propria persoană), iar diavolii din ținutul Gadarenilor nu au cutezat să Între  în porci înainte de a fi obținut o permisiune specială din partea Mântuitorului Isus Hristos.[482]
      Dar chiar și când diavolul obține această permisiune, el este silit să respecte limitele prestabilite fără derogare. E revelator în această privință cele întâmplate cu cei doi copii îndrăciți din Illfurt (Alsacia), frații Teobald și Iosif Burner, începând din 25 septembrie 1865 până în septembrie (Teobald), respectiv octombrie 1869 (Iosif), când au fost eliberați prin exorcisme. În timpul celor patru ani de posesiune diabolică, soarta celor doi sărmani posedați era vrednică de toată compătimirea. Duhurile infernale îi torturau fără încetare, și-i apucau furiile mai ales în prezența unor medalii sfințite, apă sfințită sau orice alt obiect sacru și, în astfel de momente, obsedații nu mai știau nimic. Ei izbeau, sfâșiau și sfărâmau tot ce le cădea în mână, iar dacă cineva încerca să le stăpânească accesele lor de sălbăticie prin forță, ei se revoltau și se apărau cu o asemenea violență, încât nu puteau fi biruiți decât cu o mare greutate. Și aici urmează declarația diavolului atât de semnificativă și instructivă pentru noi: el declara că nu i se îngăduia să recurgă la o forță mai mare decât cea pe care i-o permitea vârsta celor doi copii posedați (unul în vârstă de 10 ani, celălalt de 8 ani) ; dar că dacă ar putea pune stăpânire pe bărbați adulți și robuști - lucru deosebit de plăcut pentru el - atunci nimeni nu l-ar mai putea stăpâni![483]
În concluzie, diavolul nu-și poate desfășura imensa putere mai mult decât un câine legat în lanț, care nu-i mușcă decât pe imprudenții ce se apropie prin păcat în mod voit de el.

32) „Mortificările de moarte”

      C) În ce privește apoi remediul deosebit de eficace găsit de Don Bosco, noi trebuie să ne mărginim la simple conjuncturi.
      1. Ar fi mai întâi rugăciunea de Sfânt care, să nu uităm, are o cu totul altă trecere decât rugăciunea comună, tocmai din cauza totalei dăruiri faptice lui Dumnezeu, a cărei expresie este. Însă, firește, Don Bosco nu putea spune băieților săi: „rugăciunea mea nu e ca rugăciunea voastră!”
      „Cu Satana nu se poate lupta - zice Pr. Lamy - decât prin rugăciune, căci rugăciunea e puterea lui Dumnezeu. Cine ascultă rugăciunea? E Dumnezeu însuși.”[484]
      Și în special rugăciunea în unire cu Imaculata: cu o singură privire, Neprihănita are privilegiul divin de a anihila toate forțele diavolești împreună coalizate și să le alunge. Că Ea nu intervine totdeauna e o taină ce ne depășește. Poate îndârjirea pusă de unii în a abuza de propria libertate ar putea fi o explicație, căci răbdarea, până și a Preacuratei, are o limită...
      2. Față de Satana, sfinții au nu numai scârbă, ci și respect. Într-o zi, când Pr. Lamy era molestat de el în sacristie, exclamă „O, bestie spurcată!” Dar Arhanghelul Gavril, ce-i stătea aproape, îl dojeni cu asprime, spunându-i că nu trebuie iritat nici măcar un arhanghel căzut: „Nu uita că este un Arhanghel! Nu discuta cu el. Respectul lui Lucifer: el este Arhanghelul decăzut.” El este ca și un fiu dintr-o familie foarte nobilă, decăzut prin viciile sale. El nu e respectabil prin sine, dar în el trebuie respectată familia lui. Se cuvine respect capodoperei Creatorului, chiar dacă ea e deteriorată, ruinată. E de altfel cel mai bun mijloc de a-l face pe Satana să reintre în sine... Când îi respectați caracterul angelic, îl mâhnești mai adânc (decât prin injurii)[485]
      Respectându-l, îi aduci aminte de nesocotința rebeliunii sale și de faptul că el depinde totuși total de Dumnezeu.
      3. Însă ceea ce zădărnicește mai eficace asaltul satanic este tot mijlocul indicat de Isus: postul și rugăciunea. Și fiindcă iadul și-a aruncat în luptă elita sa, atacul nu poate fi respins decât prin arme superioare sau cel puțin egale. De aceea e nevoie de rugăciune de sfinți, dar însoțită și întărită de mortificări externe pe care numai sfinții au curajul să le accepte și să le suporte. Este vorba de ceea ce numesc ei „mortificările de moarte”, care constau în ajunuri și privegheri împinse până la ultima limită suportată de o ființă obișnuită cu eroismul.
      În lumina vieții altor sfinți, credem că și Don Bosco tot la acestea a recurs: ajunuri până la limita extremă și privegheri voluntare duse la exces. Când Satana începea să îl molesteze, rămânea probabil toată noaptea în rugăciune, luptând până la moarte cu somnul. În fața unui astfel de eroism, nu se putea ca Satana să nu se lase bătut.

V. Spre sanctuarul sfințeniei

33) „Sfințenia consistă, oare, numai în exterior?”

      Rezultatul acestor aspre purificări interioare a fost sfințenia însăși. Ea nu constă însă în fenomenele paramistice ca: miracole, extaze, revelații, profeții, ci în acea înflorire superioară a harului într-o persoană omenească deplin purificată și în care Dumnezeu e totul. Sfințenia nu este exterioară, ci adânc internă. Ea se găsește tot atât de acasă în lucrurile mici, ca și în cele mari, ba chiar le preferă pe cele mici. Viața Preacuratei și a Sfântului Iosif stau mărturie de netăgăduit.
      Don Bosco însuși scria în „Viața Sfântului Iosif:
      „Adevărata perfecțiune constă în a apărea cu atât mai mari în fața lui Dumnezeu, cu cât suntem mai mici în fața oamenilor.”
      Atâtea suflete ar dori mai mult un anumit triumfalism prilejuit de sfințenie, decât sfințenia însăși! Câți nu se înșală, fiindcă nu știu vedea decât latura mică a lucrurilor mari și nu văd latura măreață și divină a lucrurilor mici! Și totuși, sfințenia nu o poți dobândi decât făcând extraordinar de bine lucrurile obișnuite, decât fiind necomun în lucrurile comune, decât fiind perfect în îndeplinirea celor mai mici îndatoriri celor mai mici ale statutului propriu de viață, ca și a tuturor celorlalte atribuții. Pentru oameni, torul pare obișnuit, comun, ordinar. Dar, în schimb, pentru Dumnezeu, ce încântare!
      Și Don Bosco a fost silit să se ocupe de mii de lucruri mărunte, neînsemnate și materiale, dar toate pentru Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor. Se ocupa de tot ce trebuia, dar cu atâta simplitate și atât de natural, încât unii s-au lăsat chiar înșelați. Căci dacă visul omului de rând este întotdeauna să se evidențieze, al sfinților este de trece neobservați printre ceilalți, de a apărea ca și sfinții: ei știu ce-i umilința!
      În 1878, fiind la Nissa, domnișoara Beaulieu fusese invitată într-o familie unde urma să vină și Don Bosco, chemată fiind „spre a vedea un Sfânt”. Având o mare venerație pentru parohul din Ars, ea era convinsă că sfințenia nu poate avea decât una și aceeași înfățișare stereotipă. Ea nu știa, că dacă nici capodoperele de artă nu pot fi lucruri de duzină, cu atât mai puțin Sfințenia, înșine dintre ele, ea fiind a Marelui Artist. Care nu-i fu, prin urmare, decepția când, la banchetul dat în cinstea lui Don Bosco, ea-l văzu toastând cu paharul în mână! Ceva mai târziu, când fu prezentată lui Don Bosco, fiind binecrescută, ea socoti totuși de datoria sa să-i adreseze câteva complimente. Don Bosco, fără să-i răspundă măcar, scrutând-o misterios, îi zise doar:
      „Fie că se mănâncă, fie că se bea, toate spre mărirea lui Dumnezeu să fie făcute!” Dar incomparabil mai mult decât cuvintele, o lumină tainică ce licări în privirea lui Don Bosco îi dovedea că el îi citise în suflet și-și dădu atunci seama că sfințenia e un lucru atât de deosebit și că se poate manifesta atât de diferit de la un caz la altul, după stilul pe care Dumnezeu îl preferă pentru fiecare dintre sfinți în parte.
      Ceva asemănător i se întâmplă și lui Don Maggiorino Borgatello. Acesta, pe când își făcea stagiul de pastorație la Biserica Sfântul Ioan Evanghelistul din Torino în 1885-1886, asistase la o conferință a lui Don Bosco, ținută Cooperatorilor și Cooperatoarelor din Torino. După conferință, Sfântul se întreținea cu afabilitate cu un grup dintre aceștia în coridorul ce ducea din Biserică în sacristie:
      „Iar eu - scrie el - îl contemplam de la distanța de vreo cinci metri, sprijinit cu spatele de ușa sacristiei și cu fața întoarsă spre Don Bosco. În acea clipă îmi fulgeră prin minte un gând fugar: Uneori Don Bosco pare un Sfânt, iar alteori nu; acum, de pildă, el glumește atât de jovial cu cei din jurul său, încât nu prea pare ca el să fie Sfânt. Dar nici nu mi se formulase bine în mintea mea acest gând, când iată-l pe Don Bosco întorcându-se spre mine și, fixându-mă atent, îmi zise: Ce zici, Don Borgatello, ce ți separe?... Sfințenia consistă oare numai în EXTERIOR? Acestea fiind zise, el continuă ca mai înainte să se întrețină în mod amabil cu cooperatorii. Nici unul din cei prezenți, sunt sigur, nu și-a dat seama unde țintea Don Bosco cu cuvintele sale, dar eu unul am înțeles-o prea bine și am rămas zăpăcit și amețit văzându-mi gândul descoperit și dat de gol.”
      Este un moment tot atât de bun și pentru noi să luăm atitudine în fața vieții sale pe care, oricât de complexă ar fi, fiecare poate să o vadă aproape cum îi place. Deși, în el și la el. Dumnezeu este tot timpul pe primul loc și domină neîncetat totul.
      „Toate - scrie Don Rua - îl ajutau să-și înalțe sufletul spre Dumnezeu... plante, flori, fructe, păsărele, animale, invenții deja descoperite sau pe cale de realizare, și-l făceau să admire tot mai mult înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu și să iubească Providența ce, la timp și la locul său, asigură cele necesare nevoilor oamenilor. Și aceste sentimente le manifesta cu o asemenea spontaneitate, încât se vedea limpede că țâșneau dintr-o minte și o inimă pururi adâncite în contemplarea lui Dumnezeu și a atributelor Sale.”
      Canonicul Ballesio tocmai acestei contemplații divine, din partea unui suflet ce nu mai urmărea decât mărirea lui Dumnezeu, îi atribuie: acea invincibilă forță a sa, acea liniște imperturbabilă, acea eroică răbdare în adversități și triumful întreprinderilor sale, după cuvintele Apostolului: Toate le pot în Cel ce mă întărește”.
      Oricât l-am lăuda noi, realitatea depășește cu mult toate aprecierile și elogiile noastre. „Viața sfinților - spune unul din primii săi biografi - chiar și în cărțile cele mai bine scrise, își pierde fascinația ce-o exercită asupra contemporanilor săi. Mireasma conversațiilor sfinților și a virtuților lor se împrăștie în lungul timpurilor și se risipește. Dar noi l-am auzit, noi l-am văzut pe Don Bosco!”
      Iar un elev al său, apoi salezian, Don Francesco Cerutti, ne dezvăluie impresia pe care el însuși a avut-o împreună cu alți colegi de liceu, cu prilejul unei vizite a lui Don Bosco: „Convingerea mea, ca și aceea a multora din colegii mei, era că Don Bosco e o persoană extraordinară; și această convingere nu tăcu decât să se adâncească tot mai mult când am putut să-l cunosc mai îndeaproape, să mă bucur de conversațiile sale, să-i aud sfaturile individuale și colective, și mai ales ceea ce-mi spunea el în Mărturisire.”

34) Vraja lui Don Bosco: contrastele

      Dacă ar trebui să apreciem omenește în ce consta farmecul lui Don Bosco, ce-i încânta și vrăjea pe ce-i ce și-l știau apropia, am răspunde: era armonia contrastelor unei vieți care, deși toată concentrată în interior, știa - pentru Dumnezeu - tuturor toate să se facă.
      Sobru la masa sărăcăcioasă a Oratoriului - cum îl caracterizează Amadei - la fel era și la banchetele la care deseori trebuia să ia parte, fără a intra vreodată totuși în încurcătură, cu mostre deplasate de austeritate.
      Mereu același, pururi senin, vesel și zâmbitor, el rămânea deopotrivă rece la laudele și injuriile ce le primea, mai ales din partea presei, care tot timpul se interesa de dânsul și de opera sa.
      Hotărât, sigur de sine în public și în fața autorităților cât și a mulțimilor, încât părea îndrăzneț, în schimb, cu particularii și cu fiii săi, el era de obicei rezervat, aproape timid și plin de dragoste.
      Liniștit și neînfricat în cele mai grele încercări și în lipsa absolută a mijloacelor materiale, el era plin de duioșie pentru cei suferinzi: a fost văzut plângând când murea unul din băieții lui sau clericii săi și s-a arătat tulburat și preocupat în fața încălcării unui articol din Regulamentul casei, și chiar mai mult, aflând de purtarea rea a cutărui sau cutărui băiat, și se posomora cu totul când se vorbea despre vreunul care făcea scandal sau profera blasfemii.
      Precaută în tratarea și ducerea la bun sfârșit a oricărei afaceri, oricât de încurcată și dificilă era, însă patern de expansiv cu ai săi cărora deseori le destăinuia lucruri strict confidențiale repetând: „Pentru fiii mei, nu am secrete!”
      Ferm și tenace în a-și susține propriile instituții și drepturile alor săi - considerând-o ca o însărcinare din partea lui Dumnezeu - tăcea și ierta totdeauna când primea jigniri personale.
      Supraaglomerat de audiențe, de corespondență, de zeci de afaceri și de Mărturisiri interminabile, s-ar fi părut că nu ar mai avea o clipă de dedicat rugăciunii, pe când, de fapt, se ruga neîncetat, și unirea sa cu Dumnezeu se întrezărea în fiecare clipă.
      De orice afaceri s-ar fi ocupat, oricât de grave și de serioase să fi fost, era pururi simplu și liniștit, încât părea că nici nu le lua în seamă, căci el le rezolvase mai întâi în fața lui Dumnezeu, în rugăciune, și le executa apoi cu o promptitudine și înțelepciune uimitoare, și totul părea fără efort.
      Trecerea timpului nu va face - cum spunea Cardinalul Laurenti - decât să arate mai luminoasă și mai măreață această figură a Sfântului nostru, pe măsură ce evenimentele timpului său istoric se vor contura mai precis privirilor generațiilor viitoare.
      „Suflet simplu, de simplitatea Evangheliei, ce înseamnă unificarea întregului om în a tinde spre Dumnezeu ca unică țintă, a fost, din punct de vedere psihologic, cum nu se putea mai bogat și mai complex. De o inteligență vie și de o incredibilă activitate, de o energie de voință uluitoare, de o duioșie maternă pentru mizeriile umane, recules pururi în Dumnezeu și risipitor totdeauna în caritatea sa față de aproapele, agitat de vârtejul a mii de afaceri, cu toate acestea imperturbabil, țăran din naștere, dar cu suflet regesc până și în împrejurările cele mai anevoioase, mistic autentic în avânturile spiritului său, dar vesel camarad de joc al copiilor săi: așa ne apare Don Bosco.
      S-ar părea că Don Bosco se complăcea în a înmulți în sufletul său atât de deosebit aceste elegante contraste, armonizate în convergența lor către Dumnezeu. Rezultă de aici un tip de o prea înaltă frumusețe morală...”[486]
      S-ar putea, oare, dori un elogiu mai frumos și mai cuprinzător decât acesta al Cardinalului Laurenti? Și el are tot dreptul să spună, puțin mai departe, după ce enumera câteva din numele celor mai distinși apostoli ai veacului trecut, care au înțeles că, în timpuri noi, trebuie să lucreze într-un stil nou:
      „Însă dintre toți, și peste toți - zice Cardinalul - figura dominantă a acestui nou apostolat, în Italia și în lume în veacul XIX, rămâne Don Bosco. Și apostolatul acesta a fost în special cel al tineretului.
      Când o cunoști îndeaproape, figura noului apostol nu este numai dominantă, ci de-a dreptul sublimă. Ceea ce face farmecul ei e armonia în care, printr-o grație desăvârșită, se unesc și fuzionează într-o supremă tensiune elementele cele mai diferite și calitățile cele mai contrastante: este Sfințenia autentică în armonia sublimă a naturii omenești și a harului unificat dumnezeiește, în unul și același puls de viață.
      Dar să nu uităm că, deși orice suflet, dacă vrea aievea, poate ajunge la sfințenie, de obicei aceasta nu o vreau cu adevărat decât cei ce și din punct de vedere natural nu sunt chiar străini geniului.
      Virtuțile comune dau sufletului frumusețe; cele ale înaintaților fac acest suflet să lumineze blând și să încânte; însă numai sfințenia - și exclusiv ea - dă sufletului strălucirea neasemuită a armoniei propriu-zis sublime.
      Cu toate acestea, sfințenia nu este în mod necesar evidentă pentru toți, așa cum nici lumina nu poate fi percepută cine este orb sau orbit sau narcotizat. Or, aceasta este și mai adevărat în lumea morală, unde sunt mulți cărora le reproșează chiar Mântuitorul că „ochi având, nu văd”. Poți trai în imediata apropiere a unui geniu, a unui sfânt chiar, și, cu toate acestea, să nu-ți dai seama de nimic. Dacă cei din jur sunt posedați de o patimă anumită, de un anumit instinct, sau sunt plini de sine, deși nu par orbi, ei rămân sufletește orbiți. Și e mult mai rău. Patima aceea nici nu e nevoie să depășească granițele păcatului greu, fiind suficient să fie absorbitoare, preocupantă și stăpână într-un suflet.
      Tocmai de aceea, anumiți înfumurați, plini de sine și de propria persoană, ca și cei ce nu-și caută decât interesele lor sau cei ce sunt robiți de simțuri sunt într-o imposibilitate totală de a-i înțelege pe sfinți. Curăția ar fi pentru sfinți deplin justificată, chiar și atunci când ea nu le-ar oferi altceva decât posibilitatea de a-l înțelege cu adevărat pe Hristos. Și nu-L înțelegi decât în măsura în care-L urmezi și vei deveni asemeni Lui. Fuziunea de suflet și intimitatea divină presupun și pretind armonizarea integrală de viață cu El, mai ales în acea neștirbită dăruire lui Dumnezeu. Cei ce se lasă, în schimb, stăpâniți de una din cele trei patimi stigmatizate de Spiritul Sfânt: „pofta trupului, pofta ochilor și mândria vieții”,[487] devin incapabili de a pătrunde, fie și numai cu priceperea, în sanctuarul sfințeniei. Căci viața sfinților este lumină, dar nu și vederea luminii. Ochii noștri sunt cei ce trebuie să privească și să vadă această lumină: „Fericiți sunt cei curați cu inima, că aceia vor VEDEA pe Dumnezeu”, dezlipirea de toate fiind necesară pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu chiar și într-un suflet de sfânt.

35) De ce unele cărți fac epocă în Creștinism?

      Accentuând sfințenia, nu vrem să spunem că elementul omenesc nici nu ar conta. Să aibă Chautard [488] dreptate întru toate când susține că în orice apostolat contează exclusiv sfințenia?
      Are, în fond, aproape totală dreptate, și noi îl urmăm din inimă când condamnă pe unii agitați moderni sterili sau pe cei ce reduc la o banală purtare de registre însăși rostul Bisericii, materializând totul. Dar acel mic procentaj de omenesc ce rămâne e nevoie să fie scos și el în evidență până mai suntem aici pe Pământ. Căci să nu trecem cu vederea un lucru: singuri Sfinții Cerului și îngerii au o viață interioară ajunsă la plenitudinea înfloririi sale. Atunci de ce nu se folosește Dumnezeu de ei, de îngeri de exemplu, și să le încredințeze lor preoția, apostolatul?
      Fiindcă este voința Lui ca pe oameni să-i câștige și omenește, până ei mai sunt pe Pământ, și de aceea e nevoie și de un element psihologic.
      De ce și cărțile, chiar și atunci când sunt scrise de sfinți, își au, în general și cu puține excepții, epoca lor de circulație? Nu e oare tocmai din motivul că Chautard nu are decât în parte dreptate?
      Deși sfințenia este partea principală, ea nu este însă totul în viața sfinților, și de aceea, fiecare epocă, așa cum își are nevoile și aspirațiile ei, tot așa își are stilul său de sfințenie. Iată pentru ce e nevoie nu numai de contribuția harului, ci și de aportul psihologic al epocii respective pentru ca Dumnezeu să fie într-adevăr bine servit. Când te adresezi oamenilor în termenii mentalității lor, chiar dacă nu vizezi subconștientul, îl răscolești și pe acesta, fiindcă faci să vibreze corzile mediului respectiv. Așa de exemplu, cărțile ascetice ale Sfântului Alfonso Maria de Liguori au exercitat o profundă înrâurire benefică asupra epocii sale, fiindcă ele răscoleau subconștientul prin însuși faptul că vorbeau pe lungimea de undă a contemporanilor săi, deși analiza lui psihologică nu este pătrunzătoare.
      Astfel Sfântul Ioan Crisostom ar vorbi în alt stil, și el ar ști crea același mediu vital înjurai său, care a fost marea și principala misiune a sfinților din toate epocile. Sfințenia captează și polarizează toate energiile generațiilor și ale ambientului în care au apărut spre noile idealuri ce-i însuflețește, spre noile centre de atracție create pe măsura și în stilul timpului lor. Căci, liră un mediu vital, nimeni nu poate să reziste. Doar personalitatea sfinților este un focar de energii atât de puternic, încât să determine o reorientare a societății în care trăiesc. Cei mediocri se complac în rolul de simpli sateliți ai vechiului ambient în care se află scufundați. Nu că ei n-ar putea, prin har, să fie alții. Dar, pentru a corespunde anumitor haruri, se cere eroismul și, firește, e mai puțin costisitor traiul fără aranjamente eroice. Fiecare creștin are în sine, prin har, puterea de a răsturna răul și de a reorganiza lumea. Dar ce folos dacă, botezaților de azi, harul pare că nu li se mai dă decât pentru a-l sabota și zădărnici.
      Iată pentru ce avem noi o atât de mare nevoie de Sfinți (pe lângă alte nenumărate avantaje) și pentru această rațiune psihologică, că ei schimbă radical tot mediul în care apar. Or, de fapt, numai prin mediu se pot înrâuri oamenii, căci numai mediul lucrează asupra întregii ființe, inclusiv asupra subconștientului, și mai ales asupra acestuia.

36) Secretul Sfinților: profunzimea lor interioară

      Dar, pentru a reuși în această REORIENTARE AMEDIULUI, ce profunzime de viață interioară nu li se impune sfinților!
      Căci sfințenia este trăirea în intensitate de spirit divin, înainte de orice altceva. Adevăratul suflet al sfinților îl poți regăsi nu în activitatea lor externă, ci în intensitatea unei trăiri interioare sublime: în profunzimea adâncirii în acel interior al lor, integral purificat și spiritualizat, în care Dumnezeu e totul.
      Însă și aici, ce joc delicat și ce tact fin se cere, pentru ca să edifici spiritul, fără însă a mutila sau dezaxa natura, stricând planul lui Dumnezeu asupra acestei naturi concrete de om. Căci tu nu poți fii fidel lui Dumnezeu decât în măsura în care, purificându-te conform așteptărilor divine, tu rămâi o persoană, un ce inedit, atât de umil și atât de măreț totodată, și-L ajuți astfel pe El să desăvârșească tocmai ineditul și ceea ce este mai specific, mai personal, în tine.
      Obiectele experienței noastre și orice activitate pur externă nu sunt decât o împrăștiere. Autentica măreție a personalității noastre nu o putem găsi decât scufundându-ne în universul nostru lăuntric atât de adânc, până să dăm de actul creator prin care Dumnezeu ne-a comunicat existența și ne-a făcut să fim. A exista în afară, prin acțiuni care să ne „afirme” prezența noastră în lume, nu înseamnă decât a exista în stil minor. A exista în sensul plin înseamnă a te concentra total înspre interior, pentru ca actul ce te exprimă, ce mă exprimă, să fie acea plină, densă și pasionantă realitate a ființării, în care eu să fiu și să mă regăsesc pe de-a-ntregul. înseamnă a reuni viguros împrăștierea existenței mele, pulverizate în extern și în simțuri, în unitatea densă a spiritului însuși, după ce a fost mai întâi total purificată și spiritualizată.
      Or, a trăi în spirit, în intensitatea de spirit, înseamnă a trăi în etern și-n plenitudinea unei vieți pe care nici timpul, nici moartea nu o mai pot afecta. Și, dimpotrivă, ce este osânda pentru cei mai mulți decât permanentizarea, prin moarte, a revoltei simțurilor în contra spiritului? Revolta devenind iremediabilă, osândiții devin eternii sfâșiați. În această lumină, se înțelege și de ce Sfântul Pavel spunea că: „Vremea este scurta de acum, așa că și cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea... și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi, căci trece chipul lumii acesteia.”[489] De când Hristos a venit, a trăi pentru simțuri implică totdeauna o abdicare și o injustificabilă risipă. Preacurata, în schimb, nu a ajuns, oare, Regina întregii Creațiuni și a Eternității tocmai pentru că e Neprihănita?
      Aici e și secretul, marele secret, al acțiunilor sau chiar al cuvintelor sfinților. Mulțumită acestei intensități de trăire interioară în spirit și în har, adică în Dumnezeu, un cuvânt de-al lor exprimă și îi exprimă mai mult și le angajează valorile lor lăuntrice inepuizabile în mod mai viguros decât nu o face cea mai spectaculară acțiune a unui mediocru sau chiar erou pământean.
      Tocmai pentru că numai prin această adâncire în interior se poate exista în marele înțeles al cuvântului, un singur cuvânt de-al sfinților conține mai mult potențial energetic și o forță creatoare de valori mai mare decât posedă o întreagă viață de mediocritate în ansamblul ei. Căci, pe când cuvântul sfinților este expresia unei profunzimi de trăire aproape insondabile, și mai ales a unei profunzimi harice de necuprins pentru rațiunea noastră, cuvântul sau fapta unui mediocru nu angajează nimic profund: nici pe sine, fiindcă el nu este el (el este abia o îngrămădire de preocupări materiale sau senzuale străine spiritului, iar spiritul însuși este înăbușit, nemaifiind decât izvorul unei deșarte și necurmate risipe zgomotoase, pur exterioare), și mult mai puțin ar putea el să-l exteriorizeze și să-l reprezinte pe Dumnezeu, căci harul nu are priză asupra noastră decât exact în măsura spiritualizării noastre.
      Și totuși trebuie spus că a mai fi mediocru, după ce ai primit o dată Botezul, este un nonsens, căci înseamnă a impune vieții divine carapacea propriei tale meschinării, și culmea ar fi de a mai și pretinde că ești tu cel ce ai dreptate! în Creștinism, cel mediocru nu e decât sicriul propriului său suflet spiritual. Trecerea unui sfânt pe lângă acest sicriu ar mai putea redeștepta și învia spiritul, dacă mai ești tânăr, precum a făcut-o și Isus cu fiul văduvei din Naim. Ajuns însă bătrân, cel mediocru nu mai e decât un cadavru îngropat sub molozul tuturor posibilităților personale, ucise prin trădarea spiritului și deschiderea porților interiorului, lăsând liber acces asasinilor lui, adică materiei și patimilor.
      Fapta celor mediocri nu angajează nimic, Fiindcă, ei NU SUNT nimic! Ei AU existență, AU activitate, AU vorbe, dar ei nu au tăria de A FI această existență, această activitate, de a se exprima pe sine și de a se angaja, măcar parțial, în propriile cuvinte.
      A fi mediocru e aproape un fel de lichelism spiritual: e un om pe ale cărui vorbe, fapte, angajamente nu poți conta decât exclusiv în măsura în care nu-l costă și nu-l deranjează.
      Prin contrast, trăirea sfinților e totdeauna intensă, plină, pasionată și pasionantă. Ei nu au fapte și cuvinte pentru care persoana lor să fie simplă și străină în aparență, ci EI SUNT aceste fapte, aceste cuvinte și cu toată intensitatea și vigoarea unei vieți perfect unificate și de o inefabilă plenitudine interioară și bogăție harică.
      MEDIOCRII sunt totdeauna distrați și absenți din ceea ce fac, din ceea ce spun, dar mai ales totdeauna absenți din CEEA CE EI SUNT. Omul nu e om decât în măsura în care spiritul său rămâne pe creștetul existenței. Or, la ei, spiritul s-a estompat și e ca dispărut pe vecie. Chiar harul, ce ar mai putea face cu ei, când ei îi zădărnicesc orice influență asupra vieții lor?
      De aici dementa lor ahtiere după chefuri, după o veselie și un zgomot extern care să-i împiedice să mai audă scâncetul propriului lor suflet părăsit. Alergând din distracție în distracție, ei uită cu totul de a mai fi câtuși de puțin ei înșiși; ei ajung chiar să-și organizeze sistematic propria și neîntrerupta distrare, pentru a fi mai siguri de a se uita. Ei sunt gata să facă orice, numai să nu se regăsească pe sine, să nu fie siliți să stea față-n față cu sine. De aici frenezia lor nebună de a omorî timpul oricum și în orice chip, numai de a-l omorî cumva. Când nu trăiești în interior, în armonie cu propriul spirit, greutatea clipei e nesuferită. Căci clipa - pentru o ființă spirituală - nu e decât „Eternitatea imanentă duratei temporale”, cum o definește Jolivet.
      Or, fiindcă eternitatea e climatul specific spiritelor, tot ce nu-i spirit sau cel puțin spiritualizat, la adierea Eternității, se sufocă. De aici alergarea vertiginoasă a sufletelor ușoare după tot ceea ce trece, de aici setea lor de a petrece, de aici înfrigurarea lor de a-și abate atenția de la propria existență.
      Tăcerea - această expresie în timp a plenitudinii spiritului și a intensității imobile a eternității - este, de aceea, pentru aceștia, o povară de nesuferit și, spre a scăpa de apăsarea ei, sufletele ușoare se năpustesc în vârtejul unor plăceri succesive, cărora ei le cer tocmai ceea ce ele nicicum nu pot da: FERICIREA. A voi să fii fericit până când nu ești total spiritualizat înseamnă a voi să-ți astâmperi setea și foamea cu aerul dogoritor al Saharei.
      Sfinții, în schimb, fiind deplin spiritualizați, ei sunt contemporani cu Hristos, tocmai fiindcă, prin spirit, ei trăiesc în etern și, de aceea, de Hristos nu-i desparte nici timpul, nici spațiul: ei ajung la EL, dar nu prin simțurile externe sau prin închipuirea ce se desfășoară, dispersându-se în succesiunea vremelniciei și a spațiilor pe care le parcurge, pe dinăuntru. Or, mai bine zis, El este în ei, căci, tot ceea ce El cere de la fiii oamenilor, este posibilitatea de a reveni printre noi, oferindu-i o ființă deplin purificată, spiritualizată și deci capabilă să sălășluiască în ea Eternul.
      Pentru sfinți - și doar pentru ei - clipa e încununată cu intensitatea unei trăiri mereu prezente a Eternității Divine, ce, deși e mereu nouă, e pururi aceeași.
      La acest contact fulger cu eternitatea, pe care-l au Misticii, ei trăiesc mai bine și mai deplin într-o astfel de clipă de cât ar trăi un om de rând o viață întreagă. „Cel ce ajunge aici - zice Taulerus, marele mistic renan - are impresia de a fi fost din toată eternitatea aici. Această impresie n-a durat, poate, decât o clipă, dar astfel de priviri par o eternitate; dobândim de aici o iluminare și o mărturie că omul, înainte de a fi fost creat, era în Dumnezeu din toată veșnicia!”
      Când ființa candidaților la sfințenie e purificată radical și în chip desăvârșit, ea se bucură de privilegiile imense a tot ce e spirit, și spiritualizarea lor coincide cu o plenitudine de perfecțiune ce încântă pe cei cărora le este dat să și-o apropie și s-o contemple.

37) Detașarea de sfințenie în sfințenia însăși

      Deși spiritualizarea este necesară, ea nu este încă sfințenie, ci doar condiția ei. Sfințenia este superioară și de un alt ordin: ea constă în unirea permanentă și negrăită cu Dumnezeu în a fi și a lucra, ea fiind Dumnezeu însuși, ce învăluie, străbate, transfigurează și divinizează ființa spiritualizată a sfinților Săi. Sufletul sfinților nu mai este el, ci este Dumnezeu: „Este Hristos cel ce trăiește în mine.”[490]
      Tainele intimității divine și splendorile vieții de sfințenie le-a descris cu o competență unică Sfântul Ioan al Crucii în operele sale, în special în Cantico Espìritual și în Llama de Amor Viva (Flacăra vie de iubire). El este cea mai autorizată dintre călăuze pentru toți cei ce doresc să înțeleagă nu numai psihologia sfinților, ci mai ales pentru cei ce vreau să și pătrundă în sanctuarul sufletului acestora, unde se petrece transformarea treimică a unirii transformante.[491]
      Sufletul ajuns la sfințenie face mai mult cu o singură operă decât ceilalți cu o mie, căci rugăciunea lui e neîntreruptă, seninătatea, de netulburat, iubirea lui față de Dumnezeu fiind o flacără pururi vie, tot mai arzătoare și tot mai suavă, iar asimilarea cu Dumnezeu, - în măsura în care viața pe Pământ o permite -, totală.
      Și Don Bosco, după ce s-a străduit o viață întreagă, cu o generozitate eroică, într-o anume zi, știută de Dumnezeu singur, deveni un Sfânt, și un mare Sfânt, a cărui amabilitate negrăită față de aproapele îi vrăjea pe toți.
      Dacă n-ar fi o lipsă de reverență și ar fi îngăduit să căutăm care a fost acea zi fericită, noi ne-am gândi la acea zi din iulie 1884, când cele patru trăsnete misterioase manifestau furia cuiva care, fiind definitiv învins, trebuia să părăsească de acum lupta.[492] O perioadă de pace de Rai începe pentru istovitul Don Bosco, ce nu va mai putea fi tulburată de nimic trei ani și jumătate până la moartea sa, 31 ianuarie 1888.
      Pacea, fericirea și perfecțiunea, ce i-au venit împreună cu sfințenia plină, îl răsplăteau cu prisosință pentru toate jertfele sale, deși el nu pe acestea le-a căutat, ci exclusiv pe El.
      Pentru sfinți, bucuria, pacea și perfecțiunea lor este nimic. Ei sunt detașați de sfințenie în sfințenia însăși (expresia aparține lui Jacques Maritain). Ei doresc sfințenia, dar nu pentru perfecțiunea eminentă ce-o conferă, ci exclusiv pentru a-i plăcea lui Dumnezeu și a-L servi mai bine. Ei o acceptă și o și doresc, fiindcă ea este singurul mijloc eficient de a-l servi cu adevărat, în loc de a-i servi cauza, cum facem noi, cei mulți.
      Sfinții nu sunt mai mult alipiți de perfecțiunea pe care le-o conferă sfințenia precum nu sunt nici de lume. Perfecțiunea aceasta nu este decât un Dar al lui Dumnezeu, iar nu Dumnezeu însuși. Or, ei nu sunt îndrăgostiți decât de Dumnezeu, și exclusiv de El. Chiar dacă Dumnezeu le-ar sustrage toate favorurile sale, ei nu L-ar iubi mai puțin, fiindcă ei pe Dumnezeu îl râvnesc și îl caută, iar-nu Darurile Sale.
      E adevărat însă că, dacă până și între oameni iubirea adevărată face totul pentru a-și copleși cu tot ce poate fi mai ales ființa predilectă, aceasta este cu atât mai adevărat când este vorba de Iubirea infinită și Atotputernică. De aici larghețea Lui cu sfinții.
      Sfinții, la rândul lor, tocmai fiindcă îl cunosc pe Dumnezeu și sunt extaziați în fața iubirii Lui, tocmai de aceea ei îl caută pentru El însuși, nu pentru Darurile și liberalitatea Sa fără limite. De fapt, singurul dar ce îl așteaptă de la El este însuși El.
      „Bine ai scris despre mine Toma - spunea Mântuitorul, într-o viziune, Sfântului Toma de Aquino - ce răsplată dorești de la Mine?”
      „Nil, NISI TE DOMINE! (Nimic, decât pe TINE, DOAMNE!)”
      Răspuns vrednic nu numai de sublimitatea vederilor sale teologice, ci vrednic și de Dumnezeu însuși, Iubirea Infinită.
      Suntem departe de a ne iluziona că am fi spus tot despre sfințenia lui Don Bosco. Unele aspecte, îndelung tratate de biografi, cum sunt extazele, levitațiile și alte fenomene paramistice, le-am omis intenționat, anume pentru a sublinia fondul intim și cu adevărat constitutiv al sfințeniei.
      Sfințenia e o plenitudine de viață, ba chiar suprema plenitudine a vieții, pentru un botezat, alături de care viața de artist, de savant, de mare militar sau politician nu sunt decât simple și părelnice umbre. Sfințenia înseamnă a te bucura de inefabilul vieții divine în ceea ce are ea mai sfânt.
      Or, viața nici măcar în sine noi nu o cunoaștem. Căci până și cea mai simplă viață rămâne un mister, cu toate protestele unui scientism modern, inspirat din Descartes și care ar vrea peste tot claritatea perfectă. Atât că, în clipa în care a apărut claritatea, a dispărut viața.
      Dincolo de ceea ce rațiunea poate înțelege, e dinamismul intim și misterul de nepătruns al vieții. Nu bine spunea celebrul istoric J. Michelet (marele protector al studențimii române în Parisul veacului trecut) că „Viața e un mister care piere din clipa în care el desăvârșește să se reveleze”?[493]
      Tot ce-am spus e adevărat, dar e doar o infimă parte din adevărul integral. Abia dincolo de posibilitățile de înțelegere ale rațiunii omenești începe adevărata și inexplorabila împărăție a Sfințeniei. Nici chiar sfinții, până mai sunt pe Pământ, nu înțeleg decât prea puțin din minunățiile pe care Dumnezeu le săvârșește în străfundurile ultime ale spiritului și ființei lor. Tot ce ne pot spune până și cei mai îndemânatici în a tălmăci în graiul omenesc ceea ce se petrece între suflet și Don Bosco este că sunt lucruri negrăite și inefabile.
      A-i cunoaște pe sfinți e nimic. A-i imita și a te angaja pe drumul lor e totul. Cunoașterea sfinților nu e deplină decât în măsura în care - spre deosebire de cea matematică sau științifică - devine normativă și-ți impune un alt ritm de a trăi.
      Mai mult, pe sfinți nici nu poți aspira să-i înțelegi decât în măsura în care tu însuți ai bătătorit aceleași căi și ai făcut aceleași popasuri.
      Viața lui Don Bosco, Crainicul Bucuriei, deși în cadru extern divers, ar trebui să fie totuși și itinerarul nostru.
      Don Bosco a fost, înainte de toate, om, om pe deplin, om în care toate resursele și energiile sunt puse în slujba unei spiritualizări treptate și perfecte, spiritualizare, care la rândul său, nu e decât chenarul în care va poposi Dumnezeirea însăși.
      Dumnezeu nu ne-a creat decât pentru a deveni sfinți de sfințenia Sa, extaziați de bucuria și fericirea Sa, și a ne împărtăși dumnezeire din Dumnezeirea Sa, prin Hristos.
      „O, suflete create pentru aceste măreții exclamă Sfântul Ioan al Crucii - ce faceți voi? Cu ce vă îndeletniciți? Pretențiile voastre sunt josnicii, și posesiunile voastre mizerii. Oh, mizerabilă orbire a ochilor voștri! Căci la așa lumină voi sunteți orbi, și la asemenea chemări, surzi, și nu vedeți că, până căutați măreții și mărire, voi rămâneți josnici și sărmani și ajungeți neștiutori și nevrednici de ADEVĂRATELE BUNURI.”[494]

Capitolul XXIII. Ultimii ani, ultimele zile

1) „Voința de putere” sau crezul Iubirii? ; 2) Un program martirizant; 3) „Vremea despărțirii mele s-a apropiat”; 4) „E mai mult decât un Episcop, decât un Cardinal...”; 5) „Voi rămâne eu aici de pază...”; 6) Trei bucurii; 7) „Nu-mi mai rămâne decât să fac un sfârșit bun”; 8) Gândul Misiunilor; 9) „Vremuri grele, Eminență...”; 10) O existență mistuită; 11) Faza ameliorării: 1-20 ianuarie 1888; 12) Oferta vieții; 13) „Am câștigat un protector în Cer...”; 14) Reîncep minunile; 15) Vox Populi, vox Dei.

1) „Voința de putere” sau crezul Iubirii?

      Într-o pagină celebră din „Also sprach Zarathustra”, Nietzsche începe prin a-și compara „coborârea sa” cu cea a soarelui care apune: „Așa a început pogorârea lui Zarathustra”.
      Deși poet prin structura sa intimă, el își asumă de astă dată rolul de profet, prevestindu-și destinul său iminent și prăbușirea sa neîndoielnică. E o cădere a cortinei, e ultimul act al unei tragedii, sfârșite în casa de nebuni.
      O viziune poetică splendidă, pentru a ascunde o realitate atât de prozaică.
      Don Bosco era prea umil ca să-și compare moartea sa cu ceva. Omenește vorbind, moartea sa n-a fost nici un apus de soare, nici n-a fost o lampă ce se sparge, ci o candelă sacră ce se stinge din lipsă de ulei. Spiritul său ceruse mai mult decât ar fi putut suporta vreodată orice trup. S-a stins istovit de prea multul lucru. Un martiriu al muncii, iată teribila proză a acestei prea prețioase vieți.
      El n-a avut nevoie de a se exprima poetic pentru a fi un veritabil profet, nici de violență pentru a fi un adevărat caracter de granit și, fără a pretinde o răsturnare a tuturor valorilor, el a fost un autentic Supraom fiind, un Sfânt.
      Nietzsche, slab fiind, se credea tare și asemăna, pe rând, sufletul celui tare unui leu, unei cămile împovărate și, în sfârșit, unui mic copil ce se învârte în jurul său ca o roată: simbol al unei eterne și utopice reînnoiri.
      Don Bosco, fără a se crede pe sine mare lucru, a îngenuncheat smerit în fața leagănului Pruncului din iesle. Atât că roata veacurilor și a astrelor se învârte în jurul acestui PRUNC![495]
      De aceea, o, Friederich Nietzsche, nu e de mirare că Don Bosco a preferat, „Voinței (tale) de putere”, Evanghelia!
      „Tu însuți spuneai că merită să fie crezut singur numai acela care a scris cu sângele Său. Tu a-i scris-o aceasta cu cerneală, o, POETULE!
      Pe când Cel ce sângerează răstignit pe Cruce învață, botează și răscumpără cu sângele Său. De aceea noi nu-i credem decât Lui!
      Tu însuți ai zis: «Poeții prea mult mint».
      De data aceasta, tu ai spus adevărul, o, poetule!”[496]
      Ce ai adus tu nou în lume? Fiarele din junglă cunosc doar mai bine decât tine preceptele tale, ba le și practicau fidel, mai înainte ca tu, Nietzsche, să fi venit. Iar de adepții forței brute, care ți-au urmat, ți-ar fi rușine până și ție. Brutele totalitarismelor n-au avut alt crez decât violența, ura, forța, dictatura și monopolizarea puterii pe care tu ai cântat-o și cărora ei le-au dat întruchiparea aspră propovăduită de tine, dar mergând mai departe decât tine, urmărind prin ele nu numai realizarea Supraomului, ci a unei Supra-rase sau Supra-elite și cărora le-a reușit să facă astfel ca biata omenire să sfârșească tot acolo unde ai sfârșit și tu, poet ce le-ai cântat.
      Don Bosco a preferat crezului tău Iubirea; și poeziei, munca.
      Și nu i-a părut rău nici lui, nici celor ce l-au urmat, și omenirii, cu atât mai puțin. A semănat peste tot iubirea curată, iubirea blândă și duioasă, ce înțelege, ce iartă, ce se jertfește și se uită pe sine, ce mângâie și alină. Iată de ce lui Don Bosco, fără să râvnească vreun titlu, i s-a dat cel mai frumos dintre toate: răpitorul de inimi; fără să dorească vreo glorie, i s-a dat dintre toate cea mai înaltă: aceea de Sfânt, fără să cânte eroismul, i-a acceptat jertfirea printr-o muncă epuizantă cu desăvârșire în slujba altora. E o poveste aspră aceasta, dar a unei vieți mai prețioase decât toate poeziile.
      El n-a filosofat pretențios, dar ireal, despre „trăirea primejdioasă”, ci, mai simplu, a trăit-o, dar pentru un Ideal mai înalt, pentru care merita să înfrunte - și a și înfruntat senin și neclintit - toate primejdiile.
      Omenirea nu s-a ales cu un cumul de distrugeri și ruine, pe care de obicei cei ce pozează în eroi le lasă în urma lor, ci cu o lume nouă, mai dreaptă, mai bună, mai curată, mai generoasă: aceea a lui Don Bosco și a Oratoriilor și Congregațiilor sale. Căci dacă e atât de ușor să stârnești avalanșa patimilor și josniciilor omenești, dându-le un fals nimb de sacru și triumfalism, e mult mai greu să pornești în sus, călăuză neînfricată, în fruntea celor ce urcă spre culmi.
      O astfel de viață nu lasă regrete în urma sa, afară de acela de a se fi mistuit prea curând. Cu câtă melancolie amintea Don Bosco, în ultimii trei ani ai săi, de activitatea de odinioară, în timp ce acum nici puterile și nici vederea nu-l mai ajutau să mai facă, poate, măcar a douăzecea parte din munca de pe vremuri.

2) Un program martirizant

      Deși epuizat, în 1885, el pleacă din nou spre Franța. Minunile se țin lanț, atât la ducere cât și la întoarcere: la Sampierdarena, Alassie, Nice, Toulon. În Marsilia, în 17 aprilie, ținu o conferință cooperatorilor și binefăcătorilor salezieni, ce mișcă până la lacrimi tot auditoriul. Asista și Episcopul local care, luând cuvântul, îl proclamă în public Sfânt.
      Ieșind din biserică, mulțimea îl asalta, și unul îi arăta o rudenie, altul, un prieten, spunându-i:
      - Acesta e fiul meu... aceasta e sora mea... acesta e prietenul meu... etc., vindecat de dumneavoastră anul trecut.
      - Nu! corecta mereu Don Bosco, nu! Ei au fost vindecați de Maria Ajutătoare: bietul Don Bosco e doar un sărman preot oarecare...
      Reveni la Torino istovit.
      „Părea un miracol - mărturisește Don Cerruti - că el nu sucombase. Cine ar putea spune tăria de suflet de care avea nevoie, în lungile audiențe, față de tot felul de persoane? Dar suferințele din timpul călătoriilor? Dar tortura ce-o avea cu conferințele publice sau particulare pe care le ținea, în pofida tuturor bolilor sale? Eu am fost de multe ori alături de dânsul, dar, încă și acum, pentru mine e un lucru de neexplicat - afară de o specială intervenție a Providenței - cum putea să mai reziste el atâtor oboseli.”
      Când cei din jur, văzând gradul de epuizare la care ajunsese, îl rugau să mai înceteze cu munca, el răspundea prompt:
      - Bucuros, numai să înceapă mai întâi diavolul și cei răi prin a înceta să mai piardă sufletele și a mai săvârși răul, că atunci o s-o iau și eu mai domol...
      Dar, în ciuda acestei voințe dârze, forțele și vederea nu-l mai ajutau, și cu o mare mâhnire amintea cum odinioară, petrecând uneori toată noaptea la masa de scris, ajunsese să scrie până la 250 de scrisori pe zi!
      „Eu am găsit de multe ori patul neatins - depunea Iosif Bisio, căruia îi fusese dată în grijă curățenia camerei Sfântului între anii 1864-1871 - și, plângându-mă dânsului de ce nu s-a odihnit, îmi răspundea că, având mult de lucru, nu se putuse culca.” De altfel, îi mărturisise chiar el lui Don Rua că, până la vârsta de cincizeci de ani, el nu dormise nicicând mai mult de cinci ore pe noapte și că, de obicei, o noapte pe săptămână o petrecea veghind.
      Cu un astfel de regim, nici nu e de mirare că sănătatea sa era de mult timp și iremediabil compromisă. Natura noastră reușește uneori să reziste oricăror eforturi, dar mai puțin, dintre toate, lipsei de somn. Fără somn, forțele se consumă ca o lumânare aprinsă pe care ai întoarce-o cu fitilul în jos, cum ne spunea la un curs de Filosofie, la Roma, distinsul profesor Pr. Quatember.
      Munca i-a fost leit-motivul său din totdeauna: „Vreau să mor de muncă” și „Străduiți-vă prin toate mijloacele să salvați cât mai multe suflete” erau lozincile care, înainte de a le fi dat Fiicelor Mariei Ajutătoare, îi formaseră programul vieții sale. Tot munca până la extenuare le-o indica și le-o lăsa drept semn distinctiv și Misionarilor săi: „îți cer să spui tuturor Salezienilor să muncească cu zel și ardoare: lucru și iar lucru. Fiți totdeauna și neîncetat ocupați să salvați sufletele”, spunea el Monseniorului Cagliero puțin înainte de a muri.
      Iar „Amintirile” sale se termină cu o frază ce valorează cât o sută de biblioteci:
      „Când se va întâmpla ca un salezian să înceteze din viață din cauza muncii și istovirii pentru suflete, atunci veți spune că Societatea noastră a repurtat un mare triumf și peste ea binecuvântările Cerului se vor coborî cu prisosință.”
      Ca de obicei, uitând total de sine, Don Bosco nu se gândea că, vorbind așa, el își descria tocmai sfârșitul său ce se apropia grabnic și nemilos, spre spaima și consternarea tuturor celor ce-l aveau drag.
      Și cine nu-l avea? Don Lazzaro exprima sentimentele tuturor când scria, în 10 ianuarie 1886, vicarului apostolic din Patagonia: „Don Bosco se plânge de cap, că acum nu-l mai ajută să se ocupe de toate ca înainte. Dacă nu se poate ocupa, ei bine, răbdare! Numai să existe: în picioare sau șezând, puțin contează; pentru noi e de ajuns, pentru noi e totul!”
      Iar în 27 ianuarie același an, într-o circulară adresată tuturor, Don Rua scria: „Sănătatea scumpului nostru Părinte, har Domnului, nu s-a înrăutățit; dar, din păcate, nici vreo îmbunătățire serioasă n-a survenit; și acum, picioarele refuză să-l mai poarte, vederea e tot mai slabă, stomacul e mereu istovit. Și cu toate acestea el spovedește și acum, iar când poate acordă și audiențe, și nu știe deloc să se odihnească.”
      De aceea, viața sa-cum o spunea însuși Pius XI în 3 decembrie 1933-„a fost un adevărat, un autentic, un mare martiriu: o viață de muncă imensă ce-ți dădea senzația opresiunii cu care era strivit acest serv al lui Dumnezeu, o viață de răbdare nealterată, inepuizabilă, de adevărată și veritabilă caritate, așa încât el avea totdeauna o rămășiță a propriei persoane, a minții, a inimii, și pentru ultimul venit, și la orice oră ar fi sosit, și după orice muncă; un adevărat și continuu martiriu în asprimile unei vieți mortificate, slăbite, ce părea a fi rezultatul unui continuu ajun”.
      Dar efectele acestei vieți atât de dure ajunseseră de acum vizibile. În imposibilitate fiind de a coborî de fiecare dată în biserică pentru a spovedi, el începu să asculte în biroul său Mărturisirile salezienilor și ale băieților săi din ultimele clase de liceu. Pe aceștia îi convoca, din când în când, pentru a le vorbi lor în mod deosebit despre alegerea profesiunii și viitorul statut de viață. Dar la una din aceste întruniri cu caracter mai intim de familie se întâmplă ceva neobișnuit. O binefăcătoare făcuse cadou un săculeț de alune spre a fi distribuite băieților. Prima jumătate de sac fusese distribuită la o altă întrunire în ziua Sfintei Lucia, 13 decembrie 1885. Terminată conferința, Don Bosco și de această dată distribui fiecăruia un pumn bun de alune. Dar clericul Festa făcu observația că în felul acesta nu va ajunge decât pentru prea puțini.
      - N-ai nici o grijă, răspunse Sfântul zâmbind. Dar și băiatul ce ținea sacul de cealaltă parte își permise aceeași observație.
      - Tu, fiul meu, taci! Ţi-e cumva teamă că vei rămâne fără?
      Dar, în curând, sesizând cele ce se vorbeau, ceilalți erau numai ochi și urechi. Spre uimirea generală, toți observară că, deși Don Bosco lua cât îi încăpea în cei doi pumni, nivelul din sac nu scădea deloc. După ce toți cei șaizeci și patru își primiseră partea, conținutul rămase absolut la același nivel.
      Cu confidența lor obișnuită, băieții îl întrebară cum s-a întâmplat aceasta.
      - Nici eu nu știu - răspunse Sfântul simplu - dar vouă, prietenilor mei, vă pot face confidențe și vă voi povesti ceea ce s-a întâmplat în Oratoriu cu mulți ani înainte. Și povesti cu simplitate, parcă ar fi fost vorba despre alții, despre înmulțirea miraculoasă a castanelor și a ostiilor consacrate, așa cum le-am relatat și noi în primul volum.[497]
      În 31 ianuarie 1886, minunea se repetă în fața acelorași băieți, prezenți fiind de astă dată și clericii Festa și Viglietti. Don Bosco ceru să i se readucă acea jumătate de sac al cărui nivel nu mai scădea la ultima distribuire, servindu-i pe toți din alunele rămase, ca și prima dată, de data aceasta sacul se golea de-a binelea. Cei doi care țineau sacul, Grassino și Franchini, dădură imediat alarma:
      - Don Bosco, dacă mai dați așa, vor mai ajunge la cel mult trei-patru și nu mai mult. întorcându-se atunci spre Franchini, îi spuse:
      - Fii liniștit, toți își vor primi partea și încă va mai rămâne! Și continuă să împartă cu aceeași generozitate. La sfârșit se întoarse spre Grassino spunându-i:
      - Iată, tu vei rămâne fără! Dar, zâmbind apoi, își vârî din nou pumnii: Ia uite, a mai fost o porție!
      În clipa următoare îi chemă pe Don Trione și Don Durando ce asistaseră la toată scena și le dădu și lor la fel. Mai dădu câte o porție suplimentară la alți doi băieți și, în sfârșit, când își scoase mâna din sac pentru ultima oară, avea în ea cinci alune.
      - Deci n-au venit cu toții la conferință! Aceasta mă întristează.
      Nici unul din superiori nu băgase de seamă, dar de fapt lipseau tocmai cinci, din care trei erau plecați cu corul la Valsalice, iar alți doi rămăseseră, fără știrea superiorilor, în sala de studiu. Ce greu e să-i înșeli pe sfinți!
      Pentru a-i facilita celebrarea Sfintei Liturghii, cu aprobarea Arhiepiscopului, una din camerele vecine a fost transformată în capelă și, în 31 ianuarie 1885, veni s-o binecuvânteze însuși Cardinalul Alimonda.
      Don Lazzaro îi scria, în 3 februarie 1885, Monseniorului Cagliero:
      „A-l vedea pe Don Bosco la altar este un lucru ce-i îmbucură pe toți, dar, pe de altă parte, pe toți îi prinde jalea văzându-l cu câtă anevoință urcă și coboară treptele; dar el o face bucuros.”
      Iar în vara lui 1886, Don Viglietti scria:
      „E istovit, e fără de suflare, e sfârșit de cade; și cu toate acestea, pe toți vrea să-i mulțumească, pe toți vrea să-i asculte, se interesează de toți.”

3) „Vremea despărțirii mele s-a apropiat...”

      Or, e tocmai în acest an că Don Bosco - împotriva sfaturilor tuturor - pleacă spre Spania. Mgr. Cagliero scria cu data de 28 martie 1886:
      „Dacă aceasta se va întâmpla, se va putea numi un adevărat miracol, căci, omenește vorbind, văzând starea fizică a lui Don Bosco, ar fi un lucru ce nu s-ar putea nici visa.”
      Totuși „miracolul” se înfăptui, așa cum am văzut.[498]
      Revenit acasă în 15 mai, el își reluă ocupațiile sale ordinare sau extraordinare - (între acestea din urmă era prezidarea celui de-al patrulea Capitul al Societății, ce hotărâse, între altele, deschiderea caselor din Londra, Quito, Equador și din Trento) - iar în septembrie plecă spre Milano. La sosirea sa în gară, fu salutat de o mulțime de oameni, cu aclamațiile cele mai frenetice. Condus la palatul Arhiepiscopiei, îl primi devotatul său prieten, venerabilul octogenar, Mgr. Nazari de Calabiana, Arhiepiscopul de Milano, care, după ce-i ceru în genunchi binecuvântarea, îl îmbrățișa. Fu găzduit aici princiar, dar nu rămase decât două zile, însă peste tot mulțimile îl asaltau și se auzeau voci:
      „Iată un Sfânt... un mare Sfânt... Sfântul din Torino etc.” Din păcate, glasul nu-l mai servea și, de aceea, conferința misionară o ținu un distins misionar, Don Lassagna, revenit cu puțin înainte din Uruguay. Și conferința plăcu tuturor, dar ceea ce entuziasma mulțimile era prezența acestui om extraordinar, gârbovit mai mult de muncă decât de ani, dar cu seninătatea zâmbetului de sfânt pururi pe buze. Spre a face pe voie mulțimii, la ieșirea de la conferință, el acceptă să traverseze în lung nava uriașei biserici, drum ce dură o oră și mai bine. Don Bosco era protejat în dreapta de Arhiepiscopul însuși, iar în stânga de celebrul istoric Cesare Cant, ce se înscrisese încă din 1878 printre Cooperatorii salezieni. De aici, de la Madonna delle Grazie, Don Bosco trecu la seminarul San Carlo Borromeo, vestitul și eroicul cardinal din Milano și întemeietorul seminariilor moderne pentru cler. O doamnă, răzbătând cu greu prin mulțimea ce-l asedia, îi prezentă pe fiica sa surdă de amândouă urechile. Don Bosco îi dădu binecuvântarea și-i ceru să recite o anumită rugăciune. Tânăra aceea - cum, Dumnezeu o știe - auzi însăși ceea ce Don Bosco spusese și, retrăgându-se la o parte, recită în genunchi rugăciunea, și apoi, plângând, reveni la Don Bosco zicându-i:
      - Ei bine, Don Bosco, eu sunt deja vindecată! Eu o simt!
      Mulțimea rămase înmărmurită, vestea ieșind foarte curând din seminar și răspândindu-se în oraș; mama acelei tinere nici nu-și putea crede ochilor și se îndepărtă fericită, plângând...
      Revenit la Arhiepiscopie, audiențele îl copleșiră până noaptea târziu, și la fel se nimeri în ziua următoare. La plecare, Arhiepiscopul îngenunche din nou și-l mai îmbrățișa o dată de despărțire sărutându-l, după ce mai întâi îi ceruse iarăși binecuvântarea în genunchi și-i sărutase mâinile.
      Se întoarse epuizat la Torino, ceea ce nu-l împiedică să meargă la sfârșitul aceluiași septembrie la San Benigno, pentru a primi profesiunile religioase ale novicilor.
      Peste zi lucra, iar după căderea amurgului, când nu avea audiențe de primit, cerea el audiență Celui Preaînalt, petrecându-și timpul în rugăciune tăcută, contemplativă.
      Într-una din aceste seri, găsindu-se de față și secretarul său Don Berto, ce tocmai îi adusese corespondența, zise:
      - Jam delibor, jam delibor (căci iată eu sunt gata de jertfă, gata sunt de jertfă, 2 Tim. IV, 6/), ca și cum ar fi spus: eu unul, iată, am ajuns la sfârșit. Privindu-l apoi, cu o înduioșare tristă, continuă textul paulin: „Tempus resolutioni meae inslal... eursus consum in avi” (și vremea despărțirii mele s-a apropiat... alegerea mea s-a sfârșit... ) și tăcu.
      În replică, Don Berto, continuă:
      - Dar Sfântul Pavel spunea și: „Bormrn certatem certavi, fldem servavi, în reliquo este mihi corona justitiae...” (Lupta cea bună am luptat, credința am păzit; gătitu-mi-s-a de acum cununa dreptății, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Dreptul Judecător).
      Dar Sfântul schimbă vorba.

4) „E mai mult decât un Episcop, decât un Cardinal...”

      În noiembrie următor, însoțit de Don Rua, pe care încă din 1884 Sfântul Părinte îl confirmase drept vicar cu drept de succesiune, făcu o vizită la o casă nou înființată în regiunea Foglizzo Canavese. Atât la dus, cât și la întors, peste tot mulțimile îi ieșeau în întâmpinare în frunte cu autoritățile, ba și cu fanfare, pentru a nu mai vorbi de copii.
      Nu peste mult timp, în 6 decembrie, directorul noii case din Foglizzo, Don Bianchi, sosi la Torino pentru a-i solicita urgent o mare sumă.
      Don Durando, economul general al Societății, după ce-i luase și de la Don Bosco tot ce avea, îi dădu ceea ce putuse strânge.
      - Dar îmi mai lipsesc 1960 de lire, observă Don Bianchi - după ce numărase și renumărase banii - și fără ei nicicum nu pot pleca.
      - Ce-am mai putea face? Altceva nu mai avem, și de la Don Bosco ți-am spus că am preluat și ultima centimă.
      Luându-și totuși inima în dinți, Don Bianchi se prezentă Sfântului, care-i confirmă că nu mai avea chiar nimic, căci îi dăduse economului tot.
      - Adică stai: mi s-a adus poate ceva cu corespondența, care a sosit după ce Durando a fost pe aici.
      De fapt sosiseră și niște bani de la diferiți expeditori, și când îi numără, în final, erau exact 1. 960 de lire!
      Ceva asemănător se întâmpla și cu directorul salezian din Vallecrosia. În urma unui cutremur ce-i avariase institutul, acesta avea imediată nevoie de 6. 000 de lire pentru reparațiile necesare. În zadar venise însă la Torino, în toată casa nu aveau un ban. Pică pe neașteptate Contele De Maistre:
      - Vedeți, Don Bosco, mătușa mea voia să vă lase prin testament suma aici anexă, dar nu știu de ce acum s-a răzgândit și m-a rugat insistent să vă aduc eu Însumi plicul. Poftim!
      Îl desfăcură: în el erau exact 6. 000 de lire!
      Și fiindcă am amintit de cutremur, nu putem omite să nu amintim și de faptul că Don Bosco s-a oferit spontan să crească patru orfani din fiecare din cele trei dieceze ce fuseseră mai greu încercate în acest cataclism. Și, bineînțeles, o făcu.
      În 6 aprilie 1887, porni pentru ultima oară spre Roma, pentru a asista la consacrarea Bazilicii Presfintei Inimi, fixată inițial pentru 7 mai. Dar și această a douăzecea călătorie,
„ad limina Apostolorum”, avu partea sa de extraordinar.
      La Genova îl primi chiar Excelența Sa Mgr. Omodei-Zorini, ce ținu însuși conferința destinată Cooperatorilor, cu o asistență nemaiîntâlnită. „E un Sfânt” se repeta peste tot.
      La Sampierdarena, în ciuda tuturor opreliștilor și măsurilor luate, publicul reuși în două rânduri să-i pătrundă în cameră. Entuziasmul era stârnit și susținut de harurile extraordinare, trupești și sufletești, obținute. Noi ne mărginim să inserăm o prezicere făcută de Don Bosco și care mult timp rămase neînțeleasă. Unei cooperatoare îi zise:
      - Când veți fi bătrână, dumneavoastră veți veni să locuiți aici, - în casa Surorilor Mariei Ajutătoare, unde vă va ține tovărășie o capră... Nu o capră din cele ce mănâncă iarbă, să fim bine înțeleși, ci o capră cu două picioare... O să vă țineți tovărășie în viață, și chiar și în moarte.
      Doamna respectivă, cumnată a salezianului Don Bario, când ajunse la bătrânețe fiind singură pe lume, se retrase la Surorile Mariei Ajutătoare, unde mai trăi zece ani. O anumită soră Olimpia, născută Capra, îi era consoarta predilectă. Dar, fiindcă ea îi spunea doar „Soră Olimpia”, n-a fost niciodată curioasă să-i afle și numele său de familie. Dar ceea ce e mai curios, atât doamna, cât și sora se îmbolnăviră aproape simultan în primele zile ale lui ianuarie 1936, starea amândurora înrăutățindu-se concomitent, și ambele muriră în ziua de Bobotează în același an, la numai patru ore una după alta! își ținuseră tovărășie și în moarte! Acest fapt prezis cu cincizeci de ani înainte ne oferă prilejul celor mai salutare reflecții. El ne arată nu numai că Don Bosco avea darul autentic al profeției, ci mai ales că viața fiecăruia dintre noi e știută și fixată dinainte de Dumnezeu. Iată pentru ce singura înțelepciune este de a trăi astfel încât, oricând ar veni, moartea să nu ne surprindă așa cum nu trebuie să fim. La Spezia, pe lângă autoritățile bisericești și civile, îl asaltară și militarii, ofițerii Marinei invitându-l la un banchet seral. Dar ce atmosferă de sacru!, A fost o zi minunată - scrie Don Viglietti. Toți erau entuziasmați de Don Bosco, cu ce venerație și iubire vorbeau despre el, și plecară târziu cu mâhnirea despărțirii în inimi, proclamându-se umilii săi servi în tot ce l-ar fi putut ajuta.”
      În 25 martie, plecă spre Firenze unde poposi trei zile. Se opri și la Arezzo, unde se întâmplă episodul cu șeful gării, (povestit în cap. XVI, subcap. 25).
      Monseniorul Giusti, episcopul local, îl primi cu atâta efuziune și deferentă, încât cineva observă mirat:
      - De ce atâtea onoruri? Don Bosco e doar un simplu preot, el nu e nici episcop, nici cardinal.
      - E mai mult decât un episcop, decât un cardinal - răspunse Mgr. Giusti - el este un Sfânt!
      În 30 aprilie, își continuă drumul spre Roma. Din cauza întârzierii unor lucrări interioare, consacrarea Bazilicii s-a amânat cu o săptămână și avu loc în 14 mai 1887, săvârșită de cardinalul Vicar al Romei. După sfințire, Don Bosco mai rămase doar trei zile.
      La întoarcere se opri la Pisa - dată fiind distanța de 667 km de la Roma la Torino, aceste popasuri îi erau necesare slăbitului Don Bosco, mai ales cu trenurile de atunci! ; aici îl aștepta Mgr. Capponi, „ce nimic n-a cruțat” - cum zice Ceria - „pentru a-l reîntrema”. Reintra în Oratoriu la 17 mai, în mijlocul celei mai entuziaste bucurii. Sărbătoarea patronală a Bazilicii Mariei Ajutătoare din acel an (24 mai) a fost un praznic între praznice atât pentru fervoarea și evlavia extraordinară a mulțimilor, cât și pentru numărul pelerinilor veniți de la mari depărtări. E adevărat că Preacurata acordă cele mai extraordinare și miraculoase haruri,[499] cu acea prisosință pe care numai o inimă de Mamă o putea face, știind că acesta era ultimul hram pe care acest fiu predilect îl mai sărbătorea pe pământ.
      Devoțiunea mulțimilor pentru Madonna lui Don Bosco se răspândea peste tot.

5) „Voi rămâne eu aici de pază...”

      Între 24 mai, hramul Bazilicii, și 24 iunie, ziua sa onomastică, numai surveni nici o schimbare majoră în privința sănătății. Atât doar că picioarele sale tot mai umflate ajunseseră aproape inutilizabile.
      În urma insistențelor alor săi, acceptă să plece pentru două săptămâni la Valsalice. Coborând însă scările, se opri la ușa infirmeriei unde un frate laic salezian Carlo Fontana, bolnav de plămâni în ultimul grad, avusese promisiunea unei vizite din partea lui Don Bosco. Dar Sfântul nu mai intră, ci doar îi transmise prin alții binecuvântarea sa, cu aceste cuvinte:
      - Don Bosco n-a intrat pentru ca să știi că nu vrea să-ți închidă ochii. El te așteaptă la Valsalice: vei veni tu acolo să-l găsești.
      Mesajul îi uimi pe toți, dar ce mai puteau spune când era de la Don Bosco? Și într-adevăr bolnavul se vindecă atât de neașteptat și atât de bine, încât îl putu cerceta pe Don Bosco pe când el mai era la Valsalice și mai trăi încă douăzeci și cinci de ani, până în 1912.
      Clima de la Valsalice aduse o sensibilă înviorare și ameliorare sănătății lui Don Bosco. Reveni la Torino abia în 23 iunie, pentru a fi prezent de onomastica sa. De astă dată, sărbătorirea fu onorată și de prezența unui numeros public, ce-și dădea în sfârșit seama de iubirea neasemuită și de nebănuit a fiilor săi - tineri și bătrâni - pentru Părintele lor.
      „Triumful lumii - zice Teol. Ioan Piano cu acest prilej - a costat atâtea lacrimi și atâtea vieți. Mărețiile omenești se sprijină totdeauna pe nenorocirile altora...
      Secretul lui Don Bosco a fost în schimb Iubirea:
      Când ai pus mâna la marea operă la care Providența divină te destinase, ce te-a susținut? Iubirea!
      Ce te-a făcut să învingi toate greutățile ivite în calea realizării proiectelor tale? Iubirea. Ce te-a făcut să suporți cu atâta răbdare indisciplina noastră? Tot iubirea.
      Iubirea, acest cuvânt magic, te-a călăuzit în toată viața ta. Tu, Părinte, îl iubeai pe Dumnezeu, și în Dumnezeu și pentru Dumnezeu îi iubeai pe toți fii tăi... Anii îți pot gârbovi spinarea și să-ți slăbească trupul, dar inima ta e pururi aceeași, tu ne iubești la fel.”
      Și, după ce enumera jertfele făcute pentru fiii săi și dragostea de virtute și de datorie ce le-o știuse insufla atât de eficace tuturor, încheia sublim:
      „Iată pentru ce, a te iubi pe tine, noi o socotim drept un semn al iubirii lui Dumnezeu!”
      Însă, la vârsta aceasta, căldura din Torino nu-i pria și, în 4 iulie, pleacă la Lanzo, unde Institutul Salezian, așezat pe vârful unei coline izolate, îi oferea un cadru mai pitoresc și un climat mai prielnic. O alee în serpentină urca printre arbori și pomi, iar căruciorul-fotoliu al lui Don Bosco era împins de apropiații săi sau chiar de vizitatorii de încredere, ce-și disputau privilegiul de a-i aduce acest serviciu și a-i ține companie.
      În 19 august, pleacă la Valsalice, spre a asista la diferite serii de exerciții spirituale. Aceasta îl obosi din nou, așa încât, spre sfârșit, într-o singură săptămână fu silit să renunțe de trei ori la bucuria de a celebra Sfânta Liturghie. „Și cu toate acestea - cum se nota în cronica Institutului - el e totdeauna vesel, muncește, scrie, acordă audiențe și, în timp ce ar avea el însuși nevoie de întărire, este totuși el cel ce îi mângâie pe alții.”
      Între timp se decisese transferarea la Valsalice a Seminarului Misiunilor Saleziene. La despărțire, rectorul, Don Barberis, îl întrebă:
      - Dat fiind că acum seminariștii noștri vor fi aici, doar la un pas de Torino, Don Bosco, veți veni mai des, nu-i așa, ca să ne vizitați?
      - Da - răspunse Don Bosco, ce devenise dintr-o dată grav și îngândurat - da, voi veni și voi rămâne eu aici de pază!
      Și acestea zicând, fixă îndelung scara mare ce ducea de pe terasă în curtea vastă. Or, tocmai acesta e locul unde, peste patru luni, el avea să fie înmormântat. Apoi schimbă subiectul, Don Bosco cerându-i să termine proiectul de renovare a edificiului destinat Seminarului.
      - Bine, o voi face - zise Don Barberis - și o să vi-l prezint încă în iarna aceasta.
      - Nu la iarnă, ci în primăvară. însă nu mi-l vei mai prezenta mie, ci Capitului General.
      Toată această conversație, ce - pentru a spune adevărul - el nici nu o prea înțelegea, îl impresiona adânc pe Don Barberis. Insă abia după moartea Sfântului își dădu seama că acesta știa cu precizie atât data morții sale, cât și locul unde va fi înmormântat, deși alții aveau să o decidă.
      În 2 octombrie, reveni la Oratoriu, unde sosirea sa fu salutată cu un val de entuziasm de nedescris. Când apăru pe balcon, toată curtea se preschimbase într-un cor gigantic, și imnul din 1849 al Oratorienilor răsună viguros:

      Andiamo compagni            Veniți colegi cu toții
      Don Bosco ci aspetta            Don Bosco ne așteaptă
      La gioia perfetta            Deplina bucurie
      Si desta nel cuor etc.             Inundă a noastre inimi etc.

      În 13 octombrie, un pelerinaj al muncitorimii catolice franceze condusă de vestitul Léon Harmel, „Părintele muncitorimii” (erau la o mie de persoane), se opri la Torino, în drum spre Roma, pentru jubileul sacerdotal al lui Leo XIII. Don Bosco, însoțit de Don Rua, îi vizită unde erau cazați și-i binecuvânta pe toți cu efuziune. Ei se cunoșteau încă din 1883, căci, în timpul călătoriei Sfântului în Franța, îi ieșise în întâmpinare la Reims, unde se întreținuseră între un tren și altul. Fiindcă glasul său nu-l ajuta, pelerinii fură salutați, în numele său și al Operei sale, de Don Rua, după care toți îi trecură prin față, bucuroși de a-i putea săruta mâna unui Sfânt.
      În 20 octombrie, în ciuda unei stări ce nu mai avea nimic sănătos în ea, îndrăzni să plece la Foglizzo Canavese pentru a prezida înveșmântarea unui număr de nouăzeci și patru de novici salezieni. În ziua următoare, cu un efort supraomenesc ținu să cerceteze, la San Benigno, pe Don Benone, parohul ce-i fusese atât de binevoitor întotdeauna și care avea acum peste nouăzeci de ani.
      La întoarcere, zise lui Don Rua:
      - Anul viitor vei veni tu să săvârșești această funcțiune, fiindcă eu unul n-o să mai fiu.
      În primele zile din noiembrie, cercetând la infirmerie pe unul din preoții salezieni grav bolnav, Don Luigi Deppert, îi zise:
      - Curaj, fiul meu: de data aceasta nu e rândul tău. Este un altul cel ce va trebui să plece înaintea ta.
      Și într-adevăr, el se și vindecă, iar primul care muri în casă fu Don Bosco însuși.
      În decembrie 1887, tuturor necazurilor de până aici li se mai adăugă unul: perspectiva de a nu mai putea celebra. Suferea în mod vizibil în timpul slujbei, iar cuvintele le rostea cu mare greutate, de-abia perceptibile, și deseori era întrerupt de o profundă emoție. La „Dominus vobiscum” nici nu se mai putea întoarce, iar Sfânta Cuminecare o distribuia întotdeauna un alt preot.
      După o noapte penibilă, în 2 decembrie, nici nu mai încercă să celebreze, ci se mulțumi să asiste la Sfânta Liturghie celebrată de secretarul său și se împărtăși. Mai reuși să celebreze în 4 și 6 decembrie. Reîncercă în 11 decembrie, dar când sfârși era total epuizat.
      Și de ce această încăpățânare de a celebra peste puteri? Fiindcă sfinții știu ce este Sfânta Liturghie și e tot ce poate fi mai scump pe lume unui suflet de adevărat preot.

6) Trei bucurii

      Dar prima jumătate a lui decembrie îi aduse și trei mari bucurii.
      Prima era plecarea unei noi expediții misionare pentru Republica Ecuador: era a douăsprezecea din 1875 încoace. Pentru funcțiunea de adio coborî și el în sanctuar, dar vorbi în locul său Don Bonetti. Vorbi bine, deși cea mai elocventă predică venea tot de la Don Bosco: era prezența sa, întruchiparea unei existențe unice, total istovite în slujba aproapelui și a sufletelor în urma lui Hristos. După Binecuvântarea Euharistică, misionarii trecură unul câte unul pentru a-i săruta mâna și a mai primi o dată binecuvântarea Părintelui lor drag.
      Cea de-a doua a fost sosirea pe neașteptate, în 7 decembrie, - abia plecaseră misionarii, - a Monseniorului Cagliero. Don Bosco îl îmbrățișa mișcat - ambii plângeau - și, după ce-i sărută inelul de episcop, îl întrebă:
      - Și cu sănătatea cum o duci?
      Era întotdeauna prima întrebare pe care o punea constant înaintea oricărei alteia; (asta pentru cei ce susțin că sfinții ar disprețui trupul).
      De data aceasta, întrebarea era greu de înțeles, căci, așa cum am amintit (în cap. XVI, subcapitol 22, „Căpitanul cel bun”), Mgr. Cagliero era s-o sfârșească împreună cu calul nărăvaș și se alesese cu două coaste rupte etc. O voce misterioasă îi șoptea tot timpul:
      „Pleacă de zor la Torino, pentru a-l asista pe Don Bosco în ultimele sale clipe.”Și el ascultase.
      Dar ce sfâșietoare surpriză, după trei ani de despărțire: cât de mult îmbătrânise sărmanul Don Bosco, era de nerecunoscut! Deseori Mgr. Cagliero îi va ține tovărășie,  relatându-i detalii asupra misiunilor, ce-l mângâiau atât de mult.
      Aflând că mai asculta Mărturisiri, profită el însuși, temându-se ca nu cumva să survină vreun neprevăzut ce l-ar fi pus în imposibilitatea de a-și mai deschide o ultimă dată sufletul aceluia ce i-l formase și i-l dirijase minunat mai bine de treizeci de ani. Mgr. Cagliero depunea mai târziu în Procese Apostolice: „Mi-a dat atunci unele sfaturi, încât niciodată nu le voi mai uita, căci erau deopotrivă în acord cu experiența sa, cu vârsta mea și cu demnitatea cu care eram investit.”
      Tot în 7 decembrie sosea la Oratoriu și episcopul de Liège, Mgr. Doutreloux, marele prieten al muncitorimii, și care dorea cu orice preț să-i aibă pe salezieni în dieceză. Neputând vorbi cu Don Bosco în ziua aceea, fu primit de Don Durando, care, în numele Consiliului Superior al Societății, ca și al Sfântului, îi dăduse un hotărât răspuns negativ.
      Dar în 8 decembrie dimineața (Sărbătoarea Imaculatei Conceperi), contrar celor decise cu o zi mai înainte, Don Bosco îi dădu răspuns afirmativ, spre marea uimire a tuturor. Ce se întâmplase?
      În noaptea de 7/8 decembrie îi apăruse Preacurata spunându-i clar: „Este voința lui Dumnezeu și a Mea ca fiii Sfântului Francisc de Sales să meargă să deschidă o casă la Liège în onoarea Presfintei Euharistii. Aici au început în mod public gloriile lui Isus Euharisticul și aici ei vor trebui să răspândească, ca și în toate familiile lor, aceleași glorii, și în special printre numeroșii tineri care în diferite părți ale lumii sunt și vor rămâne încredințați îngrijirii lor.”
      Mgr. Doutreloux fusese invitat la masă și, în drum spre refector, oferi cu o tenacitate insistentă brațul său lui Don Bosco care, neavând încotro, cedă. Ce n-ar fi făcut el, de altfel, pentru Don Bosco?
      Reîntors în dieceza sa, Mgr. Doutreloux se strădui pentru a grăbi venirea aici a Salezienilor. Găsise deja un teren potrivit, dar pretențiile proprietarului erau exagerate. Obținu, dar cu mare greu, un preț rezonabil însă cu condiția ultimativă de a plăti cei 50. 000 de franci încă în aceeași zi. Episcopul, bine inspirat, acceptă, iar după plecarea proprietarului se închise în rugăciune în fața Preasfântului Sacrament. Puțin înainte de a apune soarele, iată că sosește la Episcopie unul dintre parohii diecezani, care-i aducea 50. 000 de franci din partea unei persoane ce ținea însă să rămână necunoscută. Episcopul era transfigurat de bucurie, îi luă și merse însuși la proprietar, și de acolo la un notar public, și încă în aceeași zi contractul și plata erau definitiv încheiate.
      Pentru a fi cât mai pe linia dorită de Don Bosco, în ianuarie următor, el își trimise arhitectul la Torino, spre a primi direct de la sursă directivele și a-și face o idee clară despre ceea ce se așteaptă de la dânsul.
      După moartea lui Don Bosco, episcopul veni la Torino să-i viziteze mormântul, An de an, în amintirea memorabilei zile în care Don Bosco îi făcuse marea bucurie de a-i accepta cererea, Mgr. Doutreloux venea să celebreze și să petreacă Sărbătoarea Imaculatei, 8 decembrie, împreună cu băieții Orfelinatului salezian din Liège, inaugurat în 1891. Când se întorcea din vreo călătorie, primul său drum era totdeauna aici; și primind vizita unor persoane marcante, le conducea cu regularitate să-i viziteze acest Orfelinat.
      - Don Bosco mi-a promis - îi plăcea lui să repete - că, în șase ani, Salezienii se vor fi întreit în Belgia.
      Și într-adevăr, instalați în 1891, șase ani mai târziu, în 1897, ei aveau trei case: la Liège, Tournai și Hechtel.

7) „Nu-mi mai rămâne decât să fac un sfârșit bun...”

      Prânzul amintit, din 8 decembrie, împreună cu Mgr. Doutreloux, a fost și ultimul cu ocazia căruia Don Bosco mai putu să coboare singur în refectorul comun, încetul cu încetul, toate aceste mici bucurii omenești îi erau luate.
      Era un obicei în Oratoriu de a culege strugurii de la vița cățărătoare din curte în cadru festiv. În acel an, acest cules fusese întârziat pentru ca să poată lua parte la el și Mgr. Cagliero, a cărui sosire era așteptată. Mai era prezent un alt episcop, superiorul provincial al Școlilor Fraților Creștini, precum și alții. Don Bosco savura să-și vadă fiii în frunte cu episcopul misionar, culegând și ciugulind veseli ciorchinele. Nu omise însă, nici de astă dată, să facă parte, din acest cules de vie, familiilor prietene, ce primeau acest dar ca pe un lucru sacru.
      În 18 decembrie, făcu invitații la o expoziție de obiecte și curiozități din Patagonia, pe care, la cererea sa, Mgr. Cagliero le adusese cu sine spre a le oferi Expoziției Vaticane din 1888, organizate în onoarea Jubileului preoțesc al lui Leo XIII. După prânz a fost adus fotoliul său pe rotile; se întreținu îndelung cu invitații și binefăcătorii săi, dându-le semne de deosebită apreciere și afecțiune.
      Seria nesfârșitelor audiențe de o viață se încheia și ea peste alte două zile, Don Bosco primind pe o persoană ce venea să-i implore sfatul într-o chestiune particulară foarte delicată. Era 20 decembrie 1887, ora 12: 30. Vizitele ce le va mai primi de aici încolo vor fi rare și excepționale și nu vor mai fi acele audiențe în șir, pe care le susținuse mai bine de patruzeci și cinci de ani.
      În această perioadă, la insistențele celor din casă, mai ieșise de două ori la plimbare cu trăsura. În 16 decembrie îl însoțea și Don Rua. Afară din oraș, Don Bosco începu să recite fragmente din Dante și Virgiliu, pagini și pagini, și se oprea pentru a scoate în relief frumusețile de conținut, limbă și stil, și apoi continua. Or, după părerea lui Don Rua, ce-l cunoștea atât de îndeaproape, Don Bosco nu mai deschisese acești autori de pe vremea studiilor sale liceale din Chieri.
      La întoarcere, pe Corso Vittorio, tocmai când să se îndrepte spre Oratoriu, se întâlniră cu Arhiepiscopul de Torino, Cardinalul Alimonda. Acesta se grăbi spre trăsura care între timp se oprise exclamând: „O, Don Giovanni, Don Giovanni!”și, urcându-se și el în trăsură, îl îmbrățișa și-l sărută cu cea mai vie manifestare de simpatie.
      O mulțime plina de respect îi înconjură într-o clipă, privind cu nesaț aceste două splendide figuri de preoți, un ilustru purpurat roman și umilul apostol al tinerimii torineze.
      „Quanto și voglio bene!”, cât de mult își vor binele, în traducere literară, dar care e un italienism de tot delicat pentru a spune „Ce mult se iubesc!”
      Peste patru zile, în 20 decembrie, Don Bosco mai ieși o dată, dar pentru ultima sa plimbare. În timpul plimbării, cei doi însoțitori se străduiau să întrețină conversația, anume pentru a-l scuti pe Don Bosco de orice oboseală. La un moment dat veni vorba că, pentru toți din Oratoriu, cea mai mare fericire era de a putea face ceva pentru Don Bosco: chiar și cel mai mic serviciu era prețuit ca un tezaur când putea să-i fie făcut dânsului.
      Don Bosco îi întrerupse și, întorcându-se spre secretarul său, Don Viglietti, îi spuse:
      - Când te vei întoarce acasă să scrii în numele meu pentru toți Salezienii aceste cuvinte: „Superiorii Salezieni să aibă o mare bunăvoință față de inferiorii lor și să trateze bine și cu caritate pe toți, și personalul de serviciu în special.”
      La întoarcere, când să Între  în Piața Bazilicii Mariei Ajutătoare, trăsura îi fu oprită de un necunoscut: era directorul Gimnaziului din Pinerolo, profesorul Alexandru Fabre. Îl căutase și, aflând că e plecat cu trăsura, spre a fi sigur că îl va putea întâlni, se pusese de strajă la colțul pieței. Era unul dintre primii elevi ai lui Don Bosco, și acesta îl recunoscu imediat.
      - Și cum îți mai merg afacerile?
      - Așa și așa. Ar putea merge și mai bine.
      - Și sufletul tău cum o duce?
      - Încerc să fiu totdeauna un fiu demn al lui Don Bosco.
      - Bravo, Dumnezeu te va răsplăti. Roagă-te și pentru mine.
      - Îți recomand mântuirea sufletului: trăiește totdeauna ca un bun creștin.
      Revenind acasă, au fost nevoiți să-l ducă pe sus. Dar ambii însoțitori erau atât de atenți, în special secretarul Don Viglietti. Ajunși în cameră, Sfântul le mulțimi zâmbind, iar lui Don Viglietti - ce-i era cu adevărat toiagul bătrâneților sale - îi zise glumind:
      - Fă-ți numai lista: o să ți-o achit toată cu o singură plată!
      Pe înserate îl vizită medicul curant, Dr. Albertotti, care-l găsi atât de grav bolnav, încât dădu dispoziții să fie așezat imediat la pat.
      Clericul Festa, care după plecarea medicului îl rugase să-i spună cum se mai simte, îi replică:
      - Acum nu-mi mai rămâne decât să fac un sfârșit bun!
      Însă așa cum se obișnuiește cu toți bolnavii în asemenea împrejurări, i se răspunse că odihna îl va restabili. Don Bosco se mulțumi să dea negativ din mână și, înclinând ușor apoi capul în semn de acceptare, repetă:
      - De acum nu-mi mai rămâne decât să fac un sfârșit bun!
      Se așeză la pat, și pentru totdeauna.
      În 23 decembrie, deși imobilizat, Don Bosco acceptă vizita unui distins om de afaceri belgian și un bun creștin, a cărui mărturie merită să o relatăm:
      „Am tratat cu cei mai iluștri Suverani, însă nicicând nu mi-am pierdut prezența de spirit înaintea lor. În fața lui Don Bosco, în schimb, m-am simțit și văzut atât de mititel.”

8) Gândul Misiunilor

      Don Bosco rămase la pat patruzeci și două de zile. Infirmierul său, Enria, depunea în Procesele Apostolice:
      „Resemnarea sa era mare de tot; punea în practică lozinca sa: FARE, PATERE, TACERE: să faci, să rabzi, să taci; pe care mi-o repeta deseori când se simțea mai bine. Acum el, nemaiputând face, răbda și tăcea.”
      Boala avu o dublă fază, între 20 și 31 decembrie 1887 agravându-se în mod alarmant. De aceea, în 23 decembrie, se începu adorația perpetuă în fața Preasfântului Sacrament, pentru a-i implora tămăduirea. Băieții se împărțiră pe clase și pe ateliere, căci tinerii, când țin la cineva, sunt gata de orice, și mai ales ei nu dau îndărăt din fața jertfei. Ba chiar doisprezece dintre ei, în frunte cu Don Berto, își oferiseră din toată inima viața pentru a i-o salva pe a lui Don Bosco. Don Berto celebră Sfânta Liturghie având lângă corporal (antimisul latin) lista celor ce se oferiseră în holocaust. Printre aceștia era și Don Orione, viitorul întemeietor al unei celebre congregații religioase.
      Nu mai puțin mișcătoare era atitudinea spontană a micii fueghine aduse din Misiunile Ţării de Foc.
      - Don Bosco e bolnav? - întreba ea mereu pe surori - e încă tot bolnav? Și alerga în biserică iar și iar, să se roage în fața Preasfintei Euharistii. Și obrăjorii ei bronzați erau neîncetat scăldați în lacrimi.
      Iar Sfântul, la rândul său, era obsedat de gândul Misiunilor. „Salvați cât mai multe suflete în Misiuni”, va recomanda el Monseniorului Cagliero îngenuncheat la picioarele patului său, cu patru zile înainte de a muri.
      În 23 decembrie spre amiază, trei catolici din Belgia cerură să-l viziteze. La despărțire, binecuvântându-i le spunea:
      „Făgăduiți-mi că vă veți ruga pentru mine, pentru Salezieni și pentru Misionari.”
      „Proclamați peste tot - spunea el Monseniorului Cagliero - că a veni în ajutorul Misiunilor e mijlocul infailibil de a obține de la Maria Ajutătoare harurile ce se doresc.” Și, indicându-i un distins binefăcător, îi spunea: „Să nu uitați să repetați domnului L. să-și aducă aminte de misionarii noștri; eu la rândul meu îmi voi aduce aminte de dânsul și de excelenta lui familie.”
      În 27 decembrie, primind vizita lui Don Tinetti, directorul ziarului Unità Cattolica, cu un glas stins îi șopti: „Ca și în trecut, vă recomand Congregația Saleziană și Misiunile noastre.”
      Într-o altă zi de criză, îi chemă la sine pe Don Rua și pe Mgr. Cagliero și, dându-le ultimele sfaturi, încheie cu o făgăduință: „îmi voi aminti totdeauna de binele pe care Cooperatorii noștri și familiile lor le-au făcut Misiunilor noastre.”
      Iar cu un alt prilej le promitea Salezienilor o răspândire rapidă și temeinică datorită devoțiunii speciale față de Preacurata: „Răspândiți cultul Preasfintei Fecioare Maria în Ţara Focului. De-ați ști câte suflete vrea Maria Ajutătoare să câștige pentru Cer prin mijlocirea Salezienilor.”
      Dar să revenim pentru o clipă la 23 decembrie. Medicul curant Albertotti chemase la un consult și pe medicii Fissore și Vignolo. Deși situația bolnavului era gravă, ei nu o găsiră prea alarmantă. Doctorul Vignolo, ce era foarte abil în a ridica moralul pacienților, voi să-i încerce puterea și-i zise lui Don Bosco că-i dă voie să-i strângă mâna cât de tare poate.
      - Bagă de seamă, doctore, te voi face să suferi.
      Dar doctorul insista: tare, tare... Dar la un moment dat, retrăgându-și cu zor mâna, exclamă:
      - O, nici să nu vă gândiți să muriți! Cu așa forță în corp, dumneavoastră m-ați putea provoca și la o trântă!

9) „Vremuri grele, Eminență...”

      Abia plecaseră medicii, că și apăru Cardinalul Alimonda, ce-l îmbrățișa cu efuziune. După ce-și scoase mai întâi scufia de pe cap, Don Bosco îi zise:
      - Eminență, mă recomand rugăciunilor Eminenței Voastre ca să-mi pot mântui sufletul... Vă recomand Congregația Saleziană: o rog pe Eminența Voastră să-i fie protectorul... Și îl podidi plânsul.
      Cardinalul, văzându-l mișcat, îl încuraja, îi vorbi despre conformitatea cu voința lui Dumnezeu, pentru care el atât trudise. Dar, văzându-l cu scufia tot în mână, i-o puse pe cap.
      - Totdeauna am încercat să fac tot ce mi-a fost în putință: facă-se cu mine voința Sfântă a lui Dumnezeu.
      - Prea puțini pot vorbi astfel - reluă Cardinalul - în clipa morții lor.
      - Vremuri grele, Eminență, am trăit vremuri grele... Dar autoritatea Sfântului Părinte, autoritatea Sfântului Părinte... Tocmai îi spuneam Monseniorului Cagliero să-i transmită Sanctității Sale că Salezienii sunt apărarea autorității Papei oriunde ar munci, oriunde s-ar găsi.
      - Da, scumpe Don Bosco - interveni atunci Mgr. Cagliero ce sta la picioarele patului r fiți liniștit, voi transmite mesajul dumneavoastră Sfântului Părinte.
      - Da, scumpe Don Giovanni - reluă Cardinalul - nu trebuie să vă fie frică de moarte, doar de atâtea ori le-ați recomandat altora să fie pregătiți.
      - Da, ne-a vorbit de atâtea ori, era chiar subiectul său preferat.
      - Eu am spus-o altora - încheie Sfântul - dar acum simt nevoia ca alții să mi-o spună și mie.
      La plecare, după ce-i ceru și obținu binecuvântarea cardinalului, acesta, înainte de a se despărți, îl îmbrățișa și sărută iarăși profund mișcat.
      Peste puțin timp sosi confesorul și colegul său de seminar, Don Giacomelli. În 1885, acesta fiind pe moarte, Don Bosco îi zisese:
      - Fii vesel, nici o teamă. Tu nu știi că-ți va reveni ție să asiști pe Don Bosco în ultima sa boală?
      După ce se mărturisi, Don Bosco ceru atât de insistent ca a doua zi să i se aducă Sfânta împărtășanie a muribunzilor, încât nimeni nu îndrăznea să o mai amâne. În ajunul Crăciunului, dimineața, îi fu adusă în procesiune solemnă de către Mgr. Cagliero. Auzind apropierea cântăreților ce recitau rugăciuni în surdină, Don Bosco, întorcându-se spre cei din jur, le zise:.
      - Ajutați-mă, ajutați-mă voi să-l primesc pe Isus așa cum trebuie... eu sunt atât de confuz... Și ochii i se umplură de lacrimi. Dar plângeau și ceilalți, în frunte cu Mgr. Cagliero, ce recita rugăciunile cu glasul întretăiat de plâns.
      După Cuminecare se simți o vădită ameliorare. Nu mai voma, și nici nu se simțea sufocat ca înainte; ba adormi câteva ore, lucru ce de mult nu-l mai făcuse.
      Dar, în aceeași seară de Ajun al Crăciunului, recidivă. De aceea i se administra și Sfântul Maslu. După primirea acestei Taine, nu se mai gândea și nu mai vorbea decât de eternitate. Iar Monseniorului, ce se pregătea să coboare în Bazilică pentru a pontifica Sfânta Liturghie de miezul nopții, îi zise: „Un singur lucru cer lui Dumnezeu: să-mi pot mântui sărmanul meu suflet. Spune tuturor Salezienilor să lucreze, să lucreze cu zel. Străduiți-vă totdeauna să mântuiți cât mai multe suflete.”
      Și apoi adormi.
      Ziua de Crăciun îi aduse binecuvântarea și cuvântul de mângâiere al Sfântului Părinte care, „îndurerat pentru boala lui Don Bosco, se ruga pentru dânsul”, cum, exprima telegrama.
      „Părea tot timpul absorbit în Dumnezeu - scrie Don Viglietti - lucru ce se vedea din ținuta sa umilă și evlavioasă, din privirile sale arzătoare spre crucifix, din felul cum săruta medaliile și scapularul Preacuratei, din rugăciunile scurte, numeroase și fervente ce-i apăreau pe buze.
      În ciuda tuturor durerilor ce-l chinuiau, voia să recit împreună cu dânsul rugăciunile zilnice, să-i citesc meditația și să-i fac alte lecturi de pietate. În fiecare dimineață, până în ziua Sfântului Francisc de Sales (29 ianuarie), sprijinit pe perne asista la Sfânta Liturghie pe care o celebram în capela alăturată și se împărtășea, când putuse păstra ajunul, cu o fervoare extraordinară. Don Giacomelli, confesorul său, obișnuia să-l cerceteze zilnic, și el ținea să se mărturisească de fiecare dată.”
      Sfinții știu ce înseamnă Eternitatea și neasemuitul privilegiu de a putea primi Sfintele Taine. În schimb, „mormintele spoite” își amână mereu Mărturisirea până la ultima lor boală când, chiar dacă ajung să o mai facă, tot nu se știu spovedi cum se cuvine.
      Cu toată boala grea, „în toate cele 40 de zile de stat la pat - mărturisește Don Rua - nu se auzi niciodată de pe buzele sale nici cea mai mică tânguire”.
      Până în ultima clipă, virtuțile sale nu făceau decât să apară mai strălucitor aurul lor în creuzetul suferințelor. S-au remarcat în special trei dintre virtuți: o liniște și un calm imperturbabil în mijlocul celor mai acerbe chinuri, o caritate foarte delicată față de cei ce-l asistau și o perfectă resemnare la voința Sfântă a lui Dumnezeu.
      Cardinalul Alimonda îl mai cercetă o dată, dar, respectând consemnul medical, se mulțumi să afle ultimele noutăți. însă în 27 decembrie, trebuind să plece la Roma, Cardinalul nu se îndură să o facă înainte de a-l fi văzut. Trecând peste opreliștea medicilor, el intră, dar rămase surprins văzând pe fața bolnavului brazdele suferințelor necruțătoare și izbucni în plâns. Spre a nu-l obosi, nu voi să-i vorbească, îl îmbrățișa și-l sărută de două ori și, binecuvântându-l încă o dată, se retrase.

10) O existență mistuită

      Cerințele igienice impuneau schimbarea zilnică a patului. El suferea până și atunci când i se aranjau pernele sau era reașezat mai sus în pat. Cine n-a trecut prin situații similare nici nu poate bănui ce chin pot aduce toate aceste manevrări.
      Buletinele sale medicale apăreau cu regularitate în mai multe ziare atât italiene, cât și străine, însoțite uneori și de articole despre persoana și opera sa.
      Așa de exemplu, Il Cittadino din Genova scria la 28 decembrie 1887:
      „Cu anevoie s-ar putea găsi cazuri de boală care să trezească atâta îngrijorare, și pe bună dreptate, căci Don Bosco a știut prin virtuțile sale să-și câștige stima și afecțiunea tuturor și se bucură de o faimă mondială.”
      Dar nu numai ziarele catolice sau independente, ci chiar cele radicale sau socialiste, care odinioară militaseră aprig împotriva Sfântului și a operelor sale, își schimbaseră acum tonul și scriau despre el cu respect, ba chiar cu simpatie. Don Rua, semnalându-i fenomenul, Don Bosco se mulțumi să-i răspundă zâmbind:
      - Totdeauna să facem bine tuturor, numai bine, rău, nimănui.
      Oratoriul era neîncetat asaltat de o mulțime avidă de a se informa de mersul bolii, iar scrisorile și telegramele soseau necontenit și de pretutindeni.
      La Institutul Salezian, de pe lângă Bazilica Preasfintei Inimi din Roma, era un du-te vino neîntrerupt de Cardinali, înalți prelați, episcopi, principi etc. care cereau noutăți. Și peste tot, în toate institutele Saleziene, afluența era aceeași. La Barcelona, pentru a face față cumva numărului mare de cereri, au trebuit deschise trei centre de informație. La Paris mulțimile se revărsau valuri spre opera saleziană de la Ménilmontant, mulți ajunseră cu acest prilej să o cunoască pentru prima dată.
      De peste tot se anunțau rugăciuni publice sau particulare, mai ales comunitățile religioase făceau totul pentru a smulge Cerului miracolul dorit. Aceeași dragoste și grijă o arătau și familiile Cooperatorilor. Una dintre cooperatoare, neîncrezându-se în ziare, veni direct la Valdocco spre a se informa. La vestea că, pe moment, Don Bosco era nițel mai bine, o podidiră lacrimile și, dându-i portarului o pungă cu 20 de napoleoni de aur, îi zise: „Spuneți-i lui Don Bosco să se însănătoșească cât mai grabnic și dați-i această ofertă!”
      În ciuda unor dureri acerbe, bolnavul era mereu calm și le cerea medicilor să-i vorbească deschis spunându-le:
      - Spuneți-mi limpede, să știți că nu mă tem de nimic. Sunt liniștit și gata de orice.
      De fapt Sfântul se iluziona mai puțin decât oricine. Lui Don Albera, ce venise urgent din Marsilia - lucru ce-l făcură de altfel majoritatea directorilor salezieni din Europa - și care îi spunea că, așa cum s-a întors deja de două ori mulțumită rugăciunilor fiilor săi, tot astfel se va întâmpla și acum, chiar dacă ar părea să fie cu un picior deja în eternitate, îi răspunse hotărât:
      - Ei nu, de data aceasta nu mă mai întorc!
      Iar într-o dimineață, interesându-se de la Don Viglietti:
      - Se știe în institut în ce situație disperată mă aflu? i se răspunse:
      - Da, Don Bosco, se știe, dar nu numai aici, ci în toate casele noastre și se fac rugăciuni peste tot.
      - Ca să mă vindec? E în zadar, eu voi ajunge în eternitate.
      De altfel, încă înainte de a fi doborât la pat, spusese odată:
      - Cât pentru rest, eu chiar doresc să merg în Paradis, căci de acolo voi putea lucra mult mai bine pentru fiii mei. De acum, aici pe pământ, eu nu mai pot face nimic pentru ei.
      Fiind implorat cu insistență să-și ceară și el personal vindecarea de la Dumnezeu, nu se învoia. Răspunsul său era mereu același:
      - Facă-se cu mine voința Sfântă a lui Dumnezeu.
      Pe de altă parte, repeta bucuros toate rugăciunile săgetătoare și invocările ce-i erau sugerate, dar când prin ele se cerea vindecarea, ca de exemplu: „Preasfântă Fecioară Măria, ajută-mă să mă vindec”, nu răspundea.
      Într-adevăr Don Bosco nu-și făcea iluzii. Doctorul Fissore era de altfel exact de aceeași părere în buletinul său:
      „Don Bosco e frânt. Nu mai este nici o nădejde de a-l salva. În el totul e atins. O afecțiune cardiacă îl roade; ficatul e atacat; măduva spinării prezintă o complicație ce pricinuiește paralizia articulațiilor inferioare. El nu mai poate vorbi. Chiar și rinichii funcționează rău, iar plămânii încă și mai rău. Această prostrație nu are nici o cauză directă. E o existență mistuită de neîncetate oboseli și de necurmate neliniști. Acest om s-a istovit într-o muncă mult superioară puterilor sale. El nu moare de o boală. E o lampă ce se stinge din lipsă de ulei.”
      În 29 decembrie, Don Bosco îi chemă pe Don Rua și Mgr. Caglieri și, adunându-și printr-un extrem efort puținele puteri, le zise:
      - Aranjați-vă și puneți-vă în ordine toate afacerile voastre. Să vă vreți binele și să vă iubiți ca frații. Ajutorul lui Dumnezeu și al Mariei Ajutătoare nu o să vă lipsească... Recomandați tuturor mântuirea mea veșnică și rugați-vă... Promiteți-mi că vă veți avea dragi ca frații... Recomandați Cuminecarea frecventă și devoțiunea către Preasfânta Maria, Ajutătoarea Creștinilor.
      Pe la ora 8 seara, Monseniorul Cagliero îi împărtăși binecuvântarea papală, după ce bolnavul urmărise în gând actul de părere de rău recitat cu glas tare.
      O doamnă din principatul Monaco își oferise bucuros viața, numai să i-o salveze pe a lui Don Bosco, iar un stareț din Lombardia, Don Rigoli (un devotat și mare cooperator salezian), scria: „Dacă Dumnezeu ar vrea viața mea în locul celei a lui Don Bosco, eu i-aș oferi-o cu toată smerenia inimii.”

11) Faza ameliorării: 1-20 ianuarie 1888

      Ultima zi a anului 1887 aduse o mare surpriză: se părea că rugăciunile ridicate la Cer din atâtea mii de inimi erau pe cale de a fi ascultate, căci medicii constatară o sensibilă ameliorare și absența oricăror simptome ce ar fi justificat teama de vreun deznodământ fatal iminent.
      Pe cât se pare, Don Bosco nu se așteptase la o asemenea întorsătură, căci, cu 1 ianuarie 1888, boala intra în a doua fază a ei, care readuse peste tot speranța, și va dura până în 20 ianuarie. Această îmbunătățire - e părerea generală, inclusiv a lui Don Bosco - se datora exclusiv rugăciunilor.
      Înainte, facultățile sale mintale se îneguraseră și ele, încât, în 6 ianuarie, Sfântul îi trimise vorbă, prin Don Viglietti, vicarului său Don Rua:
      - Ar fi bine să-i spui lui Don Rua să fie foarte atent. E adevărat că eu mă simt mai bine, dar capul meu nu mai știe nimic. Nu mai știu dacă e seară sau dimineață, în ce an sau în ce zi suntem, dacă e zi de lucru sau sărbătoare... Nu mă mai știu orienta... nu mai știu unde mă aflu. De-abia mai recunosc persoanele... Nu mai recunosc împrejurimile... Mi se pare că mă rog încontinuu, dar nu sunt absolut sigur... Dați-mi voi o mână de ajutor.
      Începând însă de a doua zi, 7 ianuarie, ameliorarea a fost de-a dreptul surprinzătoare pentru toți. El însuși se minuna și-i trimise vorbă lui Don Lemoyne, să explice el cum se face că o persoană, după atâtea zile de pat, aproape fără să mai fi mâncat ceva, cu mintea slăbită în ultimul hal, să-și redobândească simțurile și să redevină deplin conștient de toate, simțindu-se în putere și aproape capabil de a se ridica, de a scrie, de a munci. Și apoi Sfântul continuă:
      - Da, mă simt atât de sănătos acum ca și când nici n-aș fi fost bolnav vreodată. Iar dacă cineva ar întreba: „Cum s-a făcut aceasta?” i s-ar răspunde: „Quod Deus imperio, Tu Virgo, prece potes!” (Ceea ce Dumnezeu poate prin poruncă, Tu, Fecioară, poți în aceeași măsură prin rugăciune).
      Oricum, această neașteptată întremare a fost providențială. Ea îi dădu posibilitatea lui Don Bosco să aranjeze atâtea și atâtea treburi, să dea dispoziții în legătură cu personalul uneia sau alteia dintre case.
      E adevărat că mai apăreau unele crize intermitente, dar între ele vigoarea de care dădea dovadă activitatea sa intelectuală era inexplicabilă. Le aducea aminte de unele demersuri de inițiat, de diferite măsuri de luat, despre anumite dispoziții legale de avut în vedere și pe care cei de resort le uitaseră. „Medicii, zice E. Ceria” nu-și ascundeau mirarea văzând cum își păstrase o așa activitate și luciditate de spirit.”
      Acest răgaz nesperat îl folosi din plin pentru a da ultimele sale dispoziții și a-și preciza ultimele sfaturi. Merită menționată o dispoziție luată în legătură cu sărăcia voluntară: trăise sărac și tot sărac voia să moară. De aceea dădu ordin secretarului său să-i caute în toate buzunarele și, în caz că ar mai fi găsit ceva mărunțiș, să i-l dea și pe acesta lui Don Rua, pentru ca să se poată spune că Don Bosco, murind, nu mai avea nici o centimă.
      Buna sa dispoziție îi înveselea pe toți și - caracter tipic latin - făcea haz de necaz. Tăindu-i-se respirația, trecută criza, întrebă o dată pe cei din jur de adresa unei fabrici de foaie.
      - Și de ce? Aveți în Oratoriu vreo orgă sau vreun armoniu de reparat?
      - Păi ar trebui să-mi înlocuiască plămânii aceștia ce nu mai sunt buni de nimic.
      În 15 ianuarie, deși nu mai văzuse de mult nici un calendar, zise:
      - Mâine e Sfântul Marcel, Papa. Trimiteți-i lui Marcel un coșuleț din strugurii aceia primiți cadou (fiu al doctorului Vignolo, Marcel era convalescent în urma unei boli grave).
      Singurul lucru ce-l întrista era perspectiva apropiatei despărțiri de fiii săi iubiți. Inima sa de Părinte i se sfâșia și a fost surprins plângând. Il mângâia însă gândul (pe care de atâtea ori îl repetase Mgr. Cagliero și lui Don Rua) : „Societatea Saleziană nu are de ce să se teamă - are oameni formați!”
      Numeroși episcopi l-au cercetat în tot decursul bolii. În 18 ianuarie veni Arhiepiscopul de Malines, Mgr. Goosens, însoțit de vicarul său general și de alți ecleziastici. Deși nu schimbară decât câteva cuvinte, ei rămaseră adânc impresionați.
      După plecarea acestora, Sfântul se adresă Monseniorului Cagliero:
      „Pune-ți la inimă Societatea, s-o ai mereu dragă. Ajută-i totdeauna pe ceilalți Superiori în tot ce vei putea.”Peste câteva clipe adăugă: „CEI CE DORESC HARURI DE LA MARIA AJUTĂTOARE SĂ NE AJUTE MISIUNILE ȘI POT FI SIGURI CĂ LE VOR OBŢINE!”
      Vestea ameliorării sănătății ajunse și la urechile Sfântului Părinte și, într-o audiență publică, Leo XIII se adresă unui grup de Salezieni:
      - Am aflat că fondatorul vostru a fost grav bolnav. Dar e adevărat că acum îi e mai bine?
      - Da, Sfinte Părinte, ultimele noastre știri sunt bune. Don Bosco merge spre vindecare.
      - Domnul fie binecuvântat, exclamă cu vădită încântare Sfântul Părinte. Rugați-vă pentru sănătatea Părintelui vostru. Spuneți-i că Papa se gândește la dânsul și-i trimite binecuvântarea apostolică. Viața lui Don Bosco e atât de prețioasă, și moartea sa, de-ar surveni în aceste zile, ar întrista profund sărbătorile noastre din Roma (festivitățile în onoarea Jubileului său sacerdotal).
      „Deși încetișor - scria secretarul Don Viglietti în cronica sa - Don Bosco merge acum spre întremare. S-ar putea spune că nici nu-i mai rămâne altceva decât să-și recâștige puterile, pentru a părăsi patul.”
      Iar Don Rua, bucuros, într-o circulară a sa - întemeindu-se pe asigurările medicilor că se apropie convalescența - dădea tuturor caselor vestea bună a acestei îmbunătățiri.[500]
      Și firește, odată cu vestea cea bună, încetară și rugăciunile și adorația perpetuă. De data aceasta Don Bosco nu voise să se mai roage singur pentru vindecarea sa, cum odinioară făcuse. Or, chiar lăsând deoparte valoarea intrinsecă neasemuit mai mare a rugăciunii Sfinților - căci orice rugăciune e direct proporțională cu gradul dăruirii cuiva lui Dumnezeu: dăruirea totală, eficacitate totală - chiar și numai ca durată, e o deosebire fundamentală între ele. Rugăciunea sfinților este o permanentă implorare, căci rugăciunea lor este însăși viața lor toată și permanent magnetizată de unirea transformantă cu Dumnezeu, în timp ce rugăciunea noastră atât durează, cât în mod voit ne impunem să ne rugăm. Ceea ce cer sfinții, atât ca intensitate, din cauza totalei lor dăruiri lui Dumnezeu, cât și ca timp (din cauza acestei constante și reale polarizări a întregii lor ființe spre Dumnezeu), este un lucru cerut în permanență și cu o insistență ce-i face plăcută silă Părintelui Ceresc, pe când noi doar atât ne rugăm, cât în mod efectiv și tehnic vorbind suntem de fapt în rugăciune.
      Iată de ce, porunca Mântuitorului: „NEÎNCETAT VĂ RUGAŢI!”, dată tuturor, are un sens profund, căci prin ea El cere tuturor creștinilor să tindă faptic spre sfințenie, ea fiind singura stare în care porunca Mântuitorului poate fi aievea împlinită.
      Așadar, rugăciunile pentru Don Bosco încetară. Lucru ce nu întârzie să-și arate efectele, căci, în 21 ianuarie, boala recidivă. Ea nu fusese înlăturată decât prin rugăciuni, iar când acestea încetară, încetă și ameliorarea pe care ele o obținuseră.
      Probabil că, forțând nota și jertfele, mersul bolii ar fi luat o altă întorsătură. Dar nu s-a perseverat atunci când trebuia, și momentul favorabil fiind scăpat, toate insistențele ulterioare deveniră de prisos. Și harurile își au timpul lor optim, uneori chiar unic, spre a fi dobândite.

12) Oferta vieții

      În 22 ianuarie, îl vizitară episcopii Kremenz, din Köln și Korun, din Trier (Mosel), ambii din Germania, împreună cu suita lor. Vorbind cu greu, Don Bosco le recomandă tineretul părăsit.
      În 24 ianuarie, primi vizita Mgr. Richard, Arhiepiscopul Parisului, căruia Sfântul îi ceru binecuvântarea. Dar și episcopul, îngenunchind, i-o ceru la rândul său.
      - Da, vă binecuvântez și binecuvântez și Parisul.
      - Iar eu o să vestesc Parisului că duc cu mine binecuvântarea lui Don Bosco. După-masă, în aceeași zi, medicii se alarmară din nou. Bolnavul nu mai putea vorbi aproape deloc, o sete de groază îi ardea măruntaiele așa încât nici o apă, nici o gheață nu o mai puteau astâmpăra. Se recurse de aceea la o apă minerală prescrisă de medici, pe care Don Bosco refuză să o bea, crezând-o prea scumpă și, abia după ce fu asigurat că e la un preț foarte mic, se învoi s-o bea. Logic și consecvent ca toți sfinții, el accepta nu numai gloria votului sărăciei, ci și neajunsurile ei. În 27 ianuarie, Mgr. Cagliero îl rugă să-i dea voie să plece spre Roma.
      - Vei merge, dar după!
      - Dar spuneți-mi, Don Bosco, dacă după sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales (29 ianuarie) voi putea pleca liniștit, mai ales că trebuie să merg și în Sicilia?
      - Da, vei merge, dar așteaptă după.
      Ce era acest „după” era ușor de ghicit.
      Era atât de slăbit, că nu-și mai putea schimba nici măcar poziția în pat. Cel care îl asista îl rugă să mediteze la Patimile Mântuitorului, care atât de mult a suferit, fără a se putea mișca.
      - Da, e ceea ce fac necontenit.
      Către seară, Don Sala, aflându-se singuri și întrucât respirația părea să fie puțin anevoioasă, îl întrebă:
      - Vă simțiți foarte rău, Don Bosco, nu-i așa?
      - Ei da, dar toate trec și va trece și aceasta.
      - Ce v-aș putea face să vă mai ușurez nițel?
      - Roagă-te. Și-și uni mâinile în semn de rugăciune.
      Peste puțin timp, Don Sala reluă:

      - Desigur că Don Bosco e acum mulțumit, gândindu-se cum, după o viață cu atâtea osteneli și lipsuri, a reușit să întemeieze case în diferitele părți ale lumii și să-și consolideze puternic Congregația.
      - Da, tot ce am făcut am făcut pentru Dumnezeu... S-ar fi putut face și mai mult, dar o vor face fiii mei... Congregația noastră e condusă de Dumnezeu și e ocrotită de Maria Ajutătoare.
      În noaptea și dimineața ce urmară, delira de câteva ori. Reuși totuși să asculte Sfânta Liturghie și să se cuminece.
      În 28 ianuarie, medicii îi caracterizară starea drept disperată. Totuși dr. Fissone încercă să-l încurajeze:
      - Curaj, Don Bosco, curaj... Avem nădejde că lucrurile, mâine, vor merge mai bine. S-a mai întâmplat doar și înainte, tot așa... Să știți că astăzi și vremea aceasta vă înrâurește și vă indispune...
      Don Bosco, ce rămăsese până atunci imobil, zâmbi și-l amenință pe doctor cu degetul izbutind să murmure încetișor:
      - Iată că doctorul ar vrea să-și învie morții! Mâine spui? Mâine voi face poate o mare călătorie...
      Celor ce se apropiau de pat pentru a-l saluta, le spunea: La revedere în Rai. Iar lui Don Bonetti îi încredința chiar un mesaj:
      - Spune băieților că îi aștept pe toți în Paradis. Când vei vorbi sau predica, insistă asupra Cuminecării frecvente și a devoțiunii către Preacurata.
      E ultima amintire și îndreptarul de viață lăsat de Marele Educator acelui tineret pe care-l iubise atât de mult.
      Deseori lua crucifixul și-l săruta. Prezentându-i-se o iconiță a Mariei Ajutătoare, exclamă:
      - Toată încrederea mea a fost întotdeauna în Preafericita Fecioară Maria.
      Noaptea de 28 spre 29 fii extrem de agitată. În dimineața următoare, o sfârșeală totală îl oprimă, de părea că nu mai aude și nu mai simte nimic. Dar când Sfânta Liturghie, ce se celebra în capela alăturată, ajunse la elevație, el se întoarse spre Don Sala:
      - Și dacă după Cuminecare mi-ar veni să vomez?
      Don Sala îl asigură că nu se va întâmpla. Când celebrantul se apropie cu Ostia Sfântă, el părea ațipit. Dar abia se auziră cuvintele „Corpus Domini nostru Jesu Christi... etc.”, el tresări, își deschise, mari, ochii, fixă ostia, își împreună mâinile și, după ce se cuminecă, repetă rugăciunile de mulțumită pe care i le sugera Don Sala.
      A fost ultima sa Cuminecare.
      Peste puțin timp recădea în aceeași letargie în care și rămase, cu mici răstimpuri de luciditate, până către seară.
      Totuși pe la ora 10 dimineața își reveni și schimbă câteva cuvinte cu Don Durando și, aflând că e sărbătoarea patronului, Sfântul Francisc de Sales, își arătă bucuria. Vorbi și cu medicii, dar abia plecaseră aceștia, că ațipi din nou. Când se redeșteptă, întrebă:
      - Și cine sunt domnii aceia care au plecat mai înainte?
      - Dar nu i-ați recunoscut? Sunt doctorii Albertotti, Fissore și Vignolo.
      - Oh, da, așa e.. Spuneți-le să rămână astăzi cu noi...
      Voia să spună, desigur, la prânz, dar cuvintele nu i se mai puteau desluși. Dar ce inimă! Până și în clipele extreme, recunoștința sfinților rămâne neschimbată. Deseori amintea de unul sau de altul dintre binefăcătorii săi. Fiul unuia dintre aceștia fiind grav bolnav, Don Bosco îi zise:
      - Ei bine, vreau ca toate rugăciunile ce se fac acum pentru mine să fie de fapt aplicate asupra fiului dumneavoastră, spre a-i obține vindecarea.
      Se întreținu cu Episcopul de Susa care făcuse panegiricul Sfântului Francisc de Sales, precum și cu contele Incisa, ce era prezent la festivități, apoi recăzu iarăși în amorțeala aceea ce, în exterior, avea semnele aiurelii. însă era o aiurare în felul său și numai cu privire la lucrurile trecătoare, căci, ori de câte ori i se vorbea despre Rai sau lucruri sufletești, dădea semne că înțelege și urmărește tot. Dacă i se sugera vreo invocare, el o repeta în murmur. La clopotul pentru Angelus, Don Bonetti exclamă: „Viva Maria”, și Don Bosco repetă încetișor, ca un ecou fidel. Iar unele rugăciuni scurte, Don Bosco le continua și le termina el.
      Peste zi, într-un moment de luciditate, spuse acestuia: când eu nu voi mai putea vorbi, dacă ar veni cineva să ceară să-l binecuvântez, tu să-mi ridici și să-mi porți mâna binecuvântând cu ea și pronunțând formula. Eu încă de acum îmi propun să am această intenție.
      În noaptea de 29 spre 30 ianuarie, mulțumi inifirmierului Enria pentru osteneala sa, recită încetișor actul de părere de rău și fu auzit repetând de mai multe ori: „Miserere nostri, Domine, miserere nostri” (Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi).
      Din când în când ridica mâinile larg deschise spre cer murmurând: „Fie Doamne, Sfântă voia Ta!”
      În curând, toată partea dreaptă fiindu-i paralizată și nemaiputându-și ridica brațul drept ce zăcea inert pe pat, făcea gestul acesta cu mâna stângă, repetând: „Fie, Doamne, Sfântă voia Ta!”
      După miezul nopții nu mai putea vorbi. Toată ziua de 30 continuă totuși să repete cu stânga gestul simbolic de ofertă a propriei vieți lui Dumnezeu și de acceptare a toate cu cea mai deplină resemnare.
      Oferta aceasta fără cuvinte, cât era de edificatoare pentru toți!
      În Oratoriu, gândurile tuturor erau la el. În recreații nu se mai auzea un strigăt, o vorbă, nici cu jumătate de glas. Nimeni nu se mai juca. Boala lui Don Bosco îi preocupa pe toți, și teama de a-l pierde îi chinuia amarnic. În timpul liber, când nu erau în rugăciune în biserică, se plimbau doi câte doi sau formau mici grupuri cu ochii pironiți la acele geamuri de la etajul doi, unde Părintele lor iubit zăcea muribund. Nu vorbeau decât despre el.

13) „Am câștigat un protector în Cer...”

      În aceeași zi de 30 ianuarie, medicii își dădură verdictul fatal: încă în această seară sau cel mai târziu la noapte Don Bosco nu va mai fi.
      În consecință, Don Rua luă în mână conducerea casei, și prima sa dispoziție fu de a permite fiilor săi îndurerați să mai treacă o ultimă dată prin fața neasemuitului lor Părinte, spre a-l mai privi o dată și a-i săruta acea mână care, de atâtea ori și cu așa eficacitate, îi ajutase și-i binecuvântase.
      După ce Mgr. Cagliero recită o ultimă dată Rugăciunile la ieșirea sufletului, băieții, adunați pe clase, ateliere etc. În capela alăturată, treceau prin camera în care agoniza Sfântul.
      Iată-l în pat, cu capul înclinat pe umărul drept și susținut de trei perne. Fața e calmă ca întotdeauna, iar mâinile-i sunt întinse peste pătură; la piept, un Crucifix, iar pe capătul de la picioare, o stolă violetă (echivalentul patrafirului la romano-catolici), semnul distinctiv al demnități preoțești.
      Profund mișcați, fiii se apropie în vârful picioarelor, îi sărută mâna și apoi se retrag tiptil. Defilarea aceasta dură până seara târziu, căci veniseră și clericii din Valsalice, ca și băieții altor colegii și internate Saleziene mai apropiate. Seara, confesorul îi mai dădu o dezlegare și apoi se retrase și el, rămânând de strajă Don Rua și alții.
      Tocmai atunci sosi o telegramă din Republica Ecuador, ce anunța sosirea cu bine la Guayaquil a misionarilor plecați în decembrie trecut. Don Rua îi aduse la cunoștință vestea. Don Bosco dădu ușor din cap: părea că înțelege, căci își deschise ochii și-i înălță spre Cer în semn de mulțumită.
      După miezul nopții, bolnavul nu mai putea respira decât cu mare greutate. Don Rua luă atunci stola și continuă rugăciunile pentru muribunzi, ce le întrerupsese de vreo două ore, întrucât i se păruse că situația s-ar fi îmbunătățit. Fură chemați în grabă și ceilalți superiori. Erau circa treizeci de persoane, preoți, clerici și mireni îngenuncheați în jurul patului său.
      În 31 ianuarie la ora 1: 45 (noaptea), intra în agonie. Sosind Mgr. Cagliero, Don Rua îi trecu dânsului stola și apoi, aplecându-se la urechile muribundului, cu glasul sfâșiat de durere îi spuse:
      - Don Bosco, suntem aici, noi, fiii voștri. Vă cerem iertare pentru toate supărările câte vi le-am pricinuit. Ca semn al iertării și al bunăvoinței paterne, dați-ne încă o dată binecuvântarea dumneavoastră. Eu o să vă port mâna și o să rostesc formula binecuvântării.
      Astfel mai binecuvânta el pentru o ultimă dată pe Pământ pe toți Salezienii, prezenți sau absenți și pe cei aflați la mari depărtări.
      La ora 3 sosi de la Vatican o telegramă, aducând binecuvântarea papală.
      La 4: 30 sună pentru Angelus, și Mgr. Cagliero rosti rugăciunea: „Proficiscere...” (Pleacă suflete creștin din această lume... ). Don Bonetti îi susură iarăși la ureche „Viva Maria”, ca și în zilele precedente. Horcăitul acela penibil ce dura de vreo jumătate de oră încetă. Respirația redeveni liberă și liniștită. Apoi se făcu tot mai înceată, abia perceptibilă, până ce dispăru lin pentru totdeauna. Se mai auziră trei respirații ușoare în timp ce Monseniorul Cagliero spunea invocarea: „Isuse, Iosife, Maria, vă dau inima și sufletul meu”, și apoi totul se liniști. Plângeau cu toții.
      Don Bosco murise. Avea 72 de ani, 5 luni și 15 zile.
      Mgr. Cagliero recită cu glas tare, dar sufocat de plâns și sughițuri, primele rugăciuni în sufragiul celui ce trecuse de aici.
      Se ridică apoi Don Rua, vicarul lui Don Bosco, și le vorbi:
      „Acum, noi suntem de tot orfani. Dar să ne mângâiem. Dacă am pierdut pe pământ un părinte, am câștigat în schimb un protector în Ceruri. Să ne arătăm vrednici de el, urmându-i exemplele sale sfinte.”
      Era ora 4: 45 dimineața, 31 ianuarie 1888.
      Un mare și fidel servitor al lui Dumnezeu se întorsese la Stăpânul său. Sărac trăise și muri în sărăcie. În acea zi, celor opt sute de guri ale Oratoriului le lipsea până și pâinea, încât trebuiră să-l roage pe brutarul furnizor să continue să le livreze pâinea pe credit.

14) Reîncep minunile

      Sub directivele celor trei medici, Salezienii, în frunte cu Don Sala, dădură ultimele îngrijiri trupului neînsuflețit al Sfântului. Ridicându-se problema îmbălsămării, Superiorii se opuseră toți. De altfel, Dr. Fissore însuși, ce încă în zori venise împreună cu colegii săi spunea:
      - Pe Don Bosco îl cunosc de mulți ani și, de aceea, am un așa respect pentru trupul său, încât nu m-aș simți în stare să-l profanez îmbălsămându-l.
      Cum relatează Don Lemoyne,[501] în dimineața aceea Don Bosco apăru mai multor suflete cucernice, mângâindu-le și întărindu-le. O extatică din Grado îi văzu sufletul său intrând în Rai în mijlocul unui asemenea triumf, cum nu mai văzuse de zece ani, de la moartea lui Pius IX.
      Sora Filomena Cravoso, fiind grav bolnavă și auzind că Don Bosco ar fi muribund, își trimise totuși mama la Torino spre a-i cerși rugăciunile. În 31 ianuarie, după o noapte grea, ațipi tocmai în zorii zilei. Dar nici nu adormise bine, că se auzi strigată pe nume.
      În picioare, la capătul patului, era Don Bosco. Era îmbrăcat ca de obicei, „dar atât de tânăr, de vesel, de vioi - scrie ea - cum deseori îl văzusem eu odinioară în casa noastră părintească, pe când eram copilă”.
      „O, Don Bosco - am zis eu - mama mea v-a vorbit despre mine? Sunt atât de infirmă și nu mai sunt bună de nimic.”
      „Știu că mama ta trebuia să mă caute, dar n-a putut veni. Vezi, pe când eu mai eram în lumea aceasta, n-am putut face decât prea puțin pentru tine și familia ta; dar acum că sunt în Paradis pot să fac mult mai mult și vreau să fac acum ceea ce nu am putut face atunci, când aveam atâtea de făcut pentru băieții mei...”
      La aceste cuvinte, călugărița îl rugă să-i mijlocească de la Dumnezeu vindecarea, iar Don Bosco îi răspunse:
      - Atunci scoală-te, Sora Filomena, Dumnezeu e cu tine!
      Se trezi imediat, se sculă deplin vindecată și merse la biserică pentru a-i mulțumi Domnului. Încă în aceeași dimineață află că, în aceeași zi în zori, murise Don Bosco.
      Don Rua telegrafie imediat Sfântului Părinte, Cardinalului Alimonda și unui număr restrâns de binefăcători.
      Abia se află vestea în Torino, că ziarele locale se grăbiră să scoată ediții speciale de dimineață, ce se epuizară foarte curând. Mulțimile începură să se reverse spre Oratoriu. Pe la orele 14, o mare de capete aștepta în fața porții Oratoriului. Foarte mulți comercianți își închiseseră prăvăliile punând acest aviz: „ÎNCHIS DIN CAUZA MORŢII LUI DON BOSCO.” Spațiul Oratoriului fiind mult prea mic pentru această neașteptată revărsare de mulțimi, nu li se permise să Între  decât câtorva intimi. Celorlalți li se spuse că-l vor vedea a doua zi, când va fi expus în biserica Sfântului Francisc de Sales.
      Trupul lui Don Bosco era deocamdată într-un fotoliu, în coridorul din spatele Capelei de sus. Era îmbrăcat în ornatele preoțești și în mâna dreaptă ținea Crucifixul. Avea trăsăturile nealterate, părea că zâmbește. Dacă n-ar fi fost paloarea feței, ce contrasta cu violetul ornatelor, ai fi spus că adormise lin în timp ce se ruga.
      Scrisorile de condoleanțe soseau zilnic vrafuri, vrafuri din toate regiunile Italiei și din alte țări. Dar toate erau unanime în a spune că nu Don Bosco avea nevoie de sufragiul rugăciunilor altora, ci, mai degrabă, el era cel ce trebuia rugat și implorat. Într-un fel sau altul, toți îl proclamau Sfânt. Și mulți - lucru ce-l considerau drept un privilegiat favor - cereau vreun mic obiect folosit de Don Bosco, spre a-l păstra drept moaște.
      Cum se promisese, în ziua următoare, 1 februarie, fotoliul Sfântului fu adus în biserică. Când porțile fură deschise, părea că tot orașul venise aici, spre a venera acest trup în care sălășluise un suflet atât de mare și Sfânt. Alergau aici oameni din toate clasele sociale: meseriași și muncitori, industriași și comercianți, aristocrați și funcționari de stat, laici și preoți, tineri și bătrâni. Mulțimile defilau în pas alert și toți socoteau un mare privilegiu faptul de a putea săruta mâinile acelea atât de albe, de muncite și de nevinovate. Cei ce se perindară așa - după aprecierea lui Angelo Amadei, el însuși martor ocular - au fost mai bine de o sută de mii. Toți țineau să atingă de Sfânt un rozar, o medalie, o carte de rugăciuni. Dar curând trebui să se interzică aceasta, pentru ca toți să poată ajunge la rând.
      O mamă, ce nu reușise să se apropie suficient, își ridică deasupra capetelor pe copilașul său de vreo trei anișori, pentru ca mititelul să-l vadă mai bine.
      - Mamă, mamă, doalme, doalme... strigă el cu glasul său argintiu.
      - Nu doarme - răspunse mama - ci e mort.
      - Nu, nu e molt - insistă mititelul - doalme, doalme! și continuă să-și țină privirea ațintită spre Don Bosco până când mama ieși din biserică.
      Peste tot se auzea: „E un Sfânt, e un Sfânt!”
      Contemplând mulțimile din piața Bazilicii, Don Bonetti scria în cronica sa: „Pare chiar hramul bisericii!”
      Atât că emoția mulțimilor era mult mai intensă. „Nu vreau să plâng - continuă Don Bonetti - și nu-mi pot înfrâna plânsul. Oh, Don Bosco, tu ne-ai cerut ca la moartea ta să nu plângem, dar iartă-ne dacă noi nu suntem în stare să te ascultăm.”
      Seara, la ora opt, porțile Oratoriului și ale Bisericii se închiseră. Dar fu în zadar. Mulți veniseră de la mari depărtări, și cu ce jertfe!, și ele fură iarăși redeschise.
      Pentru oratorieni, scena cea mai mișcătoare a zilei fu întrunirea pentru rugăciunile de seara, acea „Buona notte” cu care-i obișnuise Don Bosco. Internii se adunaseră în biserică, strânși în jurul Părintelui lor. Aproape că ar fi așteptat să se ridice iar și să le spună cuvântul de adio. Il înlocui Don Francesia, care vorbi ca inspirat în numele său. Spicuim:
      „Îl vedeți voi aici în fața voastră pe preaiubitul vostru Părinte, cu liniștea ultimei odihne, cu zâmbetul ce i-a rămas încă pe buze?
      S-ar spune că ar vrea să vă mai vorbească și voi înșivă aproape că așteptați ca el să se ridice și să vă facă să mai auziți pentru o ultimă oară sunetul pătrunzător al glasului său atât de scump.
      Dar nu! oh, nu! Aceasta nu va mai fi, totul s-a sfârșit.
      El nu mai poate repeta toate acele sfinte învățături pe care ni le dădea atât de des.
      Și-mi revine acum mie misiunea de a vă adresa acest ultim adio.
      Dar aici, aici unde Don Bosco s-a jertfit tot timpul pentru voi, ce-aș putea eu oare să vă amintesc, dacă nu ultimul cuvânt pe care el ni 1-a lăsat ca testament al său: «FIILOR MEI DRAGI, SA LE SPUNEŢI CĂ ÎI AȘTEPT PE TOŢI ÎN PARADIS!»
      Și vorbirea continuă caldă, inspirată, emoționantă. Era o tăcere atât de profundă, încât se simțea respirația întretăiată de suspine a celor rămași orfani, prin pierderea celui mai bun și Sfânt dintre părinți.
      Când totul se încheiase, zadarnic li se dădu ordin să se retragă, lor nu le venea nicicum să plece și să se mai despartă. Fu chiar nevoie de o anumită insistență, pentru ca băieții să se îndure să plece.
      Peste noapte rămaseră de veghe mai mulți preoți și frați salezieni, în frunte cu Don Rua.
      În 2 februarie, trupul fu luat și așezat într-un sicriu triplu, îmbrăcat cum era cu odăjdiile sfinte. Fu adusă lângă sicriu o soră oarbă dintre Fiicele Mariei Ajutătoare, pe nume Adela Marchese. Orbirea, medicii o constataseră oficial încă din septembrie 1887, certificând că respectiva era atinsă de o incurabilă „gutta serena”, cauza orbirii totale. Sosise în ultima clipă și mai putu lua mâna părintelui defunct și-o duse la ochii ce nu mai vedeau, și abia-i atinse, că, redobândi pe deplin vederea continuând să vadă până la moarte.
      Prezenți la minune erau și acei pelerini din Chile (despre care am amintit în capitolul XXI, subcapitol 3 că veniseră la Torino).
      Coșciugul dus în Marea Bazilică a fost așezat pe catafalc. Grupuri mari de pelerini din Elveția, Franța și Olanda, în drum spre Roma, se opriră pentru funeralii la Torino.
      Missa de Requiem o pontifică însuși Mgr. Cagliero, iar corul cântă Liturghia funebră compusă chiar de el în 1862.
      Închiderea definitivă a sicriului se făcu abia la orele două după-masă, pentru a mai da și Salezienilor ce veneau de la mari depărtări, și care-și anunțaseră sosirea, putința de a-l mai vedea o dată.
      La închidere, după cincizeci și șapte de ore de la moartea sa, nu numai că nu exala nici un miros rău, ci se simțea, dimpotrivă, o mireasmă plăcută: un miros cu o nuanță de trandafiri și alte flori. Mâna dreaptă era de o flexibilitate desăvârșită și, dacă n-ar fi fost rece, ai fi spus că e vie.

15) Vox populi, vox Dei

      Funeraliile avură loc în după-masa zilei de 2 februarie, între orele trei și șase, cu participarea a trei episcopi: Cagliero, Leto și Bertagna.
      Era o frumoasă după-amiază de iarnă italiană, cu un soare splendid și plăcut, „fără nici o adiere de vânt și fără să se fi stins vreuna din cele cinci mii de lumânări”- scrie Don Bonetti. „Numărul asociațiilor, al reuniunilor, al clerului, al delegațiilor ce însoțeau carul mortuar era enorm, iar mulțimea ce se înghesuia pe dreapta și pe stânga de-a lungul traseului parcurs de convoiul funebru era fără sfârșit... Celui care a fost prezent la această priveliște nu i se pare de loc exagerată aprecierea celor ce socoteau la două sute de mii cifra celor ce veniseră în acea zi, pentru a da ultima cinstire marelui nostru părinte, Don Bosco. Spectacolul pe care-l prezenta piața Mariei Ajutătoare era într-adevăr de nedescris. De la treptele Bazilicii până la casele din Corso Regina Margherita nu se vedeau decât capete, unele lângă altele, așa de dese cum nu se văd decât într-o sală sau biserică, unde nu se mai poate mișca uneori un picior din cauza înghesuielii. Ca să nu mai pomenesc de geamuri sau de arborii ce flancau străzile străbătute, între ramurile cărora sprintenii băieți din oraș reînnoiau scena piticului Zahei și a copiilor din Palestina la trecerea Divinului Prieten al tinerimii, Isus Hristos, și căruia Don Bosco i-a fost unul din imitatorii cei mai credincioși. Ba se vedeau spectatori până și sus pe acoperișurile caselor...”
      Iar corespondentul lui Osservatore Romano scria:
      „Nimeni nu mai văzuse funeralii atât de impunătoare ca și cele ale lui Don Bosco. Pompele oficiale sunt o adevărată meschinărie în fața spectacolului a o sută de mii de oameni strânși în jurul unui cortegiu în care nu strălucea nici splendoarea unor uniforme, nici a delegațiilor oficiale... În acea mulțime tăcută și evlavioasă erau oameni de rând și de elită, pelerini francezi, elvețieni, germani, țărani și nobili, preoți și aristocrați, toate păturile sociale, și cu toții, preamăreau operele și virtuțile modeste și sfinte ale defunctului. Mulți, veniți din simplă curiozitate, rămâneau uimiți de acest spectacol deosebit de nou și solemn și mărturiseau, la rândul, lor că acest gigant era un Sfânt.”
      Înmormântarea se transformase în triumf. „Și cu toate acestea - zice Don Rua - nimic nu s-a făcut pentru a stârni o astfel de aglomerație; în prea puținul răgaz de timp avut, abia se trimisese necrologul la Cooperatorii cei mai apropiați, dar toate ziarele, fără să fi fost solicitate, publicară spontan vestea morții sale.”
      „Don Bosco, fiu al poporului, binefăcător al poporului, primea de la popor cea mai înaltă și mișcătoare manifestare de dragoste și de venerație”- comentează Lemoyne.[502]
      Dar după terminarea slujbei, abia se dăduse ultima dezlegare, că surveni spectacolul acela ce nu se întâlnește decât în viețile Sfinților: poporul se aruncă asupra coșciugului pentru a-l mai săruta sau atinge măcar și, într-o clipă, toate coroanele fură despuiate și de ultima frunză, de ultima floare, fiind făcute în mii de bucăți. Era să se întâmple la fel și cu draperiile funerare, cu insignele preoțești și poate chiar cu sicriul, dacă o puternică coloană de polițiști n-ar fi intervenit prompt și energic, stăvilind valul amenințător al mulțimii.
      Cortegiul, după ce descrise un mare ocol prin oraș, se întoarse la Oratoriu. După împrăștierea mulțimilor, sicriul fu recondus în Biserica Sfântul Francisc de Sales, căci, fiind triplu, autoritățile permiseră să mai fie păstrat aici alte două zile, până la terminarea criptei de la Valsalice, unde de curând fusese inaugurat și Seminarul Misiunilor Saleziene.[503]
      Se înserase.
      Oratorienii, pe măsură ce reintrau în Oratoriu, își ridicau instinctiv privirea spre fostele geamuri ale lui Don Bosco de la etajul doi, luminate acum doar de o lumină palidă și abia atunci își dădură seama de pierderea ireparabilă suferită în urma dispariției din mijlocul lor a celui ce era totul pentru ei: maestru, părinte, înger păzitor.
      Dar ceea ce surveni după ce comunitatea se reunise iarăși rămâne inexplicabil din punctul de vedere al psihologiei comune: când s-au adunat iarăși toți, orice urmă de mâhnire dispăru definitiv și o liniște misterioasă, o pace adâncă, o bucurie de Rai se sălășlui în toate ungherele casei, ca și în toate inimile. Abia ieșiți din biserică, se priviră uimiți, și liniștea apăsătoare care stăpânise cinci zile copleșitor peste tot și peste toți fu ruptă dintr-odată, și glasuri de bucurie și aplauze vesele răsunau de pretutindeni:
      - Oh, che bella festa! (Oh, ce frumoasă sărbătoare!)
      Și se strângeau și se înghesuiau veseli în jurul lui Don Rua.
      Da, Don Bosco nu-și părăsise fiii, și el era cel ce-și făcea astfel simțită prezența, făcând ca ritmul vieții Oratoriului să revină la veselia și seninătatea pe care el i-o lăsase drept cea mai prețioasă și distinctivă moștenire: Așa cum fusese în viață, așa va fi și din Ceruri: CRAINICUL ADEVĂRATEI BUCURII, a acelei bucurii ce înflorește dintr-o viață curată.
      Peste patru zile, în 6 februarie, la orele cinci după-masa, în mijlocul unei ceremonii strict de familie, fiii predilecți ai marelui Apostol se reuneau la Valsalice pentru înhumarea în cripta nou zidită. Sicriul fu așezat înăuntru și apoi se făcu sigilarea pietrei. Monseniorul Cagliero; ce pontificase slujba, luă apoi cuvântul:
      „Așa cum primii creștini, aplecați peste mormintele Martirilor, se întăreau sufletește pentru a putea lupta neînfricați și vajnic pentru credință; așa cum Sfântul Filip Neri învățase să devină Apostolul Romei coborând în catacombe, tot astfel se va veni mereu, se va veni tot mai mult aici pentru a cere de la acest mormânt lumină și tărie, program de viață și energie de acțiune, iubirea de frați și spirit de jertfă spre a face binele...”
      Cuvinte cu o adâncă semnificație profetică. Nu spunea Evanghelia pe care el o servise atât de fidel: „Cine se smerește înălța-se-va”? Don Bosco, în vremea când mai era episcop la Torino Mgr. Gastaldi - deci înainte de 1883 - auzind că se obținuse de la municipiu un sector aparte în cimitir numai pentru cler, fu auzit exclamând:
      - Eu aș prefera să fiu înmormântat în mijlocul cimitirului comun, printre simpli credincioși și să fiu uitat pentru totdeauna.
      Don Bosco era sincer și o spunea din inimă. Dar căile Providenței erau altele. Când înțelese, el se plecă umil și dezlipit de toate, inclusiv de propriile sale preferințe.

*
*     *

      Toate țările s-au grăbit să-i aducă cele mai strălucite elogii: „Franța, Spania, Austria, Polonia, Belgia, Elveția, Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic, toate Republicile Americii de Sud etc.”, pentru a urma ordinea în care le enumera Don Rua însuși.
      Într-o emoționantă scrisoare a Cardinalului Rampolla, - dar scrisă în numele Sfântului Părinte -, acesta își exprima încă din 2 februarie augusta sa admirație și venerație pentru acest „Apostol a cărui pierdere lasă un gol de care se jelește Biserica și, împreună cu ea, trebuie să se îndolieze fiii săi, ce-l avură deopotrivă Părinte preaiubit și pildă vie a celor mai frumoase virtuți.”
      Iar mai târziu, tot Leo XIII îi spunea personal Monseniorului Cagliero:
      „Ați suferit, desigur, o mare pierdere prin dispariția Părintelui și Fondatorului vostru; dar el trăiește în Ceruri și el vă va putea ajuta mai bine decât înainte, căci operele sale sunt operele unui Sfânt, virtuțile sale au fost virtuțile unui Sfânt, și mijlocirea sa la Dumnezeu va fi de asemenea egală cu aceea a Sfinților.”
      Leo își începuse astfel în mod pontifical seria acelor elogii, pe care generațiile ulterioare le va aduce Sfântului.
      Cu trecerea anilor, chipul lui Don Bosco se înalță zâmbitor, tot mai atrăgător, tot mai plin de vrajă în ochii tuturor, dar mai ales pentru tineretul de pretutindeni.
      Cuceririle sale n-au declanșat în urma lor avalanșe de lacrimi și sânge, și nici torente de blesteme de mame și de soții, ca și cele ale cuceritorilor și ideologilor lumii.
      El a șters lacrimile orfanilor și a dat adăpost și hrană copiilor nimănui; a alinat peste tot, acasă, în alte țări sau în misiuni, durerile celor mulți și i-a mângâiat; a redat tuturor celor ce au recurs la el pacea sufletului, bucuria și dorul de a trăi mai intens, mai curat, mai rodnic, mai eroic, căci el iubea în sensul plin și mare al cuvântului.
      Nu spunea, oare, Sfântul Ioan al Crucii că „la sfârșitul vieții noastre, noi vom fi judecați pe iubire”?
      Don Bosco n-a trăit și n-a muncit până la istovire decât din o prea mare iubire și n-a crezut decât în Iubire.
      Iată pentru ce Iubirea Infinită s-a grăbit să-l judece glorificându-l încă din clipa morții sale.
      Moartea pentru el n-a mai fost un sfârșit, ci pragul celui mai râvnit triumf și începutul unei cerești apoteoze: Apoteoza Iubirii ce pe EROI îi nimbează cu gloria divină a SFINŢENIEI.

Date biografice

      Părintele † Liviu Pandrea a urmat între anii l932-1939 studiile de filosofie și teologie la Roma, a continuat cu științele sociale și politice în Franța la Lille și și-a încununat studiile cu doctoratul în Teologie, absolvit cu Magna cum laude la Roma, în 1942.
       În ziua de Paști a anului 1934, fiind prezent la liturghia pontificală, cu care ocazie a fost canonizat Don Bosco, a rămas impresionat de figura acestui nou sfânt și s-a hotărât să-i studieze viața. Sfântul tinerilor l-a marcat atât de profund încât a început să strâgă material bibliografic în vederea publicării unei cărți în limba română. Timpul nu i-a permis să o facă imediat după sosirea în țară, deoarece a fost numit profesor și duhovnic la Facultatea de Teologie din Blaj până în 1946, fiind apoi transferat la Cluj-Napoca ca profesor și paroh în parohia Cluj III.
       După 1948 Biserica Catolică de rit oriental a fost scoasă din legalitate de regimul comunist sub pretextul "unirii" cu Biserica Ortodoxă.
      Obligat să trăiască în clandestinitate, părintele Liviu Pandrea a fost arestat cinci ani mai târziu ca urmare a unui denunț, în 5 iunie 1953, fiind anchetat și torturat de serviciile secrete ale regimului comunist.
După eliberare, a fost angajat la Salubritate, ca măturător, apoi zilier agricol și stenodactilograf până în 1960, când a fost încadrat ca traducător autorizat (engleză, franceză, spaniolă, italiană); începând cu 1 februarie 1965, a fost bibliotecar la Institutul Agronomic din Cluj, de unde se și pensionează, la 31 decembrie 1979.
      Din 1990, a fost numit din nou profesor și duhovnic la Institutul Teologic Universitar Greco-Catolic din Cluj-Napoca.
      A trecut la cele veșnice la 25 februarie 1998.

Din publicațiile sale sunt de semnalat:

      - Cartea Psalmilor, traducere din ebraică, Editura „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1993, 189 pag.;
      - Cele trei conversiuni și cele trei căi, prelucrare din franceză după Réginald Garrigou-Lagrange, Editura „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1995, 120 pag.;
      - Comentarea tuturor Psalmilor, în manuscris dactilografiat; lucrare amplă, 1500 pag., analizând, din punct de vedere teologic și al vieții spirituale, comorile cuprinse în fiecare psalm

123.R. KOTHEN, Religio et. Éducation, Castermann, Tournai, 1946, pp. 12, 14. [text]
124.E ceea ce face R. Kothen în opera citată. [text]
125.Ibidem, p. 31. [text]
126.Ibidem, p. 51. [text]
127.Cicero derivă Religia de la religo-are - a lega împreună. Ea înmănunchează și leagă împreună elementele disparate și multiplele preocupări ale omului. [text]
128.Inferno, III, v. 62-63. [text]
129.O astfel de revelație asupra adevăratei situații a armatei germane și a capacității ei reale de luptă a fost pentru mareșalul F. Foch, contra-atacul fulgerător din flanc al armatei generalului Ch. Mangin, prin care s-a oprit marea ofensivă germană din anul 1918, ce reușise, într-un prim moment, să spargă frontul la Chemin des Dames pe o lărgime de 40 de km! Foch a intuit că armata germană avea atunci două componente: elita sa, trupele de șoc specializate exclusiv pentru ofensivă și practic irezistibile și restul armatei (90%), trupe de umplutură. Tactica era de a păstra tot timpul inițiativa franceză prin atacuri continue, pentru a nu da prilej trupelor de elită germane să mai intervină și să reia ofensiva, atacând ele întâi. [text]
130.Giovanni Papini. Un om sfârșit, trad. Șt. Aug. Doinaș, EPLU, Buc. 1969 pag. 167. Vezi și trad. lui Al. Marcu, Socec Buc. 1942, p. 169. [text]
131.Schuld und Sühne (Vină și ispășire). p. 27. [text]
132.Bollettino Salesiano, anno 1921, p. 36. [text]
133.Citat de A. Amadei, Don Bosco e il suo Apostolato, vol. II, pag. 184. [text]
134.Freud se mai și apără sofistic (în „Ma vie et la Psychanalyse” p. 58, citat de R. Dalbiez - La Méthode psychanalytique et la Doctrine freudienne, Paris, Desclée, 1936, vol. II, p. 260-263) adăugând că el nu voia să exprime o judecată de valoare prin expresia de „pervers polimorf” atribuită copilului. Dar chiar făcând abstracție de la chestia de moralitate implicată - așa cum o remarcă Dalbiez - chiar și numai sub aspect strict științific, această expresie sau nu înseamnă nimic, sau include o judecată de valoare biologică, și această judecată este absolut falsă. După Freud, tendințele copilului ar fi perverse pentru simplul pretext că nu au același stadiu de diferențiere ca la adult! Or, adevărul este exact contrariul: copilul ar fi un „pervers” din punct de vedere biologic, dacă ar prezenta aspectele specifice ale unui adult, iar nu cele normale și specifice copilăriei! [text]
135.Dora, p. 43-44, citat de Roland Dalbiez în op. cit. vol. II, pag. 262. [text]
136.Definindu-1 pe copil drept un pervers polimorf, Freud face o funestă și întreită confuzie:
1. E1 confundă terenul de cultură cu agenții patogeni (viruși, microbi) și receptivitatea, cu boala gata instalată. Copilul nu e un pervers polimorf, ci un pervertibil polimorf, așa cum orice adult, fie cât de sănătos, poate contracta diferite boli. Dar asta nu înseamnă că esența sănătății ar fi aceea de a fi o boală multiplă!
2. Freud confundă integrarea unei funcțiuni aflată în faza de dezvoltare cu dezintegrarea ei patologică. Dar și Freud trebuie să recunoască că există o deosebire esențială între mersul șovăitor al pruncului ce învață să meargă și cel al unui bețiv sau al unui lovit de paralizie progresivă.
3. El confundă nediferențierea unei tendințe, încă în fașă și neconturate pe deplin, cu diferențierea și paradiferențierea anormală a ei. Specialiștii o înțeleg foarte bine. [text]
137.Teologii le numesc infuze (sau infuzate sau turnate) de la infundo - a turna, a vărsa, pentru a sublinia deosebirea dintre ele și virtuțile dobândite. Pe când virtuțile morale (prudența, dreptatea, tăria și cumpătul), la un păgân, nu se găsesc decât în măsura în care au fost câștigate prin propriul efort și exercițiu, la cel botezat, ele sunt vărsate direct de Dumnezeu în chip gratuit și suprafiresc, odată cu harul, și sunt ca un fel de instincte și posibilități divine în noi, proporționate atât vieții divine a cărei expresii vor fi, cât și scopului supranaturalului spre care au fost rânduite. Faptul că ele sunt infuze, adică vărsate în suflet, nu înseamnă deloc că ele nu ar avea nevoie de a fi deprinse practic, spre a fi valorificate: ele sunt inițial simple posibilități sau latente operative, iar nu exercițiul însuși al virtuții. S-ar putea spune, de aceea, că virtuțile infuze din ordinea supranaturală, par a fi echivalentul a ceea ce sunt talentele firești pentru muzică, matematică, filozofie, inginerie, etc., în ordinea naturală. Un Mozart, de exemplu, avea un dar precoce pentru muzică, Bossuet, pentru oratorie, Edison, pentru electrotehnică, Pascal, pentru matematică și filosofie etc. Și cu toate acestea, dacă ei nu și-ar fi valorificat darul naturii, talentul le-ar fi rămas desigur nefolositor și s-ar fi atrofiat. La fel e, în ordinea supranaturală, cu virtuțile infuze: ele sunt simple posibilități ce au neapărată nevoie de a fi deprinse, spre a putea fi însușite pe deplin. Să nu se uite totuși că ele sunt posibilități active și reale, ce se primesc exclusiv prin botez și odată cu el. Că majoritatea absolută a creștinilor 1e lasă total nefolosite e trist, infinit de trist, dar aceasta nu micșorează întru nimic darul botezului. Așa cum un surd nu poate ajunge un virtuos al violinei, deși ar face eforturi însutite față de Enescu (tocmai fiindcă îi lipsește talentul de bază apt și susceptibil de a fi pus în valoare prin exercițiu), tot astfel toate eforturile virtuoase ale celui ce nu e în statul harului sfinților nu izbutesc nimic în ordinea supranaturală, fiind o lume de armonii închisă celui fără har, așa cum este cea a culorilor și a cântecului pentru cei orbi sau surzi din naștere. Și totuși creștinii de azi, cât sunt ei de departe de a ști prețul sau măcar bănui valoarea divină și șansele pe care botezul le oferă! [text]
138.Pentru a reveni la comparația din nota precedentă, a virtuților infuze cu talentele artistice, să o completăm. Un pianist poate avea o tehnică desăvârșită și să execute impecabil cele mai grele sonate beethoveniene, fără ca totuși să-1 redea pe adevăratul Beethoven. Dacă o inspirație neașteptată ar surveni în clipa execuției, făcându-1 să guste printr-o intuiție superioară tăinuitele armonii, nepătrunse de cei de rând, ale geniului beethovenian în plenitudinea desfășurării și profunzimii sale, înțelegerea și execuția însăși a bucății ar fi cu totul alta. Tehnica e aceeași, dar ce deosebire! Folosită de o inspirație superioară, în ea freamătă acum geniul! Or, așa cum virtuozitatea tehnică a pianistului e transfigurată de inspirația superioară, așa se folosesc Darurile Spiritului Sfânt de virtuțile și calitățile noastre operative pe care, oricât ar fi ele de esențial supranaturale, noi le avem tot într-un fel omenesc și infim), pentru a le ridica la un nivel și la o perfecțiune divină. Sub suflul lor, actele de virtute primesc o promptitudine spontană, o înțelepciune irezistibilă, o suavitate și vigoare divină. Astfel transfigurate, în ele freamătă divina perfecțiune a Spiritului Sfânt însuși. [text]
139.Habitual e termenul teologic adecvat și vine de la ,,habitus”: ceva ce se are în mod permanent și pe deplin însușit. E o obișnuință statornică (în opoziție cu actual, în sensul de act trecător, nepermanent)[text]
140.Realitățile supranaturale sunt atât de pline de înțeles, încât se pot folosi nenumărate asemănări, pentru a exprima ceva dintr-un conținut unic, dar de o plenitudine infinită. Fiecare asemănare expune unul din aspecte, deși, chiar toate asemănările simultan luate, tot nu pot exprima întreaga realitate. Deși o mie de oglinzi prind mai multe raze solare decât una singură, chiar împreună, ele sunt departe de a egala splendoarea și căldura soarelui. De altfel comparațiile totdeauna șchioapătă: ele nu domină realitatea, ci sunt dominate de aceasta. Tocmai de aceea se și întâmplă că imaginile trebuie forțate, spre a nu trăda gândirea pe care ar vrea s-o ilustreze.[text]
141.Perfection chrétienne et Contemplation, Desclée, Paris, 7-me édit., vo1. II, p. 523.[text]
142.E. Mura, Le corps Mystique, Blot, Paris 1934, cfr. vol. II, pag. 256.[text]
143.„The modern world is full of the old Christian virtues gone mad”, Gilbert K. Chesterton, Orthodoxy, ed. Sheed & Ward, 1939, p. 39, London.[text]
144.Care este marele resort al religiei și formidabila putere a instinctului adorativ o vom arăta într-un capitol viitor. Abia atunci se va pricepe pe deplin covârșitoarea lui importanță în educație.[text]
145.Dean Farrar, St. Winifred sau Școala și lumea ei, Biblioteca Energia, București 1937, vezi pag. 167.[text]
146.Alla Memoria del loro Padre e Maestro, Don Giovanni Bosco, 24 iunie 1893, Torino, pag. 19 (Este omagiul foștilor săi elevi)[text]
147.Rivista di discipline carcerarie, Anno XVIII, 1888, pp. 87-88 (La Amadei, op. cit. vol. II, p. 175).[text]
148.L’Azione, Sarno (Salerno) Anno VIII, no. 10.[text]
149.Bolletino Salesiano, Anno 1920, p. 177.[text]
150.Vezi G. B. Lemoyne, Vita di S. Giovanni Bosco, a 50-a mie, vo1. II, pag. 213.[text]
151.A. Auffray, op. cit., cap. XIII, pp. 316-317.[text]
152.G. B. Lemoyne, op. cit., vol. II, p. 306. Profesorul de Teologie C. A. Damen, pentru a ne explica ce înseamnă imposibilitatea morală, adică un lucru posibil în mod fizic, dar moralmente imposibil, ne-a dat următorul exemplu: Dacă orei noastre de curs, pe care-1 ținem zilnic de la 8 la 9 dimineața, i-am schimba orarul pentru a-1 ține de la orele unu la orele două după miezul nopții, audierea la o atare oră, strict vorbind și sub aspect doar fizic, ar fi posibilă, deși, practic și moralmente, ea ar fi imposibilă: „moraliter tamen esset impossibile”. [text]
153.G. B. Lemoyne, ibidem, p. 314.[text]
154.Vezi G. B. Lemoyne, op. cit., vol. II pp. 320-321, unde e reprodusă în fotocopie.[text]
155.Camerata e unitatea administrativă obișnuită în internatele și seminariile italiene, cuprinzând 10-50 de inși, al cărei criteriu este de obicei dormitorul comun (sau coridorul, când fiecare băiat își are propria cameră). E mai mult sau mai puțin(in echivalentă cu ceea ce este, în institutele noastre, dormitorul.[text]
156.Citat de Lemoyne, op. cit., vol. II, p. 337 [text]
157.Gadeil A., La structure de l'âme et l'expérience mystique, Edit. J. Gabalda, Paris, 1927, vol. I, pag. 12 [text]
158.Ovidiu, metamorfoze, lib. VIl, v. 20-21.[text]
159.Romani, VII, 19-25.[text]
160.Apocalips, XIV, 1-14.[text]
161.Apocalips, XIV, 13.[text]
162.Întregul viitor este uneori jucat pe cartea unei singure patimi neînfrânte la timp. Lucrul e mai vizibil la femei, tocmai din cauza predominanței sentimentului și sensibilității (îi și deci a organicului în structurarea personalității lor, care toate implică un procentaj remarcabil de inconștient în organizarea lor intimă și chiar dacă se oglindesc pentru o clipă în conștiință, ele trec cu timpul în chip firesc, în domeniul subconștientului, de care le leagă de altfel afinități atât de adânci. (La bărbați, în mod obișnuit, rațiunea și logica rece sunt mai puțin copleșite de sentiment). Câte femei, cu sau fără mari decepții, nu-și angajează greșit întregul lor destin, purtate de volubilitate, nechibzuință, vanitate, ambiții deșarte sau vreo altă pasiune, devenită imperceptibilă pentru ele; și ceea ce lor li se părea la început un mic triumf, când își va arăta adevărata față, nu va mai fi decât un nesecat izvor al renunțărilor celor mai amare. Ele au ajuns jucăria inconștientă a lor. Aceasta nu o văd, iar când o vor vedea va fi prea târziu. [text]
163.„Dar prigonitorul Saul s-a întors, deși nu s-a rugat”, va spune cineva. E adevărat, dar nici nu mai era nevoie, din clipa în care se rugase pentru el chiar primul martir al Bisericii, Sfântul Ștefan. Însă nu orice prigonitor al Bisericii și orice ticălos are la îndemână rugăciunea și jertfa unui atare martir, ca să-i obțină harul convertirii miraculoase. E un sentiment comun Sfinților Părinți că, dacă Ștefan nu s-ar fi rugat, Saul nu s-ar fi întors (vezi de ex. Sf. Augustin, Sermo 306, Patrologia Latina Migne, tom XXXVIII, 1434; S. Cyril de Alexandria, Patr. Graeca Migne, LXXIV, 766; S. Ioan Crisostom, Pat. Gr., LX, 159 și LXI, 139 etc.). E ceea ce spune și imnul Bisericii latine:
Haec namque dixit Domus                  Lui Saul în drumul spre Damasc
Paulo pergenti Damasco                         Domnul astfel i-a grăit
Ego, inquit, te perderem,                              Eu te-aș răpune negreșit
Nisi orasset Stephanus.                       Ștefan de nu s-ar fi rugat.
Vezi Mersch, E.,S.I., Le corps Mystique du Christ, Desclée, Bruxelles, 1936, vol.1, pag. 80, nota 3.[text]
164.Lemoyne, op. cit., vol. 11, p. 360.[text]
165.Îndrumare la Viata Evlavioasă, de Sfântul Francisc de Sales, Presa Bună, Iași, 1930, p. 341.[text]
166.Isaia, XXIX, 13.[text]
167.Ioan, VII, 38-39.[text]
168.Fapte, I, 22.[text]
169.Apostolatul adevărat este, în fond, acțiunea principală a Spiritului Sfânt. Scrierile și predicile marilor sfinți sunt atât de eficace nu fiindcă ar fi măiestrit ticluite din punct de vedere retoric, ci în primul rând pentru că sunt lucruri contemplate și gustate în mod interior prin opera Spiritului Sfânt, și astfel este Spiritul Sfânt cel ce grăiește prin ei. Iată de ce, în Creștinism, un suflet nici nu poate fi apostol decât exclusiv în măsura în care este contemplativ. Aceasta e doctrina Sfântului Toma, apostolatul fiind prin esența lui contemplativ, și numai prin supraprisosință mai este el și activ.[text]
170.La consacrările de episcopi misionari, Roma și astăzi obișnuiește să-i numească titulari ai unuia dintre orașele de veche reședință episcopească, dar care acum nu mai sunt de fapt sedii episcopale, fiind ocupate de musulmani sau alți necredincioși. Așa era și cu Magida.[text]
171.Citat de A. Amadei, op. cit., vo1. II, p. 325.[text]
172.Ioan, XVI, 22.[text]
173.Vezi Epistola Sfântului Iacob, capitolele I și II.[text]
174.Vezi cap. X, subcapitol 13.[text]
175.Subcapitol 7, din acest capitol.[text]
176.Iidem.[text]
177.Auffray, op. cit., cap. XIII p. 333 [text]
178.Principiile de bază ale pedagogiei saleziene sunt expuse în: a) Regulamentul redactat în 1854, dar publicat abia în 1877; b) in Epistola din 1884 din Roma, din care am citat câteva extrase mai sus; și într-un mic c) Tratat asupra sistemului preventiv, o succintă expunere a pedagogiei Sfântului (și se poate consulta la sfârșitul volumului n al vieții Sfântului scrisă de G. B. Lemoyne, pp. 705-714). Acestea formează ceea ce am putea numi TRILOGIA PEDAGOGICĂ a lui Don Bosco. E adevărat însă și că înțelesul acestora e completat de conferințele, scrisorile, sfaturile și mai ales exemplele sale. De altfel, pentru doctrină, esențialul nu este să cuprindă multe pagini, ci, cum spune E. Ceria (op. cit., p. 157), să constituie baza și fondul unei întregi activități.[text]
179.Vezi Teresio BOSCO, „DON BOSCO, una biografia nuova edizione per ragazzi” , Editrice ELLE DICI, 10096, Leuman, Torino, 208 pp, la pagina 198.[text]
180.Vezi textul la Amadei, op. cit., vol. II, pp. 252-253. Acest bilet relevă nu numai sufletul de apostol al lui Magone, ci și o adâncă practicitate și o fină psihologie, uimitoare pentru un' băiat de vârsta lui.[text]
181.E unul din aspectele pe care le vom evidenția în cap. XXIV.[text]

182. Vezi la E. Ceria, op. cit. p. 240.[text]
183. Luca, XXIII, 28-31.[text]
184. Matei XXV, 34, 41.[text]
185.„Por esta (la virtud de la esperanza)... se agrada tanto el Amado del alma, que es verdad decir que tanto alcanza de el, quanto ella de el espera”, adică: Prin această virtute a nădejdii, lui Dumnezeu atât de drag îi este sufletul, încât e adevărat a spune că sufletul atâta obține de la Dumnezeu, cât el nădăjduiește. S. Juan de la Cruz, Obras, edicion y notas del P. Silverio de Santa Teresa, Burgos, Tipografia de „El Monte Carmelo”, 1931, pp. 411-412, (Noche Oscura, cap. 21, subcapitol 8).[text]
186. Aici și-ar putea pune unii întrebarea: dacă Dumnezeu se găsește totuși prezent și în sufletul păcătosului, ce aduce noul har?
      E adevărat că Dumnezeu, prin puterea Sa prin esența și prezența sa, este prezent și în sufletele păcătoșilor (Acestea sunt subtilități teologice pe care nu e cazul să le expunem aici, într-o simplă notă din josul paginii), dar numai prin harul sfinților El ne împărtășește însăși natura și viața Sa divină. Prin har El ni se comunică și se află în noi ca o prezență iubită și iubitoare; prin har El se comunică ființelor inteligente și libere, nu numai prin atributele Sale de Creator, ci și ca un Părinte ce-și împărtășește natura și viața Sa divină fiilor, în măsura în care o pot ei primi.[text]
187. Din proprie experiență am putea adăuga cum, cu prilejul unor exerciții spirituale ținute într-un institut de educație ani în urmă, mare a fost surpriza noastră, teribila surpriză, când aproape toate Mărturisirile ascultate erau Mărturisiri generale făcute pentru a repara ani întregi de cuminecări sacrilege. În decursul predicilor se insistase, în mod cu totul deosebit, asupra sincerității Mărturisirii, Dar niciodată n-am fi putut crede că sacrilegiile sunt atât de răspândite în mijlocul sărmanului nostru tineret. La femei, e cam tot așa. Bărbații în schimb, în mod normal cel puțin, din clipa în care s-au hotărât să se mărturisească, în general, sunt sinceri.[text]
188. G. B. Lemoyne, Vita di S. Giovanni Bosco, SET, Torino, vol. II, p. 244.[text]
189. Henri Gheon, The Secret of the Curé d’Ars, Seed&Ward, London 1932, p. 63 „After all, is it not common knowledge that for saints sin has a smell?” (La urma urmelor, nu e un lucru știut de toți că, pentru sfinți, păcatul are miros?) Am cunoscut și personal un astfel de suflet ales, de altfel mult chinuit, ca toți sfinții, ce simțea oroare pentru cei necurați. Acestui suflet îi credeam cu atât mai mult, cu cât ne-a revelat lucruri viitoare, ce s-au adeverit întocmai. (Fiind pe alte meleaguri, acum nu mai avem știri despre el). [text]
190. Auffray, op. cit., p. 347. [text]
191. Marcu, XIV, 38[text]
192. Matei, XVIII, 3-9[text]
193. Sf. Alfonso Maria de Liguori, Pregătire la moarte, Blaj, meditația 31, punctul 3.[text]
194. Matei XIX, 11.[text]
195. Nu e o chestiune de simplă opinie teologică, cum mulți o cred, ci e adevăr de credință definit fiind de Conciliul Tridentin, Sesiunea XXIV, canon 10. Vezi Denzinger, Enchiridon Symbolorum, nr. 980.[text]
196. Sfântul Augustin, Confesiuni, cartea VIII, subcapitol 7. Aspectul medical și igienic ai problemei e temeinic tratat de Dr. P. Babina, Iubire și Instinct (trad. de Dr. Aurel Lelutiu). Blaj, Tip. Seminarului, 1944.[text]
197. Pentru cei ce-și păstrează nevinovăția Botezului, curăția are un nume special: e fecioria sau virginitatea. La cei ce sunt deciși totuși să se căsătorească, ea este un simplu fapt material, căci ei au numai starea fecioriei, dar nu și virtutea.[text]
198. Matei, XVII, 21.[text]
199. Auffray, op. cit, p. 351.[text]
200. Cei ce ar intra în mănăstire sau în preoție fiindcă nu au altceva mai bun de făcut și s-ar consacra lui Dumnezeu, din cauza unei disperări crunte și atât, nu ar fi decât niște profanatori și intruși. Nu vrem să spunem prin aceasta că cineva nu ar putea primi chemarea și în urma unei deziluzii sau drame personale (viețile atâtor Sfinți ne-ar contrazice), dar se pune problema sensului și funcțiunii ce-i revine acesteia în determinarea chemării. O decepție, oricât de amară, nu poate fi niciodată motivul ultim și determinant al chemării, ci unul pur ocazional, în sensul că deschide ochii, pentru a vedea nu atât caducitatea și nimicnicia în sine a lumii, ci mai curând contrastul dintre ea și Dumnezeu, contrastul dintre deșertăciunea ce o poate ea oferi cu toate ale ei, alături de infinitul plenitudinii oferite de Dumnezeu. De aceea, cine s-ar consacra lui Dumnezeu din alte motive decât fiindcă a fost vrăjit cu totul de dragostea Lui nici să nu se mai consacre. Dacă sunt adevăruri ce nu le vedem limpede decât cu ochi care au plâns, sunt alegeri ce nu pot fi luate decât cu o inimă și un suflet pe care dragostea le-a cucerit. Căci durerea, oricât de sfâșietoare ar fi, nu poate servi drept înlocuitor al iubirii divine. Ce este mai prețios în lume - iubirea Lui - cu nimic nu o poți substitui fără a deveni un profanator. Sufletele doar teoretic consfințite, dar care nu-L iubesc pe Dumnezeu mai presus de toate și cu o iubire mai profundă decât orice dragoste omenească, nu sunt decât simpli impostori. Mai bine ar fi rămas în lume, căci ei pășesc pe urmele sacrilege ale lui Iuda.[text]
201. Vezi S. Juan de la Cruz, OBRAS, Burgos, 1931, pp. 159, 580, 778.[text]
202. Luca XVIII, 28.[text]
203. Matei XIX, 27.[text]
204. Luca XVIII, 28-30.[text]
205. Matei XIX, 10[text]
206. Matei XIX, 11.[text]
207. Chiar la păgâni, virginitatea își avea rostul ei sacru oficial. Focul sfânt era păzit la Atena de fecioare; la Roma, tot așa, de Vestale; tot fecioare erau și Druidele, preotesele Celților etc.![text]
208. Pare a fi și gândul lui Sören Kierkegaard, ce scria în Jurnalul său: „De fiecare dată când Istoria lumii face un pas important înainte, spre a reuși să treacă un impas dificil, iată că înaintează o formație de cai de întărire, sunt oameni celibatari și singuratici, ce nu trăiesc decât pentru o idee (Citat de H. De Lubac, Le Drame de l’Humanisme athée, pg. 97, nota 5).[text]
209. Luca, VII, 47.[text]
210. Iată o confirmare neașteptată a acestui adevăr, tocmai din partea psihanalizei. Psihanalistul Kretschmer, savant independent, spune că indivizii cu un temperament supra-dinamic sunt cei ce ajung la o adevărată supranutrire a personalității morale, ce face din acești indivizi oameni de o înaltă valoare socială, profund altruiști și de o decență ireproșabilă. (Kretschmer, Manuel théorique et pratique de psychologie médicale, trad. Jankelevilschi, pp 358-359).[text]
211. A se vedea o admirabilă punere la punct a acestei noțiuni în Jaques MARITAIN, Les Degrés du Savoir, Desclée, Paris, 1934, (6-me mille),pp. 559-560, note 1.
Comparativ cu toată sfera umanului,iubirea divină este esențial altceva, iubirea mistică este structural deosebită de cea profană, și tocmai de aceea ea nu poate fi socotită nicicând drept o sublimare chiar și a celei mai idealiste iubiri omenești. Nu e cazul de a repeta aici ceea ce Maritain a expus atât de amplu și de precis. A se vedea  tot studiul:,,Expérience mystique et Philosophie” ,op. Cit., pp.448-543.[text]
212. Angelo AMADEI, Don Bosco e il suo Apostolato, vol. II, p. 309. Vezi alte amănunte ibidem, pp. 306-313.[text]
213. Matei XXVI, 33-35.[text]
214. Ioan, XXI, 17[text]
215. 2Cor. XII. 9.[text]
216.Jean Carrère, Triumful Papalității, trad. Soc. Sfântul Ioan Gură de Aur, Oradea, 1929, pp. 142-143 [text]
217.J. Carrère, op. cit, p. 146, 147.[text]
218.Subcapitol 13 (Coboară în câmp și primarul). Vezi și cap. IX, subcapitol 4. (Dar Cavour nu se lasă).[text]
219.Cap. IX, subcapitol 3 (Intervine regele) ; Cap. X subcapitol 7 (Înțelegere la Autorități) ; subcapitol 11 (Se sesizează Parlamentul) și subcapitol 13 (La cazanele lui 1848).[text]
220.Cap. X Lui Don Bosco nici să trăiască, nici să moară [text]
221.Cap. XI subcapitol 2 [text]
222.Cap. XI subcapitol 3. începând cu capitolul XII, dar mai ales XIII și XIV, elementul „contemporan” e atât de prisositor, încât nu e nevoie să mai cităm numai subcapitole izolate.[text]
223.Capitolul XIII.[text]
224.Capitolul XIV, toate din primul volum.[text]
225.Op. cit., p. 292 și 293.[text]
226.Puterea blestemului cine o ignoră? Cert rămâne faptul că Italia a pierdut tot ținutul, Abația Altacomba găsindu-se acum încorporată Franței. Legea s-a votat; dar și blestemul și-a avut efectul.[text]
227.Publicată în Editura Paravia, Torino 1855, p. 518.[text]
228.Victor Emmanuel mai încercă o dată să-l întâlnească pe Don Bosco și trimise un ofițer ca să-l prevină, dar Don Bosco era plecat din Torino. După mutarea capitalei la Florența, i se comunică Suveranului despre prezența Sfântului acolo abia după ce acesta plecase. Constatând veracitatea prevestirilor, stima lui pentru dânsul crescu tot mai mult. Doisprezece ani mai târziu, fiind în vizită la Arhiepiscopul de Genova, Mgr. Charvaz (fostul său preceptor între 1825-1834), intrând în sala de primire se întoarse spre dânsul și-i zise: Monseniore, știți? Don Bosco e cu adevărat un Sfânt![text]
229.Vita di S. Giovanni Bosco, ed. cit, vol. I, p. 503.[text]
230.Leo XIII a fixat incisiv și definitiv raportul juridic dintre Biserică și Stat în enciclicele sale, în special în celebra „IMMORTALE DEI”, în care definește cu o precizie lapidară raporturile reciproce dintre Puterea spirituală și cea civilă, ambele suverane în propria sferă: „Utraque potestas est, în genere suo, maxima”.[text]
231.Deși combatem sofismul, aceasta nu implică vreo contrazicere nici în istoria noastră: secularizarea averilor mănăstirești slavo-fanariote, făcută de Kogălniceanu, era justificată din clipa în care,  așa-zisele mănăstiri nu mai aveau nimic sacru, ci erau de fapt simple agenții de exploatare până la sânge a țării din partea unor impostori și îmbuibați venetici, străini și de neam și de Dumnezeu, mai ales de Dumnezeu![text]
232.Pe linia aceleiași logici și cu aceeași deplinătate de competență, Statul ar putea expropria Luna și Soarele, căci tot atât de puțin îi revine lui meritul de a le fi constituit ca entități astrale, cum îi revine cel de a constitui drept entități juridice corpurile morale ale Bisericii, care și ele aparțin unei alte sfere, celei spirituale. Faptul că el e mai tare în cele vremelnice și că uzează de forța pe care o are la discreția sa (armată, poliție etc. ), spre a uzurpa drepturile sacre și imprescriptibile ale Bisericii, e un simplu abuz, pe care nici un jurist obiectiv nu-l poate socoti drept titlul valabil ce, să-i fundamenteze din punct de vedere juridic, o posesiune. Juriștii care contestă Bisericii, întemeiate de Hristos, suveranitatea în cele spirituale dau dovadă de o ignoranță inadmisibilă. Nu de avizul și autorizația lor avea nevoie Hristos, ,,Domnul domnilor și Împăratul împăraților”, pentru a-și constitui Biserica drept o societate juridică perfectă. Faptul că sunt specialiști în Dreptul Civil sau Penal nu-i scutește a cunoaște temeliile și principiile de bază ale Dreptului Canonic, care reglementează și definesc raporturile juridice din sânul celeilalte societăți perfecte și suverane în sfera spirituală care este Biserica. De aceea, principiile juridice legitime în sfera vremelniciei nu pot depăși sfera temporalului și să încalce drepturile Bisericii decât prin abuz, aceasta aparținând unui alt domeniu: cel spiritual. Juriștii care ar face-o dau dovadă de incompetență și ne amintesc întâmplarea unor coriști din Spania, imediat după primul război mondial. De ziua nașterii regelui, celebrantul fiind regalist, fără să-și fi prevenit corul, adăugă o rugăciune pentru rege, pe care o introduse cu invocarea:
          - Oremus pro rege nostro Alfonso! (Să ne rugăm pentru regele nostru Alfonso).
          - Qui fecit caelum et terram! (Cel ce a făcut cerul și pământul) răspunseră cu avânt coriștii, luați pe neașteptate și care nici nu se pricepeau mai mult la latină decât se pricep anumiți juriști la orice în afară de specialitatea lor strictă... Noi nu afirmăm că Statul nu ar avea nici un cuvânt de spus pentru recunoașterea efectelor civile ale anumitor acte ale persoanelor morale sacre, dar acestea trebuie să fie definite prin reciprocă consultare și înțelegere (e ceea ce se face în Concordate), tratând la paritate de condiții problemele de interes mutual, iar nu prin măsuri abuzive și unilaterale ale Statului. Cine dorește lămuriri mai ample, să consulte, de exemplu, J. Maritain, Primauté du Spirituel, Plon, Paris, 1927. [text]
233.Vezi de ex. Lemoyne, op. cit, vol. I, pp. 504-505.[text]
234.E o mică rugăciune indulgențiată, bine cunoscută în Italia. Iată textul complet: „Lodato sempre sia, il nome di Gesù e di Maria, e sempre sia lodato, il nome di Gesù, Verbo Incarnato” (Lăudat să fie numele lui Isus și al Mariei. Și pururi fie lăudat numele lui Isus, Cuvântul Întrupat). Textul italian al acestei invocări, Don Bosco îl avea scris cu litere mari, deasupra ușii sale.[text]
235.Bolland Jean, iezuit de o vastă erudiție din Anvers (Belgia), (n. la Tirlemont în 1596 și mort în 1665), a început o prețioasă și amplă colecție a vieților Sfinților, sub denumirea de ACTA SANCTORUM, Colecția fu continuată și dusă la bun sfârșit de confrații săi, ce au primit numele colectiv de BOLLANDISTI. Opera lor e de o valoare documentară și critică atât de înaltă, încât soliditatea ei înfruntă veacurile „leur solidité dé fie les siècles”, cum se exprimă un cunoscut teolog francez, Gaston Rabeau. A se vedea articolul său în „Apologétique”, publicat sub direcția lui Brillant-Nédoncelle, Bloud&Gay, Paris 1937, p. 657.[text]
236.Lemoyne, op. cit, vol. I, pp. 574-575.[text]
237.A. Amadei, op. cit, vol. I, p. 473.[text]
238.Ioan, XVIII, 8.[text]
239.De fapt, în 1860, bunul său frate Iosif încă mai trăia (el va muri în 12 dec, 1862), dar nu numai că Don Bosco nu i-a dat fonduri, ci dimpotrivă, acesta este cel ce renunță la partea sa de moștenire, pentru a-l ajuta să-și poată termina studiile seminariale. Ca întotdeauna, adversarii Bisericii nu numai că trec sub tăcere adevărul, ci-l denaturează total. Nu-i îndemnase oare acel cinic scriitor francez: „Calomniez, calomniez; il en restera toujours quelque chose?” (Calomniați, calomniați; totdeauna va mai rămâne ceva).[text]
240.Domenico Goffi se înșală, căci, așa cum am arătat în nota precedentă, fratele Giuseppe, în 1860, mai trăia încă, dar el era cel care-l ajuta pe Don Bosco și nu invers.[text]
241.Luca, XII, 11; XXI, 14-15.[text]
242.„Quando abbiano i vostri meriti!” Lemoyne, op. cit. vol. I., p. 580.[text]
243.E. Ceria, op. cit., p. l71.[text]
244.Evrei, X, 31: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu”. [text]
245.Vezi cap. următor, subcapitol 14.[text]
246.Matei, V, 3.[text]
247.Vezi cap. XVIII, subcapitol 2. Biserica este, din punct de vedere juridic, o Societate perfectă, fiindcă ea are atât un SCOP suprem într-o sferă dată (cea spirituală) și neaservibil prin însăși natura sa nici unei alte puteri, cât și MIJLOACELE necesare pentru atingerea și realizarea lui practică. De aceea, în mod necesar, în ordinea sa proprie, în cea spirituală, ea este și rămâne suverană. Dat fiind însă că, pe pământ, suveranitatea e identică cu neatârnarea și că pe aceasta nimic nu o poate asigura decât exclusiv posesiunea efectivă a unui teritoriu de sine stătător, în mod necesar Biserica trebuie să-și revendice acest teritoriu, singura garanție reală a unei INDEPENDENŢE REALE.[text]
248.Matei XXVIII, 19; Ioan X, 16.[text]
249.Ca o reminiscență din acele vremi păgâne, și în românește se spune: „Parcă 1-a prins pe Dumnezeu de picior”, pentru a exprima o bucurie copleșitoare și neașteptată, cum era aceea pe care o avea un osândit la moarte ce se refugia în templul lui Zeus și reușea să prindă de picior statuia zeului, fapt ce echivala cu grațierea sa.[text]
250.Matei XXVIII, 18.[text]
251.J. Carrère, Triumful Papalității, Oradea 1929, p. 240[text]
252.G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 133.[text]
253.E. Ceria, op. cit., p. 215.[text]
254.Nenorocitul se întoarse mai târziu, pocăindu-se, și-și petrecu ultimii ani în plâns și rugăciune la Valsalice, lângă mormântul Sfântului.[text]
255.A. Amadei, Don Bosco e il suo Apostolato etc. ed. cit, vol. II, pag. 74.[text]
256.Ibidem, p. 74.[text]
257.Textul integral al Legii e tradus în românește ca adaus la lucrarea lui J. Carrère, Triumful Papalității, Oradea, 1929, pp. 267-271. Vezi și observațiile și discuțiile asupra ei, ibidem pp. 186-231.[text]
258.J. Carrère, op. cit, p. 192.[text]
259.J. Carrère, ibidem, p. 193.[text]
260.Ioan IV, 37.[text]
261.Pentru foarte mulți, termenul „dogmatic” sună rău și își închipuie că DOGMĂ ar fi cine știe ce monstruoasă născocire bisericească apriorică. Dogma nu este altceva decât un adevăr de credință cuprins în Izvoarele Revelației și pe care Biserica îl recunoaște oficial, adică îl definește ca atare. Astfel, divinitatea lui Isus Hristos, deși era încă din primii ani de creștinism baza însăși și un adevăr cardinal, în care toți credeau cu tărie, numai în urma negării lui Arie s-a simțit necesitatea de a-l defini. Acest lucru s-a făcut în primul Conciliu Ecumenic din Nicea, la 325 și de atunci este Dogmă, adică un adevăr de credință ce trebuie ținut fără șovăire de către toți credincioșii. La fel, maternitatea divină a Preacuratei (că ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu) a fost definită ca atare la Efes în 431 ș.a.m.d. Și când te gândești că ignoranța unora e atât de completă, încât îi dau cuvântului dogmă sau dogmatic un sens peiorativ![text]
262.Luca cap. X, 16; Luca XXII, 31-32.[text]
263.În Revue des Jeunes, Mars, 1927.[text]
264.În „Apologétique”, sub direcția Brillant-Nédocelle, Editura Bloud&Gay, Paris 1937, p. 1290.[text]
265.Cum e cazul lui Galileo Galilei, despre care vom da câteva precizări în Apendicele acestui capitol, precizări necesare și prin faptul că Don Bosco însuși a avut discuții apologetice pe această temă, așa cum vom menționa mai târziu.[text]
266.Vezi cap. VIII, subcapitol 12 (Excursiile și metodica lui Don Bosco).[text]
267.În Biserica Latină se folosesc la Sfintele Slujbe numai lumânări binecuvântate, Binecuvântarea se face o dată pe an, la 2 februarie, (Purificatio Beate Mariae Virginis, la noi Întâmpinarea Domnului), cu un rit și o procesiune aparte. La Roma, cu acest prilej, se oferă Sfântului Părinte lumânări pentru cult, cu un fast deosebit.[text]
268.Conclavul e întrunirea sinodului cardinalilor în vederea alegerii noului Papă.[text]
269.Spre deosebire de înțelesul odios pe care cenzura îl are în politică (în cazul regimurilor dictatoriale, fiind un mijloc abuziv de opresiune), în dreptul canonic termenul desemnează anumite pedepse ce se aplică delicvenților împietriți în păcate și prin care ei sunt lipsiți de unele bunuri spirituale. Este deci o pedeapsă privativă, cum ar fi interdicția și suspendarea de la funcțiunile sacre, de a primi Sfintele Taine sau chiar din comunitatea credincioșilor prin excomunicare. Cenzurile nu se aplică decât delicvenților ce refuză să se îndrepte.[text]
270.A vedea tulburătoarea carte a lui Alexis CARREL „Omul, ființa necunoscută”, pentru care a luat premiul Nobel în 1912. Traducerea românească de Lia Busuioceanu, Editura Cugetarea, București, 1939, ed. II-a, pp. 336.[text]
271.În această lumină se înțelege mai ușor rostul mănăstirilor contemplative și a chemărilor ispășitoare de victime și jertfe, ce se dăruiesc prin austeritate aspră și rugăciune neîncetată, pentru a-i întări pe cei din prima linie. Cf. I. Thes. V., 17.[text]
272.II Timot. II, 9.[text]
273.Plâng. Ier. V, 7.[text]
274.Psalm III, 10.[text]
275.Cert rămâne faptul că sufletul omului, scânteie spirituală, nicidecum nu poate fi explicat fără intervenția Creatorului. Numai cine ignoră cu desăvârșire adevărata Filosofie sau e orbit de prejudecăți poate susține că Spiritul ar fi un derivat și un produs al nu știu cărei evoluții a materiei oarbe. Dar nici chiar problema vieții în sine nu e atât de simplă. De la data discuției de mai sus, Biologia a progresat fără îndoială și e firesc ca în 1864 discuția să nu aibă un nivel mai înalt decât cel al Științei de atunci. Or, așa cum au arătat-o studiile recente ale Contelui de Noüy, nici măcar formarea unei singure molecule de proteină cu asimetriile ei nu este explicabilă fără intervenția unei inteligențe orânduitoare. Pentru ca prin pur hazard să se poată forma o singură moleculă de proteină, ar fi nevoie de un univers de nenumărate miliarde de ori mai mare ca timp și spațiu decât cel cunoscut de Astronomia și Știința de astăzi. Or, proteina nu este încă celula vie, ci doar una din materiile ce intră în compoziția celulei vii.[text]
276.Ioan VIII, 32.[text]
277.Pentru sinteza istorică, vezi articolul lui J. Vieujean în Apologétique, sub direcția lui Briliant și Nédoncelle, Bloud & Gay, Paris, 1937, pp. 1297-1302.[text]
278.Iată pasajul principal: Astrologia «ptolemeică» „ponitur ratio excestricorum et epicyclorum ex hoc quod hac positione facta, possunt salvari apparatia sensibilia circa morus caelestes. Non tamen ratio haec est sufficienter probans, qula ETIAM FORTE ALIA POSITIONE, FACTA SALVARI POSSENT.” Loc. cit.[text]
279.Hilaire Belloc, Survivals and New Arrivals, Sheed & Ward, London 1939, pp. 288.[text]
280.După umila noastră părere, capitolul „Despre Scientism” constituie paginile cele mai substanțiale și juste ale gânditorului român.[text]
281.E o greșeală în care tânărul Augustin căzuse și el, cum o mărturisește în Confesiuni, cartea VI, c. 3: „Eu am lătrat nu contra credinței catolice, ci contra născocirilor cugetelor mele despre această credință.” Dar Sfântul Augustin, când și-a dat seama de rătăcirea în care se găsea, a fost logic și consecvent cu sine, convertindu-se și arătând, tuturor celor ce s-ar găsi în situații similare, drumul ce trebuie urmat. Azi el este Sfânt![text]
282.Știm că tineretul s-ar putea lăsa impresionat ușor de luxul de material și citate la care P. P. Negulescu face apel, deși tocmai acestea vădesc slăbiciunea și incoerența lucrării. Dacă pretențiosul și pomposul titlu „DESTINUL OMENIRII” te face să iei cu o anumită teamă primul volum în mână, pe măsură ce citești, și mai ales când ajungi la ultimele pagini ale volumului IV, deziluzia e totală și tot ce mai poți spune este: Ce bine că restul nu le-a mai publicat. Foiletonist lipsit de o sinteză superioară, neobosit adunător de material rămas indigest, mânuitor de foarfecă fără suficient discernământ critic, ce rezumă și rezumă și iar rezumă (când nu transcrie sau, și mai simplu, plagiază), se face rând pe rând istoric, naturalist, sociolog, ziarist, după cum este și nivelul materialului pe care-l întrebuințează; firește, toate la suprafață și în rezumat. În ideea incoerentă și indefinibilă a „Progresului”, vâră toate ideile măcelărite în decursul lecturilor sale, dacă interminabile, apoi și fără relief. Nu e sinteza unitară a unui gând viu, original, ci aceea a ghiveciului, în care orice material poate intra, numai fărâmițat să fie. I-am spune: dacă am vrea Istorie sau Sociologie sau Geologie și Științele naturale etc., apoi am recurge direct la izvoarele respective genuine, iar nu la aceste substituiri de rezumate mărunțite și de mult depășite ca informație, a căror unică notă constantă este persistența prejudecăților. Dă sentințe despre Religie în general și despre Creștinism în special, cu acea siguranță pe care numai o desăvârșită incompetență ți-o poate da. Pentru dânsul, toți autorii sunt autoritatea, numai să fie din țări străine, și în loc de argumente trântește câteva calificative: „Învățatul”, „savantul”, „filosoful”, „marele învățat” etc. Ai penibila impresie că e de-ajuns ca un autor să fie străin și să fi avut șansa (ori poate, mai corect spus, neșansa) de a fi căzut în mâinile lui P. P. Negulescu, pentru ca în ochii lui aceasta să echivaleze cu o consacrare definitivă. Cei mai disparenți și insignifianți autori, odată citiți de dânsul, - cu condiția bineînțeles de a-i servi prejudecățile -, devin autoritate, Intelectualitatea românească, de la un inaugurator și reprezentant al „Bibliotecii Românești de Filosofie”, cu totul altceva era în drept să aștepte. Căci astfel de „autorități” și prejudecăți - ar fi putut-o ști chiar și P. P. Negulescu - nu pot ține, nici chiar în România, locul adevăratelor argumente.[text]
283.Lucian Blaga, op. cit. p. 126.[text]
284.Vezi de exemplu Psalm 103, 5; I-a Cronici XVI, 30; Eccles. 1, 4-6.[284]
285.Cine ar dori lămuriri suplimentare, poate consulta inițial: LUCIEN CHOUPIN, Valeur des décisions doctrinales et disciplinaires du Saint Siège, Paris, 1907; J. MARITAIN, Primauté du Spirituel, Pion, Paris, 1927 (în special cap. IV (pp, 46-68) și bibliografia de la pag. 292-3, nota 66) ; J. MARITAIN, Les Degrés du Savoir, Desclée de Brouwer & C-ie, Paris, 1932, pp. 43-397; BRILLANT et NÉDONCELLE, Apologétique, Bloud&Gay, Paris, 1937, pp, 1297-1302 (articolul lui Jean Vieujean) ; Dr. Emilian LEMENY, Petru și Pavel la Roma, Cluj, 1942, pp. 59-83. Dr. Gavril POP, Cazul lui Galilei, Blaj, 1947 (manuscris). [text]
286. Gilbert K. Chesterton, Orthodoxy, Sheed & Ward, London, 1939, pp. 273-274, 275, 277.[text]
287. Psalm 84, 11-12.[text]
288. Ioan XVI, 22.[text]
289. Faptele Apostolilor V, 41.[text]
290. Filipeni, IV, 4.[text]
291. Faptele Apostolilor II, 46-47.[text]
292. Vezi Antonin EYMIEU, Le Gouvernement de Soi-même, Perrin, 61-e edition, Paris, 1932, vol. I, pp. 273-274.[text]
293.Summa Theologica, II-a II-ae, q. 28, art. 1, et in corpore [text]
294. Matei XXV, 21, 23.[text]
295. Cassian va preciza că, pentru un creștin, până chiar și căința la Mărturisire trebuie să fie, într-un anumit sens, veselă, „quodammodo laeta”, adică plină de bucurie![text]
296. Summa Theol. II-a II-ae, q. 35.[text]
297. Evoluția tradiției anterioare și influența hotărâtoare pe care o are în această chestiune Sfântul Francisc de Sales, sunt scoase în relief de Michael MÜLLER, Saint Francis de Sales, Sheed & Ward, London 1936, pp. 55-91.[text]
298. Dar P. P. Negulescu încă din tinerețe obișnuia să vorbească alături de problema în discuție, așa cum remarca incisiv chiar magistrul său de atunci, Titu Maiorescu, pe marginea celor întâmplate la Congresul de constituire a Partidului Conservator, din 1902, București. (A se vedea textul in extenso ale acestor remarci caustice ale magistrului, la E. Lovinescu, Titu Maiorescu, București 1940, Edit. Fundațiile Regale, vol. II, p. 331).
      După mai bine de 30 de ani, P. P. Negulescu și-a păstrat intactă specialitatea sa de a vorbi deplasat și alături de subiect, cea pe care i-o incriminase T. Maiorescu.[text]
299. Dar a vorbi așa - vor spune unii - mai este un lucru creștinesc? Nu este acesta un păcat direct contra dragostei creștine? Pot vorbi astfel numai cei ce uită că dragostea se adresează persoanelor, iar nu erorilor! Creștinismul învață dragostea față de persoane, nicidecum cea față de rătăcirile lor. Și apoi noi nici nu avem pretenția de a fi mai creștini decât Sfântul Augustin care spunea: „Diligendi homines, interficiendi errores!” (oamenii sunt de iubit, dar erorile lor trebuie să fie nimicite) și nici decât Sfântul Pavel, care exclama indignat: „Cine se smintește și eu să nu ard?” (2 Cor. XI, 2 9). Or, aici e vorba de ducerea în rătăcire a atâtor suflete și a celor tinere îndeosebi. Ni se poate cere orice în numele „dragostei” creștine, nu însă să tăcem atunci când sufletele se pierd, fiindcă Creștinismul e prezentat absolut falsificat și deformat. Și aceasta pentru a pune punctul pe i.[text]
300. E expresia Sfântului Ieronim în Adversus Luciferianos, cap. XIX, citat de Fredegandus Callaey, Praelectiones Historiae Ecclesiasticae Antiquae, Romae 1935, p. 288.[text]
301. Mgr. Duchesne, Histoire ancienne de l'Eglise, tom. II, pag. 168, citat de E. Mersch S. J., Le Corps Mystique du Christ, vol. I, Paris, 1936, p. 382.[text]
302. E. Mersch, op. cit, loc. cit.[text]
303. La Nietzsche - scrie De Lubac (în Le Drame de L’Humanisme athée) - pesimismul schopenhauerian n-a fost niciodată depășit.” Iar Thierry Maulnier a subliniat cu tot dreptul acest total eșec: „Cultul vieții a biruit asupra revendicărilor libertății și el aduce cu sine supunerea în fața determinismului, așa cum el aduse cu sine, preferarea durerii...” Și tocmai Nietzsche s-a aflat să facă reproșuri de pesimism Creștinismului! Vezi la De Lubac, op. cit, p. 63 nota (3) și pag. 83 nota(4).[text]
304. Vezi De Lubac, op. cit, p. 292.[text]
305.La Naissance de la Tragédie selon l'Esprit de la Musique, p. 124, citat în De Lubac, ibidem, p. 75.[text]
306. Vezi Jean MASSIN, Le Rire et la Croix, în Études Carmélitaines, 1947: Ma joie terrestre où donc es-tu?, Desclée, Paris, 1947, pp. 90-91.[text]
307. Citat de Massin, ibidem, pp. 92-93.[text]
308. Ibidem, pp. 96.[text]
309. MARITAIN, Jacques, Distinguer pour unir ou Les Degrés du Savoir, Desclée, Paris, 1935, 6-me mille, pp. 716-717.[text]
310. Ioan, XVI, 20.[text]
311.Études Carmélitaines 1947, „Ma Joie terrestre, où donc es-tu?” pp. 88-89.[text]
312. Vezi J. Massin, ibidem, p. l14.[text]
313. Lucien Marie de Saint-Joseph, Transcendance et Immanence, în numărul mai sus citat din Études Carmélitaines, 1947, p. 288.[text]
314. Acest gest este cu atât mai grăitor, cu cât e un lucru știut că, în general, nu în casele bogătașilor învață copiii generozitatea. Vanitatea, capriciile, egoismul feroce și celelalte vicii, nu sunt oare ele nedespărțitele însoțitoare ale îmbuibării? Anatemele lansate de Isus contra celor avuți (vezi Luca VI, 24; XII, 20; XVIII, 25 etc.), din nefericire pentru cei bogați, își au realul și divinul lor temei. [text]
315. Vezi G. B. Lemoyne, Vita di San Giovanni Bosco, ed. cit, vol. II, pp. 408 ssq.[text]
316. Spre a înlătura orice nedumeriri în legătură cu comportarea și felul de a judeca al lui Don Bosco, mai amintim un alt episod: Când doi oameni din Comitetul de organizare a Carnavalului se prezentară pentru a-i oferi cinci sute de lire, el le mulțumi pentru gândul bun, dar nu acceptă suma, spunându-le deschis că nu voia să profite de rodurile unor petreceri deșănțate și nu tocmai cinstite ale Carnavalului laic, cum ne relatează prof. I. Turchi.
Iar la noi, anumite societăți, zise filantropice, tot ce știau face era să aranjeze ceaiuri dansante și baluri, despre care tot ce puteau afla cei săraci era că acest cuconet petrecuse mai mult sau mai puțin onest (mai ales mai puțin... ), sfidându-le însă sărăcia și obida lor, și apoi mai și umilindu-i cu sume ridicole. Nu spunea despre ele un publicist de valoare de-al nostru: „Doamne, oare până când le mai poți răbda?”[text]
317. Ordinul S. Maurițiu și Lazăr îi fixă o sumă de 500 de lire anual, ce fură plătite cu regularitate până în 1886, când fură reduse la 300 de lire, iar în 1887, doar la 150 de lire. În ianuarie 1888, Don Bosco murea. Ce păcat că cei doi ani din urmă, au stricat și compromis un gest inițial atât de nobil![text]
318. Vezi A. Amadei, op. cit, vol. II, p. 119.[text]
319. Flacăra vie de iubire, Obras ed. cit, p. 756 Strofa a II-a, vers 6.[text]
320. Bougaud, Emil, Mama Sfântului Augustul, trad. SALBA, Blaj, 1901, p. 347.[text]
321. Auffray, op. cit, ed. cit. pp. 371-372.[text]
322. Auffray, ibidem p. 373.[text]
323. A. Amadei, op. cit, vol. II, pp. 513-514.[text]
324.„Quid non mortalia pectora cogis, auri sacra fames” (La ce nu constrângi tu inimile omenești, oh, execrabilă foame după aur) Eneida, lib. IIL vv. 56-57.[text]
325. Luca, XII, 49.[text]
326. Ioan, X, 16.[text]
327. Ioan, XVII, 21.[text]
328. Matei XXVIII, 19-20.[text]
329. Crezul Conciliului I din Constantinopol (381 d Hr.), trecut în istorie sub numele de „Symbolum Nicaeno-Constantinopolitanum” și care este în substanță identic cu Crezul nostru obișnuit, are: „Pisteiiomen... eis Mian Katholiken kai Apostoliken Ekklesian” ceea ce se traduce astfel: „Credem în Una Catolică și Apostolică Biserică, ceea ce se traduce cu: „Credem în una CATOLICĂ și Apostolică Biserică”, iar nu cu Sobornicească, născocire a unor polemiști fără scrupule, orbiți din cauza prejudecăților (Vezi textul la Denziger, Enchiridion Symbolorum et Definitionum, Friburgi Brisgoviae 1932, Herder & Co., ediția 18-20, nr. 86). De altfel, de aceeași falsificare și lipsă de scrupule se face vinovat și P. S. Vartolomeiu al Râmnicului, ce nu se sfiește să denatureze omagiul adus Bisericii Catolice de către cunoscutul istoric și om politic englez, Thomas Babington Lord MACAULAY (1800-1859), și aceasta în plin Sobor al Bisericii Ortodoxe Române, a reprezentanților Ministerelor și a celorlalte autorități, cu prilejul SERBĂRILOR DE LA IAȘI, ziua a doua, 12 oct. 1925 /Vezi Pr. C. Dron, Amintirea Soborului din Nicea, Serbările de la Iași, Tip. Mănăstirii Neamțului, 1926, pag. 92/. Nimeni nu i-a impus și nu 1-a forțat să-l citeze pe Macaulay, și e o chestiune de cea mai elementară onestitate științifică să nu-i măsluiască textul, dacă totuși îl citează, traducând „the Roman Catholic Church” prin Biserica... creștină (!), iar în timp ce Macaulay vorbește despre Papi în calitatea lor de Supremi Pontifi, el mototolește sensul corect în expresia generalizantă „dinastia... ei de prelați”. De ce nu de... „Patriarhi... ai României” - dacă vrea să-și omagieze Șeful, sau de „oameni”!, din clipa în care se complace în generalizări care falsifică pe Macaulay? De altfel la sfârșitul acestui capitol, în Apendice, oferim cititorului textul englez al lui Macaulay, traducerea contrafăcută a P. S. Vartolomeiu și traducerea corectă, pentru ca singur să-și facă părerea. Biserica Romei e structural misionară, Faptul că unele formațiuni creștine dezbinate mai păstrează UNELE adevăruri creștine nu le îndreptățește să se numească „Biserica lui Hristos”, din clipa în care nu le mai au pe toate. Altfel, și Sinagoga sau Islamul, ba chiar și unele grupări politice, au unele adevăruri comune cu Biserica adevărată, fără a constitui însă Biserică a lui Hristos, căci singura pe care Domnul a asigurat-o că va fi cu Ea până la capătul veacului e aceea care e depozitara fidelă și integrală a TUTUROR adevărurilor: „învățându-i să păzească TOATE câte v-am poruncit Eu vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mat. XXVIII. 20).[text]
330. Să nu se confunde însă spiritul misionar, inspirat de iubirea lui Hristos, cu prozelitismul sectar și omenesc, căci e o mai mare deosebire între misionarism și prozelitism decât între un briliant veritabil și contrafacerile lui din sticlă. Misionarism vreți? Atunci în loc de a dușmăni, de a șicana și persecuta pe proprii voștri frați, mergeți în țările păgâne să muriți acolo pentru credință, să vă jertfiți în spitalele și în lazaretele pentru leproși. Da, fraților, când vă veți întoarce din leprozerii, ori, și mai adevărat, când voi înșivă veți muri alături de misionarii adevărați, contopiți în aceeași eroică jertfă și supremă jertfire de sine, atunci noi și alții vă vom îmbrățișa cu aceeași dragoste ca și pe ei, sărutând și urmele pașilor voștri, căci atunci voi înșivă ați fi cu adevărat autenticii misionari ai lui Hristos.[text]
331. Vezi mai sus, Cap. XVI, subcap. 30, Anul Imaculatei.[text]
332. E cel de-al treilea fiu al lui Sem, ai cărui descendenți au populat Persia, Tibetul, China și India. Cfr. Gen. X, 22-24.[text]
333. Vezi E. Ceria, op. cit, p. 191.[text]
334. E. Ceria, op. cit, p. 262 [text]
335. Vezi volumul I, fasc. 5, cap. XV, subcap. 17.[text]
336. Vol. I, cap. XV, subcap. 24.[text]
337. Dar i-a fost și marea șansă a vieții: vezi mai jos în acest capitol, ultimul alineat din subcap. 14.[text]
338. G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 511.[text]
339. E vorba de biografia lui Dr. D’Espigney, Don Bosco, Nice, 1881.[text]
340. G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 511.[text]
341. E. Ceria, op. cit, p. 348.[text]
342. G. B. Lemoyne op. cit., vol. II, pp. 512-513.[text]
343. G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II., p. 538.[text]
344. Pentru acest episod, vezi Lemoyne, op. cit., vol. II, pp. 517-518.[text]
345. Atât de multe au fost medaliile distribuite de Don Bosco la Paris, încât baronesa Reile - ce spontan și singură se oferise să i le procure - deși mulțumită și fericită de a-și ține promisiunea, trebui să exclame:” N-aș fi crezut niciodată că va trebui să cheltuiesc o sumă atât de însemnată. Vezi Lemoyne, ibidem.[text]
346. Paul Bert născut la Auxerre în 1833, fost ministru al Instrucțiunii publice, Resident General al Franței în Annam și Tonchin, va muri la Hannoi în 1886.[text]
347. Pentru toată această parte, vezi E. Ceria, San Giovanni Bosco nella vita e nelle opere, 2-a edizione, SEI Torino 1941, pp. 347-348. [text]
348. Cum notează Ceria, ibidem, dialogul a fost publicat și în cunoscuta revistă parisiană „LA REVUE DES DEUX MONDES în numărul din 15 mai 1935.[text]
349. Vezi mai sus subcapitolul 6.[text]
350. G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 597.[text]
351. O străveche legendă catalană localizează aici scena celei de a treia ispite suportate de Isus din partea diavolului, când îi arată într-o clipită toate împărățiile pământului, spunându-i: „Haec omnia TIBI DABO (Toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă te vei arunca cu fața la pământ și mi te vei închina mie).” Matei IV, 9; Luca IV, 6.[text]
352. Romani VIII, 28.[text]
353. Amfiteatrul Flavian sau Coloseul a fost început de Vespasianus Flavius și terminat de fiul său Titus în anul 80 d. C. și avea o capacitate de peste 100.000 locuri. În arenele lui se înfruntau gladiatorii, iar creștini erau aruncați pradă fiarelor sălbatice.[text]
354. Sfântul Augustin (sau Austin) e călugărul misionar care a adus la Catolicism Anglia și a întemeiat Episcopia de Canterbury și a murit pe la 605 d. Hr.[text]
355. Pe Attila (+453) l-a înfruntat Sfântul Leo Marele, papă între 440-461 d. C. Conform unei legende relatate de istoricii timpului, Attila ar fi fost întrebat, de adjuncții săi din statul major, cum de el,  care n-a știut ce-i frica nici în fața celui mai puternic dușman din lume, s-a lăsat impresionat de un papă fără armată.
      - Vă înșelați. Nu de Papa mi-a fost mie frică, ci de vedenia Marii Căpetenii luminoase din spatele lui. Acesta m-a fulgerat cu o privire ce n-aș vrea s-o mai văd niciodată:
      - Dacă nu te retragi imediat - mi-a spus în limba noastră - praf te fac cu trăsnetele mele pe tine și toată hoarda ta! Din cauza Aceluia ne retragem noi acum. Da, Acel Cineva era însuși Hristos Domnul, ce-l asistase în mod miraculos pe locțiitorul său pe pământ, Sfântul Papă Leo.[text]
356. E vorba de afluentul lui Mississipi din America de Nord.[text]
357. Capul Horn se află la extremitatea sudică a Americii de Sud.[text]
358. London Bridge, faimos pod peste Tamisa, în apropierea Parlamentului englez.[text]
359. E marea catedrală anglicană din Londra, construită între 1675-1710 de către vestitul arhitect Christopher Wren.[text]