Centrul Don Bosco România
Să nu iscodim rosturile prea înalte şi ascunse ale judecăţii lui Dumnezeu

 

Să nu iscodim rosturile prea înalte şi ascunse ale judecăţii lui Dumnezeu
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul LVIII


            1. Fiul meu, fereşte-te de a dezbate în întrebări iscoditoare lucruri prea înalte şi judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu, vrând, de pildă, să ştii pentru ce cutare se află în stare de părăsire şi pentru ce un altul, dimpotrivă, e copleşit de atâtea daruri; de ce cutare e trecut prin ciur şi prin dârmon, în timp ce altul primeşte cu vârf şi îndesat binecuvântare. Acestea toate întrec cu mult puterea de cuprindere a minţii omeneşti, oricât de isteaţă; ca să nu spun că lumina înţelegerii şi iscodirii omeneşti nu vor putea niciodată da de rostul judecăţilor dumnezeieşti. Prin urmare, ori de câte ori vrăjmaşul va veni să-ţi şoptească la ureche unele ca acestea, sau chiar semeni de-ai tăi iscoditori vor veni cu astfel de întrebări, nu pregeta să le răspunzi cu cuvintele Prorocului: Drept eşti Doamne şi dreaptă-i judecata ta; şi adevărate sunt judecăţi-le Domnului, îndreptăţite în sine (Ps 118, 137 şi 18, 10). Într-adevăr, judecăţile mele sunt lucru de temut, iar nu de cercetat şi de iscodit în palavre, căci rosturile lor depăşesc cu totul puterea minţii omeneşti de a înţelege.
            2. La fel, fereşte-te să cercetezi şi să dezbaţi de ce, şi cum, şi pentru ce s-au săvârşit - aşa iar nu altminteri - vredniciile şi faptele sfinţilor: care, de pildă, e mai mare şi înălţat în sfinţenie, care-i mai proslăvit în împărăţia cerurilor. Asemenea vorbe dau adeseori naştere la sfadă şi gâlceavă stearpă; ca să nu spun că hrănesc trufia şi semeţesc omul în zadar: de unde se nasc pizma şi dezbinarea, pe măsură ce unii trag să se mândrească ba cu un sfânt, ba cu un altul. A râvni să ştii şi să cercetezi asemenea lucruri nu aduce nici un rod, ci, dimpotrivă, displace sfinţilor din ceruri: căci Eu nu sunt Dumnezeul dezbinării, ci al păcii, spune Domnul (1 Cor 14, 33); atare pace stă întemeiată mai curând pe smerenia cea adevărată decât pe gânduri înfumurate despre sine.
            3. Mai sunt unii care se lasă cu nesăbuinţă mânaţi de râvnă ba spre unii dintre sfinţi, ba către alţii, de fapt nu sub imboldul lui Dumnezeu, ci împinşi de porniri omeneşti. Mie toţi sfinţii îmi datorează viaţa; Eu le-am dăruit tuturora harul, Eu le-am împărtăşit lumina slavei. Eu cunosc vredniciile fiecăruia în parte; pe toţi i-am întâmpinat cu binecuvântările bunătăţii mele (Ps 20, 4). I-am cunoscut şi i-am îndrăgit pe toţi din toţi vecii vecilor; Eu i-am ales din lume (In 15, 19), iar nu ei m-au ales pe mine. I-am chemat prin harul meu; i-am atras din milostivire; i-am scos la capătul drumului, prin ispite şi încercări multe. Le-am împărtăşit mângâieri negrăite, le-am dăruit statornicie, am răsplătit răbdarea lor.
            4. Eu ştiu bine cine-i cel dintâi şi cine-i cel din urmă; pe toţi îi cuprind în îmbrăţişarea dragostei mele neţărmurite. Pentru toţi sfinţii mei, cel ce se cuvine să primească laudă sunt Eu; mie, înaintea tuturora, mi se datorează binecuvântare şi proslăvire pentru fiecare suflet ales, copleşit de atâtea daruri minunate, dinainte îndrăgit fără nici o vrednicie din partea făpturii. Prin urmare, cel ce dispreţuieşte pe unul din sfinţii mei mai mici, nici pe cei mari nu-i cinsteşte, căci Eu l-am făcut şi pe cel mic şi pe cel mare (Înţ 6, 8). Iar cine nesocoteşte pe oricare dintre sfinţii mei, mă nesocoteşte pe mine, după cum nesocoteşte pe toţi ceilalţi sfinţi din Împărăţia cerurilor. Toţi, într-adevăr, sunt una prin legătura dragostei; ei împărtăşesc aceeaşi simţire, aceeaşi voinţă, aceeaşi iubire unii faţă de alţii.
            5. Mai mult decât atât - desăvârşire şi mai înaltă încă -, ei ţin la mine mult mai mult decât la ei înşişi şi la propriile lor vrednicii. Căci, răpiţi dincolo de sine şi de dragostea lor pentru sine sunt ca şi cufundaţi în iubirea mea, din care toată fiinţa lor se hrăneşte şi întru care toată fiinţa lor odihneşte. Nimic pe lume nu-i mai poate abate sau desprinde de mine, căci, copleşiţi de adevărul cel veşnic, sunt mistuiţi de focul dragostei nestinse. Prin urmare, atunci când vine vorba de starea sfinţilor din ceruri, bine ar face să tacă toţi cei care trăiesc doar prin trup şi pentru simţuri şi care nu ştiu să îndrăgească altceva decât propriile lor desfătări. Atunci când scad sau când adaugă, dându-şi cu părerea, ei judecă după capul lor, nu după placul adevărului veşnic.
            6. Mulţi fac aceasta din neştiinţă, mai ales cei puţin luminaţi la suflet, şi care nu cunosc decât prea puţin desăvârşirea iubirii spirituale. De cele mai multe ori, ceea ce îi mână sunt simţămintele de prieteşug şi omenească apropiere şi după calapodul acestora judecă şi cele cereşti. E totuşi o deosebire ca de la cer la pământ între ceea ce îşi pot închipui, în nedesăvârşirea lor, minţile de rând şi ceea ce poate înţelege cugetul luminat al celor dăruiţi cu descoperirea dumnezeiască.
            7. Păzeşte-te, prin urmare, fiul meu, de a iscodi cu nesăbuinţă lucruri ce depăşesc puterea cunoaşterii tale, dar străduieşte-te din răsputeri ca măcar să te poţi învrednici de-a fi cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu. Căci, la urma urmelor, la ce ar folosi cuiva să ştie cine anume este mai desăvârşit în sfinţenie şi slavă în împărăţia lui Dumnezeu, dacă prin aceasta nu ar ajunge să se desăvârşească pe sine însuşi în smerenie, spre mai marea laudă a numelui meu? Într-adevăr, mult mai plăcut lui Dumnezeu e cel care se reculege spre a cugeta la mărimea păcatelor, la puţinătatea virtuţilor sale şi la marea depărtare care-l desparte de desăvârşirea sfinţilor, decât acela care dezbate din gură cine-i mai mic şi cine-i mai mare între cei din ceruri. Mult mai înţelept este să înalţi rugăciuni către sfinţii din ceruri - cerându-le, cu lacrimi şi cu umilinţă, ajutorul - decât să iscodeşti în chip zadarnic şi nesăbuit tainele măririi lor.
            8. Cât despre sfinţi, cea mai mare mulţumire a lor ar fi să ştie că oamenii îşi văd de treabă fiecare, înfrânându-şi limbuţia. Sfinţii nu găsesc temei de laudă în vredniciile lor, mai mult chiar, nu se socotesc buni cu nimic de la sine; ci îmi aduc prinos de mulţumire mie, căci toate le-au primit din neţărmurită dragoste, prin dărnicia mea. Ei strălucesc, luminaţi de atâta dumnezeiască iubire. Şi fericită dragoste, întrucât nu le lipseşte nici o proslăvire şi nici o bucurie. Cu cât sunt mai înălţaţi în slavă, cu atât sunt mai smeriţi, mai aproape de mine şi de inima mea. Iată de ce stă scris: aruncând cununile lor înaintea lui Dumnezeu, cădeau cu faţa la pământ înaintea Mielului, închinându-se celui Viu în toţi vecii vecilor (Ap 4, 10; 5, 14).
            9. Mulţi îşi pun întrebarea: cine este mai mare în împărăţia lui Dumnezeu, dar nu se întreabă dacă ei înşişi s-ar putea măcar apropia de cel mai mic din împărăţia cerurilor. Mare, în împărăţia lui Dumnezeu, este chiar faptul de a fi cel mai mic; căci în ceruri toţi sunt mari şi toţi se vor chema şi vor fi fiii lui Dumnezeu. Cel mai mic se va înălţa mai presus de o mie, iar păcătosul de o sută de ani va muri (Is 60, 22; 65, 20). De altfel, ucenicii care doreau să ştie cine este mai mare în împărăţia cerurilor au primit, cum se ştie, următorul răspuns: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Tot cel ce se va smeri ca pruncul acesta, mare va fi în împărăţia lui Dumnezeu (Lc 6, 24).
            10. Vai de cei care nu voiesc să se smerească pe sine precum copiii, căci strâmtă şi scundă este poarta împărăţiei cereşti şi pe unii ca aceştia nu-i primeşte. Vai şi de cei bogaţi care îşi au aici pe pământ mângâierile (Lc 6, 24): cei săraci vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, iar ei vor rămâne în lacrimi pe dinafară. Bucuraţi-vă, voi cei smeriţi, şi veseliţi-vă, săracilor, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu, dacă paşii voştri vor merge pe cărările adevărului.

 

 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis
Nr vizitatori: 1052968
Harta Site Politică de confidențialitate