Capitolul XV. Vizionarul

I. VISELE, ŞTIINŢA ŞI RELIGIA
1) Visele, spun ele ceva? ; 2) De ce se uită uşor visele? ; 3) Breuer, Freud şi... Columb; 4) „O incapacitate constituţională pentru filozofie”; 5) Ştiinţa duce, oare, la Dumnezeu? 6) Omul tinde spre Eternele limanuri; 7) O gândire care şchiopătează; 8) Visul expresie bizară a subconştientului; 9) Să fie visul realizarea unei dorinţe? ; 10) Postulatele lui Freud; 11) Izvoarele viselor; 12) De ce avem vise penibile? 13) Mecanismele de elaborare a viselor; 14) Ştiinţă sau simplă violenţă? 15) „Bufniţele psihologiei”
II. VISELE LUI DON BOSCO
16) Deosebirea faţă de visele comune; 17) Vise premiate cu medalie de aur... ; 18) Falimentul diavolului; 19) Maşina viitorului; 20) Adevărate VIZIUNI, nu vise! ; 21) Priviri care vrăjesc.
III. DARUL PROFEŢIEI
22) Inspecţii fără cheltuieli şi fără... paşaport; 23) Prevede viitorul; 24) Dezvăluie chemările; 25) Profeţeşte decesele...; 26)... de aceea se amestecă şi Poliţia; 27) Citeşte conştiinţele; 28) Un profet de actualitate.

I. Visele, ştiinţa şi religia

1) Visele, spun ele ceva?

      A scrie viaţa lui Don Bosco fără a vorbi de visele lui ar fi ca şi cum ai scrie despre Radiodifuziune fără să aminteşti de unde. „Visele” erau, pentru Sfântul nostru, undele de contact cu lumea de Dincolo.
      Unii cititori îşi vor încreţi, poate, frunţile când vor auzi menţionându-se visele lui Don Bosco şi se vor mira cu atât mai mult, cu cât toate faptele de până aici ale Sfântului îl arătaseră drept un desăvârşit realist. Tocmai Don Bosco să atribuie viselor atâta importanţă?
      Şi, cu toate acestea, orice om raţional şi realist are datoria elementară de a studia cu seriozitate fenomenul, înainte de a-l expedia în lumea ingenuităţilor şi copilăriilor: datoria e cu atât mai necesară, cu cât aici materialul de studiu abundă şi supra-abundă.
      De la 9 la 72 de ani, Don Bosco povesti un impresionant număr de vise din acestea. Câteva ne-au mai rămas scrise chiar de el; cele mai multe însă au fost consemnate, în scris, fie în timpul povestirii lor, fie imediat după, de către oameni de o delicateţe şi o corectitudine de conştiinţă rară, care fixau apoi textul definitiv cu ajutorul mărturiilor nemijlocite ale celor mai vrednici de luat în seamă.
      În prealabil ni se impune considerării problema viselor ca atare şi a sensului lor general. Ce sunt, oare, aceste apariţii nocturne ce ne „tulbură” somnul şi ce-ar putea ele să însemne?
      Fenomene contemporane cu Omenirea însăşi şi apărute odată cu ea, visele rămân şi astăzi, pentru cei mai mulţi dintre oameni, simple apariţii bizare şi fără sens, ce rămân neexplicate pentru simplul motiv că ele depăşesc fruntariile misterului, în general, precum şi pe cele ale inaccesibilului, în special. Iar „a întreba ce sens au visele este - cum ar spune-o un recent şi de altfel eminent biograf al Sfântului - cam tot una cu a căuta, motivul melodic într-o alergare nocturnă de şoareci de-a lungul clapelor unui pian.”
      Citându-l, nu vrem câtuşi de puţin să spunem că, adoptând această poziţie, autorul nostru nu e de cea mai bună credinţă, dimpotrivă; ci, doar atât, că e o afirmaţie nu tocmai de cea mai bună informaţie ştiinţifică. În fond, faptul că viselor obişnuite nu le dă tot ce e al lor, nu-l împiedică să fie, totuşi, deosebit de judicios în a relata şi aprecia „visele” lui Don Bosco despre care afirmă - şi aici suntem de perfect acord cu E. Ceria - că ele se deosebesc „toto caelo” (adică precum cerul şi pământul) de visele comune.
      Dar a mai spune astăzi, după contribuţia adusă problemei de Freud şi de psihanalişti îndeosebi, că visele nu au nici un sens e un anacronism.
      Nu, visele au un sens, ele au o explicaţie, nu în sensul logicii gândirii obişnuite, şi încă mai puţin în sensul „profetic al Cheii Visurilor”,aşa cum o vreau unii (poate mai ales unele... ) ; şi totuşi ele îşi au înţelesul lor, semnificaţia lor.

2) De ce se uită uşor visele?

      Autorii anteriori lui Freud se mărginesc, în general, să combine excitaţiile somatice din somn cu preocupările conştiente din ajun, făcând apel la legile clasice ale asociaţiei.
      Un progres real se face însă abia când se recunoaşte rolul important al afectivităţii în procesele asociative, în general, şi la vise, în special. Dacă James şi Höffding se angajează pe acest drum, abia Ribot vede clar, admiţând că „visul e adesea dominat de unitatea profundă a unei teme afective”.
      Trebuie însă recunoscut că numai prin Freud şi datorită psihanalizei va putea fi descifrat sensul visului şi descoperită unitatea lui afectivă chiar şi acolo unde ea este cu totul ascunsă.
      Freud va fi izbit, în special, de una din caracteristicile cele mai evidente ale viselor, şi anume de uşurinţa cu care sunt uitate. Această uitare are, într-adevăr, un caracter misterios, şi teoriile psihologice generale ale uitării invocate (imagini slabe, absenţă de repetare, lipsa legăturilor logice şi contrastul dezavantajos cu intensitatea şi relieful imaginilor din starea de veghe) sunt departe de a putea risipi negura de nepătrunsă enigmă ce o învăluie. Sunt evenimente, conversaţii pe care le ţii minte după zeci şi zeci de ani, pe când visele le uiţi de la o clipă la alta.
      Această constatare îl va pune pe Freud pe pista ce-l va duce la faimoasa teorie a refulării. Visele nu sunt uitate uşor decât pentru faptul că visătorul are tot interesul s-o facă, fiindcă ele îi relevă părţi ale subconştientului său ce-l indispun la culme.
      Oricum, uşurinţa aceasta de a fi uitate nu este, în fond, decât o proprietate extrinsecă. Care ar fi caracteristicile lor intrinsece?
      Fechner remarcă în primul rând originalitatea scenei pe care visul se desfăşoară şi care numai e una şi aceeaşi cu cea a teatrului vieţii treze, conştiente. Aici, succesiunea scenelor o structurează ideile; în vis, în schimb, rolul principal nu-l mai au ideile, ci imaginile, şi îndeosebi cele vizuale. De aici rezultă o nouă caracteristică a viselor: incoerenţa şi absurditatea lor din punctul de vedere al logicii comune.
      La urma urmelor, nici n-a fost nevoie să aşteptăm psihologia modernă pentru a remarca acest fapt, Cicero însuşi formulându-l cât se poate de clar: „Nihil tam praepostere, tam incondite, tam monstruose cogitari potest, quod non possimus somniare” (Nu se poate închipui nimic atât pe de-a îndoaselea, nimic atât de absurd, nimic prea monstruos, ce să nu putem visa) /De Din. II/.
      S-a încercat ca aceste caracteristici ale viselor să fie, cu timpul, înglobate într-o serie de încercări teoretice, sortite să le lămurească. Etapele parcurse de teoriile explicative ale viselor fiind însă prea numeroase, ne vom mărgini să le menţionăm pe acelea care, din punct de vedere ştiinţific, par a fi ultime popasuri în itinerarul elucidării lor definitive.
      Trebuie, mai întâi, reţinută teoria de largă circulaţie a regăsirii parţiale în vis a preocupărilor din starea de veghe, însă sub o formă mai puţin reliefată. Temeiul teoriilor de acest gen este în general organicismul, conform căruia excitaţiile somatice ar fi primul motor al viselor: astfel, o apăsare pe piept va produce un coşmar de sufocare, o sonerie va fi simbolizată în vis prin clopotele unei sărbători sau căderea unui vraf de tacâmuri etc., după natura preocupărilor conştiente din ajun.
      Robert observă cu justeţe că noi visăm totdeauna lucrurile cele mai mărunte ale zilei, ceea ce denotă că visul nu e decât un proces de descărcare psihică a gândurilor secundare şi neisprăvite. Procesul în sine ar fi organic, dar şi cu răsfrângeri psihice.
      Delage, pornind de la aceeaşi bază, observă că impresiile secundare şi neisprăvite nu numai că apar în vis, ci, de obicei, sunt cele ce apar mai des şi mai insistent. De ce oare? Probabil fiindcă atenţia constructivă a spiritului ar risca, altfel, să se înece în acest torent de gânduri inutile şi fără importanţă, aşa că rostul visului ar fi acela de supapă de siguranţă psihică. Impresiile neisprăvite ce încordează în mod inutil spiritul în timpul de veghe se destind prin vis ca tot atâtea resorturi relaxate, degajând conştiinţa. Visele n-ar fi deci decât o cugetare trează degradată, un fel de coş de rămăşiţe al gândirii de veghe.
      Scherner, în schimb, admite şi mai mult, şi anume că în vis spiritul îşi are activităţile lui specifice, ce nu există deloc sau există incomplet în stare de veghe. Dacă inteligenţa se eclipsează, imaginaţia sporeşte şi dobândeşte o forţă arhitectonică impresionantă. Activitatea ei se manifestă, îndeosebi, sub forma creării de simboluri. Punctul de plecare al acestora ar fi o excitaţie organică, căreia imaginaţia îi dă o traducere simbolică: străzi lungi vor închipui o excitaţie intestinală; într-un vis de migrenă, capul va fi reprezentat prin plafonul unei camere pline de păianjeni.
      Influenţa lui Scherner asupra lui Freud e incontestabilă, mai ales în ce priveşte simbolismul viselor.
      Dar care este, atunci, aportul lui Freud?

3) Breuer, Freud şi... Columb

      Freud sudează într-o sinteză mai coerentă eforturile fragmentare ale înaintaşilor săi, dar mai ales pune definitiv la punct o metodă ştiinţifică nouă de a le explora: METODA ASOCIATIVĂ.
      Marele lui merit este acela de a fi lansat metoda asociativă, dar acesta este şi singurul său merit. Aşa cum o proclamă chiar şi unii dintre cei mai de seamă discipoli ai săi, (ca De Saussure, care în cartea sa, Les Doctrines de Freud, recunoaşte aceasta) metoda asociativă este principalul său merit şi, în afară de aceasta, el n-a inventat nimic nou. [61]
      Nu mergem până la a spune, împreună cu unii critici ai psihanalizei, că ceea ce e adevărat în ea nu e nou şi ceea ce e nou nu e adevărat, dar, pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să amintim faptul că Freud însuşi recunoaşte că iniţiatorul psihanalizei e, de fapt, medicul vienez Joseph BREUER. [62] Ne limităm să expunem faptele. Cititorul documentat în ale psihanalizei va judeca singur.
      Lui Breuer i se prezentase o tânără isterică hidrofobă: nu voia nicicum să bea apă. Analizându-i reveriile, pe baza asociaţiilor de idei, Breuer descoperi că guvernanta acesteia, o englezoaică, îi permisese buldogului său să bea apă chiar din paharul pacientei. Fobia apei dispăru din clipa în care pacienta a fost în măsură să facă legătura logică între sila ei de a bea apă şi faptul că buldogul băuse chiar din paharul său.
      Breuer, în uimirea sa, comunică şi asistentului său, Freud, această experienţă care dovedea limpede că un simptom morbid poate să stea sub dependenţa unor amintiri inaccesibile evocării lor voluntare directe şi, prin urmare, inconştiente din punct de vedere relaţional, adică al dependenţei lor reciproce. Inconştienţa aceasta e însă numai relaţională, fiindcă aici ea nu priveşte faptele izolate, ci exclusiv RELAŢIA dintre ele: Pacienta ştia prea bine atât faptul că buldogul a băut apă din paharul său, cât şi faptul că ea era bolnavă şi avea silă de apă. Dar numai prin psihanaliză s-a reuşit să se facă legătura dintre cele două fapte: între boala sa şi buldogul ce băuse din paharul ei.
      Dar experienţa mai dovedea ceva, - şi aceasta avea o importanţă capitală din punct de vedere terapeutic -, şi anume că simplul fapt al reintegrării amintirii ce a declanşat boala în câmpul conştiinţei putea să aibă un efect curativ de nebănuit!
      În fond, toată PSIHANALIZA e conţinută, în germen, în această revelatorie experienţă a lui Breuer, care trebuie deci reţinut drept adevăratul iniţiator al psihanalizei şi care nu s-a despărţit de fostul său asistent, Freud, decât mai târziu, când acesta începuse să atribuie o etiologie exclusiv sexuală tuturor nevrozelor. [63]
      Cu psihanaliza s-a întâmplat în psihologie-psihiatrie ceea ce survenise cu atâtea veacuri înainte în geografie: Columb descoperise un nou continent, căruia însă toată lumea îi va zice America, numele unui impostor, Amerigo Vespucci; iar psihanaliza, deşi descoperită şi iniţiată de Breuer, va fi totuşi indisolubil legată de numele lui Freud. Dar ce mai contează, oare, pentru veşnic reînnoita Nedreptate omenească o flagrantă uzurpare în plus?
      E adevărat că Freud a mers mai departe, în multe privinţe mult prea departe: dincolo de orice limită pe care i-ar fi îndreptăţit-o cercetările riguros ştiinţifice - căci el nu este totuşi decât un SECUND. Chiar dacă olandezul Philips este, poate, un mai adânc cunoscător al radioelectricităţii decât italianul Marconi, pasul hotărâtor pentru crearea acestei lumi a undelor, în care noi simţim pulsul globului şi trăim în ritmul întregii omeniri tot lui Marconi i se datorează. De nu cumva s-o mai fi găsit şi aici, între timp, vreun...

4) „O incapacitate constituţională pentru filosofie”

      Înainte de a expune însă rezultatele psihanalizei cu privire la vise, ne simţim datori să punem în gardă cititorul contra celei mai lamentabile confuzii din câte a văzut vreodată lumea ştiinţifică: aceea prin care se confundă METODA PSIHANALITICA în sine cu freudismul, concepţia de viaţă profesată de Freud.
      Metoda psihanalitică este pentru cercetarea inconştientului omenesc ceea ce este microscopul pentru histologie: un neînlocuibil instrument de laborator. Greşeala lui Freud şi a multora dintre adepţii sistemului său, dacă, în aparenţă, e una singură, este catastrofală: ei confundă Metoda psihanalitică - simplu instrument de cercetare ştiinţifică - cu doctrina freudismului, care este un Himalaya de aberaţii, de erori, de prejudecăţi şi de neomenesc. Metoda psihanalitică iniţiată de Breuer este o achiziţie definitivă a ştiinţei, ca şi microscopul sau telescopul. Freudismul, în schimb, este o pretinsă filosofie a omului şi a vieţii. Nu-i este îngăduit nimănui, nici chiar neînduplecatului psihiatru de la Viena, s-o treacă prin contrabandă, sub pretextul că ar fi rezultatul unor cercetări pretins ştiinţifice.
      NU! Freudismul nu este ştiinţă, ci o concepţie filosofică, şi ca atare îl judecăm în lumea valorii lui filosofice: căci, după cum nu trebuie confundat microscopul cu microbiologia, - comparaţia, dacă nu ne înşelăm, e a lui Dalbiez -, telescopul cu astronomia şi, în general, o disciplină intelectuală sau ştiinţifică cu instrumentele de cercetare de care se serveşte, tot aşa nu trebuie confundată nici metoda ştiinţifică, în sine, cu doctrina personală a lui Freud.
      Freudismul este numai o excrescenţă filosofică parazitară pe „psihanaliza-metodă”, excrescenţă fără nimic integral uman sau viabil în ea, şi, de aceea, freudismul-doctrină atât valorează, cât filosofia pe care o conţine, care este nulă.
      Tentativa lui Freud de răsturnare a tuturor valorilor spirituale este universală şi neasemuit mai radicală decât cea a lui Nietzsche şi ar fi şi mult mai primejdioasă dacă n-ar fi suprem de ridicolă şi de neputincioasă. Dar, în timp ce Nietzsche aducea cel puţin unele argumente pentru a-şi motiva pretinsa răsturnare de valori-argumente labile şi inconsistente, ce-i drept, dar cel puţin aparenţa filosofică era salvată, Freud chiar şi de aceasta se dispensează.
      Freud face filosofie, deşi se ştie nul în ea: „Freud nu are câtuşi de puţin o structură filosofică - zice Dalbiez. [64] Şi lui, ca la toată lumea, i se întâmplă să facă metafizică, dar fără să-şi dea seama; şi aceasta este maniera cea mai prostească de a filosofa: „ce qui est la pire façon d’en faire.”
      Şi pentru a ne risipi orice îndoială, Freud însuşi vine să ne asigure - parcă ar mai fi fost nevoie!!! - că el avea o incapacitate structurală pentru filosofie! : „Acolo unde mă îndepărtam de observaţie - (mărturiseşte el în Ma Vie et la Psychanalyse, p. 93) - am evitat cu grijă a mă apropia de filosofia propriu-zisă. O incapacitate constituţională mi-a uşurat mult această reţinere. [65]
      Această mărturisire nu-l va împiedica totuşi cu nimic ca, în modul cel mai cinic, să susţină erorile filosofice cele mai abjecte cu o alură candid de perversă. Să nu amintim decât pansexualismul său (care, din punct de vedere filosofic, nu este decât una dintre cele mai mici metehne ale sistemului său), conform căruia toate valorile spirituale ale omului n-ar fi decât deghizări ale unuia şi aceluiaşi instinct.
      Ştim prea bine că el dă noţiunii incriminate o altă definiţie şi o altă extensiune, făcând-o să coincidă, mai mult sau mai puţin, cu tot ce e viu în om. Dar a spune că totul în om e sexual e tot atât de puţin admisibil ca şi poziţia unui critic de artă ce-ar susţine că pentru el tot ce-i culoare e... albastru! Conform acestei noi, însă absurde, accepţiuni, şi zăpada e albastră, şi aurul şi auriul sunt albastre, şi toate culorile tuturor pictorilor sunt numai albastre.
      - Dar eu înţeleg prin albastru tot ce-i culoare, va riposta eroul nostru, când noi am da îngânduraţi din cap. A încerca să-l convingi e de prisos. Nu de argumente au nevoie astfel de indivizi, ci de tratament.
      Or, ceea ce este o exagerare şi o absurditate în artă nu vedem de ce ar fi socotită drept o înţelepciune în psihologie, căci sufletul omenesc, chiar şi cel mai umil, valorează infinit mai mult decât toate pânzele tuturor muzeelor de artă din lume.
      Freudismul ar fi adevărat numai în cazul când omul ar fi nu numai exclusiv animal, ci un animal cu totul pervertit. Pansexualismul său nu este o concluzie „ştiinţifică” a metodei psihanalitice - aşa cum pretinde Freud - ci este o prejudecată pur filosofică, ce derivă din monismul său instinctualo-empirist degenerat.
      Altfel spus, „albastrul” se găseşte nu în câmpul obiectivului microscopic, ci în lentilele ochelarilor lui Freud. Nu totul „ESTE” albastru, ci „EL VEDE” totul în albastru, din cauza incapacităţii şi prejudecăţilor sale filosofice. Şi este cu totul altceva!
      Peste voia noastră vom fi siliţi să mai insistăm, căci dacă literatura modernă a intrat în descompunere, devenind un colosal şi pestilenţial hoit pornografic, - zădărnicind, practic, eforturile tuturor educatorilor bine intenţionaţi faţă de tinerii ce-o citesc -, aceasta se datorează în primul rând virusului freudist.
      Or, în orice epidemie, pentru a degaja şi curăţa atmosfera contaminată, focarul de infecţie trebuie lichidat mai întâi.

5) Ştiinţa duce, oare, la Dumnezeu?

      Fiindcă pe noi freudismul nu ne interesează în sine, ci numai în măsura în care are puncte de contact cu problemele abordate direct în studiul nostru, trebuie să renunţăm la multe pagini - ce sperăm să fie publicate cândva separat - ce ar fi necesare pentru a evidenţia gratuitatea, şubrezenia şi ridicolul atacurilor lui Freud la adresa Religiei.
      Deşi se consideră şi pretind a fi „oameni de ştiinţă”, freudiştii, până chiar şi în propriul lor domeniu, în psihologia inconştientului, dau dovadă de o mare lipsă de probitate ştiinţifică: „Psihanaliştii în general - zice acelaşi Dalbiez - par a ignora necesitatea dovezilor - En general, les psychanalystes semblent ignorer le souci de la preuve. [66]
      Cum să te mai miri atunci că această carenţă de onestitate va fi totală la freudişti când ei abordează problema Religiei?
      Văzând totala lipsă a oricărei informaţii ştiinţifice obiective în materie de filosofie şi etică, în general, şi de Religie, în special, un critic a mers până acolo, încât îi împărţea - din acest punct de vedere - pe oameni în trei categorii: intelectuali, semidocţi şi... freudişti.
      Deşi, pentru a fi sinceri, noi nu putem decât să ne bucurăm de atacurile acestora, căci cauza Religiei nu ar începe să fie cu adevărat primejduită decât din clipa în care ar fi freudiştii cei ce s-ar erija în apărătorii ei. Nu ostilitatea unor astfel de adversari poate compromite o cauză bună, ci prietenia lor, calamitate de care Religia a fost însă scutită.
      Religia nu în tovărăşia acestui freudism fără de vreme putea fi osândită să apară, ci Ea s-a născut odată cu primul om ce şi-a înălţat ochii spre cerul înstelat, a însoţit omenirea în toate pribegiile şi val-vârtejurile zbuciumatei sale istorii şi continuă să încălzească inimile şi să întraripeze nădejdile tuturor celor care, deşi pe pământ, înţeleg că sunt mai mult decât ţărâna din care sunt trupeşte zidiţi.
      Vine Freud şi, ca un nou Sganarelle (medicul fără voie al lui Molière, care, obiectându-i-se că inima e în stânga şi ficatul în dreapta, şi nu viceversa), dă şi el sentinţe:
      - Aşa era înainte, dar NOI am schimbat toate acestea!
      Freud nici nu ar prea fi avut ce să schimbe, fiindcă n-a avut niciodată idee ce-i Religia. Regretăm, desigur, că aici nu ne putem extinde să arătăm că izvorul Religiei nu este, din punct de vedere natural, decât raţiunea ce se cunoaşte pe sine şi cunoaşte totodată raporturile esenţiale de subordonare ierarhică şi finalistă dintre fiinţe. Însă faptul că există o ierarhie existenţialistă în cosmos nu este un vis de dement, ci o realitate ce se impune inexorabil, ba chiar sare în ochii oricărui om cu mintea sănătoasă.
      Iar Religia nu este, în fond, decât recunoaşterea intimă şi oglindirea în conştiinţa noastră a acestei ineluctabile realităţi obiective.
      Dar, fiindcă Freud pretinde că el ar ataca Religia în numele ştiinţei (psihologice), nu putem să nu ne oprim pentru o clipă asupra acestei poziţii. Deşi nu freudiştii ar fi cei îndreptăţiţi să vorbească prea tare despre... ştiinţă...
      Poate fără să-şi dea seama, Freud lovea în anumiţi apologeţi improvizaţi ai Creştinismului, care, incapabili să nuanţeze lucrurile, aduceau argumente de genul sofismului „baculus in angulo, ergo pluit” (umbrela e în colţ, deci plouă), pentru a dovedi că ştiinţa ar duce neapărat la Dumnezeu.
      Argumentul banal al multor predicatori cu pretenţii este că oamenii de ştiinţă cu adevărat mari au fost credincioşi, deci ştiinţa duce inevitabil la Dumnezeu. Dar acest sofism, când este pus în serviciul unei cauze bune, nu e mai puţin un sofism...
      O astfel de argumentare este valabilă exclusiv în cazul când se vizează direct şi se răspunde celor ce susţin, în mod absurd, că ştiinţa adevărată ar fi, vezi Doamne, incompatibilă cu Religia. Şi atunci se pot cita statistici întregi de mari savanţi care cu toţii au crezut, încheind legitim, şi după logica cea mai implacabilă, că poţi fi om de ştiinţă şi dacă eşti credincios.
      Dar, înainte de a răspunde întrebării, să arătăm că ştiinţa este ea însăşi un mister, căci domeniul ştiinţei nu merge mai departe decât faptele şi fenomenele comensurabile şi legile lor.
      „Ştiinţa - zice Baudin - îşi acordă date multiple şi, vrând-nevrând, trebuie să consimţi să se cerceteze temeiul acestor date. Ea îşi atribuie fenomenele: dar de unde provin ele? Unde se află izvorul indefinitei lor ţâşniri?”
      „Ea îşi atribuie legile lor: dar unde este, oare, principiul acestor legi şi determinismul lor? Ea îşi atribuie forţele naturii... Nu este însă nici măcar una singură dintre aceste forţe care să nu fie un mister, care să nu ridice problema originii şi naturii sale... Pe scurt, ştiinţa care ajunge şi poate face faţă la toate nu poate face faţă şi nu-şi ajunge sieşi. Ea, care vrea să rezolve toate problemele, este, pentru cine poate să o priceapă, suprema problemă de rezolvat. [67]
      Altfel spus, pentru a merge la rădăcina existenţială a lucrurilor, ştiinţa explică realitatea externă fracţionar şi pe porţiuni, cu ajutorul şi în funcţie de nişte elemente care, ele însele, sunt o enigmă şi rămân în adevărata lor intimitate structurală ultimă pururi nişte necunoscute. În ecuaţiile ştiinţei, înţelegerea specialistului e obţinută în funcţie de aşa-numitele forţe ale Naturii (lumină, electricitate, afinităţi chimice, energii atomice şi infra-atomice etc. ) ce sunt, la rândul lor, un mister. Ştiinţa „explică” multe fenomene, dar toate explicaţiile ei sunt pline de necunoscute şi pe bază de necunoscute.
      Dar chiar dacă ştiinţa n-ar avea acest caracter funciarmente enigmatic şi ipotetic şi dacă, prin imposibil, fiecare specialitate ar reuşi să facă DEPLINĂ LUMINĂ, astfel încât să nu mai subziste nimic misterios, nimic umbrit, nici o lege, nici o forţă, nici o structură nelămurită total în sectorul său propriu, marea şi principala problemă ar mai stărui totuşi, întreagă şi neatinsă în faţa cercetătorului.
      Pentru a ne exprima într-un chip ce-ar putea părea paradoxal, chiar când „omul de ştiinţă” şi-ar vedea misiunea sa total exhauriată şi îndeplinită, în faţa OMULUI CA OM s-ar mai ridica tot atât de spinoasă şi necesară problema TOTULUI CA ATARE în totalitatea lui şi a ştiinţei în sine:
      Care este raţiunea ultimă de a fi a realităţii în ansamblul ei ca atare? Căci ştiinţa explică legi şi fenomene particulare, admiţând anticipat drept ceva ineluctabil că există. Dar ea nu explică DE CE singuraticele fenomenele particulare, ce-ar putea foarte bine să NU fie sau să fie altfel decât sunt, SUNT TOTUŞI şi trebuie să fie aşa. Ştiinţa nu epuizează misterul lucrurilor, ci doar îl constată. Ea explică, mai mult sau mai puţin ipotetic, în ce fel se propagă lumina cu o anumită viteză şi pe o anumită traiectorie etc., dar nu explică şi nici nu poate explica DE CE TREBUIE să existe lumină, DE CE trebuie să existe un univers în care se găsesc fenomene şi lucruri.
      Căci lumina şi corpurile, calde sau luminoase, şi Universul însuşi în totalitatea lui nu includ întru nimic în noţiunea lor vreo necesitate imanentă de a exista.
      Ele sunt toate contingente şi ar putea prea bine, şi fără nici o contrazicere, să nu existe, presupunere ce nu are nimic absurd în sine, căci esenţa lor nu se identifică cu existenţa absolută în sine.
      Şi dacă această lume contingentă şi ne-necesară totuşi există, aceasta se datorează ACELUIA care nu poate să nu existe, fiind una şi aceeaşi realitate cu Existenţa absolută însăşi, fără limite de timp, de spaţiu sau de perfecţiuni, şi care include în sine, în chip eminent, actualizarea ultimă, şi în toată plenitudinea, a tuturor perfecţiunilor: DUMNEZEU.
      Dar la acest punct ştiinţa rămâne fără de glas. Doar filosofia, în înţelesul ei superior, şi Teologia Mistică sunt singurele ce se mai pot ridica la aceste înălţimi, prin definiţie inaccesibile ştiinţei.
      În marea carte a lumii, pentru a reveni la ştiinţă, fiecare specialist n-a putut descifra, în fond, decât câteva din cuvintele filigranate pe pagina specialităţii sale. Dar câte mistere mai sunt încă de rezolvat pe pagina fenomenelor vieţii, pe cea a structurilor infra-atomice, pe cea a nepătrunselor secrete galactice (de exemplu: găurile negre) sau a insondabilelor imensităţi şi distanţe metagalactice ale radioastronomiei.
      Şi câte alte pagini de pe care, până la generaţia noastră, nu s-a citit poate încă nimic şi a căror existenţă poate că ştiinţa actuală nici măcar nu o bănuieşte.
      Dar chiar dacă întreaga carte a existenţei ar fi fost citită, aceasta nu numai că nu ar fi o dovadă că NU are Autor, ci ar fi, dimpotrivă, un suprem argument al Existenţei şi înţelepciunii Acestuia.
      Dacă la pagina unei specialităţi date sunt scrise atari cuvinte, numai în ochii unui debil mintal acest fapt ar putea deveni o dovadă a inexistenţei Autorului. Căci orice orânduire inteligentă presupune o Inteligenţă orânduitoare. Materia oarbă şi hazardul pur numai pentru un imbecil - sau pentru cei idioţiţi şi imbecilizaţi de prejudecăţi - pot fi o raţiune suficientă ce explică verbal tot, tocmai fiindcă real, existenţial şi în esenţă nu explică nimic.
      Şi când această orânduire nu este parţială şi deficientă, ci universală şi atotcuprinzătoare, străbătând structural fiinţe şi obiecte neînsufleţite deopotrivă, dirijându-le în mod indefectibil spre ţinta lor şi orânduind după legi de o înţelepciune insondabilă în totalul ei, ansamblul fiinţării într-o universală armonie spre un scop transcendent şi superior, încât numai Autorul ei îl cunoaşte pe deplin, în faţa unei astfel de orânduiri trebuie recunoscut că inteligenţa Cauzei Orânduitoare e a unui Spirit de o eficienţă suverană şi nemărginită, a unei Atotputernicii: a lui Dumnezeu.
      Căci numai spiritul unui Creator Infinit şi Atotputernic putea să-şi imprime atât de inteligent, atât de structural şi atât de indelebil în întreaga fiinţare, ca şi pe singuraticele fiinţe, sigiliul perfecţiunilor Sale, ca un filigran, care, deşi tainic, este peste tot prezent. Fiecare pagină, şir sau chiar cuvânt din cartea Creaţiunii este o dovadă, un omagiu şi un imn structural de preamărire adus Inteligenţei Creatoare, lui Dumnezeu.
      Or, după cum constatarea că anumite cuvinte sunt scrise acolo şi aşa, şi nu altundeva şi altfel, nu constituie un argument al inexistenţei altor cuvinte sau pagini, şi cu atât mai puţin al inexistenţei Autorului, tot aşa înţelegerea fragmentară a unei porţiuni a domeniului ştiinţei nu prejudiciază întru nimic faptul că mai există şi alte porţiuni ale unui tot comensurabil, el însuşi contingent şi postulând deci în mod intrinsec primirea existenţei sale de la Altcineva, infinit de perfect şi existând în mod necesar de la sine şi prin sine, fiind plenitudinea însăşi a Existenţei nelimitate.
      Căci lumea, luată chiar şi în ansamblul ei, tot nu include întru nimic în însăşi noţiunea sa, drept un atribut esenţial şi constitutiv al său, necesitatea de a exista. „Cerul şi pământul, exclamă Sf. Augustin, strigă că au fost create; căci se prefac şi se tot schimbă... Strigă, de asemenea, că nu ele însele s-au creat... Şi glasul acestor strigăte este evidenţa însăşi. Deci, eşti Tu, Doamne, cel ce le-ai făcut, căci, fiind frumos, le-ai făcut frumoase; căci, fiind bun, le-ai făcut bune; căci, fiind Tu existenţa, le-ai făcut să existe. [68]
      „Dar ele nici nu sunt atât de frumoase, nici nu sunt atât de bune, nici nu sunt aşa precum eşti Tu, Creatorul lor, căci, în comparaţie cu Tine, ele nu sunt nici frumoase, nici nu sunt bune, şi nici nu sunt.”
      Iată de ce rolul ştiinţelor nu este acela de a filosofa, pe bază de afirmaţii gratuite sau inspirate din cele mai absurde prejudecăţi, despre o pretinsă inexistenţă a autorului Creaţiunii, ci ceva mult mai limitat şi umil, dar, tocmai de aceea, mai realist, mai constructiv şi mai nobil, fiind din domeniul propriei lor competenţe: să-şi descifreze paginile respective din cartea Universului, prin intermediul unor ipoteze mereu reînnoite, pentru o apropiere tot mai strânsă de adevărul integral, până-l vor putea stăpâni pe deplin, în ritm cu noile descoperiri şi progrese.
      Dar, pentru moment şi ipotetic, să facem şi noi abstracţie de această deficienţă congenitală a ştiinţei de a oferi spiritului nostru, avid de deplinul adevăr, ultimele sinteze, singurele capabile să-i astâmpere întrucâtva setea infinită şi să ne oprim doar în întrebarea ridicată iniţial: Ştiinţa duce, oare, la Dumnezeu? Cercetarea ştiinţifică îl poate, oare, descoperi pe Dumnezeu sau nu?
      A întreba pe oamenii de ştiinţă aceasta e ca şi cum ai fi întrebat pe inginerii de drumuri care construiau şoseaua Bucureşti-Oradea dacă „această şosea duce sau nu la... Nebuloasa Andromeda”.
      Întrebarea este, evident, absurdă. Nu pe un traseu terestru, nu în domeniul şoselei şi nu cu vreun autovehicul terestru se poate merge la celălalt univers asemănător Galaxiei noastre, care este Nebuloasa Andromeda, ci pe calea printre stele a astronavei, şi cu sute de mii de ani lumină.
      Dar dacă un inginer de drumuri ar spune unui astronom: „Nebuloasa Andromeda nu există, fiindcă eu n-am întâlnit-o... la şosea!”, astronomul ar da semnificativ din cap şi cel mult ar încerca să se pună în siguranţă. [69]

6) Omul tinde spre Eternele limanuri

      De aceea, dacă un om de ştiinţă este credincios, aceasta nu se datorează ştiinţei, ci faptului că şi el este om, că gândeşte, că judecă şi că are o concepţie despre lume şi viaţă.
      Nu vom fi noi cei ce să negăm că omul de ştiinţă îl poate întâlni pe Dumnezeu şi în câmpul propriei sale ştiinţe. Căci şi omul de ştiinţă rămâne tot om şi, desigur, poate şi el descifra ceva din măreţia tăinuită de Dumnezeu, ca un fel de filigran divin în câmpul propriei sale ramuri ştiinţifice, ca un Linné ce-l descoperă pe Dumnezeu într-un fir de iarbă, cum singur o spunea.
      Dar să nu ne lăsăm înşelaţi.
      Când Linné vorbeşte aşa, el nu mai este simplu „om de ştiinţă”, căci acela a sfărâmat cadrele strâmte ale specialităţii sale şi filosofează; savantul îl descoperă pe Dumnezeu nu fiindcă face ştiinţă, ci pentru că datele şi armoniile ştiinţifice descoperite de el ca simplu cercetător ştiinţific îl îmbie ele însele să-şi depăşească condiţia de simplu om de ştiinţă şi-l invită să filosofeze, adică îl obligă ca, în timp ce contemplează printre umbre înţelepciunea unică şi măreţiile tăinuite ca un filigran în lucruri, să meargă mai departe şi să caute rostul ultim al tuturor lucrurilor şi să jinduiască după Adevărul dintâi integral, netăinuit şi fără umbre.
      Căci aceasta este filosofia genuină: iubirea sinceră de adevărata înţelepciune. Iată de ce filosofia, când îşi merită numele, duce fără greş la Dumnezeu, înţelepciunea dintâi, şi se ancorează în marele TOT.
      Altfel spus, omul de ştiinţă îl descoperă pe Dumnezeu chiar în domeniul specialităţii sale nu fiindcă este om „de ştiinţă”, ci fiindcă este OM: o fiinţă ce, vrând, nevrând, este angajată într-un destin ce depăşeşte toate contingenţele şi, deşi aruncat în marea vremelniciei, este orientat şi tinde spre Eternele Limanuri.
      Iată de ce a ataca Religia în numele ştiinţei - fie că cel ce o atacă e S. Freud, P. P. Negulescu sau oricare alt scientist - este o escrocherie spirituală, o fraudă săvârşită în dauna ingenuităţii publicului mare. Nu ştiinţa este cea care contestă Religia, ci o impostură filosofică, deghizată sub masca de ştiinţă, şi care nu este altceva decât o metafizică total eronată şi camuflată de autorii ei lipsiţi de orice onestitate filosofică şi care o etichetează drept „ştiinţă”, pentru a o putea trece, prin contrabandă, în domeniul gândirii filosofice. Căci ceea ce expun astfel de autori nu este ştiinţa, ci doar propria lor filosofie sau metafizică a vieţii. Noi nu interzicem nici unei metafizici să intervină în discuţie şi tot ce dorim şi cerem - şi avem tot dreptul a o cere - este ca ea să intervină cu faţa nemascată, necamuflată sub chipul de „ştiinţă”, când ea este o metafizică aberantă, ce încearcă să se pronunţe asupra unor probleme pe care ştiinţa, ca ştiinţă, în mod necesar le ignoră, nefiind de domeniul ei.
      Aceştia nu mai sunt oameni de ştiinţă, ci scientişti ce n-au înţeles nimic din ceea ce este Religia şi, din păcate, n-au înţeles nici rostul şi limitele ştiinţei. Ei vor să doboare astrele aruncând pietrele sofismelor lor spre ele, dar pietrele cad în capul celor ce le-au aruncat. Şi atât.
      Nu ştiinţa este cea chemată să dea o concepţie despre lume şi viaţă, aceasta fiind de resortul metafizicii, al filosofiei în autenticul ei înţeles realist, atunci când este vorba despre lucrurile accesibile raţiunii, dar din domeniul ei firesc propriu-zis. Şi este de resortul unei lumini şi cugetări supraraţionale, dar nu şi suprainteligibile, când este vorba de credinţă şi de domeniul Misterelor revelate.
      Am zis „nu şi suprainteligibile”, fiindcă, dacă misterele despre Dumnezeu şi viaţa Lui în sine sunt deasupra înţelegerii noastre naturale, ele nu sunt totuşi deasupra oricărei înţelegeri: a înţelepciunii divine sau divinizate, NU!
      Aşa cum există o lume a undelor radiofonice, care, deşi nu sunt direct perceptibile cu simţurile noastre, totuşi existăm, tot astfel există o lume a Divinului, ce, deşi nu cade SUB controlul raţiunii (pentru simplul şi bunul motiv că din punct de vedere al ierarhiei fiinţale este în infinit peste raţiune şi deasupra ei), ea totuşi aievea există, iar atunci când raţiunea este în mod corespunzător ajutată, ea însăşi poate să parvină la cunoaşterea acestei lumi.
      După cum urechea nu poate prinde undele misterioasei lumi radiofonice, deşi acestea în chip real pătrund, ba chiar ne şi străbat şi se găsesc nu numai în camera noastră, ci şi în noi (simultan, zeci şi sute de posturi prin undele lor), tot astfel, nici raţiunea nudă nu poate percepe armoniile lumii Dumnezeirii, deşi reale, infinit de reale şi de supranatural prezente peste tot, dar de o prezenţă superioară puterii de percepere a raţiunii pure.
      Însă aşa cum constatarea că noi nu putem prinde direct undele nu ne afectează câtuşi de puţin, când posedăm aparatul de radio ce ni le face accesibile deschizându-l, tot astfel faptul că misterele Dumnezeirii în Sine nu cad sub controlul şi percepţia raţiunii pure nu prezintă nici un neajuns atunci când avem „aparatul de radio” corespunzător, adică mijlocul potrivit pentru a intra în comuniune cu această lume a lui Dumnezeu.
      Care este acest aparat? Este Evanghelia şi Revelaţia, în general, Sfintele Taine, rugăciunea şi trăirea harică în ansamblul ei, în special.
      Dar aşa cum un anumit post de radio nu poate fi prins decât după ce ai deschis aparatul şi ai selectat corect lungimea de undă dorită, tot astfel nu orice persoană ce stăpâneşte Evanghelia sau se apropie de Sfintele Taine şi de celelalte surse ale harului intră aievea în comuniune cu Dumnezeirea, ci numai cel ce are dispoziţiile cuvenite: viaţa harului, credinţa vie şi însufleţită de acea iubire divină ce struneşte toate virtuţile, înnobilându-le, însoţită de acea perfectă curăţie a inimii, ce singură deschide ochii pentru a-L vedea pe Dumnezeu în toate.

7) O gândire care şchiopătează

      Odată lămurite deosebirile dintre metoda psihanalitică şi freudism, pe de o parte, şi dintre Religie şi ştiinţă, pe de alta, să revenim la expunerea viselor conform rezultatelor psihanalizei.
      Una dintre primele constatări făcute de toţi cercetătorii viselor este completul lor divorţ de realitatea obiectivă. În vis, focul poate să fie rece şi gheaţa caldă, şi visul nu este mai puţin vis (Freud ar opina chiar că visul e cu atât mai vis cu cât, la prima vedere, e mai absurd). Visul nu exprimă o realitate obiectivă aşa cum ai spune „zăpada este albă” sau „2x2 = 4” prin adecvarea şi conformitatea perfectă dintre expresia folosită şi lucrul exprimat. Visul nu se mulează pe realitatea obiectivă.
      Visul este şi el, într-un anumit sens, o gândire, dar o gândire de tip subiectiv - era să zicem kantian - căreia îi lipseşte tocmai nota esenţială a oricărei gândiri normale: exprimarea adecvată a unei realităţi obiective (faptul că această realitate obiectivă e materială sau spirituală contează prea puţin).
      Alieniştii spun despre vis că este o gândire autistă, adică o gândire pur subiectivă, lipsită de un obiect real, lipsită de o realitate de a cărei esenţă să se îmbibe în chip spiritual, misterios, dar veridic, s-o îmbrăţişeze şi s-o exprime.
      Visul este o gândire fără substrat obiectiv, fără lucru real în trunchiul şi rădăcina ei, o cogitatio sine re (cugetare lipsită de obiect) sau dereistică, cum i-ar spune Bleuler şi Pichon, adică total detaşată de real, (Particula „DE” are aici o accepţiune privată, ca şi în cuvintele deconectat, defavorabil, deformat, degenerat, devalorizat etc., aşa că DEREISTIC este egal cu lipsit de realitate).
      Şi, bineînţeles, tocmai fiindcă visele - aceste deliruri nocturne - nu mai exprimă realitatea obiectivă, iar, pe de altă parte, întrucât psihologic trebuie să-şi aibă motivaţia lor, adică să aibă o cauză suficientă şi proporţională pe planul psihic, sensul lor nu poate fi căutat în direcţia adecvării lor cu realitatea exterioară, căci visul rămâne vis şi când nu mai corespunde realităţii autentice. Să ne explicăm: altceva este a visa că zahărul e dulce şi total altceva este a-l gusta efectiv şi a-l cunoaşte experimental şi obiectiv ca atare. Tot aşa de bine ai putea visa şi că zahărul e amar, iar visul nu ar fi mai puţin vis. Dat fiind însă că fiecare fenomen îşi are cauza sa suficientă şi deoarece cauza şi sensul visului nu sunt date de o realitate obiectivă, ele vor trebui căutate în realitatea psihică subiectivă a subiectului.
      Gândirea normală este, într-un anumit sens, ca o fotografie, clişeul exprimând, în felul său, dependenţa sa reală şi, am spune, totală de realitatea prinsă în obiectivul aparatului, dar ea este şi ca vederea ce ne face prezent obiectul, fără să fie ea însăşi văzută, căci noi nu ne vedem vederea, ci vedem cu ajutorul ei lucrurile exterioare nouă. Tot aşa, noi nu ne cunoaştem întâi cunoaşterea şi apoi realitatea cunoscută, ci actul cunoaşterii ne face să pătrundem în chip misterios, dar veridic, realitatea în esenţa ei, fără prealabila cunoaştere a actului de a cunoaşte, considerat în sine, în sensul că ceea ce noi cunoaştem NU sunt ideile noastre despre realitate (Kant ar spune „categoriile noastre subiective”, pe care noi le impunem şi le aplicăm realităţii), ci realitatea însăşi, făcută nouă prezentă în actul de a cunoaşte. [70]
      Gândirea omenească e făcută anume pentru a cunoaşte realitatea: e pasul de legătură între cei doi termeni ai cunoaşterii, realitatea obiectivă, pe de o parte, şi subiectul cunoscător, pe de altă parte; e unda ce face contactul între obiectul cunoscut (aflat pe post de emiţător al propriilor sale caracteristici ce-i relevă esenţa) şi subiectul cunoscător (ca aparat de recepţie a acestor caracteristici). Cunoaşterea fiind însă o realitate spirituală, tot rostul şi înţelesul ei este de a pătrunde realitatea obiectivă şi de a o exprima în ceea ce are ea mai intim: esenţa specifică a lucrurilor.
      Cunoaşterea are însă şi un aspect funcţional şi presupune, fireşte, o plenitudine de tensiune şi de randament psihic al facultăţilor noastre de cunoaştere, intelectuală şi sensibilă, spre a putea face saltul sau acolada între cei doi termeni ai săi, adică între realitatea cunoscută şi eul cunoscător.
      Dacă tensiunea psihică sau atenţiunea e sub nivelul necesar, cum e în vis, [71] sau funcţionarea normală este făcută imposibilă, cum e cazul bolilor mintale, [72] activitatea de cunoaştere a eului şchiopătează. Ea nu mai este în stare să răzbată spre realizarea obiectivă şi s-o atingă, şi cu atât mai puţin s-o îmbrăţişeze şi s-o cuprindă; ea nu mai reuşeşte să se muleze pe realitatea obiectivă şi s-o exprime; într-un cuvânt, ea nu mai e acea adecvare între minte şi realitatea externă eului, ce defineşte cu adevărat cunoaşterea autentică.
      Şi aici e păcatul originar al idealismului care, voind să subestimeze cunoaşterea divină (aceasta e atât de puternică, încât creează ipso facto lucrul gândit), nu face decât să încarcereze cunoaşterea în propriul eu, căci omul, nefiind atotputernic, gândul său nu devine creatorul lumii obiective externe (cum aspiră idealiştii), ci doar al unei lumi similare celei a unui alienat mintal.
      E adevărat că, în acest fel, ei îşi asigură originalitatea sistemului lor, suprema ambiţie a atâtor idealişti, care tocmai în crearea unei lumi a lor văd rostul însuşi al filosofiei idealiste. Lucru în care ei şi reuşesc, uneori, fără însă a fi ei cei dintâi, căci, pe linia aceleiaşi originalităţi dereiste şi divorţate de real, unii alienaţi sunt şi mai, ba chiar mult mai originali… [73]
      Precizată astfel noţiunea cunoaşterii şi dovedit fiind realismul ei, să revenim la vise.
      Visele nu se înrădăcinează în realitate şi nu au un înţeles obiectiv de genul cunoaşterii, ci sunt mai curând un fel de rebus: un cap de om cât casa, o notă muzicală, o literă mare de tipar izolată, o foarfecă atârnată de colţul lunii etc.
      În realitatea obiectivă aceste elemente nu pot fi găsite în înlănţuirea bizară a rebusului şi în proporţiile acelea: capul de om cât casa, litere sau note izolate etc. ; aşa ceva nu există în natură.
      Dar aşa cum rebusul nu e menit să redea realitatea, nefiind o reproducere a realităţii, tot astfel nici visul nu e gândire obiectiv logică, căci el nu e sortit să exprime o corespondenţă între gândul nostru şi lumea reală din jur.
      Şi cu toate acestea, şi rebusul îşi are sensul său, un sens ascuns, criptic, dar totuşi sens. Tot aşa, şi în vis există elemente, separat luate, ce de fapt se găsesc şi în lumea reală, dar aici ele sunt fuzionate într-o astfel de contopire, încât par absurde prin felul în care sunt grupate.
      Tot meritul psihanalizei este de a fi creat o metodă ştiinţifică nouă, cu ajutorul căreia rebusul viselor noastre poate fi explicat. Este metoda asociativă. [74] Visele fiind o gândire dereistică, o gândire care şchiopătează, marele merit al psihanalizei este de a-i fi oferit acesteia protezele metodei asociative.
      Aşa cum într-un rebus sensul e tăinuit sub simboluri, tot astfel se întâmplă şi în vis (deşi simbolizarea aceasta îşi are mecanismele sale specifice de elaborare, ce fac din vis un limbaj aparte).
      Visul nu e cunoaştere, ci un limbaj psihic natural şi individual. Este un limbaj fiindcă ţinteşte să exprime, iar nu să cunoască.
      Este un limbaj psihic, fiindcă nu e o producţie sonoră şi materială, - cum sunt cuvintele rostite şi scrise -, ci una pur mentală.
      Este un limbaj natural (iar nu raţional), fiindcă relaţia dintre el şi cauzalitatea adâncă ce-l face să ţâşnească din subconştientul pe care-l exprimă rămâne, în mod normal, inconştienţa raţiunii treze.
      Dar este un limbaj psihic, natural şi individual, fiindcă raportul dintre vis şi substratul psihic pe care-l exprimă variază de la un individ la altul, [75] pe când, în stările emotive, din contră, există o sumă de atitudini fireşti de expresie valabile pentru toţi: de ruşine, roşeşte obrazul, spaima dilată pupilele etc.
      Însă atunci când se spune că visul are un sens, accepţia nu e nici cea logică, nici cea lingvistică. Să ne explicăm.
      În accepţia logică se spune despre un lucru că are sens, atunci când el se conformează realităţii: „zăpada e albă şi rece”; iată o afirmaţie cu sens.
      În accepţia lingvistică, în schimb, atenţia se opreşte nu asupra realităţii ca atare, ci asupra cuvintelor privite din punctul de vedere al noţiunii enunţate. Făcând abstracţie de confruntarea directă cu realitatea, fiecare cuvânt îşi are semnificaţia lui proprie: rece înseamnă altceva decât fierbinte, şi albul altceva decât negrul, şi DA altceva decât NU.

8) Visul: expresie bizară a subconştientului

      Visul nu are sens nici în accepţia logică, tocmai fiindcă este o gândire dereistică, detaşată de realitatea obiectivă, şi nu are sens nici în accepţiunea lingvistică, fiindcă el nu este un cuvânt dinainte definit, constând din silabe, şi care să însemne o anumită substanţă sau calitate a ei, cum ar fi cuvintele „zăpadă” sau „alb” etc.
      De aceea, când Freud spune că visul are un sens, el îi dă o a treia accepţiune, ignorată până la el şi indicată, de altfel, şi de el doar în treacăt şi numai în mod implicit. El se balansează un timp nehotărât între primele două accepţiuni, când în fond viza pe o a treia, căreia nu ştie să-i dea însă numele propriu ce-i revine, de EXPRESIE PSIHICA. E şi marea lacună a lui Freud, căruia, nefiind filosof, - ba chiar dispreţuind filosofia -, tocmai ideea de căpetenie a operei sale îi rămâne întotdeauna latentă. [76]
      Dar ce este această expresie psihică?
      Toată lumea ştie ce este expresia: un semn ce, odată cunoscut, relevă realitatea pe care o semnifică. Când simţi o durere, ţipătul e expresia ei; urmele unei potcoave sunt semnul trecerii unui călăreţ.
      Există însă şi o expresie imaterială şi psihică la om: e visul. Aşa cum ţipătul nu e prin sine cunoaştere, ci numai semnul durerii (ce odată cunoscut ne face să deducem în mod cauzal că cel ce a ţipat a simţit o durere), tot aşa visul nu e o cunoaştere, ci un semn al unei realităţi intime, ce se agită şi ne roade în subconştient. Iată de ce am spus că visul e un limbaj psihic natural şi individual. Un mic exemplu împrumutat din FRINK ne va lămuri.
      Un prieten de-al psihologului american, pe nume Taylor, visa că dădea cu piciorul într-un skunk (o specie de dihor foarte puturos), care însă, în loc de a mirosi urât, degaja cel mai frumos parfum din marca „Palmer”. E greu de imaginat un vis mai stupid în aparenţă.
      La cererea lui Frink, Taylor acceptă să se supună psihanalizei şi, pe baza asociaţiilor de idei, iată substratul din care a ţâşnit: El era angajat pe vremea aceea la un droghist. Un client îi ceru pentru zece cenţi ulei de chenopodium. Nefiind clasat între otrăvuri, vându cât i se ceruse, fără a-i mai cere explicaţii. Clientul, întors acasă, îi administra o linguriţă pruncului său de şase luni. Prima doză o scuipă, dar tatăl îi dădu o a doua, şi mititelul muri. Tatăl aruncă vina pe Taylor şi povesti, într-un fel cu totul inexact, această întâmplare vecinilor săi şi cui vroia să-l asculte. Drept rezultat, o adevărată furtună se dezlănţui asupra lui Taylor, dar acesta o înfruntă, rectificând în faţa clienţilor spusele eronate ale tatălui vinovat. Dar şi patronului său îi cam sărise ţandăra până la sfârşit şi-i spuse angajatului său:
      - Ascultă, Taylor, termină odată cu comedia asta. Cu cât dai mai mult cu piciorul în skunk (dihor), cu atât va puţi mai tare.
      Visul, astfel replasat în cadrul său asociativ subconştient, nu mai are nimic absurd, ci, dimpotrivă, e plin de sens, deşi-l exprimă în mod figurat. Taylor dorea să se apere în continuare şi nu numai că din aceasta n-o să rezulte inconveniente, ci, din contră, cu cât îl va lovi mai tare, cu atât va fi mai suav parfumul degajat de animal. [77]

9) Să fie visul realizarea unei dorinţe?

      Precum se vede, unul e conţinutul manifest al visului, şi cu totul altul cel latent, descoperit prin psihanaliză. Visul nu se aseamănă cu un peisaj, ci mai mult cu un rebus. Întrucât în visul cu dihorul dorinţa legitimă de a-şi pleda propria cauză - împiedicată însă de patron - nu avea nimic înjositor pentru personalitatea subiectului, aici n-a fost nevoie de intervenţia acelui mecanism psihic pe care Freud îl numeşte cenzură.
      Ce este această cenzură?
      Pentru Freud, visele sunt, în general, realizarea unei dorinţe. Exploratorii lui Nordenkjöld, blocaţi mult timp între gheţurile polare, visau, unii, banchete interminabile, alţii, munţi de tutun, iar alţii, corabia alergând în plină viteză pe o mare însorită etc. În acest fel visele potolesc şi satisfac dorinţa irealizabilă în realitate, realizând-o în timpul somnului în închipuirea subiectului. Din acest punct de vedere, Freud are dreptate când spune că visul nu este un tulburător al somnului, ci o santinelă a lui, apărându-l de ceea ce ar fi susceptibil să-l tulbure. Dorinţa e reprezentată în vis drept un fapt trăit şi gata împlinit. Dormind, se trăieşte realizarea unei dorinţe satisfăcând, fără multă cheltuială şi efort, cerinţele ei prin vis şi se continuă să se doarmă liniştit. [78]
      Nu toate dorinţele sunt însă compatibile cu personalitatea morală a visătorului. În aceste cazuri intervine cenzura. Ea nu este decât opoziţia ce-o întâmpină o dorinţă dată în calea realizării ei, şi anume din partea eului superior moral. Un exemplu ne va lămuri.
      O americană visa că sugruma un câine alb. Nu e nici absurd, nici imposibil, dar visul rămâne o enigmă. El nu are nici o legătură cu nici una din ocupaţiile şi preocupările obişnuite ale subiectului.
      Ea apelează la un psihanalist şi îi povesteşte că-i place menajul, dar îi e groază să taie păsările. În acest punct ea recunoaşte că, de fapt, ea sugrumase câinele din vis în acelaşi fel în care obişnuieşte să sacrifice puii. De aici sări la execuţiile capitale şi vorbi despre ceea ce trebuie să simtă osândiţii când sunt spânzuraţi...
      Insistenţa asupra acestei teme. sinistre deşteptă bănuielile psihanalistului, care o întrebă dacă are cumva o ură deosebită pe cineva. Ea răspunse afirmativ: pe cumnată-mea. O acuza de intrigi şi „de a se fi strecurat ca o porumbiţă îmblânzită între ea şi soţul ei”. Ba chiar, cu câteva zile înainte, o şi dăduse pe uşă afară, spunându-i textual: „Marş de aici, nu vreau în casă un câine care să mă muşte!”
      Interpretarea e de o evidenţă ce sare în ochi şi, drept confirmare, Ferenczi, psihanalistul, mai află că respectiva cumnată e mititică şi că are un ten remarcabil de alb. Conţinutul manifest e sugrumarea câinelui, ce exprimă însă în mod simbolic ura şi dorul de răzbunare faţă de cumnată. [79] Principiile moralei au împiedicat-o să accepte manifestarea făţişă a pornirilor ucigaşe. Fanteziile în legătură cu execuţiile capitale sunt o dovadă a realităţii acestor porniri. Visul este, astfel, un fel de compromis între dorinţa de a ucide, pe de o parte, şi cenzura morală, pe de alta; e realizarea deghizată a unei dorinţe camuflate. Fără cenzură, subiectul ar fi visat direct că-şi strangulează cumnata.
      Prin aceasta nu vrem însă să spunem că dorinţele condamnate de cenzură ar apărea totdeauna camuflate. Nu. Uneori dorinţa ţâşneşte cu o forţă primară şi nemascată sub adevărata ei înfăţişare. Ce face atunci cenzura?
      Ea intervine, de fapt, şi aici fie 1) deranjând desfăşurarea normală a visului (un subiect ce ar fi pe cale de a spune un lucru nepotrivit aude fie un murmur de voci ce-i acoperă glasul sau vreun alt zgomot prelungit ce serveşte aceeaşi ţintă, fie îşi simte glasul paralizat etc. ) ; fie 2) prin provoca]rea unei spaime de coşmar ce-l trezeşte. (Despre coşmar vom aminti însă mai târziu). [80]
      În timp ce mecanismele proprii visului lucrau, în cazul dihorului, direct în serviciul dorinţei de a se apăra, aici ele sunt, din contră, puse în serviciul cenzurii. [81]

10) Postulatele lui Freud

      În urma exemplelor aduse, nu putem să nu pomenim de cenzură şi de conţinutul manifest sau latent al viselor şi am anticipat, astfel, fără să vrem, unele elemente finale ale teoriei onirice psihanaliste. [82]
      Revenind, să schiţăm, în liniile ei sumare, harta călăuzitoare prin misterioasa ţară a viselor începând de acolo de unde au lăsat-o neterminată precursorii lui Freud.
      Visul nu se explică integral nici prin senzaţiile organice, şi nici prin amintirile asociative ale memoriei. Explicările visului, bazate pe logică şi pe legile funcţionării conştiente a psihicului nostru mai lasă un reziduu neexplicat. Deci trebuie că în vis se exercită o activitate specifică şi ireductibilă la senzaţii şi la memorie. Or, s-a observat că această activitate are, fără îndoială, o structură, o anumită orientare, o anumită organizare. Activitatea aceasta implică, cu alte cuvinte, un tematism, un laitmotiv ce o orientează şi o prinde în câmpul liniilor lui de forţă. E ceea exprimă Freud când spune că: „Visul are un sens.” Tematismul visului - iată primul său postulat. [83]
      Dar care este oare acest sens?
      Chiar dacă subiectul însuşi îl socoteşte deseori fără sens, psihologii moderni admit, în schimb, că noi nu ne cunoaştem integral: noi nu ne ştim şi nu suntem conştienţi decât de o parte din ceea ce suntem. Experienţele hipnotice ale lui Bernheim sunt o dovadă de netăgăduit în acest sens. Hipnotizatul îşi aminteşte, rând pe rând, la insistenţa hipnotizatorului şi îşi recâştigă întregul capital psihic pe care-l socotise pierdut. [84]
      Dar ce este visul în structura lui intimă? El nu poate fi decât un produs psihic al inconştientului ca atare, fiindcă şi exprimarea este tot psihică. Mai precis, visul este exprimarea nocturnă şi originală a unei dorinţe date, inconştiente şi devenite inconştientă în urma refulării.
      Planul după care se elaborează visul este deci - după Freud - totdeauna o dorinţă ce se foloseşte de resturile diurne şi de senzaţii, pentru a se exprima psihic. Aceste resturi diurne, subiectul şi le recunoaşte drept ale sale, dar dorinţa ca atare - cauza eficientă a visului - aparţine domeniului inconştientului propriu-zis. Un exemplu ne va clarifica.
      „O doamnă visează că nu prea are provizii, doar nişte somn afumat, şi trebuie totuşi să dea o masă. Vrea să cumpere, dar e duminică după-masă şi toate prăvăliile sunt închise. Vrea să telefoneze la câţiva furnizori, dar şi telefonul e deranjat. Trebuie deci să renunţe la masă!”
      Conţinutul manifest este exact contrariul realizării unei dorinţe. Dar iată-i asociaţiile: pacienta explică cum în ajun făcuse împreună cu soţul său o vizită unei prietene pe care era foarte geloasă, tocmai pentru că soţul său i-o lăuda neîncetat. Şi, culmea, aceasta se autoinvitase la masă la ei... Sensul visului e clar: dorinţa de a ţine la distanţă o rivală. Drept confirmare, Freud mai află că prietena aceea avea ca mâncare preferată tocmai somnul afumat!
      Al doilea postulat al lui Freud este că visul e o expresie a inconştientului.
      Dar aceste constatări că visul are un tematism şi că exprimă inconştientul nu ne-ar folosi la nimic spre a-i descoperi sensul, dacă nu s-ar fi dovedit că există o relativă stabilitate în legăturile asociative. Căci tocmai această stabilitate a legăturilor asociative permite sondarea subconştientului şi identificarea complexului psihic a cărui expresie este visul.
      Aici s-ar putea obiecta că altele sunt asociaţiile din timpul somnului şi altele cele din clipa analizei. Numele Iosefina, de exemplu, poate face parte din complexul „imperial” (soţia lui Napoleon), din complexul unei operete franceze în care Iosefina e vândută de chiar surorile ei etc.
      Dar aceasta ar fi adevărat exclusiv în cazul în care, în somn, ar interveni imagini afectiv neutre. În vis, în schimb, reprezentările sunt întotdeauna cu o puternică sarcină afectivă. Pentru un tată sau o mamă ce şi-au pierdut o fiică cu numele de Iosefina putem fi absolut siguri că acest cuvânt nu va face parte nici din complexul „imperial”, nici din complexul „operetă”, ci din cel părintesc. [85]

11) Izvoarele viselor

      După ce am văzut cele trei postulate de bază ale lui Freud pentru explicarea viselor:
1) tematism; 2) expresie aparte a inconştientului; şi 3) stabilitate în legăturile lor asociative; să ne oprim pentru o clipă la izvoarele lor psihice. Freud subliniază importanţa precumpănitoare pe care o are DORINŢA - de obicei refulată în inconştient - în formarea procesului oniric: dorinţa este adevăratul prim-motor al visului. Freud, exprimându-se nefilosofic, spune că atât dorinţa, cât şi amintirile şi senzaţiile sunt „cauze ale visului”. Dacă el şi-ar fi dat silinţa să-l cunoască pe Aristotel sau pe Sf. Toma, în limbajul precis al acestora ar fi spus că dorinţa e cauza materială: acestea nefiind decât materialul brut pe care-l utilizează dinamismul dorinţei din subconştient pentru a prinde întruchipare.
      Predecesorii lui Freud stabiliseră că visele reproduc, de obicei, impresiile din ziua precedentă, legându-se de accesoriu şi de ceea ce n-a fost luat în seamă, şi reîmprospătează deseori amintiri de mult uitate din copilărie. De fapt, utilizarea în vis a amintirilor din ajun pare o lege generală. Chiar dacă aceste detalii ne-au preocupat cu două-trei zile înainte, totdeauna ele au fost rememorate în ajun.
      Cum se explică însă această apariţie a elementelor recente şi indiferente?
      „Unde e comoara ta - cum spune Evanghelia - acolo e şi inima ta.” Preocupările din vis îşi păstrează acelaşi tematism fundamental pe care-l are personalitatea trează a subiectului, cu această deosebire că, în vis, dorinţele refulate nu mai întâmpină obişnuita rezistenţă a principiilor morale sau de convenienţă socială şi, astfel, se pot manifesta. Herman, un nepoţel de 22 de luni, îi oferi unchiului său, Freud, de ziua sa, un coşuleţ cu cireşe. Trebuia să i-l prezinte cu o anumită formulă de urare. Copilaşul se încurcă şi, în silă, spuse doar: „cireşele sunt aici”. În noaptea următoare copilaşul este auzit spunând în somn: „Herman a mâncat toate cireşele”. [86]
      Dat fiind însă că la adulţi cenzura însăşi a devenit deseori automată şi a trecut în subconştient, ea opune şi în vis dorinţei o anumită rezistenţă, dar o rezistenţă camuflată şi neidentificabilă, inconştientă. Dorinţa neputând apărea - din cauza cenzurii - sub adevărata ei înfăţişare, înveşmântată în propriile ei haine, se deghizează în haine străine. Şi, fiindcă ideile afectiv neutre şi accesoriul luat în general nu au destulă forţă pentru a-şi însuşi definitiv şi irevocabil imaginile în care au fost înveşmântate, acestea sunt cu uşurinţă uzurpate şi răpite de preocupările principale ale visătorului, care au o încărcătură de energie psihică şi un dinamism mult mai viguros şi întreprinzător. De aceea, interesul afectiv esenţial e deghizat sub mantia accesoriului. Visul îşi are, astfel, energia motrice de la un interes fundamental şi important, haina lui e însă de împrumut.
      „Nu există, după părerea mea, - zice Freud - izvoare ale viselor indiferente, şi deci nici vise fără importanţă. O afirm aceasta în mod absolut, făcând poate excepţie doar pentru visele copiilor şi pentru scurtele reacţii de vis la unele senzaţii nocturne. Afară de acestea, tot ce visăm ori e important în mod vizibil, ori e important în chip deplasat, ceea ce nu poate fi judecat decât după interpretare, şi atunci se percepe importanţa ascunsă.”[87]
      Un medic visa - relatează mai departe Freud - deseori un leu pe care l-ar fi putut descrie cu precizie. Mare îi fu mirarea, descoperind mai târziu, că nu e altceva decât un bibelou de mult uitat din copilărie. Mama sa îi spusese că-i era jucăria preferată pe când era copil mic. [88] Freud merge până acolo încât se întreabă dacă evocarea de referinţă a amintirilor din copilărie nu e o caracteristică esenţială a viselor şi, spunea el, „dacă am generaliza această idee, ar trebui să spunem că, aparent, conţinutul oricărui vis s-ar lega de evenimente ale vieţii noastre”. [89]
      Rezumând sintetic gândirea lui Freud, izvoarele viselor ar putea fi următoarele:
      1. Un fapt psihic important şi recent e retrăit direct în vis. Aici nu e nevoie de vreo interpretare.
      2. Mai multe fapte recente şi importante sunt fuzionate într-un vis unitar. Rolul interpretării e să dizolve contopirea.
      3. Unul sau mai multe evenimente importante sunt reprezentate prin deplasare: în vis se evocă un eveniment simultan, dar indiferent. Rolul interpretării este să urce contracurentul deplasării şi să dizolve condensaţiile în elementele lor componente.
      4. Un fapt psihic important, dar de demult, e reprezentat în vis printr-o impresie recentă, dar indiferentă, lucru ce se întâlneşte foarte des în visele nevropaţilor. [90]
      Până aici, cu o intransigenţă semită, Freud nu vedea în vise decât realizarea unei dorinţe. Din 1920, el e silit de evidenţe să admită că există uneori în viaţa psihică o tendinţă irezistibilă de a retrăi, de a reproduce, de a repeta vechi întâmplări, tendinţă ce se afirmă fără să ţină cont de „primatul plăcerii” (postulat fundamental al freudismului), ba chiar înfruntându-l şi copleşindu-l cu totul. [91]

12) De ce avem vise penibile?

      Dacă visele ar fi realizarea unor dorinţe, cum se explică atunci visele penibile?
      După Freud ar fi, mai întâi, eşecul deplinei lor elaborări. Din diferite motive, reprezentările latente ce-ar fi întruchipat adecvat penibilitatea ideilor sau preocupărilor din ajun nu răzbesc să prindă fiinţă în vis şi ele sunt înlocuite de manifestări, neutre în aparenţă, cărora le transmit însă conţinutul lor afectiv dezagreabil.
      Afectul e despărţit de imaginea proprie; dar chiar dacă imaginea a putut fi refulată, nu se întâmplă la fel cu sentimentul ei. Acesta n-a putut fi nici refulat, şi nici transpus unei imagini apte să-i explice penibilitatea.
      Reacţia de spaimă la o dorinţă şocantă, pricinuită de intervenţia cenzurii. S-ar putea obiecta, desigur: dacă visul ar fi realizarea unei dorinţe, atunci visele ai trebui să fie agreabile întotdeauna. Cu condiţia ca aceste dorinţe să nu fie în conflict cu altele cărora conştiinţa să le acorde, în mod indiscutabil, întâietate. Căci dorinţele manifestate în vis nu sunt de obicei cele acceptabile şi agreabile, ci sunt cele pe care în mod obişnuit conştiinţa le respinge, le combate şi le cenzurează. Omul e hărţuit de porniri potrivnice. Chiar şi Sf. Pavel a simţit aceasta. [92] Oricât  s-ar împotrivi conştiinţa, sunt clipe când instinctele sunt mai puternice, încât ele răzbesc la suprafaţă, cel puţin în vis, iar cenzura însăşi, văzându-se chiar şi ea copleşită, singura reacţie ce-i mai rămâne visătorului e acea senzaţie de spaimă şi de groază specifică coşmarului.
      În timp ce visul de copil e o realizare făţişă a unei dorinţe neîmplinite, iar visul de adult, stil „rebus”, este o realizare voalată a unei dorinţe puternice refulate, coşmarul e realizarea făţişă şi francă a unei dorinţe reprimate. Groaza indică tocmai acest fapt, că dorinţa refulată s-a dovedit mai tare decât cenzura, şi că ea s-a realizat, sau era pe cale să se realizeze, în ciuda cenzurii. Spaima coşmarului nu este deci decât un fel de apărare extremă, un ultim cartuş al cenzurii morale. [93]

13) Mecanismele de elaborare a viselor

      În expunerea de până aici, în mod implicit am amintit şi de unele mecanisme de elaborare a viselor. Tocmai de aceea, revenind acum asupra lor, suntem siguri că vom fi mai deplin înţeleşi.
      1) Primul mecanism folosit de procesul oniric este CONDENSAREA. În comparaţie cu amploarea şi bogăţia conţinutului latent, visul e scurt, laconic, sărac. E un fel de scurtcircuit făcut posibil prin existenţa unor reţele de asociaţii mai adânci din subconştient. Asociaţiile manifeste nu sunt decât substitutele şi reprezentantele de suprafaţă ale unor asociaţii de mare adâncime.
      Ce vis, de exemplu, mai ultra-banal decât acesta, analizat de Frink în lucrarea deja citată (Morbid Fears and Compulsions)? O americancă visează că se plimba pe Fifth Avenue cu o prietenă, se opresc la vitrina unei modiste şi, intrând, cumpără o pălărie.
      Prin psihanaliză Frink descoperă însă cum visul dezvăluie un întreg destin de dureri şi decepţii înăbuşite, de aşteptări înşelate, de regrete şi de nădejdi ireparabile aievea, dar realizate în vis. Exemplul e extrem de interesant şi de bine documentat din punct de vedere ştiinţific, dar cadrul acestei lucrări nu ne îngăduie să mai stăruim. Cu toate acestea, mecanismul condensării e reliefat suficient. Şi e tot ce doream.
      Unii cititori se vor întreba poate: cum se face totuşi că în vis se retrăiesc uneori romane întregi?
      Răspunsul e simplu: prin încorporarea unor produse de elaborare secundară, cum li se spune tehnic. În vis se încorporează adesea unele produse ale stării de reverie, adică ale unor visări gata făcute, mai mult sau mai puţin conştient, în stare de veghe sau de semi-veghe. De aici şi extrema rapiditate a funcţionării psihicului în vis. Romanul ce părea trăit doar în vis este de fapt, printr-o elaborare secundară anterioară, gata compus de dinainte. [94]
      Visele, sub aspectul lor structural, sunt totdeauna simple şi ilogice, aşa cum rezultă ele din elaborarea principală. Dacă par uneori complicate şi bine închegate, aceasta se datorează intervenţiei conştiinţei somnolente, ce se străduieşte să întregească şi să aranjeze visul, făcându-l mai logic.
      Tocmai de aceea, pentru Freud, un vis cu cât e mai logic, cu atât e mai îndepărtat de adevăratul lui sens şi, în consecinţă, analizarea viselor coerente e mult mai anevoioasă. Mai explicit, visele logice încetează de a mai fi o autentică expresie psihică a inconştientului propriu-zis: ele realizează mai slab şi mai puţin noţiunea de „vis”.
      2) Al doilea mecanism în elaborarea viselor e DEPLASAREA. În vis se întâmplă un fenomen analog cu ceea ce JANET numeşte „derivare”; aşa cum o femeie fără copii poate ajunge să-şi giugiulească papagalul sau căţeluşul - o derivare a iubirii materne - tot astfel, în vis, afectivitatea se deplasează de la obiectul ei normal asupra altui obiect accesoriu. Deplasarea are două aspecte: unul afectiv, celălalt reprezentativ.
      Din punct de vedere afectiv, în visul strangulării câinelui alb, de exemplu, ura e deplasată de pe imaginea cumnatei pe cea a câinelui; şi lucru şi mai ciudat, din punct de vedere reprezentativ, imaginea cumnatei urgisite nici măcar nu mai apare în vis. [95]
3) Al treilea mecanism de elaborare onirică - şi poate cel ce face mai izbitoare deosebirea dintre gândirea normală şi vis - este DRAMATIZAREA.
      În gândirea onirică propriu-zisă gândirea abstractă dispare, şi imaginile vizuale sunt preponderente. Gândirea conceptuală se dizolvă în reprezentaţii plastice. E un fel de vizualizare a gândirii. Marchizul Hervey de Saint Denis citează un vis în care numele Rosalie (Rozalia) evocă în imaginaţia subiectului o cuvertură de pat cu roze (Roses à lit - roze pe pat). [96] Frink redă visul unei doamne care, primind o vizită, în noaptea următoare visează un câmp cu un izvor ţâşnind de sub o stâncă. Frink îi cere asociaţii. Ea răspunde: „A field in the Spring” (un câmp primăvara) şi „A spring in the field” (un izvor în câmp). Or, aceasta nu era decât vizualizarea numelui localităţii fostului ei admirator „Springfield”. [97]
      Şi în gândirea trează există un proces de vizualizare a gândirii, dar el e exact inversul celui oniric.
      Pe când, în gândirea trează, imaginile nu sunt decât puncte de sprijin, - un fel de trambulină de pe care cugetarea noastră abstractă îşi ia zborul, - în vis, orice gândire tinde să recadă din sfera conceptelor în aceea a imaginilor plastice concrete.
      Altfel spus, pe când gândirea trează e ascendentă şi pozitivă, cea din vis e descendentă, regresivă şi, incapabilă fiind să menţină pe înălţimile abstracţiunii, ea recade la nivelul concretului senzorial şi sensibil.

14) Ştiinţă sau simplă violenţă?

      Freud mai aminteşte şi de mecanismul simbolizării, fără îndoială cel mai îndrăgit de el dintre toate. [98] Simbolizarea fiind însă partea cea mai şubredă a teoriei onirice freudiste, nu ne mai oprim pentru a o discuta, mai ales că ar necesita o expunere amplă a întregii istorii a psihanalizei şi a îndelungatei polemici dintre psihanaliştii empirişti şi cei raţionalişti. În urma acestei polemici, Freud şterge cu un dos de palmă, fără să clipească, Filosofia, Arta, Morala, Religia şi toate valorile spirituale şi nu mai vede în ele decât... deghizări ale instinctului său predilect, cel sexual.
      De altfel, tot aici ar fi ajuns Freud, prin stringenţa logică a premiselor sale, chiar şi fără această polemică. Din clipa în care omul nu e decât animal, concluziile urmează de la sine în toate direcţiile.
      Freud uită doar un lucru, că a susţine că „omul nu e decât un animal” nu mai e o poziţie ştiinţifică, ci una pur filosofică. [99] De aceea ea atât valorează, cât argumentele filosofice ce o susţin.
      Însă, dat fiind că, din punct de vedere filosofic, Freud (care nu e câtuşi de puţin şi întru nimic filosof), dar nici măcar un geniu al geniilor, n-ar putea-o valida, pentru că e o absurditate patentată, el recurge la violenţă. Când discuţia ia o alură filosofică, ai penibila impresie că Freud se face boxer în numele unei pretinse ştiinţe. Şi ar putea fi campion, dacă nu i-ar ieşi înainte decât psihanalişti ca Jung, Silberer, Maeder etc. Dar când intră în ring Dr. Pichon sau Dr. R. Dalbiez, care sunt atât psihanalişti, cât şi filosofi redutabili, bietul Freud e făcut K. O. şi în domeniul ştiinţei.
      Din tot ce am spus, s-ar putea ca şi cititorul să-şi facă o idee mult prea favorabilă despre opera lui Freud, fiindcă noi nu am expus decât ideile lui viabile. Dar, din nefericire, la Freud, cele câteva firicele de adevăr se pierd în Himalaya de erori şi de perversităţi.
      Freudismul, dintru început lipsit fiind de o autentică originalitate şi clădit pe o temelie străină - descoperirea lui Breuer (vezi mai sus subcapitolul 3), ca metodă ştiinţifică, e lipsit de o adevărată probitate intelectuală; din punct de vedere psihologic, ignoră ceea ce este omenesc în om; din punct de vedere sociologic, se bazează pe o simplă mitologie grotesc romanţată (paricidul ca origine a Religiei!) ; din punct de vedere filosofic, e un cumul de flagrante contradicţii şi, ceea ce este mai grav, chiar sub aspectul biologic presupune că omul nu e decât un animal. Dar şi aici, cât e de tendenţios; omul nefiind decât un animal, iar animalele neavând noţiunile de religie, incest etc., nici omul nu trebuie să le aibă, şi totul e permis şi pentru om.
      Spuneam însă că are un stil tendenţios şi pentru un al doilea motiv, căci, deşi sexualitatea e un fenomen general al regnului animal, el se dispensează de a-l studia ca atare în ansamblul lui, tocmai pentru a nu fi obligat să concluzioneze că până şi la animale, pe care instinctele - şi numai ele - le stăpânesc în chip absolut (dictându-le imperios o conduită determinată infailibil, dar şi inflexibil, şi mereu aceeaşi), ei bine, nici chiar aici, la iraţionale, acest instinct nu e cel mai puternic şi acaparant, ba nici nu le preocupă afară de perioada de rut, şi cu atât mai puţin NU ESTE TOTUL ÎN ELE.
      Dar Freud - pentru a putea reduce sistematic normalul la anormal - siluieşte datele biologice sau le ignoră voit, după cum îi dictează prejudecăţile sale pansexualiste. El nu explică, cum ar fi firesc, dezordinea prin ordine, accidentalul prin esenţial, anormalul prin normal, ci se căzneşte să reducă - scrie Dalbiez - ordinea la dezordine, esenţialul la accidental, normalul la anormal. Suntem în drept deci de a-i reproşa nu numai o deficienţă filosofică gravă, ci şi o infidelitate flagrantă faţă de însăşi intuiţia de bază pe care se întemeiază întreaga sa operă. [100]
      Prin urmare, dacă şi ceea ce este esenţial în intuiţia lui centrală e nesocotit, cum să-i mai pretinzi să menajeze celelalte valori? Un edil de logică freudistă ar explica realizările şi viaţa marilor oraşe prin... reţeaua de canalizare subterană ce le deserveşte: toate edificiile, străzile, monumentele, intensa viaţă şi febrila agitaţie a metropolelor n-ar fi decât „sublimări”- să ni se ierte nivelul freudist al expresiei - ale scursorilor din canaluri.
      Şi să nu fiţi şocaţi de comparaţie, căci este mai puţin absurd să vorbeşti de nişte lichide de canal „sublimate” în edificii şi monumente - sunt doar termeni din acelaşi ordin fiinţal al materiei; pe când a vorbi despre Religie ca de o simplă sublimare şi deghizare a instinctului sexual e o tentativă de a identifica doi termeni nu numai în infinit distanţaţi între ei, dar care, prin însăşi esenţa lor, rămân pe veci ireductibili. Căci Religia este un atribut exclusiv şi specific naturilor spirituale, [101] căci numai o inteligenţă spirituală poate înţelege înlănţuirea de subordonare ierarhică, atât de măreaţă a întregii fiinţări, la Acel prim, infinit şi nealterat Izvor al tuturor perfecţiunilor şi fiinţelor care este Dumnezeu. Or, Religia nu este, într-un prim timp şi sub aspect teoretic, decât această cunoaştere inteligentă a Realităţii în ansamblul ei, iar, în al doilea rând, conformarea virtuţii şi faptelor noastre, sub aspectul lor practic, exigenţelor acestei dependenţe totale a noastre de Altcineva, care nu e mai presus de toate gândurile noastre decât pentru a ne copleşi cu o bunătate părintească mai presus de toate speranţele noastre.
      Cum ar putea fi Freud fidel principiilor filosofice admise de bunul simţ realist şi comun tuturor, dacă el neglijează nu numai principiile sale, dar nesocoteşte până şi propria intuiţie centrală a întregii sale opere? [102]
      Încercarea lui Freud e analoagă cu cea pe care ar face-o un medic care, violând frontierele literaturii în numele unei prejudecăţi pan-medicale, s-ar erija în critic literar şi ar explica opera lui Dante, Shakespeare sau Ghoethe prin germenii bolii care le-a cauzat moartea. Tentativa e posibilă, desigur, dar cât e de valabilă e absolut altă problemă.

15) „Bufniţele psihologiei”

      Contribuţia psihanalizei la explicarea viselor şi a nevrozelor e remarcabilă, desigur, deşi nu tot ce susţin psihanaliştii - chiar şi cei fără prejudecăţi - e literă de Evanghelie, nici chiar atunci când e vorba de gândirea dereistică, în general, şi morbidă, în special. Nici vorbă de aşa ceva. Şi, după ce nici măcar fenomenele din noaptea subconştientului nu sunt deplin explicate prin metoda psihanalitică, unii psihanalişti mai au şi pretenţia de a lichida Arta, Morala, Filosofia, Religia şi, într-un cuvânt, tot ce este valoare spirituală, în numele unei metode ce s-a dovedit dubioasă, sub anumite aspecte, chiar şi în propriul ei câmp specific de cercetare!
      Cunoscutul psiholog francez Claparède surprinde de minune situaţia când spune: „Psihanaliştii ne fac impresia a fi bufniţele Psihologiei (Les hiboux de la Psychologie). Ei văd în obscuritate... Dar acest avantaj îşi are reversul său: obişnuiţi cu noaptea, ei par uneori incapabili de a suporta lumina şi de a-şi expune ideile cu claritate, sub forma raţională care să fie convingătoare şi pentru cei ce nu sunt ca ei convinşi dinainte. [103]
      Şi fiindcă, cu Religia, nu „ştiinţa”, ci prejudecăţile lor, nu se împacă, ei o asimilează greşit şi abuziv pe aceasta viselor şi gândirii morbide, ba chiar o şi... „desfiinţează” aplicându-i, în mod arbitrar, metoda psihanalitică. E cam tot una cu a te întreba: Ce fel de proteze a folosit Owens, când a doborât atâtea recorduri olimpice, şi Moina, cu atâtea recorduri balcanice, căci, în logica psihanalitică, ambii erau desigur... şchiopi!
      Or, Religia, Filosofia, Arta etc. nu au nevoie de protezele psihanalitice ale metodei asociative, pentru simplul motiv că înţelesul lor nu şchiopătează ca acela al viselor, şi dacă protezele îi sunt de ajutor unui infirm, pe un atlet teafăr doar îl încurcă. Dar mai curând ai putea explica unui debil mintal teoria cuantelor lui Planck sau a relativităţii einsteiniene decât cele mai evidente principii ale bunului simţ unui freudist... Aplicarea metodei psihanalitice la Artă, Ştiinţă, Metafizică sau Religie, pentru a explica specificul lor propriu (adică ceea ce în Artă e artistic, în Ştiinţă, ştiinţific etc. ) ar fi legitimă exclusiv în cazul când acestea ar fi şi ele nişte produse mintale deficitare, şchiopătânde, lipsite de orice adecvare cu realitatea şi deci de orice înţeles sau conţinut obiectiv, ca şi visele sau nevrozele, adică fiind o gândire ce nu mai e gândire, fiind dereistică sau morbidă. Aceasta înseamnă a pretinde sprinterilor să alerge cu proteze de şchiop sau să aplici latinei lui Cicero topica şi sintaxa gramaticii chineze, spre a demonstra astfel că e... incorectă! Argumentarea ar putea apărea drept formidabilă în ochii unui nepriceput. Ea n-ar avea, întâmplător, decât un singur şi neînsemnat cusur: acela de a fi lipsită complet de orice fundament...
      Noi nu contestăm valoarea protezelor pentru şchiopi şi nici a gramaticii chineze în sine, ci doar totala lipsă de legitimitate de a cere atleţilor să alerge cu proteze sau latinei clasice să se conformeze regulilor gramaticale ale unei alte limbi. Tot aşa, noi nu psihanaliza o renegăm, ci legitimitatea aplicării ei la gândirea conceptuală normală, trează, obiectivă, realistă şi nedeficientă.
      E adevărat că, pentru a face deosebirea dintre gândirea din stare de veghe, normală, conceptuală, pe de o parte, şi cea dereistică din vise, pe de alta, trebuie să ştii niţică filosofie. Iar dacă nu ştii, să taci! Căci nimeni nu i-ar reproşa lui Freud de ce nu e filosof, când el însuşi o recunoaşte că, structural, e incapabil. Am luat act şi s-a terminat.
      Însă a te erija în exponent de idei filosofice - şi am subliniat în mod intenţionat acest cuvânt - când eşti nu numai total nepregătit, dar chiar absolut incapabil de aceasta, e o atitudine pe care, dacă e de prisos a o mai califica, o putem cel mult ilustra printr-o întâmplare din Bucureştii de dinaintea celui de-al II-lea război mondial.
      Una dintre marile Bănci dăduse un anunţ pentru angajarea de experţi pentru relaţiile lor cu străinătatea, printre condiţii fiind şi perfecta cunoaştere a limbii engleze. După verificarea actelor unui candidat, acesta neavând nimic comun cu posedarea limbii engleze, şeful serviciului îl întreabă direct:
      - Do you speak English?
      - Poftim?!?
      - Do you speak English?
      - Ce-aţi spus, vă rog?
      - Te întrebam dacă vorbeşti engleza.
      - Oh, da, la perfecţie!
      Aşa Freud, cu Metafizica şi Filosofia.
      Să nu uite însă nici el, nici alţii, că Aristotel sau Sf. Augustin, Toma de Aquino sau Ioan al Crucii, Pascal sau Garrigou-Lagrange şi ceilalţi vulturi ai gândirii nu aveau să aştepte apariţia „Bufniţelor Psihologiei” ca să înveţe privirea ageră în plină zi şi zborul de acvilă prin înălţimile ameţitoare ale văzduhului senin şi însorit de Marele Adevăr...
      Aşa cum nici Cicero nu avea de ce să aştepte tipărirea primei gramatici chinezeşti, pentru a vorbi impecabil Latina...
      Aşa cum nici atleţii - înţelegem prin aceasta valorile spirituale, produse ale gândirii de veghe şi realitate - nu aveau de ce să aştepte protezele psihanalitice pentru a reuşi să alerge, proteze destinate - să nu se uite! - exclusiv viselor şi celorlalte produse dereistice. Căci înţelesul viselor a şchiopătat de când omenirea există pe pământ şi protezele metodei asociative erau necesare pentru ca în înţelegerea viselor să se poată face doar un singur pas înainte. Care reuşită nu îndreptăţeşte însă pe nimeni să-şi impună protezele atleţilor gândirii, pentru această colosală şi, în ochii săi, peremptorie, raţiune, că sunt de fabricaţie... freudistă.
      Şchiopii (nu fizici, ci mintali), cu şchiopii şi cu „protezele”. Iar ceilalţi să ne cruţe, căci, până şi-n Evanghelie, răbdarea are o limită...
      Am fi totuşi lipsiţi de obiectivitate, dacă ne-am mulţumi doar să contestăm legitimitatea şi competenţa psihanalizei de a aprecia ceea ce în Religie, în Artă, în Ştiinţă şi Metafizică şi în celelalte valori spirituale formează specificul lor propriu. Dar nici măcar psihologia nu poate fi abandonată „freudiştilor”, tocmai pentru că nu tot ce studiază psihologia e morbid, deficient şi anormal. Puţinul adevăr ce se găseşte în freudism nu e decât pentru a acredita eroarea: e o primă bancnotă bună, deasupra unui teanc din cele false.
      Să nu se supere Freud dacă noi ne permitem să-i examinăm dovezile şi să-i refuzăm argumentările când ele sunt plătite în bancnote fără curs la Banca Adevărului, fiind emise de „Institutul de idei fixe şi prejudecăţi”, chiar dacă ele sunt contrasemnate „Freud”...
      Noi nu negăm toate pretinsele merite ale psihanalizei - dar ea să fie aplicată doar îţi cadrul gândirii dereistice! - şi că ar fi şi unele adevăruri răzleţe în freudism, căci, de fapt, descoperirea lui BREUER, autenticul creator al psihanalizei, a fost un însemnat pas înainte în cunoaşterea inconştientului omenesc, descoperire de care va abuza Freud. Nu negăm meritele ei, ci subliniem doar faptul că, în freudism, adevărurile se pierd printre erori, iar erorile ce sunt altceva decât moartea adevărului?
      Mai mult, la Freud, chiar adevărurile cele mai adevărate par a fi intrat în putrefacţie şi, în loc să mai fie purtătoare de lumină şi de viaţă, măresc doar impresia de lugubru al acestui cimitir al adevăratei psihologii care este freudismul.
      Situaţia am putea-o exprima plastic prin acele spirituale versuri ale epigramei lui Constantin Râuleţ:
      Şi-n cimitir sunt flori, sunt flori în şir,
      Comori de mândre forme şi culori;
      Dar ţintirimul nu miroase-a flori,
      Ci florile din el a cimitir. [104]
      Însă în timp ce în cimitir huma mormintelor serveşte drept hrană vieţii, iar ceea ce e putred e transferat în floare vie prin efortul de asimilare al plantei, în freudism, dimpotrivă, nişte adevăruri mărunte servesc drept hrană marilor erori şi rezultatele unor dubioase cercetări pretins ştiinţifice [105] nu sunt decât pretextul celor mai enorme rătăciri filosofice.
      Astfel, în freudism, adevărul e prefăcut în eroare, în fals, viaţa e purtătoare de moarte, iar prejudecăţile, ideile fixe şi sofismele copleşesc ştiinţa:
      ... Dar ţintirimul nu miroase-a flori,
      Ci florile miros a cimitir...
      Şi, cu toate acestea, nu se poate ignora marele impact pe care freudismul 1-a avut asupra literaturii universale şi a mentalităţii apusene. Aşa cum demonstrează savantul american E. Michael JONES, în Degenerate Moderns, [106] nu există decât o singură alternativă: sau gânditorul îşi conformează dorinţele Adevărului, sau va deforma realitatea (Adevărul), conformând-o propriei trăiri.
      Examinând unele recente biografii moderne, cum ar fi ale lui Freud, Jung, Kinsley, Margaret Mead, Picasso şi alţii, există o izbitoare similaritate între biografia lor şi producţia lor intelectual artistică. Toţi aceştia, după ce au fost de timpuriu implicaţi în abuzuri sexuale, ei au ales, invariabil, o ideologie sau o formă de artă, subordonând total realitatea exigenţelor şi pretenţiilor senzualismului lor exacerbat.

II. Visele lui Don Bosco

Revenind acum şi comparând visele lui Don Bosco cu cele comune, sare în ochi, oricui, totala deosebire dintre ele.
      Acestea nu sunt vise, ci adevărate viziuni.
      Dar, atunci, de ce Don Bosco le numeşte „vise”, şi nu viziuni?
      Răspunsul e foarte simplu: fiindcă e sfânt. Şi e lucru ştiut că sfinţii autentici subapreciază tot ceea ce este în legătură cu persoana lor, cu propriile lor vorbe, gânduri şi fapte. E o tactică, de altfel, de care s-a făcut răspunzător Mântuitorul însuşi, căci, întemeind Preasfânta Euharistie, deşi ni s-a lăsat pe Sine întreg, nu pomeneşte nici de Dumnezeirea Sa substanţială, şi nici de sufletul Său neasemuit, ci doar de ceea ce este de mai puţin preţ: „Acesta este trupul Meu... Acesta este sângele Meu...”
      Lumea, în schimb, are alte metode, exagerează şi foloseşte termeni exageraţi, pentru a acoperi fie o realitate inexistentă, fie exact pe dos celei enunţate în cuvinte. Nu s-au văzut popoare vecine încheind alianţe de „veşnică prietenie”, pentru ca, peste câteva luni, să fie război? Democraţie, libertate etc.
      Stilul lumii e cu atât mai bombastic şi mai grandilocvent, cu cât prăpastia dintre conţinutul cuvintelor şi goliciunea realităţii e mai mare şi are mai multă nevoie de camuflaj.
      Sfinţii, în schimb, subestimează ceea ce au sau ne dau. Tocmai de aceea ei ne sunt cu atât mai dragi: ei ne oferă briliante, dar nu vorbesc decât de pietre, omiţând să adauge că sunt preţioase!

16) Deosebirea faţă de visele comune

      Visele lui Don Bosco se deosebesc, precum cerul de pământ, de cele obişnuite, fiindcă ele depăşesc total:
      A) Toate legile subconştientului şi oniricului comun;
      B) Toate legile comune ale Firii. Să le luăm pe rând.
      A) Toate legile subconştientului şi oniricului comun
1. Visele obişnuite se uită cu o uşurinţă surprinzătoare, în timp ce, la Don Bosco, după zeci de ani, sunt tot atât de vii şi de reliefate. El nici n-a început să le scrie decât la vârstă destul de înaintată (şi anume la a doua poruncă a Sfântului Părinte, în 1867, când el avea 52 de ani).
      2. Visele nu tulbură somnul, ci, dimpotrivă, îl asigură, rostul lor fiind cel al unei supape de siguranţă a psihicului nostru, aşa cum am amintit tratând despre visele comune; [107] sau îl tulbură de tot, prin groaza şi spaima de nedescris ce-o produc subiectului: sunt coşmarurile.
      Visele lui Don Bosco, dimpotrivă, deşi-l trezesc, îi lasă sufletul liniştit şi încântat: Vezi cap. III, subcapitol 9 - „Un vis ciudat.”
      3. Visele comune sunt cu atât mai revelatoare, cu cât sunt mai absurde şi mai puţin logice la prima vedere. [108]
      La Don Bosco, dimpotrivă, există un fond serios, normal, iar desfăşurarea visului dovedeşte nu prezenţa vreunei gândiri degradate şi dereiste, ci a uneia de o perfectă coerenţă şi stringenţă logică. Să se vadă toate visele citate anterior în această lucrare.
      4. Visele comune, fiind doar o expresie psihică a subconştientului, nu se mulează pe realitatea obiectivă.
      Don Bosco primeşte, în schimb, directive precise în legătură cu ce are de făcut şi, în domeniul educaţiei, sfaturi de un realism atât de înţelept şi, mai ales, clarvăzător, încât presupun în mod absolut intervenţia unei Puteri superioare.
      Dacă, de exemplu, visul său de la vârsta de nouă ani ar fi fost un simplu produs al subconştientului, el s-ar fi terminat cu scena bătăii şi a pumnilor umflaţi, şi nu cu apariţia bărbatului şi a doamnei misterioase şi directivele de blândeţe şi răbdare care mergeau împotriva tuturor pornirilor oricăror temperamente din lume; cu atât mai mult când acesta este sangvin, ca al micului Giovanni Bosco. Căci, chiar după Freud, subconştientul nu e, în fond, decât psihicul în ceea ce are el mai scabros din toate punctele de vedere: e animalul în toată goliciunea lui sălbatică. Scena bătăii trebuia să încheie visul, după cea mai strictă logică psihanalitică. Oricine ştie că nu în Vis învaţă omul înfrânarea şi stăpânirea de sine, lucru ce e de resortul voinţei care în somn e complet paralizată. [109]
      Iar în ce priveşte conformitatea cu realitatea, indicaţiile topografice precise despre locul martiriului Sfinţilor Aventor şi Octaviu, [110] Don Bosco nu avea cum să le descopere exact în timpul visului, pe când un istoric specialist va ajunge la soluţia indicată de vis, dar abia mai târziu, mult mai târziu şi după îndelungate cercetări.
      Visele comune sunt bazate pe subconştientul subieciv, iar ale lui Don Bosco pe realitatea obiectivă. Pe când era licean nu „visase” el, oare, cuvânt cu cuvânt, textul lucrărilor în latină? Şi boala fratelui său? [111]
      Puţin înainte de 1880, Don Bosco visă că i se oferea la Marsilia o vilă somptuoasă, pe care el o văzu şi o vizită în vis până în cele mai mici amănunte. Scrise atunci prietenilor săi din acel oraş, descriindu-le-o întocmai şi rugându-i s-o identifice. Aceştia credeau că e vorba de o simplă glumă. O căutară totuşi pentru a-i face pe voie.
      Însă toate cercetările rămaseră zadarnice, căci nu găsiră nici o proprietate care să semene, cel puţin parţial, cu cea descrisă.
      Câţiva ani mai târziu, în 1884, în timpul unei plimbări prin împrejurimile Marsiliei, însoţiţi fiind de canonicul Guiol, paroh la Sfântul Iosif, ultimul îi arătă o casă ce aparţinea unei binefăcătoare a parohiei sale. Proprietatea însă era închisă şi, din locul unde se opriseră, era imposibil să vadă interiorul şi forma grădinii. Don Bosco se opri, privi îndelung, luminându-se la faţă şi, apoi radios, exclamă:
      - Iat-o! E tocmai aceasta! Aici, în spatele porţii este o alee de paltini în semicerc, în fund sunt două coloane masive pe care sunt aşezaţi doi lei; în stânga e o fermă, apoi un pârâiaş şi un stejar falnic. Har Domnului!
      Toate aceste particularităţi, descrise anterior cu precizie în epistolele sale, erau exacte, şi aşezământul i-a fost donat pentru Operele sale.
      5. Ceea ce visele lui Don Bosco au în comun cu cele obişnuite este doar timpul nocturn şi fondul psihicului uman. Don Bosco nu e nici el înger; şi de aceea, şi la el, adevărurile vor fi exprimate tot omeneşte, prin imagini şi simboluri.
      Dar pe când, la vise, gândul se degradează şi cade de la abstract la concret, - se dramatizează, cum spun psihanaliştii, la Don Bosco, gândirea din vis se foloseşte de imagini ca de o trambulină pentru a-şi lua zborul. Aşa, de exemplu, în subcapitolul 18, „Pe cărarea trandafirilor”, din cap. X, nu numai că gândul îi desfăşurarea visului nu decade spre concret, ci, dimpotrivă, Preacurata îi interpretează Ea însăşi visul, dând acea sugestivă, atât de grăitoare şi de instructiv; tâlcuire a viziunii: „Spinii de pe jos sunt afecţiunile sensibile, antipatiile şi simpatiile omeneşti, ce abat pe educator de la adevăratul său scop, îl rănesc, îl opresc să-şi îndeplinească misiunea, îl împiedică să înainteze şi să adune comori nepieritoare pentru Cer...”etc.
      Ce adevăr teribil i se revelă şi i se confirmă, astfel, lui Don Bosco, dar şi nouă în vis! Câte suflete generoase, de o generozitate dusă uneori până la eroismul autentic, nu sunt împiedicate să progreseze în viaţa interioară de un mic fleac de afecţiune omenească! „Fleac” numai lumeşte judecând, căci, în realitate, e o crimă a crimelor, aceea de a abuza de acele haruri ce au necesitat jertfa Omului-Dumnezeu. Şi aceasta din cauza unei dezordonate alipiri la o făptură! Poate fi, oare, un păcat mai de deplâns decât acela de a strivi în germen o chemare autentică la sfinţenie?
      Sfântul Ioan al Crucii a consacrat acestei dureroase probleme unele dintre cele mai frumoase pagini ale Suirii Muntelui Carmel. [112] Dacă în visul lui Dor Bosco adevărul este altfel formulat, el nu este mai puţin înalt.
      În plus, în visele obişnuite nu numai că nu se „visează” concomitent şi tâlcul lor, dar acesta nici nu poate fi obţinut decât după o anevoioasă şi chinuitoare analiză, care rămâne, la urma urmelor, prea adesea de o valoare îndoielnică.
      6. Nici mecanismul CONDENSĂRII nu se verifică la visele lui Don Bosco care sunt cu atât mai revelatoare cu cât sunt mai ample. Visele comune se produc şi operează prin scurtcircuit, valoarea lor ca expresie a subconştientului fiind în raport invers cu lungimea lor.
      Visele lui Don Bosco, în schimb, cu cât sunt mai extinse, cu atât sunt mai bogate în indicaţii tot mai preţioase. Unele dintre ele chiar se repetă aducând însă mereu alte noi şi noi lămuriri, aşa cum am mai amintit.
      Ce lecţie de pedagogie divină cuprinde, de exemplu, visul „In furtunile vieţii”, publicat de Lemoyne în primul său volum, în apendice, [113] pe care noi nu ne mai putem permite să-l reproducem. Vieţile şi virtuţile, ocaziile rele şi mijloacele de salvare, diversitatea temperamentelor şi eficacitatea Sfintelor Taine etc. sunt admirabil exprimate prin simboluri logice şi evidente, ce se impun de la sine, nu cum sunt cele ridicol de arbitrare, asupra cărora polemizează, fără să se poată înţelege vreodată, diferitele fracţiuni ale psihanaliştilor.
      Aceste vise exprimă principiile educaţiei adevărate într-un cod atât de plastic, încât nu e de mirare că ele făceau o impresie pe cât de profundă, pe atât de indelebilă şi de răscolitoare în sufletele tinerilor. Or, dintre toate artele, cea mai grea e, fără doar şi poate, educaţia. Şi dacă nici în artele ce au drept obiect de modelat materiale mult inferioare sufletului omenesc capodoperele nu se săvârşesc şi desăvârşesc decât în momentele de mare plenitudine şi de supremă tensiune creatoare, cu atât mai puţin s-ar putea întâmpla aceasta în educaţie. [114]
      Or, toată educaţia saleziană, ce a făcut epocă în Istoria Pedagogiei, este cuprinsă, în liniile ei de forţă, în aceste visuri.
      Iată de ce visele lui Don Bosco nu pot fi asimilate celor obişnuite, căci ele, nefiind produsul unei gândiri dereistice, au mai curând calităţile specifice gândirii normale. Am zis „calităţile”, iar nu condiţiile, căci simplul fapt că şi ele se desfăşurau noaptea şi în timpul somnului nu le afectează întru nimic realismul şi clarviziunea.
      7. Visele comune nu fac decât să prelucreze un material dinainte cunoscut sau cel puţin posedat. Elaborarea se mărgineşte să încadreze în noi forme, deplasând, condensând, dramatizând, simbolizând, dar şi deformând un material existent deja.
      Lui Don Bosco, în schimb, visele îi revelează lucruri reale (fie prezente, fie viitoare) pe care nici el şi nici alţi contemporani şi compatrioţi ai săi nu aveau cum să le cunoască.
      Dar aceasta o vom expune mai logic în subcapitolul următor.

17) Vise premiate cu medalie de aur...

      B) Visele lui Don Bosco depăşesc legile comune ale firii.
      Sintetizând cele spuse, apare clar că visele lui Don Bosco nu numai că nu sunt un produs mintal subnormal, şchiopătând, şi pe care, cu un termen filosofic, l-am numit dereistic, ci, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere ele depăşesc şi cea mai trează gândire omenească, fiind o gândire nu numai peste linia normalului simplu, ci chiar peste linia firii.
      Ele sunt undele tainice care dezvăluiau Sfântului lucruri oculte sau viitoare. Iar prin „lucruri oculte” înţelegem secretele conştiinţelor, unele fapte ce se întâmplă în ţări îndepărtate sau şi în unele regiuni vaste pe care visătorul n-a avut nicicând şi nicicum posibilitatea de a le vizita şi cunoaşte în starea de veghe. Un exemplu fiind necesar, ne vom opri la unul din seria viselor misionare.
      În 1883, Don Bosco se visa făcând o călătorie fulger de la Cartagena, din Columbia (mai la nord de latitudinea la care se află Canalul Panama), până la Puntarenas, la extremitatea sudică a statului Chile, adică din punctul cel mai de nord la cel mai de sud al Americii de Sud. Don Bosco povesti acest vis prima dată în şedinţa de dinainte de masă a celui de-al III-lea Capitlu General Salezian, întrunit la Valsalice în 1883. În decursul acestei călătorii în vis, îi servea drept călăuză Aloisiu Colle [115] , tânărul sfânt despre care vom mai vorbi. Ei conversau în mod familiar despre o mulţime de lucruri în timp ce contemplau pădurile, munţii, pampasurile nesfârşite, fluviile lungi şi maiestuoase, pădurile virgine, minele de metale preţioase şi de cărbune, sondele de petrol, tunelurile şi viaductele gigantice ale căilor de comunicaţii străbătând Cordiliera Anzilor etc.
      În acest voiaj în vis sunt de notat - remarcă Ceria - patru particularităţi:
      1) Mai întâi exacta descriere a Cordilierei Anzilor. Pe atunci toţi considerau Anzii ca un zid despărţitor şi omogen, întinzându-se pe mai bine de 30° latitudine, un masiv unic ca formă, întindere şi înălţime. Don Bosco îi descrie, în schimb, tăiaţi de numeroase şi profunde trecători, cu înălţimi şi depresiuni în chip de căldare, cu văi şi lacuri în ele; îi descrie împărţiţi în grupuri şi noduri de lanţuri muntoase, ce se răsfiră în direcţii opuse şi se înfăţişează cu totul deosebiţi între ei sub aspect geologic şi orografic: toate particularităţile pe care şi cei mai de seamă geografi ai timpului le ignorau.
      2. În al doilea rând, Don Bosco descrie căi ferate de un pitoresc fantastic, străbătând Anzii de pe un versant pe celălalt şi împânzind întregul continent sud-american, de la Coasta Mării Antilelor până la Strâmtoarea lui Magellan. (E de notat că, nici până azi, viziunea lui Don Bosco n-a fost realizată pe deplin. )
      3. Don Bosco afirmă, apoi, că în subsolul acestor munţi se găsesc zăcăminte foarte bogate de cărbune fosil, petrol, plumb şi metale preţioase. An de an se descoperă tot mai multe zăcăminte în zona acestor munţi, iar în 16 decembrie 1907, spre surprinderea Direcţiei generale a minelor argentiniene, forându-se solul în căutare de apă potabilă, din adâncuri ţâşni petrolul, la Comodoro Rivadavia, în Chubut. Acum sunt peste o mie de sonde în aceste părţi. Alte zăcăminte petrolifere au fost descoperite mai târziu, la Saltă şi Jujuy şi de-a lungul ţărmurilor Neugenului, spre a ne limita la Argentina. Zăcăminte considerabile de cărbune s-au găsit la Espuyen în Chubut şi la Puntarenas. Iar plumbul formează principala producţie metalică a Argentinei.
      4. În sfârşit, Don Bosco, descriind Arhipelagul Fueghin, spune: „Unele dintre aceste insule sunt locuite de numeroşi băştinaşi; câteva sunt golaşe, stâncoase, nelocuite; altele sunt în întregime acoperite de zăpezi şi de gheţuri. Iar spre apus, numeroase roiuri de insule sunt locuite de sălbatici.”
      Studiile ulterioare ale geografilor şi etnologilor au confirmat întocmai această descriere, căci tocmai cele trei aspecte indicate formează specificul propriu al peisajului fueghin:
      1. Zona de şes şi stepă, locuită de triburile Ona;
      2. Zona Cordilierilor, acoperită cu zăpadă eternă şi gheţari imenşi;
      3. Grupurile Insulelor dinspre Apus, sterile, stâncoase, golaşe, unde trăiesc indienii Alcaluf şi Vagan.
      Neîndoielnic trebuie admis că atâta precizie nu era posibilă decât de la cineva care văzuse, cu propriii săi ochi, un ţinut atât de variat şi despre care toate cărţile timpului nu suflau un cuvânt.
      Justeţea obiectivă a acestei observaţii, ca şi puternica impresie pe care a făcut-o asupra contemporanilor precizia ştiinţifică a „viselor geografice” ale lui Don Bosco sunt dovedite cu prisosinţă de următoarea scenă, rămasă istorică, întâmplată la Lyon.
      În urma unei invitaţii din partea, ,,Societăţii de Geografie din Lyon”, Don Bosco, la 14 aprilie 1883, ţinu o conferinţă despre Patagonia, în faţa unui public select şi a celor mai de frunte oameni de ştiinţă din Lyon. Toţi aveau în faţa ochilor o hartă a acelor regiuni, şi Sfântul, fără a se uita la hartă, începu să descrie cu lux de amănunte flora, fauna, configuraţia geologică, fluviile, zăcămintele subpământene, locuitorii şi ciudatele lor obiceiuri etc., încât cei prezenţi, cu ochii ţintă când la hartă, când la orator, urmăreau vrăjiţi conferinţa cu o atât de vie atenţie, cum nu mai ascultaseră niciodată pe nimeni.
      Când sfârşi, cu toţii erau intrigaţi şi uimiţi la culme de ineditul, importanţa şi acea savoare de lucru trăit pe care o aveau datele oferite de Sfânt, deşi se ştia prea bine că Don Bosco nu avusese când şi cum să viziteze personal Patagonia. La întrebările lor admirative, răspunse cu simplitate că ceea ce spusese nu e decât purul adevăr, fără a trăda secretul că el „vizitase” de fapt acele regiuni în visele - mai corect spus viziunile sale.
      Este însă şi mai remarcabil ceea ce a urmat. Societatea de Geografie, după minuţioase verificări, în 1886, constatându-se cu uimire exactitatea desăvârşită a celor spuse de Sfânt, ca semn de admiraţie pentru contribuţia adusă ştiinţei şi onoarea făcută Societăţii, decretă să se bată o medalie de aur comemorativă a conferinţei şi care i-a fost oferită lui Don Bosco drept omagiu pentru exactitatea ştiinţifică a conferinţei sale. [116] Desigur că o Societate ştiinţifică atât de serioasă nu s-ar fi hazardat într-o astfel de acţiune dacă evidentul aport adus geografiei de această conferinţă nu i-ar fi constrâns la aceasta. [117]
      De altfel, nu numai în domeniul geografiei, ci în întreaga lui viaţă, Don Bosco fusese călăuzit de lumini nevăzute nouă, muritorilor de rând, şi care, la răspântiile cruciale, îi sfâşiau vălul ce acoperea viitorul.
      Astfel, la vârsta de nouă ani, îşi vede în vis misiunea ce-i va fi încredinţată (Cap. III, subcapitol 9, „Un vis ciudat”). La 16 ani îi apare Preacurata care-i promite că, în ciuda tuturor greutăţilor, îşi va putea continua studiile, căci Ea îl va asista (Cap. IV, paragraf 11, „Când visezi, celelalte nu contează”). Când ezita să Între la Capucini îi apare în vis un franciscan şi-i spune: „Un alt loc şi un alt seceriş ţi-a pregătit ţie Dumnezeu” (Cap. V, subcapitol 11 „Şi dacă spre nefericirea ta... „). După ce intră în seminar, bărbatul luminos (Mântuitorul) îi apăru din nou, întărindu-l în alegerea făcută şi arătându-i miile de tineri care, nu peste mult timp, îi vor fi încredinţaţi (Cap. VI, subcapitol 6, „Visul se repetă”).
            La 22 mai începu să primească directivele precise ale acestei pedagogii cereşti ce vor forma însăşi structura educaţiei saleziene: bunătate, blândeţe, convingere şi atmosferă de bucurie, indicându-i totodată că teatrul noului său apostolat va fi Torino (Ibidem, subcapitol 7).
            Îi va fi arătată, mai ales, dezvoltarea Operei, pas cu pas, începând cu cele trei popasuri ale Oratoriului (Cap. VIII, subcapitol 5, „Pe locul martiriului” şi subcapitol 14”, în vis, colţ de Rai...”). La 32 de ani i se revelează greutăţile pe care le va avea de înfruntat în educaţie (Cap. X, subcapitol 18).
            Luminile ce i se acordaseră pentru întâia oară la 9 ani îl vor călăuzi apoi necontenit: el vedea anticipat dezvoltarea misionară şi mondială a Operei. Ultimul vis cunoscut de noi este din 8 decembrie 1887, o lună şi jumătate înainte de a muri, în care Preacurata îi poruncea deschiderea Casei saleziene din Liège - Belgia.

18) Falimentul diavolului

            Să ne oprim acum asupra unei serii de vise profetice ce priveau direct pe băieţii Oratoriului. Primul de acest fel este din 1854, când Don Bosco fu anunţat despre apropiata moarte a unui tânăr care va muri în institut, profeţie făcută cu 22 de luni înainte de adeverire.
            Don Bosco îl văzuse în mijlocul celorlalţi, palid, în haine cernite, cu capul acoperit de un turban transparent şi luminos ca o lună, purtând pe el numărul 22. Un personaj misterios îi apăru brusc spunându-i:
            - Băiatul de colo mai are 22 de luni de trăit. Înainte de a se încheia cele 22 de luni, el va muri. Ţine-l sub ochi şi pregăteşte-l.
            „Voiam să-l mai întreb - povestea Don Bosco - să-i cer explicaţii despre cele spuse şi cum de-mi apăruse aşa, pe neaşteptate, dar nu l-am mai văzut. Băiatul, dragii mei copii, e printre voi şi eu îl cunosc...”
            O vie teroare se instală peste întreaga comunitate, cu atât mai mult cu cât era pentru întâia oară că Don Bosco anunţa, în public, moartea unui intern. Văzând impresia adâncă stârnită, Don Bosco continuă: „Eu îl cunosc pe cel cu lunile. Dar nu vă înspăimântaţi. Eu o să-l am sub ochi ca să fie bine pregătit.... De altfel Mântuitorul în Evanghelie aceasta ne-o cere: să fim totdeauna pregătiţi. Să nu mai comitem nici un păcat şi atunci nu mai avem de ce să ne temem de moarte.”
            În decembrie 1855, în a 22-a lună, Don Bosco anunţă din nou că, înainte de Crăciun, unul dintre tineri va muri. Şi iată că Secondo Gurgo, pe care Don Bosco îl dăduse spre grijă deosebită clericului Cagliero, încă din luna octombrie a aceluiaşi an, se îmbolnăvi subit de colită, prin 15 decembrie. După vreo opt zile, boala părea că s-ar întoarce spre bine, când, în mod neaşteptat, în noaptea de 23 spre 24 decembrie, tânărul muri. La rugăciunile de seara din ajunul Crăciunului, Sfântul căuta parcă cu privirea pe cineva... Apoi zise: „E primul tânăr ce moare în Oratoriu. A fost bine pregătit şi să sperăm că este în Paradis. Fiţi şi voi totdeauna pregătiţi...”
            Şi nu mai putu continua: glasul i se îneca, trădând emoţia unei inimi de părinte căruia moartea îi răpise pe primul său fiu.
            Anunţarea morţii va fi de aici înainte regula Oratoriului. [118] Don Rua mărturiseşte că n-a avut loc nici un deces fără ca Don Bosco să nu-i fi prevenit dinainte. Şi faptele i-au dat totdeauna dreptate.
            Oroarea faţă de păcat creştea, Mărturisirile se făceau mult mai bine, Mărturisirile generale (adică a tuturor păcatelor din întreaga viaţă, chiar dacă au mai fost mărturisite în spovedanii periodice înainte) le făceau tot mai mulţi şi mai bine, Sfânta Cuminecare era tot mai cu râvnă frecventată şi de tot mai mulţi. Era - cum o spunea Sfântul însuşi - un adevărat faliment al diavolului.

19) Maşina viitorului

            Înainte de a încheia exemplele viselor, mai rezumăm unul, avut în 1861, întrucât în el Don Bosco va vedea ca într-un film nu numai starea conştiinţelor băieţilor săi, ci şi viitorul Societăţii Saleziene, atunci pe când ea nu era nici măcar provizoriu aprobată.
            Se visă într-o vale lângă Becchis, în drumul spre Capriglio şi i se păru că se întâlneşte cu un personaj venerabil care-l salută cu prietenie. După o convorbire îndelungată, îl întrebă dacă n-ar vrea cumva să vadă ceva deosebit. La răspunsul său afirmativ, acesta îl duse în faţa unei maşinării ciudate, în formă de dulap, cu o roată înăuntru, ca un volan cu manivelă. Îi porunci să prindă manivela şi s-o învârtă o dată. Don Bosco se supuse.
            - Priveşte acum înăuntru.
            Văzu o sticlă mare, rotundă, cu un diametru de circa un metru, ce părea lentila unei lunete uriaşe. Deasupra era scris:
            „Hic est oculus qui humilia respicit în caelo et în terra” (Acesta este ochiul care vede cele smerite în Cer şi pe pământ).
            - Această roată - îi tălmăci necunoscutul - este Eternitatea în mâna lui Dumnezeu. Şi, de fapt, prin lentila aceea, îi vedea pe toţi tinerii Oratoriului său. După a doua învârtire avu loc separarea celor buni de cei răi. Printre ultimii îi recunoscu pe paisprezece dintre ei. Primii patru erau legaţi cu lanţuri grele; alţi şapte erau cu lacăt pe gură, trei dintre aceştia îşi mai şi înfundaseră urechile cu mâinile; ultimii trei dintre cei paisprezece aveau câte un maimuţoi oribil în spate.
            Îndurerat, Don Bosco ceru lămuriri. Erau cei ce nu ascultau de sfaturile lui de preot, şi anume: primii patru, dacă nu se converteau, aveau s-o sfârşească în temniţă, ceilalţi şapte îşi ascundeau păcatele în Spovedanie, dintre care trei nu voiau să asculte nici un sfat în această privinţă; iar ultimii trei (cei cu maimuţoiul în spate) căzuseră, după exerciţiile spirituale, în păcatul mortal al necurăţiei.
            În faţa acestei scene, Sfântul izbucni în plâns şi-şi întrebă călăuza în ce fel i-ar putea totuşi mântui.
            „Prin muncă asiduă, mortificare continuă şi rugăciune fierbinte şi stăruitoare”, fu răspunsul. Sfântul îşi exprimă atunci durerea sa sfâşietoare de a-şi vedea zădărnicite atâtea eforturi, oboseli şi jertfe, când necunoscutul i-o tăie scurt:
            „Ia te uită, orgoliosul... Şi cine crezi că eşti? Te crezi mai mult decât Mântuitorul? Crezi cumva că vorbele tale ar fi mai rodnice decât cele ale lui Isus Hristos? Şi crezi că ai avut mai mare dragoste şi mai mare grijă pentru băieţii tăi decât a avut Isus faţă de Apostoli? Dar şi dintre cei doisprezece care trăiau împreună cu Isus Hristos, totuşi unul săvârşi nelegiuirea... Unul dintre primii şapte diaconi (Nicolae a ajuns eretic, deşi fusese ales şi el chiar de Apostoli). Iar tu să mai pretinzi ca, între toţi tinerii tăi, să nu fie niciunul rău sau pervers?... Ia uite superbul, superbul de el!”
            La o atare replică, Don Bosco amuţi, dar cu inima strânsă de durere. Necunoscutul, ca să-l mângâie, îi ceru să mai învârtă o dată. După această a treia învârtire, văzu o altă ceată foarte numeroasă de tineri pe care nu-i cunoştea. Erau tinerii pe care Dumnezeu îi va da drept compensaţie - i se spuse - pentru cei paisprezece recalcitranţi, şi anume pentru fiecare dintre ei, câte o sută în loc.
            După încă o învârti tură, toţi aceşti tineri se despărţiră în două cete pe o câmpie imensă: era ceata celor chemaţi la statutul ecleziastic, iar cealaltă, a celor fără chemare. Aceştia din urmă lucrau pământul. Primii însă se diferenţiau: unii secerau, alţii tăceau snopi, alţii clăi, alţii spicuiau, alţii mânau carul, alţii ascuţeau secerile, alţii le distribuiau, iar alţii treierau. Pe mulţi dintre ei îi recunoscu şi le spuse şi funcţia ce-o vor avea de îndeplinit pe acest câmp simbolic. (Don Rua, de exemplu, seminarist de un an, conducea carul; Cagliero - viitorul cardinal - culegea şi distribuia flori şi treiera; Cerruti ascuţea secerile; un cleric, Molina, tăia grâul cu dosul secerii, şi, despre el, Don Bosco spunea că nu va persevera, deşi va termina teologia: de fapt aşa se şi întâmplă cu toţi).
            La acest punct, necunoscutul îi porunci să dea zece învârtiri. Îi revăzu pe aceşti tineri, deveniţi adulţi. Trecuseră zece ani. Se lucra febril peste tot. Se ridicau case noi, în mijlocul unor peisaje complet necunoscute, şi cetele de tineri, conduse de foştii băieţi ai Oratoriului, deveniţi preoţi, maeştri şi directori, erau foarte numeroase.
            Primind poruncă să mai dea zece învârtiri, nu mai revăzu decât jumătate din băieţii săi, cu părul cărunt şi unii gârboviţi de greutăţile vieţii. Ceilalţi trecuseră în veşnicie. Vedea, totodată, ţări noi, regiuni necunoscute, noi mulţimi de băieţi sub conducerea unor noi dascăli, dar depinzând încă de câţiva dintre veteranii Oratoriului de odinioară.
            Reînnoind cele zece învârtiri, veteranii îţi stârneau de acum mila: puţini la număr, încovoiaţi de spate, slăbiţi, înconjuraţi de băieţi de altă culoare decât noi.
            După alte zece învârtiri, nu mai rămăseseră decât câţiva din prima generaţie, dar şi aceştia păreau spre sfârşitul vieţii lor; doar mulţimea tinerilor sporise neîntrerupt, ca şi numărul caselor şi al personalului.
            Repetând de alte zece ori aceeaşi manevră, totul, dar absolut totul îi părea nou. Dintre toţi foştii maeştri şi directori, îmbrăcaţi în haine şi costume felurite, nu mai era decât unul singur din vechile timpuri, un bătrânel gârbov care povestea unui grup de tineri începuturile Oratoriului şi le amintea lucrurile învăţate de la Don Bosco, al cărui chip era atârnat pe perete. Şi, după alte zece rotiri ale manivelei, nu se mai văzu nici acesta. La fiecare zece învârtiri trecuseră zece ani. În acest moment roata începu să se învârtă singură atât de repede, încât se trezi şi se regăsi în pat, mort de oboseală.
            Trei zile la rând îi trebuiră lui Don Bosco - în loc de obişnuita cuvântare după rugăciunile de seara - pentru a putea povesti în mare acest vis.
            Visul cu roata viitorului a fost, pentru mult timp, principalul subiect în casă. Toţi erau convinşi că lui Don Bosco i se arătase viitorul precis şi detaliat al Oratoriului şi al Societăţii, şi el însuşi preciza, interpreta şi comenta bucuros acest vis.

20) Adevărate VIZIUNI, nu vise!

            La început, Don Bosco fusese foarte sceptic faţă de visele sale, şi abia după ce văzu cât de perfect se mulează cele visate pe realităţi începu să-şi schimbe atitudinea. Duhovnicul său, Don Cafasso, şi el prudent şi rezervat la început, din clipa în care îşi dădu seama de felul viselor, îl linişti şi-l autoriză să le povestească în continuare băieţilor săi.
            Sfântul însă nu se grăbi să abandoneze precauţiile. Într-o cronică de-a Oratoriului, fiind vorba despre un alt vis, din 1861, petrecut în trei nopţi succesive, la 13 ianuarie, citim:
            „În prima zi n-am vrut să ascult, fiindcă Mântuitorul ne opreşte să o facem, în Sfânta Scriptură. Dar în aceste zile, după ce am făcut mai multe experienţe şi după ce i-am verificat, unul câte unul, pe diferiţii tineri, spunându-le lucrurile aşa cum le-am văzut în vis şi după ce ei m-au asigurat că este întru totul exact aşa, atunci n-am putut să mă mai îndoiesc că acesta nu poate fi decât un har extraordinar, pe care Dumnezeu îl acordă tuturor fiilor Oratoriului. Eu, de aceea, mă simt constrâns să vă spun că Domnul vă cheamă şi vă face să-i auziţi glasul şi că e vai de cei ce îi rezistă.”
            Şi, cu toate acestea, de o umilinţă aşa cum numai sfinţii o au, voia să prisosească în precauţii şi, peste două zile, în aceeaşi cronică, citim:
            „Voi spune ceea ce am mai spus. Având acel vis, pe de o parte, eu nu l-am crezut, dar pe de alta, văzându-l mult prea important, am cercetat cu cea mai mare luare aminte lucrul.”
            În ce a constat această cercetare? A mai chemat încă trei tineri a căror situaţie jalnică o văzuse în vis, pe care îi găsi exact în condiţiile ştiute din vis.
            Cu şapte ani mai târziu, la 30 aprilie 1868, - este anul consacrării Bazilicii Mariei Ajutătoare -, Don Bosco revine asupra argumentului:
            „Iubiţii mei tineri, ieri seară v-am spus că aveam ceva supărător să vă comunic. Am avut un vis şi eram cu totul decis să nu vă mai spun vouă absolut nimic, fie pentru că mă îndoiam, crezând că poate nu e decât un vis ca oricare altul, fie pentru că, de fiecare dată când v-am povestit vreunul, totdeauna au fost nemulţumiri şi observaţii. Dar un nou vis m-a silit să vă vorbesc despre primul.”
            În cel de-al doilea vis, de fapt, Personajul Acela îl dojeni şi-l întrebă aspru: „De ce nu vorbeşti?”
            Pentru a mai scoate o dată mai mult în relief caracterul realist al acestor vise, mai amintim, la întâmplare, un alt vis [119] în care Don Bosco e prevenit, noaptea, de o percheziţie pe care Securitatea, montată de anticlericali, i-o va face în propria cameră, cu gândul de a găsi documente „compromiţătoare” privitoare la pretinsele maşinaţiuni politice în favoarea Statelor Pontificale. Visul a fost binevenit pentru a înlătura la timp corespondenţa de rutină cu Sfântul Scaun, ce le-ar fi putut servi drept prilej pentru a-l şicana şi chiar aresta.
            Această prevenire n-a fost singura, şi visele lui Don Bosco au avut deseori un caracter profetic incontestabil.
            Prin aceasta nu vrem să spunem însă că visele oricui sunt neapărat... profetice. Departe de noi o astfel de primejdioasă iluzie! Oricât de mult ar crede cineva în propriile sale vise şi în tâlcuirea lor profetică, noi rămânem sceptici dintr-o elementară datorie de conştiinţă. Cu atât mai sceptici, cu cât respectivii cred mai cu prisosinţă în ele. Căci, atunci când explicarea lor poate fi găsită pe o cale naturală, nu trebuie văzut în ele o intervenţie suprafirească. Ba mai mult, când totul se poate explica în chip natural, nici nu e permis să se pună măcar problema unei soluţii divine (sau demonice).
            Era de această părere şi acel prudent duhovnic din Roma, căruia îi venise o penitentă să-i încredinţeze, vezi Doamne, un mesaj primit direct de la Sfântul Petru, ce i se arătase în aceeaşi noapte. Cunoscându-şi însă penitenta, el o întrebă imediat:
            - Adică l-ai văzut pe Sfântul Petru... Mă bucur... Dar cum l-ai recunoscut?
            - Păi era cu nişte chei în mână, atât de luminos, şi mi-a spus-o chiar el...
            - Foarte bine, foarte bine, dar în seara arătării - spune-mi sincer - n-ai băut cumva şi puţin vin?
            - Ba da, părinte, dar ştiţi, chiar numai un păhărel.
            - Ei bine, atunci deseară mai bea încă unul şi apoi o să-l vezi şi pe... Sfântul Pavel...
            Sfinţii, în schimb, deşi sunt sfinţi şi deşi au arătări autentice, se îndoiesc, ezită, şi numai constrânşi de evenimente şi copleşiţi de evidenţe care înlătură orice posibilitate de rezistenţă sau de retragere se înclină, în final, în faţa suprafirescului.
            Acesta este şi cazul lui Don Bosco, aşa cum singur o recunoscu spre sfârşitul vieţii. În 5 ianuarie 1886, Don Lemoyne vorbea cu Sfântul despre un vis privitor la vindecarea miraculoasă a clericului francez Olive, pe atunci novice salezian la Foglizzo şi devenit ulterior un misionar minunat şi plin de râvnă în China, încercând marea cu degetul, aminti de visele Sfântului, aşa, în general şi le numi fără înconjur „VIZIUNI”.
            Luat pe neaşteptate, lui Don Bosco îi scapă atunci semnul afirmativ, ce confirma întru totul calificativul dat de Don Lemoyne. Era cu vreo doi ani înainte de moartea Sfântului (31 ianuarie 1888).
            Dar avem, mai ales, mărturia atât de realistului Don Rua, confidentul şi succesorul imediat al lui Don Bosco, care era mai în măsură decât oricine să aprecieze lucrurile în adevărata lor lumină. Or, la procesele verbale luate în vederea Canonizării, depunea sub jurământ:
            „Eu sunt nevoit să socotesc drept ADEVĂRATE VIZIUNI ceea ce el numea vise, văzând cum s-au adeverit şi se adeveresc cu exactitate lucrurile simbolizate în ele.”
            Iar Sf. Toma de Aquino, punându-şi întrebarea în ce chip obişnuieşte Dumnezeu să-şi transmită comunicările Sale oamenilor, citându-l pe Sf. Izidor, numeşte - alături de viziuni şi extaze - şi visele.
            La fel, Cardinalul Bona, în tratatul său despre „Discernământul Spiritelor”, spre a arăta că liniştea nopţii e mai potrivită pentru primirea anumitor impresii cereşti sub acea formă denumită tehnic „imaginară”, invocă trei motive:
1) În somn sufletul este mai puţin distrat de multiplicitatea preocupărilor conştiente;
2) apoi, fiind mai pasiv, sufletul este mai dispus să primească decât să discute;
3) în sfârşit, în acea tăcere a simţurilor, imaginile de provenienţă suprafirească se întipăresc mai viu şi mai puternic în imaginaţie.

21) Priviri care vrăjesc...

            Principalul motiv, ce ne face să susţinem cu tărie că tot ce numea Don Bosco vise sunt, de fapt, adevărate şi autentice VIZIUNI, este mai ales personalitatea excepţională a Sfântului, privită în totalitatea ei.
            Căci aceste „vise” nu sunt decât o parte, o neînsemnată parte din panorama misterioasă şi imperceptibilă altora, pe care i-o oferea, privirilor sale uimite, darul charismatic de VIZIONAR, cu care Dumnezeu îl înzestrase în mod permanent, anume pentru a duce la bun sfârşit o misiune atât de vastă şi de măreaţă şi în împrejurări atât de anevoioase şi de neînfrânt, încât nici o prudenţă omenească, fie ea oricât de cultivată, nu i-ar fi putut face faţă fără o permanentă Asistenţă de Sus.
            Prin acest dar charismatic, Vizionarul va avea la dispoziţie lumina Atoateştiutorului, aşa cum sfinţenia îi va împrumuta resursele Atotputerniciei. Viitorul - în ce priveşte desfăşurarea operei sale - avea pentru Don Bosco prea puţine secrete, aşa cum, la rugăciunea Sfântului, universul fizic îşi părăsea legile obişnuite, pentru a se supune voinţei taumaturgului, aşa cum am văzut.
            Primul semn al acestei transcendenţe a sfinţilor peste ceilalţi muritori este tocmai privirea lor. Nu sunt, oare, ochii oglinda fidelă a sufletului?
            Într-adevăr, ceea ce i-a izbit pe toţi câţi au avut prilejul de a se apropia vreodată de un sfânt a fost, întotdeauna, în primul rând privirea. Despre Sfântul Ioan Vianney se spunea: „Acel om avea nişte ochi ce nu erau făcuţi ca ai celorlalţi oameni.”
            Despre Don Bosco s-a spus: „Omul acesta avea o privire ce străbătea inaccesibilul.”
            Muritorii de rând rămân electrizaţi de puterea fascinantă a privirii sfinţilor, căci în ochii lor arde o flacără ce vine de dincolo de timp şi licăreşte o lumină pentru care, s-ar părea, că nu există taine.
            Despre Sf. Teresa a Pruncului Isus nu spuneau, oare, novicele, pe când le era maestră, că nu-i puteau ascunde nimic şi că simţeau cum privirea ei le străbătea întreaga fiinţă şi inimă şi că gândurile lor cele mai ascunse nu erau mai greu de descifrat pentru ea decât o carte deschisă? „Aveam uneori un adevărat chin - adăuga una dintre călugăriţele care a cunoscut-o mai bine - să-i susţin privirea, atât era de profundă şi de pătrunzătoare. Simţeam cum ea citea tot ce mi se petrecea în suflet.”
            Se pare că ceva din acea vrajă misterioasă a privirii Mântuitorului, ce străbătea inimile, mişca mulţimile şi-l convertea pe Petru în noaptea Patimilor, El a comunicat în chip tainic şi sfinţilor Săi. Ce sunt ei dacă nu doar o autentică prelungire a vieţii Sale divine, o revenire, sub chip omenesc, printre păcătoşii de mântuit ai altor veacuri? „Nu mai sunt eu care trăiesc - le spunea Sf. Pavel Galatenilor - ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. II, 20).
            E ceea ce ne spun şi nouă sfinţii. Viaţa lor e viaţa LUI, şi vraja din privirea Sfinţilor este tot a LUI...
            „Ceea ce izbea mai mult la el - scria un fost elev, Don L. Chiapale - era privirea lui blândă, dar pătrunzătoare până în străfundurile inimii şi căreia abia-i puteai rezista când îl fixai.
            Se poate spune (şi aici italiana permite un joc de cuvinte absolut intraductibil: L'occhio suo attirava, atteriva, atterava all'uopo) că privirea sa atrăgea, te înfiora, te dobora, după cum era nevoie. Oricât am pribegit prin lume, o astfel de privire n-am mai întâlnit. În general, tablourile şi portretele lui nu pot reproduce nimic din această particularitate cu totul singulară.
            Dar, în această direcţie, încă de mic copil Don Bosco apărea drept un predestinat. „Eram mititel de tot - mărturisea el mai târziu - şi studiam caracterul colegilor mei. Şi, privindu-l pe unul ţintă, îi puteam descoperi planurile şi ceea ce avea el în inimă.”
            Acest dar nativ a fost desăvârşit nu într-un mod omenesc, ci printr-o lumină deosebită de Sus. Ceea ce altora rămânea ascuns, el vedea:
            „Tainele inimilor, secretele conştiinţelor, gândurile cele mai intime, până şi viitorul creaturilor şi sfârşitul vieţii lor - zice Auffray - şi, mai departe, pagini întregi de istorie, mersul evenimentelor de mâine, de poimâine şi de mai departe, toate acestea le citea cu o luciditate minunată şi o clarviziune unică.”
            „O explicare naturală a acestor fapte, constatate riguros şi depuse sub jurământ... nu e niciuna care să fie acceptabilă; înainte de toate sunt mult prea numeroase şi apoi, ceea ce este mai important, ele depăşesc în mod vădit puterile comune ale muritorilor. [120] Acea privire pătrunzătoare ce răzbătea totul - oameni, lucruri şi evenimente - nu era a omului, ci a lui Dumnezeu însuşi, care în acest fel acredita în chip prodigios Misiunea fidelului Său serv.
            De aceea, este de acum timpul să examinăm şi aspectul de vizionar şi de profet al Sfântului Ioan Bosco.

III. Darul profetic

22) Inspecţii fără cheltuieli şi fără... paşaport...

            Spuneam că viziunile nocturne ale lui Don Bosco fac parte dintr-un întreg cortegiu de daruri suprafireşti. Căci aceste viziuni nu se întâmplau totdeauna noaptea. Astfel, în vara anului 1855, Don Bosco conducea, la Sf. Ignaţiu, în Lanzo, exerciţiile spirituale la care luau parte foarte mulţi domni din lumea bună a Torinului. Erau toţi în biserică, pentru rugăciunile de seară, pe care le recita chiar Sfântul, cu acel accent de bărbătească evlavie şi reculegere perfectă, ce nu o mai putea uita toată viaţa cel ce 1-a ascultat o dată. începea tocmai al doilea stih al psalmului 129: „Din adâncuri strig către Tine, Doamne...”, când el amuţeşte brusc şi rămâne absorbit, în timp ce privirea sa părea că urmăreşte ceva de-a lungul bisericii.
            După un minut de tăcere profundă îi scăpă un suspin, îşi plecă ochii în pământ, încercând să continue rugăciunea. Dar nu reuşea să mai articuleze decât cuvinte confuze şi de neînţeles. îşi făcu atunci, hotărât, semnul sfintei Cruci, apoi tăcu.
            În ziua următoare, unul dintre participanţii la exerciţii făcu discret aluzie la întâmplarea din seara precedentă.
            - Şi Don Bosco este uneori distrat la rugăciune, spuse acesta pentru a-l tachina.
            - Când am început stihul „Dacă Te-ai uita la fărădelegi, Doamne...”- îi răspunse Don Bosco - am văzut două flăcări albăstrii ce plecau de la altar. Pe una era scris cuvântul „Erezie”, pe cealaltă „Moarte”, şi fiindcă se îndreptau încetişor spre naosul bisericii, eu le urmăream cu privirea, cu o îngrijorare uşor de închipuit. Ele s-au aşezat pe capul a două persoane pe care eu le-am recunoscut îndată.
            Puţin mai târziu, un mare comerciant din Torino, o adevărată notabilitate catolică, trecea la Protestantism, stârnind un mare scandal, şi nu peste mult timp murea o altă notabilitate, baronul pe capul căruia se aşezase flacăra morţii la Sf. Ignaţiu.
            Cu un alt prilej, fiind tot la Sfântul Ignaţiu, îi scrise lui Don Rua că a văzut pe trei dintre băieţi fugind de la slujbe - era sărbătoare - să facă baie în Dora. Acesta verifică ziua şi ora şi cei trei mărturisiră imediat totul.
            În 31 ianuarie 1862, Don Bosco se plimba pe sub porticul Oratoriului cu câţiva tineri. La un moment dat se opri şi-l chemă pe Cagliero, pe atunci diacon, şi-i spuse în şoaptă:
            - Aud zornăind zaruri şi bani... Trei (şi aici le spuse numele) joacă pe bani... Caută-i.
            De fapt, aşa era, Cagliero îi găsi într-un ungher jucând zaruri.
            O altă dată, pe când era la Colegiul Salezian din Lanzo şi tocmai lua masa, se întoarse spre Directorul Oratoriului şi-i spuse:
            - În acest moment sunt doi băieţi care vorbesc lucruri urâte lângă fântână.
            Se cercetă şi se confirmă fapta.
            În 1855, înconjurat fiind de asistenţii săi, Rua, Cagliero, Turchi Anfossi, rosti această profeţie: „Unul dintre voi va fi într-o zi episcop. Nu va fi singurul, dar ceilalţi nu sunt aici.” În 7 decembrie 1884, Cagliero era sfinţit episcop misionar. El va ajunge apoi şi Cardinal.
            Uneori viziunile acestea se lăsau surprinse şi de cei din jur. Amintim, în treacăt, ceva din ultimii săi ani. Don Bosco, fiind suferind cu ochii, medicii îi interziseseră orice scris sau citit ce nu era făcut la lumina zilei. El profita astfel de sosirea amurgului pentru a se ruga şi pentru a acorda audienţă colaboratorilor şi confidenţilor săi sau pentru... a „vizita” celelalte case.
            Astfel, într-una din seri, după ce intră Don Lemoyne, Don Bosco îi spuse: „Tu vei avea o viaţă foarte lungă”, şi nu mai adăugă nimic. Don Lemoyne, după ce se aşezase lângă el pe divan, rămase tăcut până ce un fapt prodigios îl făcu să tresară: cu toate că se întunecase de-a binelea, faţa lui Don Bosco începea să se lumineze. Don Lemoyne, tulburat, se ridică şi se apropie de geam pentru a vedea dacă lumina aceea nu venea cumva de la vreo lampă puternică sau de la mai ştii ce din curte. Afară era însă întuneric beznă. Şi acest fapt nu putea fi o iluzie, căci dură mai bine de o oră şi, chiar în prezenţa lui Don Lemoyne, se repetă în trei seri succesive.
            Luminozitatea începea încetişor, devenind tot mai vie, încât faţa Sfântului începea să iradieze în jur şi să strălucească de o lumină clară şi puternică, lumina micşorându-se apoi treptat, până când dispărea definitiv. Ce se întâmplase?
            În aceste seri - cum singur o mărturisi mai târziu lui Don Lemoyne - el făcuse o vizită prin toate casele din Europa şi din America, pentru a vedea în ce situaţie se găsea fiecare dintre salezienii săi şi dintre băieţii încredinţaţi lor. [121] Don Bosco scria ulterior, fiecărui superior, cele ce credea de cuviinţă pentru bunul mers al casei.
            Uneori dădea dispoziţiile cuvenite subalternilor săi din casele respective, chiar în decursul acestor călătorii de inspecţie efectuate tară cheltuieli şi fără paşaport. Şi ceea ce istorisim acum e un lucru rarisim chiar şi în viaţa celor mai mari sfinţi.
            În 1886, Don Bosco făcu o „inspecţie” Oratoriului Salezian din Sania, de lângă Barcelona, cu toate că, trupeşte, se găsea în acel timp la Torino. Iată faptele, aşa cum de zeci de ori le-a repetat în lunga-i viaţă chiar Don Branda, Directorul acelei Case Saleziene. În noaptea de 29 ianuarie (Sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales), în timp ce Don Branda se odihnea în patul său, auzi limpede şi puternică vocea lui Don Bosco care îl chema: „Don Branda, Don Branda, scoală-te şi vino cu mine.”
            Se trezi, dar, crezând că e un simplu vis, îşi zise obosit: „Eu numai de visat n-am timp acum, am atâta nevoie de somn pentru a mă reface. Don Bosco şi aşa e acum la Torino.” Şi, întorcându-se pe partea cealaltă, adormi tun până dimineaţa când se sună deşteptarea. Îşi amintea perfect de incidentul nocturn, dar, om hotărât cum era, nu-i dădu nici cea mai mică atenţie. Trecură opt zile fără ca Don Branda să se mai preocupe cât de cât de acel vis. Avea el atâtea alte lucruri urgente de făcut...
            Iată însă că, în noaptea de 6 spre 7 februarie, acelaşi glas cunoscut îl trezi din nou, dar de astă dată adăugă: „Acum nu mai dormi. Scoală-te!” Spre uimirea sa, îşi văzu camera iluminată ca ziua şi, după profilul umbrei proiectate pe perdeaua patului, îl recunoscu pe Don Bosco.
            - Vin imediat, răspunse de data aceasta Don Branda, şi se îmbrăcă în pripă. Dădu la o parte perdeaua. La vreun metru de ea, se trezi ochi în ochi cu Don Bosco, care era îmbrăcat cu reverenda sa obişnuită, ca în Oratoriu. Don Branda îi sărută mâna, iar Don Bosco continuă:
            - Casa ta merge bine, dar... Şi, spre uimirea lui Don Branda, în loc să termine fraza, Don Bosco se întoarse spre dreapta şi el îi urmări privirea. Pe neaşteptate, parcă s-ar fi ridicat o cortină, Don Branda vedea ceea ce îi arăta privirea lui Don Bosco: un grup din Oratoriul său.
            - Primului recomandă-i mai multă prudenţă şi rezervă. Pe ceilalţi trei, elimină-i imediat. Rostind ultimele cuvinte, faţa îi scânteia de o mânie grozavă. Şi-i explică amănunţit, cu o faţă ca de foc, motivele acestei irevocabile sentinţe. Când termină lămuririle, îi făcu semn să-l urmeze. Ajunşi la uşă, Don Branda o deschise lăsându-l pe Don Bosco să treacă mai întâi şi apoi, urmându-l, închise uşa după el.
            Străbătură împreună cele două dormitoare mari. Directorul îşi vedea băieţii, iar Don Bosco îi indica pe unul sau altul, care aveau nevoie de o îngrijire specială. „Mai departe, eu nu-mi aduc aminte ca Don Bosco să fi deschis vreo uşă şi, fără a le fi deschis nici eu, îl urmam totuşi. Scările, dormitoarele, coridoarele erau luminate ca ziua la trecerea lor. Sfântul păşea hotărât şi mai grăbit decât era pasul său obişnuit. Reîntorşi în cameră, o regăsiră iluminată, dar tot aşa, de o lumină care, deşi difuză, era clară, şi aceasta fără nici o lampă. Don Bosco îi reînnoi porunca îndepărtării imediate a celor trei elevi.
            Dar eu nu ştiu cum voi putea executa aceste dispoziţii - observă Don Branda - deoarece eu nu am nici o dovadă. E o problemă atât de spinoasă.
            În acea clipă, în timp ce tocmai se pregătea să continue şi să spună ceva şi mai tare, îl zări în spatele lui Don Bosco pe Don Rua care, ducând arătătorul la gură, îi făcu semn să tacă.
            De aceea, Don Branda tăcu, iar Don Bosco, după ce-l salută aşa cum obişnuia şi la Torino, dispăru, camera scufundându-se acum într-o beznă totală. Înaintă pipăind şi cu greu îşi regăsi biroul şi aprinse lampa. Era ora două şi jumătate după miezul nopţii. Nu se mai culcă, ci, zicându-şi rugăciunile şi orele canonice, aşteptă îmbrăcat deşteptarea celorlalţi.
            La drept vorbind, deşi ţinea enorm la Don Bosco, era totuşi mai curând amărât decât bucuros pentru vizita avută, dată fiind porunca înlăturării din Oratoriu a unor tineri contra cărora nu avea, oricum, dovezi palpabile. Cu toate acestea, fără să-şi poată da seama de ce, amânarea aceea îi pricinuia remuşcări chinuitoare şi, pe zi ce trecea, tot mai intense.
            Nu peste mult timp, şi înainte de a fi pomenit cuiva ceva despre cele întâmplate, primi o scrisoare de la Don Rua, cu un „Post Scriptum” în care se spunea: „Ieri, plimbându-ne cu Don Bosco pe sub porticul Oratoriului, ne-a povestit despre o vizită pe care ţi-a făcut-o la Barcelona. Tu poate dormeai în acel timp. M-a însărcinat totodată să te întreb dacă ai executat ordinele precise pe care ţi le-a dat.”
            Din lipsă de dovezi, Don Branda nu se putea totuşi decide şi, cu această îndoială, merse în ziua următoare la „Mama” salezienilor din Spania, Dona Doroteea Chopitea de Serra - a cărei canonizare este în curs - (aşa cum am amintit când am vorbit despre Cooperatorii Salezieni).
            - Am visat cu Don Bosco, începu cucernica aristocrată, şi...
            - Mă scuzaţi acum - o întrerupse hotărât Don Branda - dar astăzi aş vrea să celebrez fără întârziere. Şi, intrat în Capelă, se pregăti şi începu de îndată Sfânta Liturghie. După ce recitase psalmul şi confiteor de la începutul Misei latineşti şi se pleca să sărute altarul, auzi în adâncul inimii sale un glas clar:
            „Dacă nu execuţi ceea ce ţi-a poruncit Don Bosco, aceasta este ultima Liturghie pe care o mai celebrezi!”
            Întors la Oratoriu nu mai ezită şi, chemându-l pe prefectul casei (un fel de pedagog-şef), îi ceru să-i ia din scurt pe cei trei, dându-i drept exemplu comportamentul lor extern, cunoscut de toţi, fără a-i pomeni nimic din cele ştiute. Acesta conduse cu atâta iscusinţă interogatoriul, încât, întorcându-se la Don Branda, îi relată exact aceleaşi lucruri pe care i le spusese înainte şi Don Bosco, dar despre care nu pomenise nimic prefectului (pe nume Don Antonio Aim). Don Branda îl chemă pe principalul vinovat - şeful compactorilor - şi, spre marea sa uimire, acesta luă exact poziţia în care i-l arătase Don Bosco: drept, dar cu capul în piept, cu degetul mare în bărbie şi cu privirea în pământ. Nenorocitul nu negă nimic, dar ceru îndurare.
            Şi ceilalţi, la rândul lor, luară exact atitudinea avută în noaptea vizitei (6 spre 7 februarie) şi recunoscură şi ei totul. Directorul procedă cu tact, pentru a nu-şi compromite Institutul: pe băieţi îi retrimise în familiile lor, iar pe compactor îl concedie discret, dar fără întârziere.
            Când este vorba de greşeli contrare curăţiei, educatorii sfinţi sunt intransigenţi, căci ei ştiu că, atâta timp cât rămân în aceleaşi condiţii şi în aceleaşi ocazii, acest gen de păcătoşi sunt incorigibili. A fi indulgent cu ei înseamnă doar a-i împinge spre o osândă sigură şi a-i împietri în rău. Eliminându-i li se face un serviciu şi lor, dar mai ales celorlalţi, căci prezenţa lor - adevărate focare de infecţie - printre cei buni ar putea provoca un dezastru general.
            „Vai lumii de smintele”- spunea Mântuitorul tuturor. Dar, asupra celor ce îi strică pe cei mici, El, Blândul Mântuitor, rosteşte îngrozitorul verdict: „Iar celui ce va sminti pe unul dintre aceşti mici care crede în Mine, mai de folos i-ar fi să-şi atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în adâncul mării...” (Mat. XVIII, 6).
            Şi ne gândim nu numai la aceia care, cu fapta sau cu cuvântul, se fac emisarii diavolului, ci şi la scriitorii şi editorii perverşi care, prin murdăriile lor, au ruinat generaţii întregi; la părinţii inconştienţi din cauza propriei lor tinereţi, toată noroi, care nu au tăria de a supraveghea lecturile, întâlnirile şi conduita odraslelor lor; la impostorii care acceptă rolul de profesori, de pedagogi şi educatori, când lor le lipseşte tocmai principala calitate pentru a fi vrednici să se apropie de sufletul neprihănit al copilaşilor: desăvârşita curăţie de suflet. Toţi aceştia vor experimenta, mai curând poate decât îşi închipuie, ce grozav lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei X, 31). Căci mânia sfântă de pe chipul lui Don Bosco, în acea noapte, nu este, în fond, decât o răsfrângere palidă a mâniei Dreptului Judecător.
            În aprilie acelaşi an, Don Bosco, făcând de astă dată o călătorie obişnuită, îi confirmă lui Don Branda - cum o mărturisi acesta mai târziu, justeţea măsurilor luate, deopotrivă cu mulţumirea sa.
            E cu totul remarcabilă o altă serie de vizite cereşti nu făcute, ci primite de astă dată de către Don Bosco, din partea lui Aloisiu Colle, fiul contelui Colle, marele binefăcător al Sfântului. Vrăjit de sfinţenia lui Don Bosco, Aloisiu nu mai dorea decât Raiul. Dumnezeu îi împlini dorinţa şi muri, cu totul neprihănit, la şaptesprezece ani, în 3 aprilie 1881. Don Bosco îl văzu în repetate rânduri în timpul sfintelor slujbe, extaziat de o fericire inexprimabilă.
            Pe cât au putut afla intimii săi, încetul cu încetul, vizitele acestea se prelungiră, şi Sfântul primea, prin mijlocirea micului său prieten, lumini extraordinare asupra diferitelor argumente de teologie ascetică şi mistică, dar şi de ştiinţă, ba făcu, călăuzit tot de el, şi nişte „Călătorii” vizionare prin casele saleziene din Africa de Nord, America de Sud etc. (Vezi mai sus). Pe cât se pare, ultima viziune a avut loc la 10 mai 1885. Părinţilor săi, băiatul le transmise să fie generoşi în ajutarea celor lipsiţi: „Spune-le să se facă călăuziţi de lumină, să-şi facă prieteni în Cer.”
            Ceea ce aceşti părinţi rari făcură cu prisosinţă, mărinimia lor garantându-le titlul de principali binefăcători ai Sfântului.

23) Prevede viitorul

            Trecând acum la prezicerile propriu-zise, începem cu una ce-l privea pe Don Rua. În 1853, Don Bosco tipărise o mică lucrare despre Preasfânta Euharistie. El îi prezise textual lui Don Rua: „În 1903, o s-o retipăreşti. Eu unul nu voi mai fi, tu însă da!”
            La data prezicerii, Don Rua nu avea decât şaisprezece ani. În 1868, el se îmbolnăvi însă grav. Era surmenat din cauza activităţii istovitoare desfăşurate cu ocazia consacrării Bazilicii Mariei Ajutătoare şi, abia sfârşite festivităţile, el contractă o peritonită ce-l aduse pe marginea gropii. Medicii îşi dăduseră verdictul fatal, iar Salezienii se îngrijiră de administrarea ultimelor Sfinte Taine. Când să i se dea şi Sfântul Maslu Don Bosco află şi-i opri:
            - Oameni de puţină credinţă! Don Rua nu poate pleca fără permisiunea mea!
            „Şi de fapt n-am plecat - scria mai târziu Don Rua - căci Don Bosco nu-mi dăduse învoirea sa.”Ajungând în camera bolnavului, el îi spuse: „Ascultă Rua, acum chiar de te-ar arunca de la etaj tot nu vei muri!”
            El murea, de fapt, abia în 1910, aşa încât, în 1903, cu prilejul aniversării unei mari minuni euharistice, întâmplate la Torino cu 550 de ani în urmă, Don Rua se îngriji de retipărirea lucrării lui Don Bosco, aşa cum i-o prezisese Sfântul cu cincizeci de ani înainte.
            O întâmplare destul de asemănătoare acesteia avu loc în 1861, avându-l ca erou pe un seminarist, Francesco Provera. El se îmbolnăvise de o gravă pleurezie şi-i fuseseră administrate ultimele Sfinte Taine, când Don Bosco îl cercetă imediat după Sfânta Liturghie.
            - Eu îţi promit Raiul sau vindecarea. Ce doreşti, fiule?
            Muribundul ceru două ore pentru a se hotărî. Don Bosco îl binecuvântă şi apoi plecă. La puţin timp după aceea Provera regretă ezitarea sa şi trimise vorbă Sfântului, prin Don Rua, că preferă să moară.
            - Deja e prea târziu, răspunse Don Bosco. El va mai trăi încă pe acest pământ câţiva ani, dar va avea mult de suferit. Chemat la patul său, seminaristul insistă.
            - Prea târziu, fiul meu, prea târziu. Eu ţi-am cerut deja vindecarea ca să poţi mântui suflete, dar vei avea mult de suferit. Nu se cuvine ca în faţa lui Dumnezeu să revocăm cererea odată făcută.
            Provera ajunse preot, şi, deşi nu mai trăi decât doisprezece ani (până în 1874), făcu un imens bine cu apostolatul său.
            Dar fiindcă inima de adevărat preot e deschisă bucuriei, durerii ca şi nădejdii tuturor, mulţi dintre părinţi au alergat tot la Don Bosco. Astfel, principii Barberini îl rugaseră cu insistenţă pe Don Bosco, în 1867, când el era la Roma, să le ceară de la Dumnezeu un fiu. Don Bosco, terminând Sfânta Liturghie, îi spuse canonicului Grana, capelanul principilor:
            - Dumnezeu vrea să o mângâie pe principesă. Sărăcuţa, ea doreşte un fiu; dar Dumnezeu îi va da o fetiţă. Să se resemneze şi să fie mulţumită şi aşa. Aceasta va fi fericirea sa.
            În anul următor, după optsprezece ani de la căsătorie, ea născu o fiică pe care o botezară Maria.
            În 20 ianuarie 1887, cu douăzeci de ani mai târziu, Don Grama scria: „Maria trăieşte sănătoasă, robustă şi virtuoasă.” Era ca o rază de lumină în viaţa părinţilor ei.
            Înţelegerea sfinţilor pentru inima de părinte nu merge totuşi până la slăbiciune. În 1880, în timp ce era la Roma, o mamă franţuzoaică îi ceru telegrafic rugăciuni pentru salvarea copilei sale de doi anişori.
            - Ce trebuie să-i răspund? întrebă Don Dalmazzo, secretarul său.
            - Fiica ei va muri cu siguranţă.
            - Bine, dar nu pot să-i dau un astfel de răspuns.
            - Atunci răspunde-i că ne vom ruga pentru ca să aibă tăria de a accepta voinţa sfântă a lui Dumnezeu şi să se resemneze.
            Don Dalmazzo răspunse printr-o scrisoare, îndulcind expresiile, dar şi doamna aceea pricepu şi trimise o altă telegramă, insistând, anunţând că urmează o scrisoare.
            - Ce să răspund? întrebă din nou Don Dalmazzo.
            - Nimic, răspunse Don Bosco: ea n-ar şti să-şi educe fetiţa aceea şi e mai bine pentru sufletul ei ca ea să moară.
            Peste vreo patru-cinci zile, o nouă telegramă confirma moartea copilei.
            Don Bosco le profeţi multora, limpede, durata vieţii lor. Lui Don Dalmazzo - fiindcă am amintit de el - Don Bosco îi spuse, la 16 februarie 1861, pe când el nu avea decât 16 ani: „Tu vei trăi 49 de ani. Vei intra în cler... După moartea mea vei fi făcut canonic.” Într-adevăr, el muri în urma unui accident, în 10 martie 1895, în al 49-lea an al vieţii, dar ajunsese Rector al Seminarului din Catanzaro, cu titlul de canonic, dar tot salezian.
            Lui Don Tamietti îi prezise că va lucra până la 50 de ani, dar că nu va depăşi vârsta de 72 de ani. Născut în 1848, în 1898 îl lovi o boală ce-l făcu să-şi piardă cu totul memoria şi muri în 1920, cu două luni înainte de a fi împlinit cel de-al 72-lea an.
            Pe Bernasconi, cel care construise orga Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma, îl invită, în glumă, la sărbătorirea aniversării de aur a hirotonirii, în 1891; şi apoi continuă serios: „Nu uita însă că, trecute sărbătorile, vom fi împreună în Rai pentru 1892.”
            Şi Bernasconi murea de fapt în ianuarie 1892. După sărbătorile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează.
            Preziceri de acelaşi fel sunt nenumărate. Era un fel de a mulţumi suprafiresc, un dar pe care i-l oferea Dumnezeu, spre a se revanşa, astfel, faţă de prieteni şi binefăcători. Or, a te pregăti pentru marea clipă a trecerii în veşnicie - singura de fapt cu adevărat importantă a întregii vieţi - e un privilegiu într-adevăr divin.

24) Dezvăluie chemările

            Sunt nenumărate şi profeţiile privind chemările.
            În 1882, Don Bosco tocmai terminase de celebrat Sfânta Liturghie la altarul Capelei Sfântul Petru şi era pe cale de a se întoarce în sacristie, după obiceiul ritului latin, cu potirul în mână, când, coborând scările altarului, văzu o flacără desprinzându-se de la altarul principal al Mariei Ausiliatrice şi venind să se aşeze pe capul unui tânăr străin ce se ruga în picioare lângă grilajul Capelei. Uimit, Sfântul se opri o clipă, să se convingă că ochii nu-l înşelau, şi intră apoi în sacristie.
            Peste o jumătate de oră, Don Bosco îl revăzu în curte.
            - O, exclamă el surprins, şi apoi îl chemă pe nume, în franceză, şi tot în franceză continuă să-i vorbească, invitându-l la el în birou.
            Ce şi-au spus? Noi nu putem şti, dar Mgr. Malan, episcopul de Petrolina Brazilia şi apostolul triburilor băştinaşe din Matto Grosso ar fi putut-o povesti, căci tocmai el fusese străinul cu care Don Bosco vorbise în acea dimineaţă, înrolându-l în marea armată a misionarilor salezieni.
            În 1883, la Amiens, în Franţa, Sfântul întâlni o tânără ce-i vorbi despre chemarea sa.
            „Fiica mea - îi răspunse, după ce o ascultase cu răbdare - Dumnezeu te-a înzestrat cu spiritul prudenţei; păzeşte-l bine şi Dumnezeu să te ocrotească. Vei mai avea binişor de aşteptat, dar apoi vei intra într-o Congregaţie întemeiată chiar în anul naşterii tale.”
            De fapt, doisprezece ani mai târziu, în 1896, ea intra la Micile Surori Asumpţioniste, şi abia mai târziu, citind Istoria Congregaţiei, publicată de Pr. Pernet în 1980, ea află că această Congregaţie se înfiinţase în mai 1864, iar tânăra se născuse în 15 mai, tot în 1864. Or, Don Bosco ignora atât vârsta şi celelalte date personale ale tinerei, precum şi dificultăţile care o vor reţine atâta timp în lume, în ciuda chemării autentice.
            În timpul aceleiaşi călătorii la Lille, în Nordul Franţei, vizitând o familie, Don Bosco făcu cinci profeţii în mai puţin de un sfert de oră, dintre care ultimele trei priveau chemarea. Două dintre surori fiind bolnave, celei dintâi îi spuse să se pregătească, căci în curând va merge în Paradis şi că o va conduce Preasfânta Inimă; ea muri peste câteva săptămâni, chiar în sărbătoarea Preasfintei Inimi. Celei de a doua bolnave, care avea cangrenă la picior, îi spuse că se va vindeca; şi se adeveri. Interveni atunci cea mai mare dintre surori şi-l întrebă dacă dorinţa ei de a se face călugăriţă se va realiza.
            - Câţi ani ai?
            - Douăzeci şi unu, răspunse ea.
            - Ei bine, încă pe atât vei mai fi în ajutorul familiei, şi apoi vei fi toată a lui Dumnezeu.
            La patruzeci şi doi de ani, ea intra în noviciatul Surorilor Preasfintei Inimi, la Jette.
            Pe altul dintre frăţiorii mai mici îl privi cu drag, spunându-i: „Iar tu fii totdeauna evlavios, şi Dumnezeu te va duce departe!” Intrând în Congregaţia Spiritului Sfânt, acesta plecă misionar în Africa Centrală.
            Mai era prezentă o copilă de vreo zece ani, ultima dintre cei unsprezece fraţi. Don Bosco îşi puse mâinile pe căpşorul ei şi, întorcându-se spre tatăl ei, îi zise:
            - Iar aceasta va fi a lui Dumnezeu.
            Tatăl se sperie, crezând că e vorba de o moarte timpurie. „Vreau să spun - reluă Sfântul - că va fi călugăriţă.” Mititica nu-l auzi, dar tatăl ei i-o aminti zece ani mai târziu, cu prilejul profesiunii ei religioase. „Şi despre toate acestea - încheia E. Ceria în 1941 - mai sunt martori care trăiesc la Lille. [122]
            Unui alt preot francez, Mgr. De la Villerabel, mai târziu episcop de Rouen, Sfântul îi prezise prigoana ce-o va avea de îndurat din partea forţelor răului în 1934-1937. Iar în 1937, episcopul îi scria unui salezian francez: „Toţi prietenii mei sunt convinşi că toate cursele şi persecuţia a cărei ţintă am ajuns sunt puse la cale de o persoană stăpânită de diavol. E şi convingerea mea.”
            Prezicerea Sfântului aduse o mare mângâiere bunului prelat.

25) Profeţeşte decesele...

            Dat fiind însă că tot Evanghelia are dreptate şi că lucrul cel mai important pe pământ rămâne tot mântuirea sufletului, Don Bosco prevestea, de preferinţă, clipa trecerii în eternitate. Aceste decese, pentru cei din Oratoriu, erau anunţate în public, în faţa a vreo şapte sute şi mai bine de ascultători. Don Rua şi ceilalţi apropiaţi ne asigură chiar că aceste preziceri, începute încă înainte de 1850, - la început împărtăşite doar câtorva, apoi tuturor -, au prevestit cu precizie toate decesele survenite printre cei din Oratoriu timp de mai bine de patruzeci de ani.
            Ani de-a rândul, în seara fiecărui 31 decembrie, anunţa decesele ce urmau să aibă loc în anul următor. Iar în 1872 el prezicea numărul deceselor pe trei ani consecutivi, şi Don Bosco arăta exact numărul pentru fiecare an în parte.
            Iar Don Lemoyne, după cercetări scrupuloase făcute împreună cu alţi colegi, găsi toate aceste preziceri adeverite întocmai.
            Dar între atâţia, fireşte, scepticii erau nelipsiţi. Unii, intraţi de curând în Oratoriu şi nevenindu-le să creadă că Don Bosco ar fi mai mult decât alţii, ridicau ironic din umeri şi-şi notau în scris profeţiile, în speranţa că îl vor prinde în greşeală. Ştiind acestea, aici Don Bosco nu s-ar fi hazardat dacă nu ar fi fost absolut sigur de ceea ce prezicea.
            Cunoscând prea bine atmosfera, în 11 ianuarie - după ce, cu câtva timp înainte, anunţase moartea lui Francesco Besucco, survenită în ziua precedentă, 10 ianuarie - Don Bosco anunţă că înainte de sfârşitul Câşlegilor un altul va trece în veşnicie şi adăugă:
            - Eu nu mi-aş face datoria dacă nu v-aş spune aceste lucruri. Voia adică să spună că Dumnezeu de aceea îi revela aceste decese, pentru ca aceasta să se întoarcă spre binele sufletelor.
            De cei sortiţi unei morţi apropiate se îngrijea în mod deosebit el însuşi sau îi încredinţa celor mai buni dintre subalternii săi sau chiar colegilor lui mai bum, fără a le destăinui însă motivul.
            În 25 ianuarie 1859, în predica de seară, Don Bosco sfârşi cu aceste cuvinte:
            „Să fim toţi pregătiţi de moarte, fiindcă, în mai puţin de o lună, unul dintre noi va apărea în faţa Dreptului Judecător. Voi fi eu? Veţi fi voi? Să priveghem şi să ne rugăm!”
            În 7 februarie, un anumit Berardi se întoarse spre colegul său de bancă: „Ia uite - zise - la furunculul ăsta de pe buza mea... Cine ştie dacă Don Bosco n-a vorbit despre mine?”
            În noaptea următoare, febră mare; dimineaţa nu se mai putu scula. Nu e nimic, îi spunea el infirmierului, când acesta îi aduse o supă. Don Bosco însă nu era de aceeaşi părere şi chemă medicul, care constată o septicemie generală, provocată de o muscă veninoasă, şi ordonă transportarea de îndată la spital unde însă nu mai putu fi ajutat şi, în ziua următoare, muri. Nu trecuseră decât şaisprezece zile între profeţie şi adeverire.
            În 10 februarie anunţă că, în martie viitor, va muri iarăşi unul. Şi apoi, în drum spre cameră, îi şopti lui Don Lemoyne: „Ferraris”, dar îşi duse imediat degetul la gură pentru a-l preveni să păstreze secretul. Don Lemoyne se apropie de băiat şi şi-l făcu prieten, îl ţinea departe de colegii mai zvăpăiaţi şi-l încuraja să se apropie, tot mai des şi tot mai bine pregătit, de Sfintele Taine.
            Dar, într-o bună dimineaţă, zadarnic îl mai căută printre colegii lui de clasă. Fusese internat la infirmerie pentru o mică indispoziţie. Şi totuşi, în 16 martie, muri.
            În 21 martie 1862, anunţă o moarte neaşteptată între două mari solemnităţi, începând ambele cu litera „P”. În 17 aprilie, la insistenţa celor din jur de a le destăinui măcar iniţialele, le spuse: „Numele său începe cu litera iniţială a numelui Măriei.” În 25 aprilie murea pe neaşteptate tânărul Maestro: era tocmai între Paşti şi Rusalii, care, în italiană, încep ambele cu litera P - Pasqua şi Pentecoste.
            Tot în martie 1862, într-o seară, după cină, prezise că unul dintre cei prezenţi va zbura la Cer, spre sfârşitul lui mai; toţi ar fi dorit să ştie cine e, dar Sfântul tăcea. Atunci îl rugară să scrie măcar numele pe un bilet şi să-l dea într-un plic sigilat care nu se va deschide decât la timpul oportun. Întrucât şi Don Rua îşi unise stăruinţele cu ale celorlalţi, Don Bosco cedă şi, de comun acord, plicul sigilat fu încredinţat lui Ferdinand Imoda, om serios şi de toată încrederea. În 23 mai, Don Bosco anunţă că murise Luigi Marchisio, care se găsea pe atunci acasă la Calliano. Desfăcându-se sigiliul, în prezenţa lui Don Rua şi a altora, se găsi scris pe misteriosul bilet: „MARCHISIO”.
            Un alt caz asemănător, dar şi mai cunoscut, s-a întâmplat în 1864. De sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, 29 ianuarie, Don Bosco îi destăinui infirmierului apropiata moarte a doi ucenici, cerându-i să-i asiste cât mai bine. Infirmierul Moncardi luă imediat un plic şi hârtie şi scrise textual prezicerea lui Don Bosco: „Dragă Moncardi, ia bine seama, doi ucenici vor muri înainte de sfârşitul viitoarelor Paresimi. Sunt TARDITI şi POLO. Să fii foarte atent. Moncadi Ignazio, infirmier.” Hârtia purta un fel de antet: „Pentru memorie. Oratoriul Sfântul Francisc de Sales, 30 ianuarie, 1864.”
            Originalul, sigilat în plic, a fost încredinţat lui Don Alasonnatti, prefectul casei, care, după ce menţiona pe plic: „PREZICERE A LUI DON BOSCO; DE DESCHIS DUPĂ PAŞTI 1864”, îl încinse spre păstrare.
            În acel an Pastile cădeau în 27 martie. Plicul fu deschis încă în aceeaşi zi. Chiar în 26 februarie murise Polo, iar în 12 martie, Tarditti.

26)... de aceea se amestecă şi Poliţia...

            Prezicerile acestea, în legătură cu moartea tinerilor erau una mai dramatică decât alta şi, uneori, stârneau adevărate furtuni de proteste. Dar Don Bosco ştia un lucru: nici diavolul nu doarme! Dar mai ştia că, din clipa în care Dumnezeu îi încredinţase lui Don Bosco o misiune, era de datoria sa să o îndeplinească conştiincios. Mântuirea sufletelor e mai presus de cei ce critică şi de protestele lor. Cea mai mare vâlvă o prilejui, fără îndoială, o prezicere din primele zile ale anului şcolar 1866/1867 abia început. Don Bosco le cerea băieţilor să se reîmpace cu Dumnezeu, că, înainte de Crăciun, unul dintre cei prezenţi va trece în veşnicie.
            Noii veniţi, neobişnuiţi cu astfel de anunţuri, au fost cuprinşi de spaimă. Unii voiau să se întoarcă imediat acasă; alţii scriseră părinţilor care, la rândul lor, îl denunţară pe Don Bosco Chesturii Poliţiei.
            Aceşti părinţi apreciau lucrurile cu tot atâta competenţă şi pricepere ca acea servitoare bucureşteană care, într-o duminică la prânz, văzând că plouă şi dorind să aibă o după-masă frumoasă (era doar aşteptată atunci în Cişmigiu), mută... acul barometrului la „Timp frumos”. Şi aceşti părinţi credeau, pe semne, că dacă Don Bosco nu va mai anunţa morţile apropiate, atunci acestea nici nu vor mai avea loc, uitând că Sfântul nu hotăra viaţa şi moartea nimănui, ci că era doar crainicul Celui ce stăpân e pe viaţa şi pe moartea tuturor.
            Ofiţerul de poliţie însărcinat de anchetarea cazului îi reproşa lui Don Bosco „imprudenţa” acestor preziceri fără nici un temei susţinând că ele sunt un mijloc „prea violent şi periculos” şi-i punea în vedere lui Don Bosco să înceteze cu această practică, dacă dorea ca autorităţile să nu intervină şi ele direct.
            Dar Sfântul îi răspunse atât de bine, încât ofiţerul rămase fără replică.
            - Ei bine, dacă sunteţi chiar atât de convins, daţi cel puţin avizul fără atâta publicitate.
            - Cum ar veni asta? întrebă Don Bosco. Vreţi să merg la respectivul şi să-i spun fără ocol: „Tu eşti cel vizat. Tu vei muri?!”
            - Păi, nu chiar aşa!
            - Atunci?!?
            - Ascultaţi-mă, Don Bosco, dacă dumneavoastră sunteţi atât de convins, n-aţi fi dispus să-mi faceţi şi mie o mică plăcere?
            - Fără îndoială!
            - Atunci aţi avea ceva împotrivă să-mi comunicaţi mie numele celui care prevedeţi că va muri în curând, înainte de Crăciun?
            - În nici un caz. Cu condiţia, bineînţeles, ca dumneavoastră să păstraţi cel mai strict secret. În caz că aţi trăda, imprudenţa pe care aţi face-o ar fi incomparabil mai condamnabilă decât aceea pe care mi-o reproşaţi mie... Dar, iertaţi-mă, dumneavoastră sunteţi om cult şi plin de discernământ, sunt sigur că secretul va fi păzit cu străşnicie... De aceea, vă încredinţez numele.
            Ofiţerul îşi scoase carneţelul şi creionul şi-l fixă atent pe Don Bosco ce devenise îngândurat.
            - ROGGERO Giuseppe, rosti încetişor Sfântul.
            Delegatul scrise numele şi, după o plecăciune, salutând, făcu stânga împrejur şi plecă.
            Tânărul Giuseppe Roggero, din Cambiano, avea pe atunci 26 de ani. Băiat bun, ba chiar excepţional, din toate punctele de vedere, extrem de inteligent şi iubit de toţi, îşi petrecuse copilăria alături de Don Bosco. Cu cinci ani înainte se făcuse salezian şi, după ce îşi terminase studiile teologice, fusese sfinţit ca preot.
            Însă, din nefericire, şi aici nişte „meschine interese familiale” vor intra în scenă, pentru a răpi Congregaţiei Saleziene pe unul dintre cele mai promiţătoare elemente ieşite vreodată din Oratoriu. De fapt, rudeniile îl instruiră aşa de bine în vara acelui an 1866, încât, reîntors la Torino, era ferm decis să părăsească Oratoriul şi Congregaţia. Iar lui Don Bosco îi servi ca motiv necesitatea de a-şi ajuta surorile; de aceea, deşi regretă, se vede obligat să Între  în clerul de mir.
            La această veste, inima Sfântului primi o lovitură grea. Încercă să-l convingă în fel şi chip că adevărata lui chemare este să devină salezian; că aceasta şi numai aceasta e voinţa certă a lui Dumnezeu şi-l asigură, în mod ferm, că de surori şi de rudenii se va îngriji Dumnezeu. Totul a fost în zadar.
            Văzându-l neclintit, îi spuse întristat:
            - Vrei să pleci cu orice preţ? Ei bine, fă-ţi voia. Vrei să pleci, ca să-ţi poţi ajuta surorile? Nu uita ce-ţi spun; nu le vei putea ajuta.
            Încă în aceeaşi toamnă, Don Roggero se reîntorcea în propria familie. Cunoscute fiind deosebitele sale calităţi, nu-i fu greu să obţină postul de vice-paroh la Villafranca în Piemont. Se credea în al treilea cer şi-şi manifesta fericirea într-o epistolă entuziastă adresată Cavalerului Oreglia, datată 10 decembrie 1866.
            Sărman tânăr ce şi-a nesocotit şi renegat adevărata chemare! Abia trecuseră patru zile de la scrisoarea aceea, că prezicerea lui Don Bosco se adeveri. În 14 decembrie 1866 celebrase tocmai Sfânta Liturghie şi se simţea mai bine dispus şi sănătos ca oricând şi era de o veselie exuberantă. Reîntors la parohie, se aşezase, fredonând, la masă aşteptând să i se servească dejunul.
            Cine îi aduse cafeaua îl găsi însă cu capul plecat pe masă, parcă ar fi adormit. Dar era somnul cel fără deşteptare: murise fulgerător de apoplexie!
            Trecute sărbătorile Crăciunului, veni şi ofiţerul de poliţie să-şi termine ancheta. După cele dintâi întrebări, puse primilor băieţi întâlniţi, află totul.
            - Părinte - îi zise el lui Don Bosco, intrând în camera Sfântului - spuneţi de acum tot ce vreţi băieţilor dumneavoastră: din această clipă aveţi toate îngăduinţele imaginabile. Iar celor ce se vor mai plânge de prezicerile dumneavoastră voi şti eu ce să le răspund!
            Mişcat în toată fiinţa, îi sărută cu veneraţie mâna, repetând la ieşire:
            - E lucru nemaiîntâlnit, e lucru nemaiîntâlnit!
            Să nu se creadă totuşi că aceste dovezi zdrobitoare ar fi nimicit orice rezistenţă. Cei ameninţaţi de o moarte iminentă mai pot fi smulşi din ghearele acesteia de către sfinţi printr-un miracol, dar pe cei căzuţi pradă prejudecăţilor, nici chiar un miracol nu-i mai poate salva. Nevoind să violenteze libertatea, s-ar părea că Dumnezeu însuşi rămâne dezarmat până îi mai lasă pe pământ. Libertatea, acest suprem privilegiu al omului, este atât de preţuit de Creator, încât îngăduie mai curând prejudecăţile şi chiar păcatul decât să-l suprime. E adevărat că va veni şi clipa când fiecare va răspunde cum şi-a folosit acest privilegiu unic, dar va fi Dincolo. Noi să ne oprim, pentru moment, pentru a vedea ce va face Don Bosco într-un caz similar.
            În afara intervenţiei amintite a autorităţilor, iată că şi un preot oarecare se prezentă şi el pentru a-l sfătui pe Don Bosco să înceteze cu alte preziceri ale unor decese viitoare, fiind un mijloc - cel puţin - contraindicat.
            - Înţeleg eu prea bine ce urmăreşti dumneata, dar fii convins că, în acest fel, toate ţi se vor sparge în cap, până la urmă. Căci, să vorbim între noi şi să fim serioşi: a presupune că dumneata ai avea revelaţii e totuşi prea, prea...
            - Deci, dumneavoastră nu credeţi în previziunile mele?
            - Să cred? Ia, simple copilării...
            - Fie şi aşa... Dar dumneavoastră cum vă simţiţi? îl întrebă dintr-o dată Don Bosco pe un ton de glumă.
            - Foarte bine! Ce întrebare!
            - Dar vă simţiţi, într-adevăr, atât de bine? Şi, zicând aceasta, îl privi scrutător abia stăpânindu-şi râsul. Celălalt înţelese însă greşit.
            - De ce întrebi? reluă celălalt, devenind palid.
            - Iacă aşa, mi se pare că faţa dumneavoastră nu mai are coloritul ei obişnuit. Apoi, continuă poznaş: dar, din clipa în care dumneavoastră mă asiguraţi că sunteţi deplin sănătos, trebuie că e aşa...
            - Oare dumneata vei fi ştiind ceva?
            - Dar ce aţi vrea să ştiu? Ia, simple copilării, replică cu o uşoară ironie Don Bosco.
            - Dar spuneţi-mi, vă rog - începu el plângător, trecând la grăirea cu formula de politeţe - lămuriţi-mi înţelesul tainic al cuvintelor dumneavoastră!
            - Nu e nici o taină! îngrijiţi-vă sănătatea şi Domnul să vă aibă în paza Sa.
            Sărmanul de el devenise palid şi dezorientat, încât abia regăsi uşa. Ca Întotdeauna, cei ce afişează mai multă necredinţă sunt tot ei cei mai creduli. Uneori şi umorul e bun la ceva şi, în tot cazul, Don Bosco avu de aici înainte linişte din partea acestuia.

27) Citeşte conştiinţele

            Darul charismatic în care Don Bosco va excela va fi altul, acela al scrutării conştiinţelor. E lucru ştiut că, pentru sfinţenia autentică, sufletele nu au taine şi conştiinţele sunt transparente.
            Secretele cele mai gelos păzite şi gândurile cele mai tăinuite, când era cazul, Don Bosco le citea fără efort şi fără greş. Şi sunt cu atât mai caracteristice cu cât, contrar tuturor principiilor psihologiei clasice comune, această citire nu numai că nu era secondată cu simpatie de cei vizaţi, ci era mai curând întâmpinată adeseori de o aversiune făţişă faţă de Sfânt. Spicuim, cu adevărat la întâmplare, câteva fapte din multele mii.
            „După ce am terminat liceul industrial -povesteşte unul dintre ei, Domenico Albanello, tatăl meu, drept recompensă, mi-a făcut cadou o călătorie la Torino, dându-mi totodată şi un bilet de recomandare către Şeful Gării, un veneţian, prieten de-al familiei. Acesta făcu pe ghidul şi mă duse să vizitez principalele monumente ale oraşului propunându-mi, între altele, să vizităm şi Institutul lui Don Bosco.
            - Dar cine e acest Don Bosco? întrebai eu, care nici nu voiam să aud de preoţi.
            - E un preot ce face lucruri minunate. Adună pe tinerii pe care-i găseşte hoinari pe străzi, îi poartă la studii sau îi învaţă o meserie, ca să-şi poată agonisi cinstit pâinea.
            - Dar eu, unul, nu sunt câtuşi de puţin prieten cu preoţii.
            - Asta n-are nici o importanţă; sunt prieten eu şi vei vedea şi tu că ne va primi foarte bucuros. Pe de altă parte, o să vezi şi multe lucruri ce-o să-ţi facă o deosebită plăcere.
            - Dacă-i aşa, fie, să mergem.
            Pe Don Bosco îl găsirăm în curte. Abia-l văzu pe Şeful Gării, că se oferi să ne însoţească şi cutreierarăm, astfel, întregul Institut. Ne dădu cele mai detaliate explicaţii în legătură cu toate cele văzute şi, când eram pe punctul de a ne despărţi, mă bătu cu mâna pe umăr şi-mi zise:
            - Iar acum, îngenunchează aici, căci ai nevoie să te mărturiseşti.
            - Dar sunt atâţia ani de când nu m-am mărturisit.
            - O ştiu, o ştiu; tocmai pentru asta îţi cer să te mărturiseşti.
            - Dar aş avea nevoie cel puţin de ceva răgaz ca să mă pregătesc.
            - Nu-i nevoie: o să-ţi istorisesc eu povestea întregii tale vieţi şi vei judeca singur dacă am ghicit sau nu...
            Don Bosco începu să-mi treacă prin faţa ochilor toate mişeliile mele cu o precizie ce mă înmărmurea. Când sfârşi, mă întrebă dacă a nimerit sau nu.
            - Până dincolo! i-am răspuns eu.
            - Ei bine, atunci să cerem acum iertare lui Dumnezeu şi apoi te voi dezlega. Şi am plâns în acea clipă, aşa cum nu-mi aduc aminte să mai fi plâns vreodată. Mă ridicai îmbăiat de sudoare şi voiam să plec, dar nu mai puteam scoate un cuvânt, păream o statuie. Don Bosco, punându-mi mâna pe cap, îmi zise:
            - Domenico, Preacurata te vrea aici. Te vei reîntoarce la Oratoriu şi vei rămâne cu Don Bosco, care-ţi va da haina clericală şi te va trimite misionar.”
            „Păstorul cel bun, oile, le cunoaşte şi le cheamă pe nume...”
            Pagină de autentică şi pură Evanghelie aceasta! Chipul Sfântului îşi pierde pentru o clipă contururile proprii în cele ale Mântuitorului ce trăia în el. „Şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui...” Acest glas al Păstorului, „ce oile sale le cheamă pe nume şi le scoate”, Domenico Albanello nu-l va mai uita niciodată.
            „Scos” din lume în 1878, intra şi el în Oratoriu şi, după ce-şi completă studiile, îmbrăcă haina celor aleşi, iar în 1882 pleca în Brazilia, unde aduse servicii nepreţuite Misiunilor Saleziene.
            Un altul, un intern, reţinut de un sentiment de ruşine, nu voia nicicum să-şi facă Mărturisirea generală la Don Bosco. Într-o bună zi, Sfântul, întâlnindu-l întâmplător singur pe coridor, îl luă pe neaşteptate.
            - Dragul meu, du-te la cine vrei ca să te mărturiseşti. Singurul lucru important este să te mărturiseşti bine. De aceea, cercetează-te asupra celor întâmplate în anul cutare şi, mai ales, să nu uiţi de păcatul cutare şi cutare...
            Zăpăcit şi aiurit în faţa unei astfel de revelaţii, băiatul răspunse:
            - Nu, Părinte, nu mă voi duce la nimeni altul decât la dumneavoastră. Chiar vă rog să mă spovediţi imediat.
            Don Bosco îl amână însă pentru a doua zi, când, mărturisindu-se bine, îşi regăsi pe deplin liniştea.
            „Într-altă zi, pe înserat - povesteşte Don Berto - întâlnii în curte un băieţel, venit de curând la Oratoriu care, văzându-l pe Don Bosco trecând, îl urmări cu privirea fixă o bună bucată de drum. Apoi, întorcându-se către mine, puţin tulburat, mă întrebă intrigat:
            - Cine-i preotul acela?
            - De ce întrebi? îi zisei eu, încă nu-l cunoşti?
            - Întreb fiindcă azi dimineaţă m-am dus să mă mărturisesc la dânsul şi mi-a spus toate păcatele pe care le-am făcut acasă!
            O altă dată, Sfântul întâlni pe coridor pe unul dintre băieţii săi, căruia îi şopti la ureche:
            - Mărturisirea generală când o faci? Ai aşa de mare lipsă!
            - Dar am făcut-o încă alaltăieri, la Don Picco!
            - Da' de unde! Nici vorbă, nici vorbă, ai făcut-o rău, căci ai ascuns păcatul cutare. Băiatul îl privi mirat, roşi tot şi, plecându-şi capul, izbucni în plâns.
            Cu toate acestea, nu toţi credeau în realitatea acestui dar. Aşa, la primele începuturi ale Oratoriului intern din Valdocco, un tânăr primit de curând de Don Bosco sosea tocmai de la Biella. Înainte de a intra însă în internat, simţindu-şi conştiinţa nu tocmai împăcată, trecu mai întâi pe la Biserica Consolatei din cealaltă parte a Torinului, unde se mărturisi. În aceeaşi zi, la recreaţia de seară, văzând în curte un grup de băieţi în jurul Sfântului, curios, se apropie şi el. Se vorbea tocmai despre darul lui Don Bosco de a citi în inimi şi fiecare povestea, cu glas înalt, câteva dintre aceste revelaţii.
            - O - zise nou sositul pe un ton de neîncredere - eu îl provoc pe Don Bosco să îmi spună păcatele! Dacă mi le ştie, îi dau voie să le trâmbiţeze în gura mare!
            - Apropie-te - îi zise Sfântul. Şi, plecându-se, îi şopti la ureche câteva fraze, îşi ridică apoi capul şi-şi privi băiatul cu pricina. Plecându-se din nou, continuă revelaţia. Pe măsură ce vorbea, tânărul se aprindea tot mai tare, şi apoi izbucni într-un adevărat acces de furie:
            - Deci dumneavoastră sunteţi preotul care mi-aţi ascultat Spovedania azi dimineaţă în Biserica Consolatei. Aşa ceva totuşi nu se cuvine!
            - Ce vorbeşti, ce vorbeşti? interveniră atunci în cor băieţii: suntem aici martori cu toţii că azi, toată ziulica, Don Bosco n-a părăsit nici măcar pentru o clipă Oratoriul!
            Însă, fireşte, necredinţa este şi mai frecventă în lumea mare.
            În 1858, contele de Camburzano - fost deputat de Nice prieten şi mare binefăcător al Sfântului - avu într-o zi prilejul să vorbească despre Don Bosco la o întrunire de salon. Erau prezenţi oameni marcanţi, îmbrăcaţi după ultimul răcnet al modei, rutinaţi în a face spirite şi a lua în zeflemea orice, oportunişti idolatri ai formelor şi manierelor elegante, dar fără fond şi fără de convingeri. Iar în ceea ce priveşte Morala şi Religia, nu erau cu adevărat adânci decât în... superficialitate.
            Minunăţiile istorisite de conte stârniră numeroase zâmbete ironice şi comentarii mai mult sau mai puţin în surdină. Cum se ştie, în „Saloane” seriozitatea e de rigoare în toate, afară, bineînţeles, de adevăratele probleme serioase. Şi bunele maniere, când nu mai sunt inspirate de iubirea creştină, ce altceva mai sunt decât un fariseism laicizat? Nişte forme goale, ale unor suflete şi mai goale!
            Oricum, se distrară copios pe socoteala sfinţilor, iar o doamnă, printre alţii, aflând că Sfântul de care e vorba mai e încă în viaţă, făcând mare haz, spre a fi şi ea în nota comună şi a-şi spori simpatiile în saloane exclamă:
            - Tare aş mai fi curioasă să fac o încercare! Dacă acest, ,,om al lui Dumnezeu”, rosti ea ironic, ar binevoi să-mi... „reveleze” şi starea conştiinţei mele, atunci voi crede şi eu tot ce vreţi!”
            Propunerea fu salutată de aplauze şi de un hohot general de râs şi se decise ca „testul psihologic” să se facă imediat. Doamna scrise lui Don Bosco: „Care-i situaţia conştiinţei mele şi pot eu să fiu mulţumită?” şi se iscăli doar cu numele de Botez, pentru răspuns dând adresa contelui Camburzano.
            Răspunsul nu se lăsă aşteptat:
            „1° Să vă împăcaţi cu soţul dumneavoastră.
2° Refaceţi-vă toate Mărturisirile rele, începând cu ziua X, anul cutare (era vorba de o perioadă de vreo douăzeci de ani). Făcute aceste lucruri, puteţi sta liniştită.”
            Răspunsul nimerise ţinta în plin. Doamna, citindu-l, rămase fără glas.
            Un al doilea avertisment de acest fel îl dădea Sfântul unui băiat care-i ceruse sfatul:
            - Ce sfat vrei, fiul meu?
            - Un sfat pentru binele sufletului meu.
            - Atunci ascultă-mă bine: sunt trei ani şi jumătate de când trăieşti în păcat de moarte.
            - Cum se poate? Mă mărturisesc, doar, periodic la Don Savio.
            - Cu toate acestea, aşa e, o ştii prea bine. Şi, continuând citirea acelei inimi, Don Bosco îi descoperi anumite fărădelegi tăinuite în faţa confesorului. Băiatul recunoscu totul şi-i promise că, încă în aceeaşi zi, îşi va curaţi sufletul cum se cuvine.
            Unui alt recalcitrant, pe care nu reuşise să-l aducă pe calea cea bună, îi puse sub pernă un bileţel cu aceste simple cuvinte: „Dacă ai muri în această noapte?”
            Pe cât se pare, Don Bosco avusese motivele sale să redacteze în acest fel biletul, dar nici efectul nu se lăsă aşteptat. Bietul băiat se trezi din amorţeala lui sufletească şi bătu la uşa lui Don Bosco pe când toţi ceilalţi dormeau.
            - Ah, tu eşti, dragul meu? De când te tot aşteptam.
            Îl spovedi şi-l retrimise îndreptat şi liniştit la culcare.
            Într-altă seară, pe când urca scările spre camera sa, îl opri pe clericul Ruffino spunându-i să transmită nişte cuvinte, adresate, ca epitaf posibil, atâtor altora:
            - Când vei întâlni pe cutare licean roagă-l din partea mea să traducă exact aceste patru cuvinte latineşti: „Olim Angelus, nune sus” (Odinioară înger, acum porc), iar cutăruia spune-i: „Lupus rapax” (lup hrăpăreţ, adică rău şi corupător al altora).
            Într-o seară, la obişnuita: „Noapte bună” (cum i se spunea în institutele saleziene cuvântării de seară), lui Don Bosco îi scăpă această confidenţă:
            „Am primit de la Dumnezeu darul de a putea deosebi pe cei ipocriţi, făţarnici. Când vreunul dintre ei se apropie de mine, îi simt prezenţa din cauza unui miros greu, ce abia îl pot suporta.”
            Iar lui Don Rua şi altor superiori de-ai casei le mărturisea:
            „Dumnezeu îi tratează, într-adevăr, cu multă bunătate pe băieţii noştri. Ori de câte ori mă găsesc printre ei, dacă într-un grup s-ar găsi un singur suflet necurat, îmi dau seama imediat din cauza miasmei ce-o împrăştie.”
            Asupra acestui dar vom mai reveni în alt capitol (XVII), când vom vorbi direct despre rolul de duhovnic al Sfântului. Un lucru însă ajunsese ştiut de toţi: era în mod practic imposibil să-i părăseşti confesionalul fără să fii pe deplin purificat.
            Când un păcat era uitat sau omis, îl spunea Don Bosco şi se mergea mai departe. Dacă erau prea mulţi strânşi în jurul confesionalului său şi nu mai era suficient timp pentru toţi, Don Bosco se ridica, intra în mijlocul lor şi lovea pe umăr când pe unul, când pe altul, spunându-le: „Tu te poţi împărtăşi liniştit şi fără Mărturisire... Şi tu... şi tu...”
            Dar mai ales cu prilejul exerciţiilor spirituale şi al sărbătorilor mari, uşurinţa de a citi în inimi era extraordinară. Sute şi sute de mărturii, depuse sub jurământ, confirmă exactitatea acestui fapt.

28) Un profet de actualitate

            Prezicerile lui Don Bosco au vizat, uneori, unele evenimente recente.
            Unii biografi italieni stăruie asupra unor preziceri referitoare la cel de-al doilea război mondial şi la istoria primei jumătăţi a acestui veac în Italia. Noi preferăm să amintim însă altceva.
            În 1887, Don Bosco vorbea cu Don Filippo Rinaldi (care va fi al treilea succesor al său). Erau la Lanzo şi aveau în faţă o hartă a globului. Îi indică Australia, spunându-i că Salezienii se vor stabili şi acolo. Ceea ce se adeveri.
            Arătând apoi Spania, spuse: „Acesta va fi câmpul tău de acţiune.” Şi aşa a fost, căci, în 1889, doi ani după moartea Sfântului, Don Rinaldi a fost însărcinat cu organizarea Salezienilor în Spania unde, printr-o muncă asiduă, reuşi să constituie şi să consolideze prima Provincie Saleziană spaniolă.
            Apoi Sfântul rămase tăcut. La un moment dat, reluă îngândurat: „Vor fi trei mari răsturnări de regim... În cea de-a treia se va vărsa mult sânge... şi salezian.”
            Această profeţie referitoare la Spania, timp de mai bine de patruzeci de ani părea hazardată. Dar răsturnările prezise se adeveriră în 1931 şi în 1934, când Salezienii scăpară teferi, Nu mai fu însă aşa în războiul civil propriu-zis, când şi Salezienii avură partea lor de jertfă cu cele peste şaptezeci de victime ucise de anticlericali.
            Încheind acest capitol, figura marelui Vizionar se ridică prinsă într-un nimb de lumină deasupra tuturor zbuciumatelor şi deşartelor frământări ale muritorilor de rând. Fără voie, simţim cum privirea Sfântului ne învăluie, cuprinzându-ne şi pe noi în Zările ei.
            Cuceririle lui Napoleon sunt umbrele unui vis de mult apus.
            „Visele” lui Don Bosco sunt, în schimb, trainice şi mondial de cuprinzătoare realităţi.

*
*     *

            Speranţa că plaiurile noastre îi rezervă, Idealului întruchipat de El, poate unul dintre cele mai promiţătoare spaţii de cucerire ne mângâie şi ne întăreşte totodată, şi gândul ni-l preface în rugăciune:
            Vino şi la noi, Don Bosco, căci şi aici te aşteaptă inimi ce bat de dragul
            Aceluia pe care tu l-ai servit.
            Şi aici eşti iubit, cum ai fost la Torino.
            Vino, căci şi aici sunt suflete curate, ce-şi aşteaptă dăltuitorul maestru.
            Vino, căci şi aici sunt conştiinţe a căror salvare nu mai poate fi decât întâlnirea cu un Sfânt:
            Vino şi, prin mijlocirea şi prin Operele tale, adu mântuire tineretului nostru.

61.DALBIEZ Roland, La métode psychanalytique et la Doctrine freudienne, Paris, Desclée, 1936, teză de doctorat la Sorbona, în două volume, obiectivă şi de mare probitate ştiinţifică Vol. I, pag. 144. Este însă departe de a fi recomandabilă pentru cei fără o pregătire filosofică şi teologică completă, aşa cum o subliniază chiar Jacques MARITAIN. [text]
62.Cf. Dalbiez, op. cit. vol. I, p. 322. [text]
63.Roland DALBIEZ, La Methode pshychanalytique et la Doctrine freudienne, Desclée-Paris, 1936. Vol. I, pp. 328-9. [text]
64.Dalbiez, op. cit. vol. I, p. 4. [text]
65.Dalbiez, op. cit. vol. II, p. 69. În acelaşi volum, la pag. 273, Dalbiez revine şi completează: „La source profonde de son erreur est évidemment une certaine impuissance philosophique...” (Izvorul profund al erorii sale este, în mod evident, o anumită incapacitate filosofică.) [text]
66.Op. cit. vol. I, p. 53. Ibidem, pag. 5: „L’analyse n’est pas une speculation metaphysique. Elle est d’abord une méthode et ensuite un ensemble de résultats éxperimentaux. Il semblerait donc que Freud et ses élèves auraient du s’appliquer à ne présenter que des exemples d’interprétation s’imposant d’eux-mêmes. Il n’en a rien été. Freud et ses disciples ont agi comme s’ils n’avaient à aucun degré le sens de la Preuve. Là est, sans doute, la plus grande faiblesse de la Psychanalyse.” O excepţie ar fi americanul Frink care, în cartea sa „Morbid Fears and Compulsions”, dă dovadă de o mai mare circumspecţie şi seriozitate ştiinţifică. [text]
67.BAUDIN, Introduction génèrale à la Philosofie, Tom. I, pp. 224-225. „La Science s’accorde des données multiples et il faut bien consentir à ce qu’on cherche la raison de ces données. Elle se donne le phénomènes: d’où precèdent-ils? Où est la source de leur jaillissement indéfini?” „Elle se donne leurs lois: où est le principe de ces lois et leur déterminisme? Elle se donne les forces de la nature.” „Il n’est pas une de ces forces qui ne soit un mystère, qui ne pose la question de son origine et de sa nature… Bref, la Science qui peut suffire à tout ne se suffit pas à elle-même. Elle, qui veut résoudre tous les problèmes, elle est, à qui sait la comprendre, le suprême problème à résoudre.” (sublinierea noastră). [text]
68.„Ecce sunt caelum et terra, clamant quod facta sunt; mutantur enim et varianta... Clamant etiam quod se ipsa non fecerint... Et vox dicentium est ipsa evidentia. Tu ergo Domine fecisti ea qui pulcher es, pulchra sunt enim; qui bonus es, bona sunt enim; qui ES, SUNT enim. Nec ita pulchra sunt, nec ita bona sunt, nec ita sunt, sicut Tu conditor eorum, quo comparata nec pulchra sunt, nec bona sunt, nec sunt.” Liber Confessionum, Lib. XI, c. IV, nr. 6. [text]
69.Strict vorbind, datorită luminii sale şi, mai ales, gravitaţiei universale imense şi incomensurabile, nici de pe şosea Nebuloasa nu este cu totul absentă. Ca pământeni, noi nu simţim imediat şi în mod principal decât gravitaţia terestră. Dar Pământul este prins şi dominat de gravitaţia Soarelui, şi întregul sistem solar-planetar e dominat de gravitaţia şi mişcarea sistemelor vecine, mai apropiate sau mai îndepărtate, ale Galaxiei, ce formează un Univers aparte, având propria mişcare de rotaţie şi rătăcind, la rândul său, prin spaţiile inter-galactice. (Se ştie că toate stelele vizibile fac parte din Galaxia noastră). Or, toate aceste uriaşe îngrămădiri de materie cosmică, nebuloasele şi celelalte universuri metagalactice, se interatrag şi se condiţionează reciproc, astfel încât pe orice punct al planetei se resimte această amplă şi combinată influenţă gravitaţională a altor universuri. Iată de ce, deşi rostul şoselei amintite nu este de a duce la alte universuri, se poate spune că Nebuloasa Andromeda, atât cu lumina sa, cât şi cu forţa sa gravitaţională, nu este absolut absentă nici chiar de pe şoseaua amintită. Fără a fi situată, sau situabilă, pe şosea, în sensul astronomic explicat, Nebuloasa Andromeda este oarecum sesizabilă şi aici. [text]
70.În actul cunoaşterii realitatea ne este făcută prezentă nouă, „secundum esse intentionale”, cum s-ar spune în termeni tehnici. Pentru lămurirea acestei fundamentale şi cardinale noţiuni, ignorată gratuit şi nemotivat de Kant şi de toţi criticiştii şi idealiştii, trimitem la studiile magistrale ale lui Jacques MARITAIN - Les Degrés du Savoir, Paris, Desclée, pp. 137-263 (215-248 mai ales) şi 769-819. [text]
71.Funcţiunea atenţiei în cunoaştere e asemănătoare cu ceea ce este pentru aparatul fotografic substanţa fotosensibilă de pe placă: fără ea, placa clişeului nu mai e decât o simplă şi inutilă bucată de sticlă sau film. [text]
72.În acest caz, aparatul însuşi e defect. [text]
73.Rostul filosofiei nu e acela de a născoci un sistem „original” prin crearea unei lumi subiective şi himerice a gânditorului, pentru ca el să se simtă astfel „egal” cu Creatorul, orice ar crede aceşti simpli poeţi ai cugetării - idealiştii. Forţa idealismului nu e gândirea viguroasă - aşa cum o arată cu pregnanţă un Marcel DE CORTE (în „Anthropologie platonicienne et anthropologie aristotélicienne” în numărul special cu tema L’Esprit et la Vie) - ci poezia prin care ei se simt identificându-se cu lumea, aşa cum au făcut-o şi o fac toţi poeţii. Atât doar că poezia lor e în proză... Rostul filosofiei nu e de a crea o lume de himere sub pretextul că e originală, ci de a cunoaşte lumea reală, aşa cum a făcut-o Acela care singur poate crea chiar şi cea mai perfectă dintre fiinţe, printr-un simplu şi fără opintire act de gândire, de a cunoaşte acest univers real, depistând şi lăsându-ţi puterea cognitivă actualizată de ideea ce structurează lucrurile, ale căror perfecţiuni nu sunt decât o palidă şi ştearsă oglindire răsfrântă în făpturi, a Ideii infinit de frumoase şi pururi subzistente care este Dumnezeu. Constatăm cu durere că filosofii idealişti se complac să pozeze în creatori ai unei lumi aparte. Din nefericire însă, nu numai pentru ei, ci şi pentru tinerii pe care-i seduc şi uşor îi duc cu ei în aceeaşi rătăcire, această „creaţie” e un simplu fals, iar nicidecum o imitaţie a Creaţiei Divine ce a dat existenţă lumii; zisa lor „creaţie” e o imitare a celei a visătorilor şi alienaţilor, căci şi gândirea acestora e tot o gândire divorţată de real, o gândire dereistică, chiar dacă cugetarea idealiştilor e mai poetică şi mai puţin degradată decât a primilor. Pentru a relua comparaţia cu vederea, noi nu ne vedem vederea, ci lucrurile externe nouă, şi nici nu le vedem pe acestea decât în măsura în care aceste obiecte sunt distincte de vederea noastră. Or, aşa cum, pentru văzul normal, lucrurile văzute nu sunt categorii sau produse ale vederii, ci sunt obiectul ei, - însă distinct de ea -, tot astfel şi cunoaşterea, chiar şi a celui mai mare idealist, NU produce lucrurile externe sieşi, ci doar le percepe şi le înregistrează mental. Ca oricare altul, şi el doar cunoaşte, şi nu creează lumea externă. Noi admitem că se poate da şi cazul în care imaginile vizuale să nu fie dependente de obiectele externe, ci să fie produse subiective proiectate de eu în jurul său, dar să ne înţelegem: atunci nu mai e vorba de vedere, ci de HALUCINAŢIE. Or, tipul de cunoaştere kantian, şi idealist în general, nu se aseamănă, de fapt, atât de mult cu o vedere normală, cât mai curând cu un produs halucinatoriu. „Gândindu-mă, eu produc lumea”, zic idealiştii. Nu ştim însă (să ni se ierte această reflecţie, ce nu mai este filosofică, ci de simplu bun simţ) care idealist, după ce a trecut printr-un bombardament, ar mai fi putut susţine că EL este cel ce, gândind, prin gândirea sa a creat pe aviatorii duşmani cu bombele lor... [text]
74.VASCHIDE, a cărei carte, „Somnul şi Visele”, apărută în franceză, ne-a făcut cinste şi în străinătate, deşi expune concepţia freudiană a visului, nici nu pomeneşte - cum remarcă chiar Dalbiez - de mijlocul primordial prin care Freud a ajuns să descifreze gândurile latente ale subconştientului şi anume metoda asociativă. Este o omisiune, oricum, regretabilă. [text]
75.Vezi R. DALBIEZ, op. cit, vol. II, pp. 161-162. [text]
76.Dalbiez, op. cit, vol. I, p. 201 [text]
77.Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 75-76, 94. [text]
78.Ibidem., pp. 86-88. [text]
79.Ferenczi, The psychological analysis of dreams, în American Journal of Psychology, vol. XXI, nr. 2, April 1910, p. 322, la Dalbiez, op. şi vol. citat, p. 76-77. [text]
80.Dalbiez, vol. I, pp. 76-78, 93-94. [text]
81.Notăm, în treacăt, că există deosebiri între represiune, refulare şi cenzură, majoritatea autorilor folosind de-a valma şi fără nuanţări un termen în locul altuia. Represiunea ar fi inhibiţia (adică suprimarea) conştientă şi voluntară a unei dorinţe. Refularea s-ar aplica în cazul când inhibiţia e inconştientă şi involuntară. Nici unul din aceşti doi termeni nu implică însă vreo dependenţă a inhibiţiei de valorile morale. CENZURA, în schimb, indică doar atât: că inhibiţia se face în numele unor valori morale sau cel puţin estetice, făcând abstracţie de caracterul conştient sau inconştient al inhibiţiei: cenzura nu se sinchiseşte de acesta. [text]
82.ONIRIC vine din greceşte de la ONEIROS = vis; (oniric = de vis). [text]
83.R. Dalbiez, op. cit., vol. I, p. 69. [text]
84.Este adevărat totuşi că analogia în sine e inoperantă fiind vorba de vis, fiindcă, în cazul hipnotizării, hipnotizatul era conştient, cel puţin atunci, de ceea ce făcea, pe când, în cazul visului, procesele psihice ce i-au dat naştere n-au fost niciodată conştiente, aşa cum judicios remarcă Dalbiez. op. cit, vol. I. p. 70. [text]
85.R. Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 73-74; 130. [text]
86.Ibidem, pag. 87. [text]
87.S. Freud, Science des rêves, p. 168, citat de R. Dalbiez, op. cit, vol. I, p. 168. [text]
88.S. Freud, ibidem, p. 175. [text]
89.S. Freud, ibidem, p. 200/ Vezi Dalbiez, vol. I. p. 112. [text]
90.Ibidem, p. 166. [text]
91.Freud, Essais de Psychanalyse, pp. 17-19, (la Dalbiez, vol. l. p. 107). La această răspântie, se poate observa, pe viu, incapacitatea filosofică a lui Freud şi incoerenţa sa până şi în ideile sale fundamentale. Câte contraziceri în evoluţia freudismului! Se repudiază şi renegă, într-o parte a operei, ceea ce s-a afirmat în altă parte... Freud şi-a menţinut refulată, până spre sfârşitul vieţii, dorinţa de a filosofa. Singurul păcat e că n-a rămas fidel acestei hotărâri până la capăt. Ne-ar fi cruţat şi pe noi, desigur, dar s-ar fi cruţat mai ales pe sine. Vorba latinească: „Si tacuisses...”. [text]
92.Vezi Rom. VII şi comentariul nostru în capitolul următor. [text]
93.R. Dalbiez, op. cit, vol. l, pp. 97-102. Freud mai admite şi un al treilea izvor pentru visele penibile: ar fi un fel de auto-pedepsire cu care se auto-sancţionează unele suflete bolnăvicioase. Însă în acest studiu, astfel de aspecte pe noi nu ne interesează. [text]
94.R. Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 194-196. [text]
95.R. Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 135-144. [text]
96.Rosalie şi roses à lit, în franceză se citesc la fel: rozàli. [text]
97.În engleză, spring înseamnă deopotrivă primăvară, dar şi izvor; field e câmp. [text]
98.Dalbiez însuşi îi face, în acest punct, lui Freud concesii arbitrare, şi în ochii noştri nejustificate. Cu atari aproximaţii, totul e posibil. [text]
99.Noţiunea de om nu e măsurabilă cu metrul, cântarul sau celelalte aparate de laborator. Ea are un conţinut şi un specific spiritual. Or, cantitatea (împreună cu măsurătorile ei e o proprietate tipică a materiei, iar nu a spiritului şi nici nu poate fi atribuită acestuia decât în mod impropriu şi metaforic. Iată pentru ce a folosi o judecată de valoare abstractă asupra noţiunii de om e de competenţa exclusivă a metafizicii, a filosofiei. Căci această noţiune nu este cantitativ măsurabilă. Or, strict vorbind, acolo unde obiectul măsurabil lipseşte, lipseşte şi posibilitatea de a face ştiinţa în înţelesul curent şi empiric al cuvântului, în accepţiunea lui modernă curentă. La aristotelico-tomişti, ştiinţa e o noţiune superioară: „Cognitio rerum per causas!” [text]
100.R. Dalbiez, op. cit, vol. II. p. 356. [text]
101.Astfel, spre a ne coborî iarăşi la nivelul freudist, anumite animale de prăsilă ar trebui să fie, uneori, cele mai „religioase” făpturi... Ceea ce e o absurditate evidentă, chiar presupunând că le-ai izola în condiţiile cele mai favorabile „sublimării freudiste”... [text]
102.Concepţia filosofică a lui Freud se desfăşoară în trei etape de o perfectă inconsecvenţă logică: tot ce rămâne mereu constant în ele sunt prejudecăţile. (Notăm însă că această precizare, având un caracter tehnic şi rezumativ, nu e destinată decât specialiştilor). Freud I anexează sexualităţii senzaţiile hedoniste ale regiunilor erogene şi ale emoţiilor anexe. Ceea ce regizează totul în om este primatul plăcerii. Freud II dedublează chiar şi ataşamentul faţă de propriul eu în egoism nesexual şi narcisist. Pansexualismul ajunge la paroxismul său. În a III-a fază, primatul plăcerii îşi pierde din universalitatea sa în favoarea principiului constanţei şi al repetiţiei (inspirate din ideile lui Fechner). Altfel spus, primatul habitudinii se substituie primatului afectivităţii şi, pentru Freud III, nostalgia stării anterioare va domina orice fiinţă vie, pe baza antagonismului ireductibil dintre instinctele vieţii şi ale morţii, dintre Eros şi Thanatos. Freud III va ajunge - pe lângă toate inepţiile afirmate înainte - să mai susţină şi că fiinţa vie, luată în totalitatea ei, tinde să se anihileze pe sine! Ceea ce este un lucru de neconceput, căci, dacă noţiunea unui instinct al morţii mai are o aparenţă de inteligibilitate, aceasta se datorează exclusiv ideii de emancipare a părţilor faţă de tot. Dar atunci când, împreună cu Freud III, excluzi această explicaţie şi vezi în instinctele morţii o tendinţă „A ÎNTREGULUI ÎNTRUCÂT ÎNTREG” spre propria sa nimicire, te găseşti, de fapt - cum o remarcă Dalbiez! în faţa ininteligibilului pur şi simplu. Ei da, eterna incapacitate constituţională a lui Freud pentru filosofie! Cf, R. Dalbiez, op. cit. vol. I, pp. 271-283; vol. II, pp. 352-354. [text]
103.R. Dalbiez, vol. II, pp. 232-233. „Văd în obscuritate”, în sensul că ei cercetează cu predilecţie subconştientul şi pretind a-i descifra, în mod infailibil, misterele până în ungherele sale cele mai obscure. Ei „văd” lucruri pe care pretind că doar ei le percep; le afirmă, dar nu se sinchisesc de a le şi dovedi, Or, ştiinţa fără dovezi nu mai e ştiinţă, nu-i aşa? [text]
104.Calotescu-Neicu, A.C., N. Crevedia, Antologia Epigramei Româneşti, Cartea Românească, Bucureşti, 1933, p. 141 [text]
105.Vezi mai sus, p. 415, subcapitol 5, nota 1, iar în acest subcapitol, p. 439, aprecierea lui Claparède:
„dovezile psihanaliştilor nu dovedesc nimic celor ce nu sunt ca şi ei, convinşi mai dinainte”. [text]
106.Michael JONES, „Degenerate Moderns - Modernity as rationalized sexual misbehaviour”, Ignatius Press, San Francisco, 1993, p. 260. E o carte a cărei traducere ar face un imens bine intelectualilor, şi în special tinerilor. [text]
107.Vezi R. Dalbiez, op. cit, Vol. I, p. 87. [text]
108.Ibidem, pp. 194-196. [text]
109.Vezi cap. VI, subcapitol 7, „Visul se repetă”: aceleaşi directive potrivnice oricărei funcţionări normale a subconştientului. [text]
110.Vezi cap. VIII, subcapitol 5, „Pe locul martiriului.” [text]
111.Vezi cap. V, subcapitol 3, „Visătorul.” [text]
112.OBRAS de San Juan de la Cruz, editate de P. Silverio de Santa Teresa, Burgos, 1931; vezi Subida del Monte Carmelo, cap. IX (pp. 67-71) şi cap. XI (4) (pp. 73-78). [text]
113.G. B. Lemoyne, Vita di S. Giovanni Bosco, vol. I, pp. 710-718, Torino, 1941. [text]
114.Nu intenţionăm să insinuăm, prin aceasta, că inconştientul geniilor nu ar colabora, la rândul său, cu aceştia şi că nu le-ar uşura efortul creator, ci doar atât că, tot stării de veghe îi aparţine întruchiparea şi desăvârşirea definitivă a operei, chiar şi în cazurile excepţionale când aportul subconştientului e deosebit de remarcabil, cum a fost cu „Sărmanul Werther”al lui Goethe sau formula hexagonică a benzenului, descoperită de chimistul german KEKULE în urma unui vis cu un şarpe ce-şi muşca propria coadă. Cf PFISTER, Die psychoanalitische Methode, p. 201. [text]
115.Vezi mai jos, p, 681. [text]
116.Vezi G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 508. [text]
117.Viziunile acestea geografice misionare au fost numeroase în viaţa Sfântului. Amadei, în volumul II din viaţa lui Don Bosco (pp. 324-334), relatează fugar câteva dintre aceste viziuni:
- 1872, misiunile din America de Sud;
- 1875, o viziune panoramică a cuceririlor saleziene în cele cinci continente;
- 1883, viziunea, descrisă mai sus şi de noi, a Americii de Sud;
- 1885, o panoramă a Chinei;
- 1886, viziune de ansamblu a trei continente (America, Asia şi Africa). [text]
118.În cap. XVIII, subcapitol 2, vom relata senzaţia generală produsă în Italia de o altă serie de vise profetice, anunţând o serie de decese, ca pedeapsă de sus pentru unele injustiţii patronate chiar de familia regală. [text]
119.Relatat de G. B. Lemoyne, op. cit., vol. I, pp. 567. [text]
120.A. Auffray - Un gigante della Carità, ediţia citată, p. 228. [text]
121.Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 437; Amadei, op. cit, voi. II, p. 158. [text]
122.E. Ceria, op. cit, p. 390. [text]