Capitolul XVIII. În vâltoarea politicii

1) Un veac în mişcare; 2) „Mari funeralii la Palat!”; 3) Încep percheziţiile; 4) „Înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă”; 5) Scuze ce nu scuză; 6) „Cer pâine, dreptate şi repararea onoarei”; 7) Când nimereşti dulapul în loc de uşă... ; 8) E riscant a te atinge de Sfinţi.

1) Un veac în mişcare

      Dacă sufletul omenesc, ca entitate spirituală, rămâne mereu acelaşi de-a lungul veacurilor, fiind ancorat dincolo de timp în etern, pe scara fiinţării ocupând ultima treaptă între spirite, faptele lui în schimb poartă sigiliul epocii în care a trăit. De aceea, dacă sufletul sfinţilor l-ai putea înţelege, la urma urmelor abstracţie făcând - în parte cel puţin - de veacul în care au vieţuit, nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre operele lor. Sfântul Pavel, de ar trăi astăzi, tot atât de nepotolit şi arzător ar fi ca şi odinioară, iar Sfântul Ioan al Crucii tot atât de profund şi contemplativ. Activitatea lor ar fi însă proporţional alta şi perfect adaptată contemporaneităţii moderne.
      Sfinţii sunt, desigur, şi ei tot oameni şi, de aceea, şi-n operele lor se oglindeşte societatea contemporană lor, înfăptuirile lor fiind întreţesute cu mediul social în care acestea s-au născut şi au crescut. Iată de ce, pentru a putea înţelege opera lui Don Bosco, nu ne putem dispensa de a o reaşeza în climatul istoric firesc.
      Dacă secolul XIX a fost numit „secolul naţionalităţilor”, să nu uităm că el s-a format impregnându-se cu ideile Marii Revoluţii Franceze, ce a apărut dintr-o dată ca un vulcan de sub valuri şi a răscolit tot oceanul Istoriei omeneşti. Tot veacul următor va fi tălăzuit de fluxul şi refluxul marilor forţe antagoniste.
      Terorilor, ca şi doctrinelor violente, excesive şi premature, ale Revoluţiei, le-a urmat reacţiunea forţelor coalizate ale rezistenţei, la început surde şi neizbutite, mai apoi făţişe şi copleşitoare. Apele vechilor orânduiri sociale, în mod violent alungate de erupţia din 1789, revin la atac clocotinde şi reuşesc să reacopere încetul cu încetul unele din crestele scoase la suprafaţă prin revoluţie şi susţin, pentru un timp, cu unda lor, pe îndrăzneţul corsican Bonaparte, până ce barca norocului acestuia se va frânge de stâncile de la Trafalgar. Dezastrul ulterior de la Waterlo, n-a fost decât consecinţa ineluctabilă a Trafalgarului.
      Dar mareea umană îşi va continua cursul. În 1848, vulcanul revoluţiei erupe din nou prin cratere multiple şi peste tot.
      Este tot Franţa aceea care dă semnalul. Parisul iese pe baricade; Badenul îşi votează constituţia republicană, Berlinul şi Magdeburgul se revoltă împotriva Prusiei, împăratul Austriei e alungat de răsculaţii din Moravia; pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, un neam falnic îşi adună fiii sub aripile acvilei redeşteptării naţionale; Kossuth declară Ungaria Independentă, Roma îşi revendică prerogativa de a fi capitala naţiunii unificate; Veneţia, Florenţa, Neapole, Sicilia sunt în picioare şi se proclamă republicane. Lavele revoluţionare acoperiseră întreaga Europă, ameninţând să transforme continentul într-o vastă republică socialistă.
      Pentru noi, toate acestea nu mai sunt decât lucruri citite din cărţi. Dar pentru cei de atunci erau lucruri vii în ochi şi în amintiri. Bătrânii văzuseră cu ochii lor drumul spre eşafod al lui Ludovic al XVI-lea, ascultaseră pe tribunii terorii sau îşi plânseseră părinţii duşi la ghilotină şi chiar serviseră sub steagurile Marii Armate a corsicanului.
      Cei din generaţia lui Don Bosco îşi petrecuseră copilăria legănaţi în povestirile directe, ce evocau în sufletele lor fermecate una din cele mai formidabile mişcări ale Istoriei.
      Anul 1848 îi găseşte de aceea îngroziţi de spectrul terorii.
      „Şi pe dată, toţi acei care se tem de schimbări, şi aceştia sunt majoritatea oamenilor, toţi cei cu un temperament conservator sau fricoşi din fire, se coalizează spontan pentru a înăbuşi - în faşă - ceea ce ei numeau în limbajul epocii «hidra anarhiei». Şi aceasta e foarte omenesc.”[216]
      Înfocaţii şi entuziaştii revoluţionari, dar naivi, nechibzuiţi şi dezorganizaţi, au fost, de data aceasta, uşor înfrânţi.
      „Partidul contrarevoluţionar, dimpotrivă, avea o coeziune solidă şi o organizare puternică - continuă Carrère. Avea de partea sa pe beneficiarii tuturor claselor sociale ameninţate cu distrugerea, pe toţi funcţionarii, pe toţi demnitarii, pe toţi conducătorii...” printre care, fireşte, se găsea prin necesitate şi Biserica, deşi Pius IX fusese proclamat drept cel mai liberal suveran al Europei.
      În freamătul şi frământarea tuturor acestor uriaşe tălăzuiri istorice, ochii tuturor erau îndreptaţi spre Franţa, focarul principal al revoluţiilor. Or, aici, partidul conservator, având personalităţi de mare prestigiu printre catolici, va sprijini candidatura lui Ludovic Napoleon Bonaparte, ce va deveni în istorie Napoleon III.
      „Imperiul lui Napoleon (III) a fost o ameţitoare aventură - scria despre el Jean Carrère. Aventura s-a sfârşit cu sfârşitul ameţelii, iar căderea a fost tot atât de legitimă ca şi ridicarea, poate mai legitimă.
      El însuşi nu a fost decât un ambiţios, doritor de a parveni prin orice mijloace şi orice cale. El ar fi complotat cu „Carbonarii” sau cu socialiştii, dacă aceasta ar fi fost cea mai bună cale spre putere; în cele din urmă complotă cu conservatorii şi cu catolicii, în fond însă cu aceeaşi indiferenţă. Şi cum se formase în jurul său un sindicat de ambiţii asemănătoare ambiţiei sale proprii, el se lăsa purtat de ele, fără a le discuta preţul... Peste tot, el nu fu decât un arivist...”[217]
      Gafa cea mai gravă a politicii sale a fost, poate, imixtiunea romană. El care sprijinise uriaşul avânt al independenţei Italiei de Nord, îşi va pierde simpatia italienilor la Roma, dând un sprijin pe cât de nepotrivit, pe atât de ineficace, Statelor Pontificale.
      O bună parte din opera lui Don Bosco s-a desfăşurat tocmai în tumultul acestor curente politice şi al frământărilor Risorgimentului italian, ce se va sfârşi în 20 septembrie 1870, prin ocuparea Romei de trupele piemonteze.
      Un om atât de realist ca dânsul nu putea ignora freamătul şi zbuciumul contemporanilor săi şi, vrând-nevrând, însăşi dezvoltarea uluitoare a operei sale: pe de o parte, atrăgea atenţia conducătorilor politici asupra sa, pe de altă parte îl silea şi pe el să se apropie de mai marii zilei, pentru a-şi putea hrăni şi susţine miile de tineri cărora le purta de grijă.
      Încă din capitolul VIII [218]am amintit de câte ori au intervenit autorităţile pentru a-i pune beţe în roate. Dar, rând pe rând, Don Bosco reuşeşte să-i câştige de partea sa [219] şi obţine, peste aşteptări, chiar omagiul politic al mulţimilor înfuriate.[220] Ascendentul său spori şi mai mult cu prilejul ciumei din 1854 [221] şi a plimbării cu deţinuţii de la „Generala”.[222]
      Rarul său simţ diplomatic, dovedit cu ocazia întemeierii celor trei familii spirituale[223] şi tactul său de a obţine sprijinul şi bunăvoinţa sau cel puţin tolerarea din partea politicienilor când era vorba de construirea sanctuarelor [224] le va fi remarcat cititorul însuşi.
      Dar toate aceste activităţi îi impuneau alergări pretutindeni, dar mai ales la Roma, unde făcu douăzeci de călătorii, rămânând în Cetatea Eternă săptămâni, ba uneori luni de-a rândul. În plus, relaţiile sale cu Sfântul Scaun - pe atunci la Quirinal - nu puteau trece neobservate de ochii de argus ai făuritorilor unităţii italiene. Va şi avea mult de suferit din cauza acestor relaţii - aşa cum vom vedea în curând - dar va reuşi să-şi salveze opera, căci, deşi nevoit să trateze cu politicienii, el fu departe de a se lăsa prins în vâltoarea politicii.
      Şi-şi salvă nu numai opera, ci uneori şi pe politicieni. Don Bosco nu scăpa din vedere clipele din urmă ale acestor agitaţi scufundaţi în eroare şi deşertăciuni, şi de câte ori n-a fost el cel chemat la căpătâiul acestora în ultima lor boală! În asemenea clipe, nimeni nu mai doreşte pe preotul coleg de partid şi de politică sau pe preotul absorbit de grijile lumii, ci pe cel ce n-a căutat niciodată decât Sfinţenia şi împărăţia lui Dumnezeu în suflete.
      Într-o audienţă din 1867, când venise la Roma pentru numirea de episcopi în cele peste o sută de eparhii italiene vacante şi dat fiind că tratativele se împotmoliseră de-a binelea, Pius IX îl întreabă pe Don Bosco, ce făcea pe mijlocitorul între Sfântul Scaun şi Guvern:
      - Ei, şi acum cu ce politică te vei smulge dintre atâtea greutăţi?
      - Cu politica „Tatălui nostru”, răspunse zâmbind Sfântul (îi anume căutând instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor).
      În politică, el nu era al nimănui, ci voia doar mântuirea tuturor.
      Fiind chemat într-o zi la un banchet la care erau invitaţi notabilităţile tuturor partidelor politice, ajunşi la toasturi, unul îl preamărea pe Victor Emmanuel, altul pe Cavour, altul pe Garibaldi şi, în cele din urmă, fu provocat şi el să toasteze. Don Bosco se ridică şi, după câteva gânduri oportune, încheie: „Trăiască Victor Emmanuel şi Cavour şi Garibaldi sub bandiera Papei, ca să-şi mântuie sufletul!”
      Toţi aplaudară exclamând: „Don Bosco, într-adevăr, nu vrea moartea nimănui!”
      Sfântul însuşi îşi caracteriza atitudinea sa faţă de adversarii cei mai înverşunaţi ai Bisericii în acele cuvinte adresate glumind lui Don Paolo Torone: „Dacă între mine şi un suflet de mântuit s-ar interpune chiar diavolul în persoană, eu n-aş ezita o singură clipă a-mi ridica pălăria salutându-l, numai să mă lase să trec.”
      Tocmai fiindcă era departe de vâltoarea politicii, el era prietenul politicienilor, făcându-le bine şi făcându-i-se bine şi din partea lor. Şi aceeaşi abţinere de la orice politică o dădea el ca explicaţie a binelui imens pe care-l făceau Cooperatorii Salezieni: „Vreţi să ştiţi de ce Asociaţia Cooperatorilor e bine privită şi bine primită de toţi? Fiindcă, la fel ca şi toate operele noastre, ea e străină de politică.”
      Dar dacă Don Bosco fugea de politică, nu fugea şi de politicieni, pentru că ştia că dintre toţi, sub aspectul mântuirii sufletului, aceştia sunt, poate, cei mai periclitaţi. Pe aceştia, el îi lua aşa cum erau: „Lumea toată e pusă sub cel Viclean - spunea el - şi a fost totdeauna aşa şi, îmbătrânind, ea se înrăieşte tot mai mult. Trebuie să-i luăm pe oameni şi lucrurile nu aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum sunt aievea şi să încercăm să-i plecăm şi să-i facem să servească Binelui, în felul în care ne este posibil.”
      S-au aflat şi din aceia care să-i reproşeze prietenia şi contactul cu mai marii zilei, şi mai ales cu duşmanii notorii ai Bisericii.
      „De fapt, în a doua jumătate a veacului XIX, Don Bosco fu poate singurul preot - zice Auffray[225]  - ce mai rămăsese în relaţii cu fondatorii Italiei noi... Tot clerul luase hotărât poziţie de adversari şi rupsese toate punţile cu Puterea. Prea rari erau cei ce mai cutezau să se învârtă în lumea uzurpatorilor, şi printre aceştia puţini fu deseori văzut Don Bosco. Şi el îşi avea cele mai bune motive de a o face. Trebuia să conteze pe aceşti oameni pentru a putea trăi, voia să se servească de ei pentru binele ce-l făcea şi se gândea la sufletul lor, pândind momentul potrivit pentru a sădi în el sămânţa remuşcărilor.”
      E de prisos - credem - a mai adăuga că, tocmai fiindcă îl ştiau numai al lui Dumnezeu, el se văzu acreditat cu cele mai delicate misiuni, pe care le duse la bun sfârşit, spre mulţumirea tuturor. Cum se exprimă admirabil Auffray: „Don Bosco deveni o forţă politică, prin forţa de a nu face politică”.

2) „Mari funeralii la Palat”

      Începând cu anul 1850, partidele anticlericale, cu ajutorul unor violente campanii de presă şi parlamentare şi cu moţiuni votate la poruncă în consiliile provinciale şi sfaturile comunale, pregăteau opinia publică în vederea adoptării a două legi: Legea suprimării Ordinelor călugăreşti şi Legea secularizării bunurilor bisericeşti. Epidemia de ciumă din 1854 făcuse să se suspende pentru o clipă campania, dar flagelul odată trecut, lupta se reaprinse şi mai înflăcărată, aşa că, în 28 noiembrie 1854, ministrul Urbane Ratazzi depuse, pe banca de la Camera Deputaţilor, Legea pentru suprimarea Ordinelor călugăreşti.
      De data aceasta, Cerul însuşi îl va sili pe Don Bosco să coboare în arenă. Vom vedea imediat cum. Pentru moment - suntem în noiembrie 1854 şi doar cu câteva zile înainte de prezentarea sus-pomenitului proiect în Parlament - Don Bosco consideră necesar să-şi lămurească băieţii despre felul cum se desfăşura polemica, cu atât mai mult cu cât aceştia fiind în continuu contact cu lumea din afară cunoşteau şi ei uriaşa controversă.
      Abordă miezul problemei în una din obişnuitele sale cuvântări de seara, scoţând morala nu din vreo legendă, ci dintr-un autentic, dar curios, document al Abaţiei Altacomba.
      Această celebră abaţie a Cistercienilor se ridică impunătoare pe marginea minunatului lac Bouret (lung de 16 km), la vreo 9 km de Chambery, în Savoia franceză de astăzi, dar pe atunci încă proprietatea casei domnitoare din Piemont. Mănăstirea fusese întemeiată în prima jumătate a veacului al XII-lea de ducele Amedeu III. Redusă la un morman de ruine, o restaurase regele Carlo Felice, ce o recuperase în 1824. Lucrările durară ani şi ani, iar în 1864, înfrumuseţarea ei nu era încă terminală. Oricum, în Piemontul de atunci, Altacomba era pe buzele tuturor.
      În documentele fundaţionale se găsesc cele mai teribile afurisenii şi blesteme biblice contra oricăruia dintre descendenţii ce ar fi avut îndrăzneala de a suprima abaţia sau de a-i răpi bunurile, cum tocmai trebuia să se întâmple dacă recentul proiect de lege ar fi fost votat şi promulgat. Iată un mic extras:
      „Şi dacă vreunul dintre moştenitorii noştri sau oricare altă persoană ar îndrăzni să se atingă de această donaţie a noastră sau în orice chip să o violeze, fie blestemat de-a pururi şi după cum Adam, împotrivindu-se voinţei Celui Preaînalt, izgonit a fost din Rai, tot astfel afurisit şi scos să fie şi acesta din comunitatea tuturor celor credincioşi şi pe veci porţile Împărăţiei Cerurilor să-i rămână închise şi deschidă-i-se în schimb porţile iadului, unde diavolul să-l chinuiască fără de sfârşit, iar această donaţie să dăinuiască apoi, stabilă în veşnicie.”
      Evocând acest document istoric, Don Bosco urmărea să arate atât cum cugetau strămoşii domnitorilor actuali în materie de ordine religioase, cât şi pericolele pe care aveau să le înfrunte violatorii acestor sacre instituţii.[226]
      Unul dintre ascultători, clericul Angelo Savio, fu atât de impresionat, încât se decise să transcrie integral documentul cu pricina, şi apoi, semnându-l, îl expedie regelui. Acestuia, epistola îi cauză o vie neplăcere şi crezând că e vorba de un simplu pseudonim, încercă să afle autorul şi se adresă pentru aceasta marchizului Domenico Fassati. Acesta, prieten bun cu Don Bosco, bănui imediat provenienţa şi i se plânse lui Don Bosco, cerându-i cu o anumită vehemenţă să-l pedepsească aspru pe Savio.
      - Adevărul în anumite cazuri nu se poate şi nu trebuie ascuns, răspunse calm Don Bosco. Savio nu şi-a făcut decât datoria. Această scrisoare, departe de a fi o lipsă de respect privitor la augusta persoană a Majestăţii sale, dovedeşte, dimpotrivă, ataşamentul şi devotamentul pe care el le are faţă de Casa regală.
      Peste puţin timp, unul din acele vise-viziuni, ce deveni în curând de notorietate publică, îi confirmă Sfântului justeţea felului său de a gândi.
      Pe la sfârşitul lui noiembrie 1854, Don Bosco lipsi într-o zi de la dejun şi de la masă şi intră în refector abia după ce băieţii erau toţi plecaţi. De îndată ce apăru, se formă în jurul său un grup în frunte cu Don Alasonatti, Angelo Savio, Francesia, Turchi, Reviglio, Rua, Anfossi, Buzzetti, Enria, Tomati etc., majoritatea clerici.
      - Astă dimineaţă am scris la trei personaje de mare importanţă: am scris Papei, regelui şi călăului.
      Auzind asocierea acestor trei nume, izbucniră toţi într-un hohot de râs. Că Don Bosco scria călăului, nu se mira nimeni, dat fiind că el era în cele mai strânse relaţii cu personalul închisorilor, iar că scria Papei, nimic mai firesc. Dar toţi ardeau de curiozitatea de a şti cam ce i-ar fi putut scrie regelui.
      - I-am relatat un vis avut astă noapte. Mi se părea a fi curtea Oratoriului lângă poarta mare, şi anume în dreptul fântânii, când intră un valet de la Palatul regal în uniforma sa roşie, ce se apropie cu pas grabnic de mine şi-mi strigă:
      - Aduc o veste mare!
      - Şi care anume?
      - Vesteşte: Un mare eveniment funerar la Palat, un mare eveniment funerar la Palat.
      Don Bosco voise să-i ceară lămuriri, dar mesagerul dispăru zorit, după ce mai repetase odată: „Un mare eveniment funerar la Palat!”
      Trezindu-se, el rămase de gheaţă şi adânc mâhnit şi se hotărî să-i scrie Regelui, povestindu-i cu simplitate visul şi implorându-l să nu îngăduie trecerea acelui proiect nefast. Îl însărcină pe acelaşi Savio să i-o transcrie frumos şi o expedie. Regele, deşi o citi - aşa cum află mai târziu - nu o luă câtuşi de puţin în seamă.
      Peste cinci zile, Don Bosco visă din nou. I se părea că se găsea în propria cameră, scriind la birou, când auzi dintr-odată un tropot de cal în curte şi, nu peste mult timp, paşi grăbiţi urcau pe scări şi-l văzu pe acelaşi valet care, intrând şi ajuns la jumătatea camerei, îi strigă:
      - Anunţă nu un mare eveniment funerar la Palat, ci Mari Funeralii la Palat! Şi, repetând de două ori aceleaşi cuvinte, ieşi zorit, închizând uşa în urma sa. Dornic de explicaţii, Don Bosco se ridică şi-i alergă în urmă, ajungând pe balconul ce dădea spre curte, tocmai în clipa când, în mijlocul curţii, valetul încăleca. Îl strigă, întrebându-l ce rost are repetarea acelei prevestiri. Acesta se mulţumi doar să mai strige o dată „Mari Funeralii la Palat!” şi dispăru în goana calului.
      Dimineaţa le povesti a lor săi visul, explicându-le că e vorba de adevărate ameninţări ale Cerului şi adăugă îndurerat:
      - Legea aceasta va aduce asupra Curţii regale groaznice nenorociri.
      De data aceasta, Don Bosco îi scrise cu propria mână Suveranului, conjurându-l să se opună acelui proiect fatal. Singurul rezultat obţinut fu că acesta se înfurie la culme, dar nu se gândea să renunţe. Dar nici Don Bosco nu-l slăbi: îi trimise noi scrisori confidenţiale, al căror unic efect fu exasperarea lui Victor Emmanuel.
      - Nu mai am un moment de linişte. Don Bosco ăsta nu mă mai lasă să trăiesc.
      Şi-l însărcina pe acelaşi marchiz Fassati să-l dojenească.
      - Dar ceea ce am scris Majestăţii sale nu e decât purul adevăr. Mă doare de a-l fi tulburat, dar aici e vorba de propria sa fericire şi de binele Bisericii.
      Acestea se petreceau în noiembrie-decembrie 1854. În 9 ianuarie anul următor, proiectul de lege ajungea în discuţia Parlamentului. Contele Della Margherita apără dreptul de proprietate al Bisericii cu o elocvenţă rară şi califică, în plin Parlament, proiectul Ratazzi o „sacrilegă tâlhărie”, dar anticlericalii nu se sinchiseau.
      Iată că puţin mai înainte se îmbolnăvise subit mama regelui, Regina Maria Tereza. Victor Emmanuel scria generalului Alfonso La Marmora: „Mama mea şi soţia mea nu fac decât să-mi repete că ele mor de supărare din cauza mea.”
      Dar când omul e orbit de patimă, - prea puţin contează că ea e de ordin politic sau de altă natură -, nu mai ascultă de nimeni şi de nimic. Şi, în 12 ianuarie 1855, murea mama regelui, la vârsta de 54 de ani, deplânsă de o întreagă naţiune şi în special de cei oropsiţi pe care-i ajutase cu o liberalitate într-adevăr regală. Ea era sincer iubită şi atât de populară.
      Lucrările Parlamentului au fost întrerupte în semn de doliu. Funeraliile avură loc în 16 ianuarie, defuncta fiind transportată la mausoleul regal de pe înălţimea Superga, ce domină Torino. Gerul ce se lăsase fu însă atât de cumplit, încât se îmbolnăviră foarte mulţi, între alţii chiar scutierul reginei, Contele San Giusto, precum şi mulţi militari.
      Între timp, regele mai primise un mesaj, însă nesemnat:
      „Persoana luminată de sus a spus: Deschide-ţi ochii. Una a murit. Dacă Legea va fi aprobată, mari nenorociri ţi se vor întâmpla în familie. Acesta nu e decât preludiul relelor. ERUNT MALA SUPER MALA IN DOMO TUA (nenorociri peste nenorociri se vor abate peste casa ta). Dacă nu dai îndărăt acum, vei deschide un abis pe care nu-l vei mai putea sonda!”
      În aceeaşi zi de 16 ianuarie 1855, nici nu se sigilase bine mormântul reginei mame, când o altă groapă sta să se deschidă. Soţia regelui, regina Maria Adelaida - ce tocmai născuse de patru zile - se îmbolnăvi de metro-gastro-enterită. Primi Sfintele Taine în aceeaşi zi şi, peste alte patru zile, pe la orele opt seara, îşi închise şi ea ochii pentru totdeauna. Avea abia 33 ani!
      Mai mult, în aceeaşi seară în care murea Regina-soţie a lui Victor Emmanuel, 20 ianuarie, primi ultima împărtăşanie şi Principele Ferdinand, duce de Genova, unicul şi mult iubitul frate al Regelui. „Erou de o valoare şi vitejie mai presus de orice laudă în războiul Independenţei” (contra Austriei), aşa îl caracteriza Don Bosco însuşi, în a sa „Storia d’Italia”.[227]
      La un moment dat, păruse că sănătatea acestuia se întoarce spre bine şi, terminate cele 13 zile de doliu oficial (pentru Regină), în 3 februarie Camera îşi redeschise dezbaterile. Discutarea legii fu însă suspendată pentru a permite examinarea tratatului de alianţă cu Franţa şi Anglia, angajate în războiul Crimeii contra Rusiei. Conform pactului, şi Piemontul trebuia să trimită în Crimeea un corp expediţionar de 15. 000 de oameni. Discuţiei pactului i se acordă prioritate, aşa că, în 10 februarie, el fu definitiv ratificat. De ce atâta urgenţă? Anume pentru a putea relua cât mai curând dezbaterile asupra proiectului de lege Ratazzi, căci de votarea acesteia le ardea anticlericalilor, în primul rând.
      În ziua de 11 februarie era fixată reluarea discuţiilor acestei legi, când un nou semn de Sus se abătu peste familia regală: în noaptea de 10 spre 11 februarie, Principele Ferdinand murea pe neaşteptate şi contrar tuturor prevederilor medicale, în floarea bărbăţiei, tot la 33 de ani. În mai puţin de o lună, Îngerul morţii lovise necruţător pe cele trei fiinţe mai dragi şi mai apropiate Suveranului: mama, soţia şi unicul frate. Dar nu spunea Mântuitorul în pilda bogatului îmbuibat că cei ce trăiesc în huzur, nici pe morţi, de s-ar scula, nu i-ar crede? O lume întreagă ar fi înţeles şi ascultat, nu însă cei asurziţi de patimă. Dezbaterile fură reluate în 15 februarie, iar în 2 martie legea era aprobată de Camera deputaţilor şi fu înscrisă pe ordinea de zi a Senatului pentru 23 aprilie 1855.
      Dar nici Don Bosco nu rămase cu mâinile în sân. În două numere succesive din „Lecturile Catolice”, scoase o lucrare a Baronului Nilinse: „Bunurile Bisericii, cum se fură şi care sunt consecinţele”cu un scurt apendice asupra împrejurărilor din Piemont şi purta pe pagina de titlu sentinţa Sfântului Ambroziu:
      ,,Cum adică? Sub nici un titlu casa unui particular nu poate fi violată, iar tu cutezi să răpeşti cele ale Casei Domnului?”
      Opusculul produse multă vâlvă şi o spaimă salutară în marele public. Organele de siguranţă se sesizară, iar în Parlament se ceru aspra pedepsire a „conspiratorilor”. Dar până la sfârşit, Ministerul de Interne decise că e mai bine ca din partea Autorităţilor să se manifeste indiferenţă. În timp ce proiectul mai era încă în discuţia Parlamentului, obţinând prin marchizul Fassati răspunsul că Don Bosco era mai convins şi tenace decât oricând în prevestirile sale, neliniştit şi nerăbdător, regele se decise să-l cunoască personal pe acest preot ce-i pricinuise atâta spaimă.
      Într-o luni dimineaţa veni călare, travestit în civil, împreună cu un aghiotant şi făcu înconjurul Oratoriului. Văzându-l pe clericul Cagliero, îl chemă şi-l întrebă de Don Bosco. I se răspunse că e încă tot în biserică, dar că e mort de oboseală datorită predicilor, Mărturisirilor şi asistenţei băieţilor din ziua precedentă. Auzind aceasta, regele se îndepărtă şi reveni peste câteva zile.
      Din întâmplare, Don Bosco dăduse ordin portarului abia cu câteva clipe înainte: „Azi am foarte mult de lucru; chiar regele de-ar veni, să-i spui că nu primesc pe nimeni.”
      Abia se retrăsese în cameră, că trăsura regală se opri în faţa porţii Oratoriului. Aghiotantul cu grad de general, Contele De Angrogna intră în Oratoriu şi întrebă de Don Bosco. Dar portarul, pentru care cuvântul Sfântului era sfânt, răspunse că nu e acasă şi înalţii oaspeţi plecară fără rezultat.[228]
      În aceste împrejurări, Biserica din Piemont fu cât se poate de conciliantă. În numele episcopatului reunit, episcopul de Casale propuse regelui un compromis onorabil, din toate punctele de vedere, pentru ambele părţi, pe care-l înainta oficial Senatului.
      Propunerea era atât de acceptabilă şi avantajoasă pentru Guvern, încât singura ieşire ce mai rămase anticlericalilor fu să ridice împotrivă piaţa, aşa cum se făcuse odinioară şi contra lui Isus. Iar pe de altă parte, se insinua insidios Suveranului să nu accepte nimic, căci pe această carte el îşi joacă nu numai onoarea regală, ci însăşi soarta monarhiei.
      Ca un nou memento, micul principe Victor E. Leopold, născut la 8 ianuarie 1855 de defuncta regină, murea la rândul său. Cu tot acest reînnoit avertisment, Senatul aprobă legea, chiar dacă cu o infimă majoritate de abia 9 voturi din 95 votanţi (52 la 43).
      Ţinând cont de celălalt fiu al regelui, mort cu câteva luni înainte (pe atunci proiectul Ratazzi era încă în elaborare, dar era încurajat de Suveran), Victor Emmanuel pierduse în câteva luni mama, soţia, fratele unic şi cei doi fii.
      Aşa cum relatează Lemoyne, Don Bosco prezise limpede şi nominal unele decese, cum reiese din depoziţia contesei Felicita Cravosia-Anfossi.[229]
      Deşi votată de Parlament, neavând semnătura regală, legea nu avea încă putere legală, şi de aceea Don Bosco mai spera. Într-una din seri, fiind într-un cerc de clerici, el rămase dus pe gânduri şi apoi exclamă: Câte nenorociri o să aducă legea aceasta asupra regelui şi familiei regale!
      - Bine, dar nu e atunci cazul să scriem regelui? întrebă Savio.
      - Bineînţeles! Eşti dispus?
      - Fireşte, spuneţi-mi doar ce.
      - Scrie-i aşa:
      „Majestatea voastră, ieri mă găseam într-un cerc şi printre cei prezenţi se găsea şi Don Bosco. Se vorbea despre unele probleme de actualitate şi îndeosebi despre legea Ratazzi, de curând trecută şi prin Senat. Don Bosco zise: Dacă eu aş putea vorbi cu regele, i-aş spune: Majestatea voastră să nu semnaţi Legea de suprimare a mănăstirilor, altfel vă veţi aduce pe cap multe noi nenorociri, atât asupra Majestăţii voastre, cât şi a familiei regale.
      Îndrăznesc să vi-o aduc la cunoştinţă, ca un supus credincios, devotat şi ascultător.”
      Când scrisoarea fu gata, el o iscăli:

                  „Angelo Savio, din Castelnuovo d'Asti.”

      Don Bosco nu se mulţumi cu atât, ci îi mai trimise şi o a doua scrisoare, în care nu mai implora, ci vorbea în numele lui Dumnezeu, ameninţând:

      „Vor fi nenorociri peste nenorociri în casa ta, zice Domnul!”

      Citindu-le, Regele rămase de astă dată pe gânduri şi amână semnătura. Unui general care-n aceeaşi zi pleca în fruntea trupei în Crimeea, Regele îi zise:
      - Ferice de dumneata că mergi să te lupţi cu Ruşii! Eu în schimb trebuie să rămân aici, ca să mă războiesc cu călugării şi cu călugăriţele!
      Intuia, fără să vrea, că lupta sa era mult mai primejdioasă.
      Miniştrii anticlericali, văzându-l cu conştiinţa tulburată, îi propuseră să cheme pe câţiva canonişti familiari Curţii, spre a-i consulta. Fură aleşi patru pe sprânceană şi dacă s-au găsit patriarhii şi întregi episcopate aservindu-se fără să clipească duşmanilor Creştinismului, de ce să ne mirăm că şi în alte părţi s-au găsit patru năimiţi inconştienţi?
      După ce le expuse situaţia, regele le încredinţa scrisorile lui Don Bosco şi se retrase. Cei patru canonici aveau răspunsurile gata pregătite conform indicaţiilor primite, şi de aceea fură expeditivi în a-l chema pe Suveran.
      - Majestate, nu vă tulburaţi - sentenţionară ei - pentru cele scrise de Don Bosco. Timpul revelaţiilor a trecut, deci nici o teamă pentru prevestirile şi ameninţările unui exaltat...
      - Dar despre legea de suprimare a mănăstirilor, ce spuneţi?
      - Oh - începu purtătorul lor de cuvânt - prin acea autoritate prin care un lucru este creat, prin aceeaşi se poate şi desfiinţa (just). Or, dat fiind că Statului îi revine privilegiul de a constitui un corp sau o instituţie erijându-le la rangul de persoane morale (cu totul fals, fiindcă aceasta este exclusiv de competenţa Statului când e vorba de societăţi subordonate, ce urmăresc, ca şi el, un scop pur temporar, iar nu când e vorba de entităţi juridice spirituale, ce urmăresc un scop transcendent tuturor vremelniciilor, cum e cazul Bisericii şi al instituţiilor sale. Biserica e o societate suverană în ordinea spirituală, şi de aceea nu de la Societatea civilă îşi derivă ea perfecţiunea sa juridică, tocmai pentru faptul că Statul nu e competent şi suveran decât în sfera proprie temporară [230]    tot el le poate şi desfiinţa. Deci Statul, care a investit cu personalitate morală instituţiile bisericeşti (falsisim 1) poate să le şi suprime acest privilegiu,[231] cu toate consecinţele naturale ce derivă de aici.
      De aceea - continuă oratorul - Puterea civilă e în deplinătatea[232]  funcţiilor sale (sic!) de a lua acele dispoziţii legislative considerate de ea necesare pentru existenţa sau non-existenţa corporaţiilor religioase, precum şi a celorlalte entităţi ecleziastice şi a proprietăţilor lor; prin urmare...
      Şi servilul canonic îşi continuă expunerea „drepturilor” Statului în faţa Bisericii până când Regele, ce urmărea prea puţin sau deloc această sofisticărie, întrebă:
      - Dar în sfârşit, pot sau nu pot semna cu conştiinţa împăcată această lege?
      - Sigur că da! Fireşte că Majestatea voastră o poate semna! răspunseră aproape în cor cei patru „Sfetnici”.
      Şi, încă în aceeaşi zi, 29 mai 1855, regele o semnă. Prin ea erau lovite 35 de ordine călugăreşti, se suprimau 334 de mănăstiri şi 5456 de membri erau puşi pe drumuri, fără altă vină decât aceea de a se fi consacrat lui Dumnezeu. Şi aceasta numai în micul Piemont. Treptat, odată cu unificarea Italiei, măsura va fi extinsă şi la celelalte provincii.
      Atitudinea celor patru, oricât de greşită şi reprobabilă a fost ea, omeneşte este explicabilă. Aşa cum, pe timpul dictaturilor, au fost văzuţi preoţi duşi în rătăcirea diferitelor doctrine totalitare, tot aşa, şi în această perioadă, regalismul, simbolul marilor aspiraţii italiene, se înstăpânise peste tot. Celebrul profesor Nepomucen Nuytz, şeful catedrei de Drept canonic la Universitatea de Stat din Torino, regalist înfocat, pornind de la prejudecăţi sentimentale, susţinea morţiş cu argumente anume improvizate că, în conflictul dintre Biserică şi Stat, prima este cea care trebuie să cedeze. Era maxima sa.
      El îşi câştigase numeroşi discipoli printre ecleziasticii ce-i urmăreau cursurile la Universitate, cuprinşi şi ei de înfrigurarea aceloraşi aşteptări politice, ca toţi contemporanii lor.
      Nu peste mult timp, Don Bosco se întâlni cu unul din cei patru consilieri regali, un canonic.
      - Dumneata eşti Don Bosco?
      - În persoană. Cu ce vă pot servi?
      - Dumneata eşti cel ce ţi-ai permis să scrii regelui anumite scrisori obraznice?
      - Da, eu sunt, însă scrisorile mele nu au fost obraznice, ci aşa cum un supus credincios trebuie să scrie, din clipa în care vede că regele e pe cale de a face un pas greşit, pentru a-l feri.
      - Dar cu ce drept îndrăzneşti dumneata să dictezi regelui legile, atunci când singurul lucru ce-ţi revine nu e decât a te supune? Mă mir cum de ai avut obrazul să cutezi atâta!
      - Bine, dar regele mi-a urmat sfatul meu sau nu?
      - Fireşte că nu! Regele era în dreptul său. E doar un privilegiu al Coroanei.
      - Aşa? Şi dumneavoastră astfel i-aţi vorbit?
      - Sigur că da!
      - Şi-l veţi sfătui probabil să semneze?
      - Fără îndoială.
      - Să mă iertaţi. înainte de toate aş dori să vă pun o întrebare; dumneavoastră, astăzi, aţi celebrat sau nu Sfânta Liturghie?
      - Asta n-are nimic comun cu ceea ce trebuie să-ţi spun ca să te dojenesc.
      - Vă rog: aţi celebrat astăzi sau n-aţi celebrat?
      - Da, am celebrat, şi de ce nu?
      - Dar înainte de a celebra, v-aţi spovedit măcar?
      - Ce întrebare o mai fi şi asta!? Şi de ce mă rog?
      - Cum, reluă aprins Don Bosco, şi dumneavoastră îndrăzniţi să vă mai Împărtăşiţi, fără a vă fi împăcat cu Dumnezeu pentru sfatul injust dat regelui şi fără a fi reparat - pe cât se mai poate - daunele şi nedreptatea care din vina Dumneavoastră s-au abătut asupra Bisericii?
      Canonicul îşi ieşi din fire şi ca să se justifice încercă să-i administreze o lecţie de „Drept Canonic”, însă aşa cum îl înţelegea dânsul. Don Bosco îi nărui magistral argumentaţia, punct cu punct, încât celălalt, întărâtat şi zăpăcit, îi întoarse spatele şi plecă.
      Însă cel puţin sămânţa bună nu fusese aruncată în zadar. Peste puţin timp canonicul îi deveni prieten şi unul din cei mai devotaţi binefăcători ai săi, şi aşa rămase până la moarte.
      Nu fu singurul incident îndurat de Don Bosco în urma intervenţiei sale. Câteva zile după semnare, se întâmplă o semi-tragedie. Regele plângându-se iar generalului d’Angrogna despre cutezanţa acestui preot, acesta crezu de datoria sa ostăşească să-l pună la punct „more militari”. însoţit de un ofiţer, intrară călare în curtea Oratoriului. După ce sări mai mult mânios decât sprinten de pe cal, se informă asupra camerei lui Don Bosco şi iară alte formalităţi dădu buzna în camera dânsului. Don Bosco se ridică în picioare.
      - Dumneata eşti acel Don Bosco? întrebă răstit generalul.
      - Da, Don Bosco.
      - Dumneata eşti cel ce ai scris anumite epistole regelui, voind să-i impui modul de a-şi guverna Regatul?
      - Am avut motivele mele să-i scriu, dar ca să-mi impun eu voinţa mea, nici nu m-am gândit vreodată, răspunse fin Sfântul, ştiind că el nu fusese decât mandatarul fidel al celui Preaînalt, în faţa, căruia, purpura regală nu e mai de preţ decât zdreanţă ultimului cerşetor.
      Generalul, obişnuit cu cazarma, îl întrerupse vehement şi-l copleşi de injurii, numindu-l impostor, fanatic, rebel, duşman al regelui căruia îi jignise onoarea, îi vătămase autoritatea şi îi ultragiase maiestatea.
      Don Bosco încercă să curme acel torent de injurii, observând că scrisorile sale nu fuseseră ultragioase, că el nu urmărise decât binele Majestăţii sale şi al ţării etc., dar generalul nu voia să asculte. La un moment dat, ridicându-şi şi mai mult tonul:
      - Ajunge! Eu n-am venit aici pentru ca lucrul să se termine cu o simplă flecăreală. În numele Majestăţii sale, eu cer satisfacţie!
      - Şi în ce fel? întrebă imperturbabil Don Bosco.
      - Mai întâi să-mi făgăduieşti că nu vei mai scrie niciodată nimic regelui referitor la persoana sa sau a augustei sale familii. Şi în al doilea rând, să-i ceri scuze pentru lezarea adusă.
      - Bucuros, răspunse Don Bosco, numai să nu fie vorba de o retractare.
      Şezu, iar generalul începu să dicteze o formulă prin care se cereau cele mai plecate scuze regelui, rugându-l să uite tot şi să socotească ca neavenite ameninţările şi prevestirile trimise.
      Don Bosco lăsă peniţa jos: Nu mi-e posibil ca eu să scriu o astfel de declaraţie. Ar trebui să mint!
      - Şi cu toate acestea, dumneata trebuie s-o scrii şi o vei scrie cu orice preţ!
      - Ba eu nu o scriu, îi răspunse calm, dar ferm, Sfântul.
      La această replică hotărâtă, generalul îşi ieşi de-a binelea din fire, puse mâna pe mânerul săbiei, scoţând-o pe jumătate din teacă.
      - De dumneavoastră nu mă tem, răspunse Sfântul zâmbind imperturbabil.
      În faţa unei astfel de atitudini, generalul rămase uimit şi-l privea neîncrezător,  oprindu-se cu mâna pe sabie.
      - Nu mi-e teamă - reluă calm Don Bosco - fiindcă dumneavoastră sunteţi un cavaler şi un militar de valoare, şi de aceea sunt sigur că nu intenţionaţi să-i faceţi nici un rău unui sărman preot neînarmat.
      Şi continuând, îi explică purtarea sa cu dovezi atât de evidente, de manierate, şi cu atâta dibăcie, încât până la sfârşit adversarul nu mai era el însuşi. Şi cu toată candoarea, Don Bosco îi promise chiar că-i va întoarce vizita.
      - Cum, dumneata la mine?
      - Desigur.
      - Şi ai avea curajul?
      - O să vin negreşit.
      - Şi dacă te-aş lua pe cuvânt?
      - E tot ce doresc...
      Generalul îi fixă o oră în ziua următoare şi Don Bosco fu punctual. Conversaţia dură mai bine de o oră şi, fiindcă era după prânz, contele îl rugă să-i guste cel puţin vinul ales al podgoriilor sale. Din acea clipă rămaseră cei mai buni prieteni, şi contele Alexandro Lucerna d’Angrogna deveni unul din promotorii principali ai marilor loterii organizate de Sfânt. Ca şi în cazul canonicului, cu Sfinţii lucrurile iau mereu aceeaşi întorsătură: din momentul în care cineva se apropie de ei, cunoştinţa devine prietenie, iar aceasta se preschimbă în dragoste, devotament şi veneraţie.
      Decesele din familia regală arătaseră lămurit că Don Bosco nu vorbise de la sine. Biografii italieni mai enumera şi alte mari nenorociri abătute pe atunci şi de atunci încoace asupra ţării şi a Casei domnitoare.[233]
      Şi cine ştie dacă rolul şters şi atât de nenorocos avut de Casa de Savoia, în istoria Italiei în ultima sută de ani, nu-şi trăgea ursita de blestem tocmai din acea încălcare a drepturilor imprescriptibile ale Bisericii, din acea nesocotire a ameninţărilor Cerului?
      Păcatele personale, Dumnezeu le iartă, oricât ar fi ele de mari, când cineva se căieşte sincer. Cu cele publice însă, comise de deţinătorii puterii şi autorităţii, numai e tot aşa...

3) Încep percheziţiile

      Intervenţiile acestea ale lui Don Bosco nu rămaseră necunoscute marelui public. Prezicerile sale îi îndârjiseră pe anticlericalii, ce ţineau isonul politic al acelei vremi. Ei nu-i puteau ierta niciodată nu atât faptul de a fi prezis viitorul, cât mai ales crima de a fi avut dreptate.
      I se puse de aceea gând rău şi i se căuta nod în papură. Dar, fiindcă în atitudinea sa publică Sfântul dovedise o prudenţă consumată în a se menţine departe de toate partidele şi agitaţiile politice, se căută un alt expedient. Spre a-l compromite totuşi cumva, se lansă zvonul perfid că Don Bosco ar fi în fruntea unei organizaţii subversive, ce ar conspira împotriva intereselor naţionale. Şi, deoarece Don Bosco refuza clar să se amestece în ale politicii, se va amesteca Politica în ale sale...
      Deşi soarta lui Don Bosco era acum hotărâtă, aşa din senin nu se puteau agăţa totuşi de el, dată fiind popularitatea sa. Trei fapte îi ajutară pe adversari să-l poată suspecta şi incrimina oficial.
      În octombrie 1859 se află despre un curier pontifical ce ar fi adus o scrisoare lui Don Bosco. Scrisoarea lui Pius IX era de fapt adresată regelui Victor Emmanuel, dar politicienii - aievea sau simulat, contează prea puţin - ignorară acest lucru. Sfântul Părinte răspundea prin aceasta unei scrisori autografe, din 29 septembrie 1859, a regelui şi pe care i-o dusese la Roma abatele Stellardi. Papa, neîncrezându-se în acest ecleziastic, de prea puţină prudenţă, suspect şi pentru tendinţele sale politice, preferase să-şi trimită răspunsul lui Don Bosco, care-l transmise regelui prin mijlocirea capelanului Curţii.
      Al doilea fapt fu un Breve al Sfântului Părinte, din 7 ianuarie 1860, adresat de data aceasta chiar lui Don Bosco şi pe care el îl reproduse în „Lecturile catolice”, dând, alături de originalul latin, şi traducerea italiană. Pius IX răspundea unei scrisori a Sfântului prin care el, în numele său şi al băieţilor săi, deplângea anumite evenimente recente ce îndureraseră inima lui de Părinte al tuturor şi promitea rugăciuni stăruitoare şi concursul alor săi, pentru zăgăzuirea răului. Pius IX prinse prilejul pentru a face, în prima parte, un rechizitoriu al maşinaţiilor contra domeniului temporar al Sfântului Scaun, oprindu-se într-o a doua parte la răul pricinuit de presa rea şi de sectarismul protestant. Sfântul Părinte îl prevenea însă patern pe Don Bosco: „Continuă, fiul nostru iubit, opera pe care ai întreprins-o spre mărirea lui Dumnezeu şi suportă, de ţi se vor întâmpla anumite încercări, pentru binele Bisericii şi îndură cu mărinimie de suflet tribulaţiile timpului prezent. Speranţa noastră în Dumnezeu e pusă.”
      Simplă presimţire omenească sau intuiţia profetică a viitorului, aşa cum Dumnezeu numai aleşilor săi o acordă? Poate şi una şi alta, mai ales că Pius IX era de o inteligenţă rară şi a trăit el însuşi ca un Sfânt.
      Al treilea fapt erau unele preziceri publicate de Don Bosco în Almanahul său „Il Galantuomo”, pe care an de an îl oferea gratuit cititorilor „Lecturilor Catolice”. În anul 1860, Don Bosco prezicea, în prefaţa acestuia, iminente calamităţi publice, între care apropiata dispariţie de pe scena lumii politice a două importante personaje. Aceştia fură marele Duce de Toscana şi Ducele de Mondena, aşa cum o tâlcuia „Il Galantuomo”din anul următor. Ducatele acestora le anexase Piemontul în martie 1860 şi, ca şefi de state, ei dispăreau pentru totdeauna din istorie.
      Guvernanţii, suspectând cine ştie ce intenţii politice subversive, depanau de pe caierul fanteziei lor înfierbântate firul celor mai neverosimile presupuneri.
      „Acest Don Bosco trebuie odată şi odată pus la punct, altfel însuşi destinul Italiei e în primejdie!”se auzea şoptindu-se insinuant. Nu mai trebuia decât un pretext. Or, acesta se prezentă de la sine.
      Arhiepiscopul Torinului, Mgr. Fransoni exilat la Lyon, scrise lui Don Bosco, rugându-l să-i multiplice şi să expedieze către toţi parohii arhidiecezei sale o pastorală confidenţială despre normele de urmat în lupta perfidă care se ducea împotriva Bisericii.
      Însă, din nefericire, scrisoarea este identificată la poştă şi sechestrată de Siguranţă, aşa cum află el abia mai târziu. Se decise, de aceea, imediata percheziţie a Oratoriului, dar Don Bosco fusese prevenit la timp şi iată cum: Cu trei zile înainte, în noaptea de 23/24 mai 1860”, am avut un vis - scria Don Bosco într-o notă memorială a sa - care, indiferent cum s-ar explica, mi-a fost de mare folos. Mi se părea că o bandă de ticăloşi îmi invadaseră camera, puseseră mâna pe mine, îmi răvăşeau hârtiile, scotocind toate sertarele şi răsturnând cu susul în jos toate scriptele. În acel moment, unul dintre ei, cu aspect mai binevoitor, mă întrebă prieteneşte: De ce n-ai îndepărtat cutare şi cutare hârtie? de-ai fi făcut-o, te-ai fi scăpat de toată această pacoste”.
      Făcându-se zi, îşi povesti visul, mai mult glumind, şi fără a-i prea da importanţă. Cu toate acestea, ascultând de un tainic impuls lăuntric îşi revizui toată corespondenţa, îndepărtând nu numai epistolele indicate în vis, ci şi altele ce-ar fi putut fi interpretate în dauna sa, şi le duse la loc sigur, deşi, scrie el, „aceste scrisori erau câteva confidenţiale absolut străine de politică şi de afacerile Guvernului”.
      Două zile mai târziu, în 26 mai 1860, în chiar sâmbăta Rusaliilor, pe la orele două după-masă, Don Bosco se găsea pe platforma a doua a scărilor, unde fusese întâmpinat de o persoană ce-l ruga să-l primească în internat pe băiatul care-l însoţea, aducând o recomandare chiar de la Ministrul de Interne Farini. Don Bosco citea tocmai scrisoarea de recomandare, când apărură trei civili.
      - Trebuie să vorbim cu Don Bosco.
      - Eu sunt. Vă rog să aşteptaţi să termin cu acest băiat şi vă stau la dispoziţie.
      - Noi nu putem aştepta.
      - Dar cu ce v-aş putea eu servi de aveţi atâta zor?
      - Trebuie să vă vorbim confidenţial.
      - Veniţi atunci în camera prefectului casei (care era mai apropiată).
      - Nu în camera prefectului, ci în a dumneavoastră.
      - Dar acum nu pot să vin.
      - Trebuie să veniţi. E neapărată nevoie.
      - Dar cine sunteţi dumneavoastră.
      - Noi am venit pentru o percheziţie domiciliară.
      Don Bosco le ceru atunci ordinul scris, dar ei nu-l aveau.
      - Dar atunci cu ce autoritate vreţi să procedaţi la percheziţie?
      - Autorităţile - răspunse cu ifos unul din ei - nu au nevoie să fie „autorizate”.
      Despotismul cu cât e mai abuziv şi ilegal, cu atât e mai arogant.
      - Scuzaţi-mă, domnii mei, eu presupun că dumneavoastră sunteţi oameni cinstiţi, dar m-aş putea şi înşela. Până când nu voi vedea autorizaţia în scris cu limitele ei, eu n-am să vă primesc în camera mea, nici altundeva în această casă.
      - Vreţi să ne faceţi să recurgem la forţă?
      - Eu cred că nimeni nu va îndrăzni să facă uz de forţă la mine acasă, paşnic cetăţean. Legile garantează domiciliul, şi orice violenţă ce mi s-ar face, eu aş socoti-o drept violarea domiciliului unui paşnic cetăţean.
      La acest punct apărură şi poliţiştii, un pluton întreg, împrăştiindu-se în curte, pe scări, la intrare.
      - Ne veţi conduce în camera dumneavoastră?
      - Eu nu pot şi nu vă voi conduce în camera mea atâta timp cât nu-mi veţi fi arătat cine vă trimite, cu ce autoritate şi pentru care motiv. Păziţi-vă bine de a trece la fapte, fiindcă, în acest caz, eu mi-aş chema băieţii mei în ajutor, aş trage clopotele şi, considerându-vă drept agresori şi violatori de domiciliu, v-aş sili să vă îndepărtaţi de aici. Voi aţi putea, e adevărat să mă arestaţi cu forţa, dar în acest caz aţi comite o faptă infamă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, poate cu urmări nedorite pentru voi.
      La aceste cuvinte, unul din poliţişti se apropie pentru a pune mâna pe dânsul, dar delegatul ministerului îl opri.
      - Pe cât posibil, să facem lucrurile fără gâlceava. Mergeţi de aduceţi decretul din biroul Chesturii.
      Între timp, Don Bosco, foarte calm, îşi termină convorbirea cu cei doi, îl linişti pe băiatul ce se înspăimântase şi le spuse că e primit.
      Dar se mişcară între timp şi băieţii lui Don Bosco. Răspândindu-se vestea că ar vrea să-l aresteze, o agitaţie şi o furie generală îi cuprinse pe toţi, în timp ce o echipă dintre cei mai robuşti şi îndrăzneţi se apropie de Don Bosco şoptindu-i:
      - Ne îngăduiţi, Părinte? Ferfeniţă îi facem pe canalii!
      - NU! - le răspunse hotărât Don Bosco - vă interzic orice cuvânt, gest sau mişcare ce-ar putea jigni pe cineva. Nu vă fie teamă, o să aranjez eu totul, iar voi întoarceţi-vă la programul vostru.
      Sosind şi cel trimis după decret, delegatul îşi puse eşarfa de chestor şi, însoţit de cinci poliţişti, de o parte, şi de agenţii Siguranţei de alta, cu o voce ce se voia înspăimântătoare rosti:
      - În numele Legii ordon percheziţia domiciliară a preotului Giovanni Bosco!
      Sfârşind aceste cuvinte, îi întinse faimosul decret şi Don Bosco putu să citească:
      „DIN ORDINUL MINISTERULUI DE INTERNE, să se procedeze la atenta percheziţie a locuinţei preotului Bosco şi să se facă cercetările cele mai minuţioase în toate ungherele edificiului. El e suspect de relaţii compromiţătoare cu Iezuiţii, cu arhiepiscopul Fransoni şi cu Curtea Pontificală. De se va găsi vreun lucru ce ar putea interesa în mod grav Siguranţa, să se procedeze la imediata arestare a persoanei percheziţionate.”
      Dar ce surpriză! Jos era semnat Farini, unul şi acelaşi ministru care iscălise» şi scrisoarea de insistentă recomandare a băiatului pe care adineaori îl primise şi pe care o mai avea încă-n mână!
      Eterna lipsă de caracter şi de scrupule a omului politic! De altfel politica nu este oare ea, de atâtea ori, doar şcoala minciunii şi arta perfidiei, arta de a deveni sluga şi întru toate aidoma tatălui minciunii, diavolului?
      - Astfel stând lucrurile - zise atunci Don Bosco - exercitaţi-vă autoritatea. Cedez fiindcă mi se impune cu forţa. Să mergem la mine în cameră.
      - Unul şi acelaşi ministru... murmură Don Bosco, unul şi acelaşi ministru!...
      Ajunşi la intrare, pe când deschidea uşa, avocatul Tua, delegat ministerial,  Începu să citească cu glas tare şi-n mod burlesc, cuvintele scrise deasupra ei: „LODATO SEMPRE SIA, IL NOME DI GESU E DI MĂRIA...”[234]
      Don Bosco se opri, continuând: „E SEMPRE SIA LODATO, IL NOME...”Aici tăcu, se întoarse spre toţi şi porunci:
      - Scoateţi-vă pălăria! Dar văzând că niciunul nu se supuse, îi apostrofă: Voi aţi început, acum trebuie să terminaţi cu respectul cuvenit şi poruncesc fiecăruia să-şi descopere capul!
      În glasul Sfântului vibra un accent necunoscut şi irezistibil, ceva atât de categoric, încât toţi se descoperiră instinctiv: IL NOME DI GESU, VERBO INCARNATO! sfârşi Don Bosco mica rugăciune.
      Intraţi în cameră, şase mâini grosolane de poliţişti obişnuiţi cu răufăcătorii începură să cerceteze minuţios în toate buzunarele şi buzunărelele. Îi întoarseră pe dos până şi căptuşeala şi tivitura hainelor, spre a găsi, cum spuneau ei tehnic „corpul delict”.
      Dat fiind că toate aceste operaţii se făceau cu o bădărănie rară şi amintindu-şi de patimile Mântuitorului, Don Bosco murmură ca pentru sine cuvintele lui Isaia: „Et cum scaeleratis reputatus est” (Şi cu cei fără de lege a fost socotit).
      - Ce ziceţi? întrebă intrigat unul din ei.
      - Spuneam că voi îmi faceţi acelaşi serviciu pe care alţii, altă dată, îl făcură Mântuitorului...
Într-un colţ era un coş mare pentru rămăşiţe, cu zdrenţe, hârtii rupte, resturi adunate din camere şi altele. Zărindu-l, avocatul Grasselli descoperi în el un plic rupt, cu timbrul Statelor Pontificale.
      - Ăsta e al meu! niciunul să nu vă mai atingeţi de el!
      - Poliţişti, luaţi seama şi păziţi cu grijă tot ce se va găsi, adăugă cu importanţă delegatul Ministerului.
      Grasselli luă unul câte unul toate plicurile rupte, bucăţelele de epistolă murdărite, scormoni tot conţinutul, praf şi gunoi de mătură, din coş. Elegantul costum îi deveni de nerecunoscut, părul îi era tot praf, iar faţa plină de pete şi mânjită.
      - Regret atât de mult, atât de mult, începu, fin, Don Bosco.
      - Ce regretaţi? întrebă Grasselli oprindu-se.
      - Regret că mi-a fost dat să văd pe cineva cu situaţia dumneavoastră exercitând o meserie atât de înjositoare.
      Acesta se privi şi, văzând în ce hal se află, răspunse jenat:
      - Aveţi dreptate, dar serviciul şi datoria mi-o impun.
      - Eu vă compătimesc şi sunt convins că, de-ar depinde numai de dumneavoastră, nu v-aţi înjosi la o asemenea îndeletnicire; cât despre mine, eu aş prefera să fiu mai curând măturător de stradă decât să-mi pătez hainele şi mai ales persoana în aşa hal. Şi mai ales un avocat, un magistrat, un funcţionar public, un titrat, ce şi-a dat doctoratul la Universitatea Regală... şi să se vadă acum constrâns să se murdărească în halul acesta!
      - E adevărat, e adevărat... blestemata datorie!
      - Să lăsăm vorbele, interveni atunci delegatul Ministerului, el însuşi plictisit de toată această comedie inutilă, e timpul să sfârşim odată. Daţi-ne hârtiile căutate, şi plecăm imediat.
      - Spuneţi-mi, vă rog, cam ce hârtii aţi dori?
      - Cele ce sunt de resortul Siguranţei de Stat.
      - Nu pot să vă dau ceea ce nu am.
      - Dar puteţi dumneavoastră nega că nu aveţi hârtii ce ar putea interesa Siguranţa? Scrieri în legătură cu Iezuiţii, cu Fransoni, cu Papa?
      - O să vă dau cea mai deplină satisfacţie, dar v-aş întreba mai întâi şi eu ceva.
      - Bine, cu condiţia să ne spuneţi adevărul.
      - Dar asta înseamnă că nu sunteţi de loc dispuşi să mă credeţi, de aceea orice afirmaţie din partea mea ar fi de prisos.
      - Ba chiar că vă credem, zise avocatul Fumagalli.
      - Credem ca-n Evanghelie, adăugară alţii.
      - Dacă voi mă credeţi cu adevărat, atunci vedeţi-vă de drum, căci nici în această cameră, nici în vreun alt ungher al casei nu veţi găsi nimic care să nu convină unui preot onest şi deci nimic ce v-ar putea interesa.
      - Şi cu toate acestea - interveni avocatul Tua - noi am fost asiguraţi că există corpul delict şi că nu trebuie decât să căutăm pentru a-l afla.
      - Dacă nu vreţi să credeţi, de ce mă mai şi întrebaţi? Dar spuneţi-mi, vă rog, sunteţi convinşi că eu aş fi un prostănac?
      - Ba dimpotrivă, cu siguranţă că nu!
      - Dacă nu-s prost, atunci desigur că n-am lăsat lucruri compromiţătoare ce să vă poată cădea în mâini şi, chiar de aş fi avut, le-aş fi distrus sau adăpostit în altă parte. Iar acum, poftiţi, continuaţi-vă percheziţia.
      Furia perchezitorilor crescu atunci şi mai mult şi răvăşiră dulapuri, sertare, geamantane, casete, cutii: totul fu inspectat, până la cea din urmă hârtioară, la cel mai minuscul obiect.
      Don Bosco se aşeză imperturbabil la biroul său, pentru a-şi termina corespondenţa, având câteva răspunsuri întârziate.
      - În această situaţie - interveni Grasselli (cel cu coşul) - nu puteţi scrie nimic, fără a fi văzut de noi.
      - Foarte bine, răspunse Don Bosco, citiţi tot ceea ce scriu!
      Don Bosco scria şi cei cinci în civil îi citeau unul după altul epistolele scrise. Dar Don Bosco era iute la gând şi la scris şi, mai înainte ca o scrisoare să fie citită şi de al cincilea, o alta era şi terminată.
      Văzând ridicolul situaţiei, delegatul şef interveni:
      - Dar ce facem noi aici? ne pierdem timpul citind ce scrie Don Bosco şi nu ne ocupăm de scopul principal al cercetărilor noastre. De aceea, unul singur dintre noi va citi scrisorile, iar ceilalţi vor continua percheziţia.
      Cercetând un dulăpior, aflară încuiat unul din sertare.
      - Dar aici ce aveţi? întrebară ei cu vădit interes.
      - Sunt lucruri confidenţiale. Tot omul îşi are secretele sale personale. Acesta nu-l pot deschide.
      - Ce confidenţă, ce secrete! Deschideţi imediat!
      - Nu pot sub nici un motiv. Cred că oricine are dreptul elementar de a-şi păstra taina acelor lucruri, ce privesc onoarea sau dezonoarea proprie. De aceea vă rog să treceţi mai departe şi să respectaţi secretele personale ale familiei.
      - Ce secretele Egiptului încă! Ne deschideţi, ori forţăm broasca?
      - Fiindcă ameninţaţi să faceţi uz de forţă, poftim! Şi Don Bosco le descuie sertarul.
      Delegatul Ministerului se repezi lacom făcându-se stăpân pe toate acele hârtii. Care nu-i fu însă mirarea, ori mai bine zis deziluzia, când constată că toate acele hărţii nu erau decât note de plată pentru ulei, orez, paste făinoase, pâine şi avize de plată de la fierar, croitor, pantofar etc., toate neachitate.
      - De ce ne luaţi peste picior? se răsti delegatul Tua.
      - Eu nu iau peste picior pe nimeni, voiam doar ca socotelile şi datoriile mele să nu le expun tuturor. Voi sunteţi cei ce aţi dorit să ştiţi şi să vedeţi tot. Pazienza! (Răbdare!). Cel puţin dacă Dumnezeu v-ar inspira să-mi plătiţi vreuna din notele acestea!
      Un hohot general de râs primi exclamarea lui Don Bosco şi se trecu la altceva.
      Printre hârtii, găsiră două ce li se părură suspecte. Una conţinea o sentinţă latină pe care o socotiră prea clericală, dar Don Bosco le dovedi cu textul tipărit în mână că era a împăratului Marcu Aureliu, păgân sadea.
      O alta ce li se părea şi mai compromiţătoare era o scrisoare a lui Pius IX, din 7 ianuarie 1860, către Don Bosco, dar el le arătă că acest Breve fusese publicat în presă, însoţit de traducerea italiană, încă de mai bine de 4 luni.
      Senzaţionale descoperiri, nu-i aşa?
      În timp ce ceilalţi mai răscoleau ungherele, unul începu să scotocească printre cărţi şi dădu peste marea colecţie a Bolandiştilor.[235]
- Ce conţin aceste volume?
      - Sunt cărţi de-ale Iezuiţilor, ce pe dumneavoastră nu vă privesc. Treceţi doar liniştiţi mai departe.
      - O, cărţi de-ale Iezuiţilor? Imediat să fie toate confiscate!
      - Ba nu, interveni un altul, să examinăm mai întâi ce conţin.
      Câţiva răsfoiră prin ele mai bine de o jumătate de oră, când unul exclamă - Ducă-se-n nevoie toate aceste cărţi şi cine le-a scris! Eu nu pricep nimic, sunt toate latineşti. De aş fi eu Suveran, aş aboli latina şi aş interzice să se mai tipărească cărţi-în această limbă! Dar ce conţin aceste cărţi? întrebă el, adresându-se lui Don Bosco.
      Observând unde era deschis volumul cu pricina, el îi răspunse:
      - Ceea ce tocmai răsfoieşti dumneata e viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul.
      Acest om extraordinar, îngrozit de gândul iadului, cugetând că nu are decât un singur suflet şi temându-se să nu şi-l piardă, îşi abandonă patria, părinţii, prietenii şi rudeniile şi se retrase în pustiu pentru a duce o viaţă sfântă. Trăi mulţi ani deasupra unui stâlp (de unde şi numele de Stâlpnicul), strigând neîncetat contra” nebuniei oamenilor din lume, ce nu se gândesc decât să petreacă, uitând de chinurile veşnice, ce-n viaţa cealaltă stau pregătite pentru cei ce duc o viaţă de stricaţi cât sunt pe pământ.
      - Ajunge, ajunge! Dacă mai continuaţi niţel această predică, ar trebui toţi să ne spovedim!
      - Şi ar strica? Azi e sâmbătă. La orele cinci şi aşa trebuia să încep Mărturisirile dragilor mei băieţi.
      - Hm, ne-om spovedi poate astăzi şi noi, mai ştii?
      - Ar fi foarte bine; pregătiţi-vă, căci eu bucuros vă rezerv toată seara şi cu mai mult folos, desigur, decât cu percheziţia...
      - Dar spuneţi-ne, Don Bosco, cum se face că-n alte părţi, prezenţa noastră nu produce decât spaimă, lacrimi, ţipete, ba şi câte un leşin, pe dumneavoastră, în schimb, s-ar părea că cel mult vă amuză?
      - Domnii mei, fiindcă eu sunt cu conştiinţa împăcată şi absolut sigur că la mine nu există nimic compromiţător.
      Părea, în sfârşit, că acum îi dau de fapt crezare. Lucru ce nu-i împiedică deloc, ca, în mod arbitrar, să se facă stăpân pe corespondenţa sosită cu poşta de seară şi pe care portarul, necugetat, tocmai o adusese lui Don Bosco.
      Se repeziră la ea, dar mare le fu mirarea, deschizând prima scrisoare, când constatară că e din cabinetul Ministrului de Interne, Farini, superiorul lor. Acesta avea tupeul de a-i recomanda lui Don Bosco pe un al doilea băiat, orfan şi fără mijloace, şi insista să fie primit, oferindu-se să achite, o dată pentru totdeauna, banala sumă de numai 150 de lire!
      Agenţii înşişi rămaseră consternaţi. Nu era oare una şi aceeaşi semnătură şi pe mandatul lor de percheziţie? Ei se priviră stupefiaţi.
      În zăpăceala ce urmă, ei uitară de restul corespondenţei şi fu cum nu se poate mai oportun, căci printre ele era şi o anumită scrisoare din Roma, fără însemnătate politică, dar care interpretată pe dos putea să-i pricinuiască cine ştie ce neplăceri lui Don Bosco.
      El sesiză prompt situaţia şi, cu prezenţa sa de spirit, le zise jovial:
      - Cum văd, sunteţi cu toţii numai praf din cauza acestei munci ingrate, permiteţi-mi să vă ofer acesta perie. Şi apoi trebuie că sunteţi obosiţi de atâtea ore de percheziţie. De fapt e atât de cald şi, dacă-mi permiteţi, o să comand un vin la gheaţă, ca să ne mai răcorim.
      În ce fel epistola aceea a rămas nereperată de zbiri, istoricii nu ne-o mai spun. Poate că, în zăpăceala survenită, ei au uitat să mai cerceteze restul corespondenţei sau să o fi sustras Don Bosco cu dexteritatea sa de prestidigitator? Noi n-am putea-o preciza.
      Nu peste mult timp intră clericul Roggero, ce aduse vin spre a închina în sănătatea.... percheziţiei. între pahare, Don Bosco observă că fiind şi ajunul Rusaliilor era în întârziere cu Mărturisirile băieţilor şi-i rugă să-i lase pe tineri să vină să se spovedească, de nu cumva ar avea de gând chiar dânşii să-i preceadă...
      - Eu unul chiar că aş avea nevoie, începu unul.
      - Şi eu tot aşa, adăugă un al doilea.
      - Iar eu mai mult decât toţi, declară sincer avocatul Fumagalli.
      - Foarte bine, vă veţi mărturisi, replică prompt Don Bosco.
      - Asta una nu! - interveni Şeful - ce-ar zice ziarele dacă am face aşa ceva?
      - Şi dacă veţi ajunge în sălaşul dracului, ziarele şi ziariştii, vă vor elibera ei oare?
      - Aveţi perfectă dreptate, dar... ce să-i faci? Pentru asta vom veni noi anume!
      De fapt doi dintre superiori şi trei gardieni se şi ţinură de cuvânt şi, mai reveniră de nenumărate ori şi după aceea.
      Era către orele şapte seara şi, în ciuda meticulozităţii cercetărilor, ele rămaseră zadarnice. Ei erau flămânzi, iar Don Bosco însuşi era zorit, reclamat de atâtea treburi ale Oratoriului; ba mai mult, băieţii, obişnuiţi ca la ora aceea să vină nestingheriţi în camera Sfântului spre a se mărturisi, începură să se certe cu poliţiştii ce voiau să-i împiedice. De aceea, perchezitorii găsiră de cuviinţă să se retragă şi ei, când Don Bosco se opuse cu fermitate.
      - Faceţi mai întâi procesul verbal al cercetărilor şi numai după aceea veţi pleca. Don Bosco voia să fie lămurit asupra a ceea ce ei vor relata Autorităţilor superioare.
      - Îl vom face la birou.
      - Nu la birou, ci aici, fiindcă altfel nu e bine nici pentru dumneavoastră, şi nici pentru mine.
      - Şi de ce?
      - Fiindcă dumneavoastră aţi putea schimba mersul lucrurilor, aşa cum, de cealaltă parte, aş putea-o face şi eu. De aceea să se facă aici cuvenitul proces verbal.
      - Dar dacă nu am găsit nimic?
      - Faceţi un proces verbal arătând că nu s-a găsit nimic.
      - Îl veţi semna şi dumneavoastră?
      - Desigur, să fie doar exact.
      Procesul verbal întocmit recunoştea că: „în ciuda celor mai amănunţite cercetări, nu s-a descoperit nimic ce ar putea interesa Siguranţa de Stat”.
      Din parte lor, îl iscăliră delegatul şef al Ministerului, cei doi inspectori şi doi avocaţi ai Siguranţei, iar din partea casei, Don Bosco, unul din exemplare ducându-l cu ei, iar al doilea se mai păstrează şi azi în arhiva Oratoriului. După aceasta, plecară.
      „Aceştia plecaţi - scrie Lemoyne [236]- Don Bosco deveni obiectul celor mai afectuoase atenţii din partea băieţilor săi, ce-l înconjurară imediat, ca odinioară îngerii pe Mântuitorul, când acesta, fiind în pustie, fusese lăsat liber de perchezitorul de care vorbeşte Evanghelia.”
      Faptul că Don Bosco îşi dominase din punct de vedere psihologic tot timpul şi de departe adversarii îl va fi remarcat, fără îndoială, cititorul însuşi.
      Figura sa printre pigmeii ce-l asediaseră se ridica gigantică, nimbată de aureola de Sfânt.

4) „Înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă”

      Răsunetul stârnit de acesta primă percheziţie fu diferit. Primii ce-şi manifestară deschis simpatia fură chiar vecinii. Încă în timp ce agenţii se mai găseau în Oratoriu, un tâmplar vecin, pe nume Coriasco, îndurerat şi alarmat alergă de anunţă toate instituţiile religioase din jur, cerându-le rugăciuni. Don Anglesio, superiorul casei din Cottolengo, veni imediat, dar fu oprit de santinele să Între . Văzând un cleric, îl cheamă şi-i spuse:
      - Mergi la Don Bosco şi spune-i să aibă curaj şi încredere. Dacă astăzi Oratoriul e pus de Dumnezeu la încercare, din această clipă El îl binecuvântează în mod deosebit şi va fi consolidat, aşa că va lua aşa avânt şi dezvoltare, încât îşi va întinde înrâurirea lui binefăcătoare în afară de Torino şi-n multe părţi ale lumii.
      Luigi Anglesio nu spunea decât ceea ce-l inspirase Dumnezeu însuşi.
      „Din acea epocă (a primelor percheziţii) - mărturiseşte Don Bosco - am început să avem un număr exorbitant de cereri de băieţi, încât, nemaiputându-i adăposti la Valdocco, am fost constrânşi să deschidem noi şi noi case, începând cu Colegiul San Carlo din Mirabello în Monferato.” [237]
      N-a promis, oare, Scriptura că, pentru cine crede şi caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, necazurile se vor preschimba în binecuvântări?
      Pentru Don Bosco era evident faptul, deoarece încă în aceeaşi zi, după plecarea forţei publice, fiul văduvei Filippi, de la care în zadar stăruise înainte să răscumpere un edificiu, proprietatea sa la răsărit de Oratoriu, se prezentă şi i-l oferi spontan.
      - Dar eu n-am bani acum.
      - Pentru atâta nu vă neliniştiţi: dacă nu azi, veţi plăti mâine, eu n-am nici o grabă. Şi, în principiu, contractul fu încheiat.
      Percheziţia fu comentată şi de presă. Astfel, ziarul Armonia (de orientare catolică), în numărul său de a treia zi de Rusalii, 29 mai 1860, ironiza fin arestările şi percheziţiile ce se ţineau lanţ, de când în ţară nu se mai vorbeşte decât de libertate... Şi apoi continua:
      „Sâmbăta trecută, fu rândul celui mai mare «conspirator» care e Don Bosco. Acesta, cum toţi o ştiu, conspiră fiindcă ajută mizeria, adunând şi adăpostind pe sărmanii fii de muncitori şi istovindu-şi viaţa în exerciţiul carităţii şi al ministerului preoţesc...
      Nu trebuie să mai spunem că şi cele mai minuţioase cercetări nu au dus la nici un rezultat. Nu sunt preoţii cei ce conspiră, şi Miniştrii o ştiu prea bine...”
      Desigur că Miniştrii o ştiau ei prea bine, dar, din clipa în care intraseră în hora unei anumite politici, trebuiau să joace cum li se cânta. Afară de un singur caz. Ce caz anume? Acela de a nu renunţa la acea coloană vertebrală, a oricărui om vrednic de acest nume, care este caracterul. A stăpâni toate imperiile lumii nu e nimic în comparaţie cu a fi de caracter. Dar în politică, aşa ceva..., ni se pricepe gândul, nu-i aşa?
      Simpli mandatari şi marionete ale unei clici politice, ei se lăsau traşi de sforile din culise. Iar aici, sub o formă sau alta, se şoptea mereu:
      „Don Bosco acesta trebuie că primeşte subvenţii secrete de la Papa şi de la suveranii detronaţi; altfel cum ar putea el susţine 750 de băieţi, fără alt venit decât caritatea? Caritatea? Fără doar şi poate, e o «caritate» cu tâlc: sunt fondurile conspirative cele ce-i finanţează vasta sa operă. Opera pentru tineret însăşi nu e decât un simplu paravan, cu cât mai vast, cu atât mai eficace, căci fondurile ce-i parvin sunt în realitate destinate pentru înrolarea de voluntari subversivi şi organizarea de comploturi contra Guvernului legal.”
      Şi, în această din urmă expresie, accentul era pus, fireşte, nu pe Guvern, ci pe LEGAL. „Legalitatea” nu este ea oare eterna obsesie a tuturor uzurpatorilor?
      Guvernul se considera în cea mai perfectă „legalitate” continuând şicanele şi vexaţiunile politice contra celui mai leal şi nevinovat cetăţean. Percheziţia descrisă nu a fost decât prima dintr-o serie de unsprezece! Şi nimic mai legal decât o percheziţie, nu-i aşa? Pe cât se pare, Don Bosco însuşi era de aceeaşi părere, însă cu această deosebire, că el întregeşte calificativul, spunând în memorialul său, mai sus citat, că ea nu este altceva decât „un fel de ASASINAT LEGAL” al libertăţii cetăţeneşti...
      Ei da, Guvernul putea fi de acum mulţumit: „legalitatea” faptelor sale i-a fost pe deplin recunoscută...
      De aceea, întrucât camera lui Don Bosco nu era întregul Oratoriu, fiindcă adversarii săi ardeau de dorul de a descoperi, prin cercetări ulterioare mai asidui şi conduse cu mai multă pricepere, armele, fondurile mascate şi documentele compromiţătoare etc., cu un cuvânt „legal” - corpul delict. La distanţă de abia două săptămâni de la prima descindere, în 9 iunie, conducerea Oratoriului se trezi din nou cu zbirii pe cap. De data aceasta, pe lângă delegatul-şef al Siguranţei, un anumit Masnardi, fu reprezentat şi Ministerul Instrucţiunii Publice printr-un avocat ce făcuse şi teologia, Picchini, şi printr-un inspector general şcolar, cavalerul Gatti. Veneau însoţiţi de un roi de agenţi şi de poliţişti şi aveau în obiectiv un întreit scop:
      1. De a găsi „corpul delict” (arme, scrisori, hârtii compromiţătoare) ;
      2. De a da de urma „fondurilor secrete” ale Oratoriului;
      3. De a culege dovezi - anchetând tot personalul şi chiar pe băieţii Oratoriului - că Institutul Salezian nu ar fi decât o şcoală de cadre a mişcării subversive, în vederea răsturnării guvernului legal!
      Când sosiră la Oratoriu, către orele zece dimineaţa, Don Bosco nu era acasă şi administratorul casei, Don Vittorio Alassonati, bruscat fiind de acei opresori, se pierdu niţel cu firea.
      - Să ne arăţi imediat, începură, Jurnalul de casă, Registrul de primire, numele şi plăţile băieţilor şi celelalte registre de contabilitate.
      - Poftim, aceasta e Cartea Mare, aici e registrul zilnic de intrări şi ieşiri, iar în acesta sunt notate condiţiile particulare despre fiecare din băieţi.
      Se prefăcură că le examinează, dar se vedea de la o poştă că nu contabilitatea era punctul lor forte...
      - Dar noi nu pricepem nimic, recunoscu unul.
      - Eu ce să vă fac? Dacă aveţi răbdare, vă explic eu imediat.
      - Nu asta vrem noi, ci să ne spui în câteva cuvinte: mai întâi, câţi băieţi sunt în această casă?
      - Sunt în jur de 750, din care mai bine de 300 de interni.
      - Ce taxă plătesc?
      - Cei mai mulţi, fiind cu totul săraci sau abandonaţi, sunt primiţi absolut gratuit; câţiva mai plătesc câte ceva.
      - Acest ceva cât înseamnă?
      - Unii plătesc 10-12 lire pe lună sau o ferie de vin, alţii câte un sac de făină, de orez, de castane, pe an...
      - Unde ţineţi banii? Unde vă este casa de fier?
      - Casă de bani nu avem, fiindcă bani nu avem niciodată. Imediat ce primim vreo sumă sau donaţie, ea e întrebuinţată urgent pentru a achita vreuna din numeroasele datorii scadente.
      - Aşa? Voi aveţi bani, dar nu vreţi să ne spuneţi! Sunteţi un iezuit!
      Puseră mâinile pe el înjurându-l tot timpul, îl scuturară violent, îmbrâncindu-l de la unul la altul, cu brutalitate, în toate direcţiile prin cameră.
      - Dar eu nu v-am făcut nici un rău, exclamă el copleşit. Fiind şi suferind, din pricina violenţelor leşină, căzând în nesimţire.
      Băgară şi ei de seamă că întrecuseră măsura şi-l ridicară, aşezându-l pe un scaun tocmai când intra Don Bosco. Văzându-i culoarea cadaverică, îl crezu muribund. Îndurerat, îl prinse de mână şi-l chemă blând pe nume de mai multe ori. La auzul acelei voci, sărmanul îşi redobândi pentru o clipă cunoştinţa, pentru a spune „Ajutor, Don Bosco, ajutor...” şi recăzu iarăşi în nesimţire. Don Bosco se întoarse atunci indignat spre perchezitori:
      - Voi abuzaţi de puterea ce vi s-a dat ca nişte brute. Voi trebuia să fiţi oameni ai Justiţiei, iar nu călăi! Cu acest fel de a vă purta, numai binecuvântările Cerului nu le meritaţi şi în istorie veţi ocupa o pagină infamă. Sunteţi trimişi aici pentru a căuta ceea ce ar putea interesa Siguranţa, îndepliniţi-vă mandatul. Dar nu fiţi asasini, oprimând pe cetăţeni în paşnicul lor domiciliu! Eu voi apela contra voastră la Miniştri şi la însăşi persoana Suveranului; şi sper că nu vor rămâne insensibili la aceste infamii!
      Tăcu, măsurându-i de sus. Atunci interveni ruşinat cavalerul Gatti:
      - Domnule, noi n-am venit aici pentru a face rău cuiva. Noi n-am făcut altceva decât să cerem lămuriri...
      „Lămuriri”! Frumos eufemism. Vorba aceea: „Cu pardonul, poţi omorî omul...”
      - Dacă lămuriri vreţi - îl întrerupse Don Bosco - atunci de ce maltrataţi pe un subaltern ce nu e în măsură să vi le dea? Superiorul sunt eu; eu vă voi da toate lămuririle necesare şi voi răspunde pentru tot ce se face sau se zice în această casă; dar pe toţi ceilalţi, lăsaţi-i în pace!
      „Lăsaţi-i în pace!” Cuvinte ce par ecoul peste secole a răspunsului Mântuitorului în grădina Măslinilor: „V-am spus că eu sunt. Deci, de mă căutaţi pe mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă...”[238]
      Hristos şi Sfinţii se deosebesc de toţi ceilalţi prin aceea că în primejdii sunt totdeauna ei cei ce rămân în prima linie: „Eu răspund de toate... pe ceilalţi lăsaţi-i în pace!”
      Don Bosco îi mai măsură o dată încruntat, de sus şi până jos, şi înainte de toate îl dădu pe sărmanul Don Alassonati în grija celor mai de încredere din casă şi, ca să-l cruţe de a-şi mai vedea la trezire opresorii, îi evacuă pe toţi în anticameră.
      Aici, după ce uşa se închise, aceştia recunoscură că aveau însărcinarea de a cerceta tot Institutul şi să ia şi interogatoriu băieţilor, dar că ei trebuiau să o facă în mod civilizat, respectând persoanele şi lucrurile ce le aparţineau.
      Don Bosco zâmbi cu înţeles.
      „În aceste percheziţii - continuă Memorialul - nu a fost un ungher sau colţişor ce să nu fi fost vizitat şi răsturnat de cercetători. Dormitoare, saltele, pături, perne, mescioare, bănci, mese de scris, scaune, caiete, cărţi, mese de bucătărie, dulapuri, butoaie, în refectoare (sălile de mese), în ateliere, în clase, în sălile de studiu, tot, tot fu cu minuţiozitate examinat.”
      - E lucru cert - spuneau ei - „corpul delict” există; deci atâta trebuie căutat, până va fi găsit.
      Obsedaţi de acest gând, nici closetele nu scăpară neinspectate...
      „Nu uitară să examineze cărţile şi caietele băieţilor, toate registrele casei şi să întrebe toţi băieţii în legătură cu lucrurile pe care Don Bosco le spunea despre rege, despre Italia, despre militari. Întrebară dacă la el se mărturisesc şi ce-i sfătuia în Mărturisire, şi dacă nu cumva îi sfătuise să atenteze la viaţa Autorităţilor. Istoria, geografia, catehismul le serveau drept pretext pentru a pune cele mai insinuante şi sugestive întrebări, pentru a-i prinde în capcană, pentru a-i conduce la aserţiuni pe care niciodată nu şi le imaginaseră.”
      Pentru a nu ne extinde şi a oferi totuşi cititorului o mostră a felului cum au decurs interogatoriile, ne-am oprit la trei din care cititorul singur îşi va putea face idee asupra modului cum ele s-au desfăşurat acum, precum şi cu ocazia celorlalţi anchete (percheziţii).
      Iată de exemplu întrebările pe care cavalerul Gatti le puse lui Rinualdo Costanzo băiat inteligent ce mai târziu lua mai multe doctorate pe la diferite Facultăţi şi care, în 1929, cu prilejul beatificării lui Don Bosco, fiind încă în viaţă, scrise un articol comemorativ despre opera lui Don Bosco (în numărul din aprilie al revistei „Torino”) :
      - La cine te mărturiseşti?
      - La Don Bosco.
      - De mult timp?
      - De trei ani de când sunt în această casă, totdeauna m-am mărturisit la dânsul.
      - Şi mergi bucuros?
      - Da, foarte, foarte bucuros.
      - Şi ce lucruri frumoase îţi spune el în Mărturisire?
      - Îmi dă atâtea sfaturi bune!
      - Spune-mi şi mie vreunul din aceste sfaturi sfinte; sunt aşa de dornic de a le cunoaşte şi eu.
      - Dacă am fi la Mărturisire, eu v-aş spune tot; dar despre ceea ce formează materia acestei Sfinte Taine, nu trebuie să se vorbească în afară de Mărturisire.
      - Nu-ţi spune că Papa e un Sfânt?
      - Zice că Papa se cheamă Sfântul Părinte şi eu cred că se poate prea bine ca el să fie Sfânt.
      - Dar nu spune că cei ce i-au răpit statele sunt nişte sceleraţi?
      - Aceste lucruri nu ţin de Mărturisire.
      - Dar aceste lucruri nu sunt oare păcate?
      - Dacă sunt păcate, vinovaţii să cugete la acestea când merg să se spovedească. Dar pe mine unul asta nu mă priveşte!
      Să dăm acum interogatoriul pe care profesorul Ferri îl făcu unui alt elev:
      - Cum te numeşti?
      - Pietro Ropolo din Villafranca.
      - În ce clasă eşti?
      - A cincea de liceu.
      - Pe rege îl cunoşti?
      - Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu că e Suveranul nostru.
      - Suveranul pervers ce execută pe preoţi şi religia, nu-i aşa?
      - Aceste lucruri nu aparţin istoriei pe care noi o facem în şcoală, şi de aceea eu nu ştiu ce să vă răspund.
      - Bine, dar de atâtea ori, Don Bosco o fi spus aceste lucruri, nu-i aşa?
      - Niciodată nu l-am auzit vorbind aşa; dimpotrivă în a sa „Storia d’Italia”, vorbind despre Victor Emmanuel, îi face o menţiune elogioasă.
      - Dar, în sfârşit, prigonitorii religiei sunt nişte sceleraţi...
      Băiatul tăcând, un alt anchetator interveni, continuând insinuant silogismul:
      - Iar Victor Emmanuel e un prigonitor al religiei, deci e un scelerat...
      Dumneavoastră, domnule cavaler - răspunse inteligent băiatul - puteţi judeca cu o mai mare cunoştinţă a faptelor; aşa va fi cum spuneţi dumneavoastră, dar eu unul nu am spus niciodată că Victor Emmanuel ar fi un scelerat. Că o fi dânsul sau sunt alţii cei ce prigonesc religia, nu mie îmi revine să judec. Ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că atunci când regele nostru se îmbolnăvise, mai acum câtva timp, Don Bosco a dispus să se facă rugăciuni pentru sănătatea sa şi pentru binele sufletului său.
      - Dar tu nu-mi spui decât lucruri pe care cineva ţi le-a sugerat, nu-i aşa?
      - Nu, eu spun ceea ce mie mi se pare să fie adevărul adevărat; nimeni nu mi-ar fi putut sugera vreodată astfel de lucruri cum ziceţi dumneavoastră, fiindcă nimeni nu şi-ar fi putut închipui că o să mi se pună cândva astfel de întrebări.
      E bine să se amintească aici că, la fiecare interogatoriu, erau prezenţi doi stenografi, ce notau de zor tot ce se spunea de o parte şi de alta. Băieţii erau introduşi la anchetă unul câte unul şi se vedeau încolţiţi de o întreagă comisie, anume pentru a-i descumpăni şi a-i face să-şi piardă cumpătul.
      Avocatul Picchini introduse, la un moment dat, un alt băiat (pe cât pare, ochise unul mai timid, sperând că-l va putea deruta mai uşor) şi începu să-l întrebe în felul următor:
      - În ce clasă eşti?
      - În a patra de liceu.
      - Ai studiat deja Istoria Romană?
      - Da, domnule, o parte din ea va fi materia examenului nostru de sfârşit de an.
      - Mi-ai şti spune de cine a fost ucis Iulius Cezar?
      - Iulius Cezar a fost ucis de Iulius Brutus şi de alţi conspiratori.
      - Brutus, nu-i aşa, a făcut desigur bine ucigând pe acel opresor al libertăţii, pe acel tiran al poporului?
      - Nu, mie mi se pare că un supus nu trebuie niciodată să se răzvrătească împotriva Suveranului său, şi cu atât mai puţin să încerce să-i ia viaţa. De aceea Brutus a săvârşit o crimă şi s-a făcut grav vinovat în faţa legilor.
      - Bine, dar dacă un suveran face rele?
      - Dacă face rele, Dumnezeu îl va trage la răspundere şi pe el; dar supuşii săi trebuie să-l respecte.
      - Dar spune-mi, nu s-ar putea încerca totuşi o lovitură împotriva lui Victor Emmanuel, nu de alta, dar să mai lase în pace călugării, călugăriţele, pe preoţi şi canonici etc., şi astfel să-l scape pe Papa de atâtea şicane şi prigoniri?
      - Nu, niciodată nu, şi încă o dată nu! Dacă regele face rău, va fi judecat şi el de Dumnezeu; noi, ca supuşi ai săi, ne vom ruga lui Dumnezeu ca să-l convertească şi să se îndure spre el; dar nici să-i facem, ba nici să-i dorim vreun rău nu-i permis, fiindcă toată autoritatea - noi aşa am învăţat - vine de la Dumnezeu, şi când un Suveran este învestit în mod public cu aceasta, ea trebuie totdeauna respectată.
      Pe urmă băiatul începu să plângă, timid cum era.
      - De ce plângi? Ţi-am făcut vreun rău?
      - Nu, dar dumneavoastră îmi puneţi întrebări ce nu privesc istoria; mie mi-e teamă să nu răspund greşit sau ca răspunsurile mele să fie rău interpretate...
      - Fii liniştit, răspunsurile tale sunt de băiat cuminte şi nu pot avea nici o urmare rea.
      „Mii şi mii de astfel de întrebări au fost puse altor băieţi - scrie Don Bosco - dar în pofida atâtor insinuări răutăcioase, nicicând nici unul nu rosti nici măcar un cuvânt ce ai fi putut compromite Oratoriul. Scopul perchezitorilor era de a-i aduce pe băieţi să spună că la noi se învăţa o politică ostilă Guvernului, că e permis să te răzvrăteşti contra Regelui şi a autorităţilor constituite.
      Dar se părea - continuă Don Bosco - că un înger al Domnului călăuzea limba băieţilor şi limita cuvintele lor, fără a lăsa să le scape o singură silabă inoportună.”
      Cert rămâne faptul că la un număr de 750 de băieţi, adunaţi de pe drumuri, această evitare, infailibilă, a oricăror cuvinte greşite, în răspunsurile lor, e totuşi ceva ce depăşeşte orice explicaţie pur omenească.
      Anticlericalii erau însă departe de a-şi recunoaşte eşecul. Nu voiau nicidecum să vadă adevărul şi afirmau că toate aceste răspunsuri fuseseră ticluite chiar de Don Bosco, ce făcuse un instructaj special cu băieţii în acest sens. Să fie deci interogaţi şi absolvenţii pe care, în mod evident, Don Bosco nu mai avuse cum şi când să-i instruiască.
      Se dădu, în consecinţă, delegaţie, în acest sens, poliţiilor rezidenţiale respective, asistate de membri agreaţi sub aspect politic, ai corpului didactic local, care punând foştilor elevi ai Oratoriului (acum angajaţi, care pe unde, în industrie şi comerţ) aproape aceleaşi întrebări, obţinură răspunsuri întru totul asemănătoare.
      Foştii elevi au fost întrebaţi care-i politica lui Don Bosco, care-i sunt principalii săi binefăcători; dacă Pius IX îi trimite mulţi bani pentru arme şi război, de unde lua fondurile necesare pentru a duce la bun sfârşit atâtea şi atâtea lucrări.
      „Unul, între alţii, Goffi Domenico, răspundea că politica lui Don Bosco consta în a agonisi un codru de pâine băieţilor săi; că nu 1-a auzit nici o singură dată pomenind de arme şi de război şi că atunci, când nu mai are bani, cutreieră toate părţile lumii pentru a găsi cine să-l ajute.
      - Dar atunci de unde ia el toţi acei bani pe care-i trimite fraţilor săi, [239]ce clădesc atâtea palate şi tot cumpără la case?
      - Despre aşa ceva nici măcar nu se poate pomeni, căci Don Bosco nu are nici tată, nici mamă, nici fraţi, [240]  nici surori.
      - Dar când îşi conduce băieţii la ţară, la Castelnuovo d’Asti?
      - Atunci îi conduce chiar la dânsul acasă (la Bechis), unde aşezarea şi casa sunt în aşa stare încât abia de te apără de intemperiile vremii. Cât despre binefăcători, pot să spun că toţi cei ce mai au puţin simţ al carităţii se oferă să-l ajute. Dacă dumneavoastră, domnilor, intenţionaţi să-l ajutaţi, faceţi-o neapărat, căci banii Dumneavoastră vor fi foarte bine întrebuinţaţi.
      Cei de la Poliţie începură să râdă şi trimiseră băieţii unul după altul la ale lor, fără să fi putut atinge ţinta dorită, adică fără a fi putut scoate un singur lucru ce ar fi putut interesa Siguranţa de Stat, fiindcă nimic nu se făcuse, nimic nu se spusese în acest sens.”
      La distanţă de peste un veac îţi vine să admiri tenacitatea demnă de o cauză mai bună a adversarilor Sfântului, şi poate inexplicabilă fără o anumită asistenţă diabolică. Dacă toate cursele lor au fost dejucate, aceasta s-a întâmplat conform promisiunii Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi cum sau din ce veţi grăi, că se va da vouă în acel ceas ce să grăiţi, căci nu sunteţi voi cei ce grăiţi, ci Spiritul Tatălui vostru este carele grăieşte în voi... Vi se va da spirit şi înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi câţi se vor pune împotrivă vouă”.[241]
      Dezamăgiţi şi văzându-şi toate străduinţele înşelate, instigatorii acestor percheziţii ar fi voit ca lucrurile să rămână toate ascunse, dar se întâmplă exact contrariul:
      „Toate lucrurile erau ştiute de toţi, şi din toate părţile se repeta că la mijloc nu e decât rea-voinţă; că un Guvern, sub insidioasa mantie a legalităţii, îşi permite să şicaneze fără milă pe cetăţenii particulari şi mai ales un Institut ce oferea pâine, adăpost şi instrucţie la sute de copii ai nimănui. Acest Guvern, în loc să susţină acel institut, cum i-ar fi fost datoria, îi punea doar beţe-n roate; şi de pretutindeni se auzeau cuvinte de blam.
      Aşa se exprimau ziarele oneste şi aceleaşi lucruri le repetau cetăţenii buni.”
      Mai nostim e însă un alt fapt, şi anume că până şi deputatul Urbano Ratazzi (fostul ministru, cel ce prezentase proiectul de lege pentru suprimarea mănăstirilor), el însuşi se alarmă şi se revoltă. Se interesă de Don Bosco, invitându-l chiar la el acasă. După ce taxă acele percheziţii drept abuz de putere şi violare flagrantă a legilor, se oferi să ridice un viguros protest în plin Parlament.
      - Eu unul nu sunt câtuşi de puţin prieten al clerului, dar iubesc binele de către oricine ar fi făcut şi oricărei clase (sociale) ar aparţine. Guvernul, complăcându-se în a conturba astfel de instituţii, comite o atare fărădelege, încât merită să fie denunţat infam în faţa întregii Europe.
      Dar Don Bosco, nedorind marea publicitate şi preferând, mai ales, să-şi abandoneze soarta sa în mâinile Providenţei, se opuse.
      Ceea ce nu înseamnă că el ar fi rămas, prin aceasta, cu mâinile în sân. Sfinţii, deşi se roagă ca şi când reuşita oricărei întreprinderi ar depinde exclusiv de Dumnezeu, ei aşa lucrează ca şi când totul ar depinde numai de ei şi de eforturile lor.
      Ca să-şi scutească băieţii de toate aceste molestări, dăunătoare desfăşurării normale a activităţii Oratoriului, Don Bosco fu neobosit să facă toate demersurile ce le considera necesare Autorităţilor Superioare.
      Intervenţiile se impuneau de urgenţă, căci, dacă el era de o tărie excepţională, nu despre toţi colaboratorii săi s-ar fi putut afirma acelaşi lucru. Şi, de altfel, Don Cafasso însuşi nu plătise până la urmă cu viaţa şicanele şi maltratarea la care fusese supus, cu ocazia percheziţiilor ce i se făcuseră în acelaşi timp cu cele de la Oratoriu? în 11 iunie, a doua zi şi în urma „tratamentului” la care îl supuseră perchezitorii, se îmbolnăvi irecuperabil şi, în 23 iunie, neîntrecutul director de conştiinţă al lui Don Bosco trecea la o viaţă mai bună.

5) Scuze ce nu scuză

      Demersurile erau arzător de presante şi pentru un alt motiv: presa zisă liberă, dar de fapt francmasonică şi anticlericală, zi de zi împroşca cu noroi Oratoriul:
      „Există legături subversive! Să se caute numai şi se vor descoperi. Iar voi, Guvernanţilor, în asemenea misiuni trimiteţi oameni fără prejudecăţi şi vigilenţi, iar nu nişte marionete!”
      După incidentele abjecte cu Don Cafasso şi Don Alassonatti, în strictă logică, tot ce ar mai fi putut trimite Guvernul „legal” ar fi fost o echipă de schingiuitori şi călăi propriu-zişi.
      Iar masonica „Gazzetta del Popolo” (care, de fapt, numai a poporului nu era), scânteia pară şi foc, număr de număr, şi publica neîncetat un motto asemănător faimosului „Caeterum censeo, Carthaginem deledam esse” a lui Cato (232-147 înainte, de Hristos) :
      „Guvernul nu va fi făcut nimic, atâta timp cât mai există viesparul din Valdocco. Aici e centrul reacţiunii.”
      Propaganda aceasta deşănţată era crezută doar acolo unde existau motive şi interese personale de a crede. Şi nici aceştia nu lipseau. Astfel, trecând într-o zi prin Piazza Susina (astăzi Piaţa Savoia), împreună cu tânărul Giovanni Garino, întâlniră două femei de moravuri uşoare, care, văzându-i strigară:
      - Popii ăştia ar trebui spânzuraţi toţi!
      - De-ar avea şi ei meritele voastre, fără îndoială, răspunse prompt Sfântul, văzându-şi de drum.[242]
      Presa bună zadarnic încercă să contrabalanseze campania aceasta injurioasă - arătând ridicolul şi lipsa totală de orice temei a acestor calomnii - căci până când indicaţiile venite de sus nu se schimbau, totul era ineficient. Pentru a curma ponegririle, trebuia mers la izvor.
      Don Bosco ceru audienţe miniştrilor, dar nu i se acordară; le trimise plângeri şi memorii, dar nu i se răspunse.
      Se decise în final să se adreseze cavalerului Silvio Spaventa, secretarul general al Ministrului de Interne, Farini. Îi ceru de mai multe ori să-i vorbească, dar şi acesta îl amâna mereu de pe o zi pe alta şi de dimineaţă până seara. Dar Don Bosco stăruia, aşa că, în cele din urmă, Spaventa îi fixă audienţa solicitată pentru 14 iulie, orele unsprezece a. m.
      Don Bosco fu punctual, dar secretarul îi trimise vorbă că nu crede să-l poată primi astăzi, fiind extrem de ocupat.
      - Nu face nimic. Voi aştepta până când domnul secretar mă va putea primi.
      Veni şi timpul de masă, apoi orele şase seara, şi Don Bosco era încă acolo, neclintit.
      În acele ore, sala de aşteptare se umplea mereu de alte şi alte persoane ce se perindau şi erau toţi primiţi, doar rândul lui Don Bosco nu mai venea.
      Atât clericul Cagliero, care-l însoţise pe Don Bosco dimineaţa, cât şi Don Angelo Savio erau mortificaţi pentru această evidentă mojicie. Până şi uşierilor începuse să le fie milă. Dar pe Don Bosco nimic nu-l putea scoate din sărite.
      Secretarul general, fiind informat că după şapte ore şi mai bine Don Bosco nu dădea nici un semn de nerăbdare, se decise s-o termine odată. Spaventa ieşi mânios în prag şi, cu un aspect într-adevăr înfricoşător (în italiană spaventevole) întrebă grosolan:
      - Ce este... cu toată această insistenţă de a vorbi şi de a obţine audienţe?
      - Vreau să vorbesc cu Domnia voastră, răspunse fără să se tulbure Don Bosco
      - Dar cine eşti? (Ca şi când n-ar fi ştiut după ce-i fixase el ora de audienţă)
      - Don Bosco.
      - Şi ce vrei?
      - Să vă vorbesc.
      - Vorbeşte, dar una-două.
      - Aş vrea să vă vorbesc confidenţial.
      - Vorbeşte aici: cei prezenţi sunt cu toţii persoane de confidenţă!
      La o asemenea mojicie, Don Bosco, fără a se emoţiona câtuşi de puţin, spuse răspicat:
      - Am şapte sute de băieţi de întreţinut şi, din acest moment, eu vi-i încredinţez dumneavoastră, rugându-vă ca pe viitor să le purtaţi de grijă.
      - Şi cine sunt aceşti băieţi?
      - Sunt copii sărmani şi abandonaţi, unii trimişi fiind chiar de Guvern şi pe care acum Guvernul vrea să-i alunge pe drumuri.
      Lumea şi servitorimea din jur începea să fie numai ochi şi urechi.
      - Unde se află ei acum?
      - La mine acasă.
      - Cine-i întreţine?
      - Caritatea câtorva binefăcători.
      - Şi Guvernul nu plăteşte nimic pentru ei?
      - Nici măcar o centimă.
      - Şi cine vi i-a trimis pe aceşti copii?
      - Diferite autorităţi şi Guvernul.
      Uimirea ce se citea pe feţele asistenţei era atât de vădită, încât secretarul nu riscă să mai prelungească convorbirea din prag şi, schimbându-şi jocul, îl invită cu curtoazie în biroul său. Aici, după scuze ce nu scuzau - expresia aparţine lui E. Ceria - îl întrebă:
      - Ce-aţi dori deci de la mine? Ştiu că faceţi bine multora; cu ce vă pot ajuta?
      - Vreau să ştiu motivul percheziţiilor, ba mai mult, al persecuţiilor din partea Guvernului.
      - Dar dumneavoastră aveţi o politică, un spirit... Eu nu v-aş şti spune tot, căci sunt lucruri de resortul ministrului. Ar trebui să vorbiţi chiar cu el...
      - Văd că dumneavoastră nu vă convine să-mi spuneţi unele lucruri. Aţi putea totuşi şi chiar v-aş ruga să-mi faceţi un mare serviciu.
      - Şi ce anume?
      - Să-mi obţineţi o audienţă la ministrul Farini.
      - Hm.. Să vedem... Merg să-l întreb. Rămâneţi până atunci aici, dar vă rog să nu vorbiţi nimănui nimic despre această afacere, fiindcă ar putea să fie rău înţeleasă.
      Veni cu răspunsul că ministrul nu-l poate primi acum, dar că-l va primi mâine, la orele unsprezece dimineaţa, şi Don Bosco se întoarse la Oratoriu.
      Erau orele opt seara.

6) „Cer pâine, dreptate şi repararea onoarei!”

      De ce insistase atât de mult Don Bosco să fie primit în audienţă chiar de ministrul însuşi?
      Motivul ni-l dezvăluie singur în norma pe care a lăsat-o în scris salezienilor săi:
      „Dacă cineva dintre ai noştri se va găsi vreodată în cazuri asemănătoare, să caute să vorbească cu Autorităţile Superioare, care fie din respect uman, fie dintr-o bunătate firească, fie din bună creştere, obişnuiesc să se poarte totdeauna cu mai multă bunăvoinţă decât o fac subalternii lor. Aceştia adeseori răstălmăcesc faptele, pentru a se arăta cât mai nepărtinitori, ca să-şi merite astfel avansarea în cariera lor şi să-şi câştige un nume bun în faţa superiorilor lor.
      Iar în al doilea rând, se câştigă mai mult cu două cuvinte spuse personal decât s-ar dobândi cu nenumărate pagini trimise în scris.”
      A doua zi, la ora fixată, ministrul Farini îi acordă într-adevăr audienţa cerută. Vulpoi bătrân, îl primi pe Don Bosco cu o curtoazie rafinată şi, invitându-l să ia loc pe divan alături de dânsul, începu să-i facă complimente:
      - Dumneavoastră sunteţi abatele Bosco; eu ştiu tot binele pe care-l faceţi sărmanului tineret. Guvernul vă exprimă, prin mine, mulţumirile sale pentru serviciile ce i le faceţi.
      Şi acum cu ce v-aş putea eu servi?
      - Aş dori să ştiu motivul repetatelor percheziţii ce mi s-au făcut.
      - Ei da - răspunse ministrul, glasul devenindu-i mieros - v-o spun deschis, cu acea deschidere de inimă cu care aştept ca şi dumneavoastră să-mi răspundeţi. Atâta timp cât dumneavoastră nu v-aţi ocupat decât de copiii sărmani, aţi fost idolul autorităţilor guvernamentale (Sic!), dar din clipa în care aţi păşit în domeniul politic, noi trebuie să stăm în gardă, ba mai mult, să vă urmărim şi să vă supraveghem pas cu pas.
      - Dar mie tocmai asta-mi stă la inimă să ştiu, ce mi s-ar putea imputa în direcţia aceasta, mai ales că dorinţa mea dintotdeauna a fost de a mă ţine cât mai departe de orice politică.
      - Sunt articolele anonime şi anti-guvernamentale ce apar în ziarul „Armonia”, sunt întrunirile ce se ţin la dumneavoastră acasă, e corespondenţa cu duşmanii Italiei: iată ceea ce nelinişteşte Guvernul cu privire la persoana dumneavoastră.
      Don Bosco, în continuarea directivelor date în norma abia citată, scrie că, după ce s-a cerut mai întâi lumina şi asistenţa lui Dumnezeu: „să se răspundă Autorităţilor cu claritate, dar şi cu fermitate, la fiecare întrebare”.
      - Dacă-mi îngăduiţi, aş face unele observaţii la ceea ce Excelenţa Voastră aţi binevoit să-mi comunicaţi, şi vă voi vorbi cu acea deschidere pe care mi-o cereţi.
      Mai întâi nu există nici o lege ce ar interzice cuiva să colaboreze sau să scrie articole în „Armonia” sau în vreun alt ziar; dar cu toate acestea, eu vă pot asigura că nu sunt colaborator nici la Armonia, şi nici la vreun alt ziar.
      - Dumneavoastră puteţi nega, dar faptul rămâne că o mare parte din articolele (nesemnate) acestui ziar sunt făină din sacul dumneavoastră. Şi aceasta este dovedit cu asemenea argumente, încât nimeni nu le-ar putea pune la îndoială.
      - Argumente de care mie nu mi-e frică, pe care doresc să le cunosc şi pot să afirm anticipat că sunt toate fără nici un temei.
      - Cum adică? Vreţi să spuneţi că v-aş imputa fapte inexistente, or că eu sunt un calomniator sau mincinos?
      - Aşa ceva nu! Niciodată, domnule ministru. Excelenţa voastră afirmă ceea ce i s-a raportat; dar dacă faptele pe care se sprijină sunt inconsistente, prin forţa lucrurilor este tot inconsistent şi raportul care le cuprinde. Dar în acest caz, calomnia şi delaţiunea cad pe de-a-ntregul în sarcina delatorului fals.
      - Dar vorbind aşa, dumneata mă cenzurezi pe mine, îmi cenzurezi subalternii mei, funcţionari publici ai Guvernului, şi eu vă invit să vă retractaţi afirmaţiile.
      - Retractez tot, dar numai după ce mi s-a dovedit că nu aş fi spus adevărul.
      - A ponegri autorităţile este totdeauna un lucru blamabil.
      - Scuzele mele, domnule ministru; eu nu intenţionez câtuşi de puţin să calomniez pe cineva, ci vreau doar să spun răspicat adevărul, cu deschiderea omului cinstit. Şi dacă vreau să nu mint, trebuie s-o spun acum şi-ntotdeauna că a mă proclama autorul unor articole de ziar pe care nici nu le-am visat, a numi casa mea un loc de întruniri subversive şi altele sunt afirmaţii total neîntemeiate; şi dacă mi se permite să le numesc cu propriul lor nume, sunt simple născociri ale unor intriganţi răuvoitori, al căror unic scop este de a induce în eroare autorităţile şi a le împinge să săvârşească greşeli enorme.
      Abia acum îşi dădea Farini arama pe faţă.
      - Dumneavoastră, preacucernice, faceţi presupuneri greşite şi uitaţi că vorbiţi cu acel ministru de care depindeţi şi un cuvânt de-al căruia ar fi suficient pentru a vă arunca în închisoare.
      - Excelenţă, mie nu mi-e teamă de intimidări. Şi când e vorba de adevăr, mie nu mi-e frică de nimeni! Excelenţa voastră iubeşte prea mult onoarea şi dreptatea, pentru a se putea gândi măcar să arunce în temniţă pe un cetăţean nevinovat, ce de mai bine de 20 de ani s-a consacrat, pe sine şi ale sale, în slujba aproapelui său.
      - Şi dacă eu aş face totuşi aşa ceva?
      - Eu nu pot crede că onestitatea ministrului Farini s-ar putea degrada să comită o atare josnicie; dacă totuşi s-ar întâmpla, eu v-aş urma pilda. Aş chema istoria de mărturie şi aş da publicităţii infamia, iar nedreptatea comisă n-ar scăpa de judecata posterităţii; şi apoi mai este şi Dumnezeu, care, la timpul său, ar răzbuna cauza inocentului oprimat.
      - Dar dumneata eşti nebun, dumneata eşti nebun! Dacă te arunc odată în închisoare, cum vei mai putea scrie şi să tipăreşti aceste lucruri?
      - Dar nu o voi face chiar eu, o vor face alţii în locul meu. Ba mai mult, eu sunt sigur că dumneavoastră înşivă, în calitate de istoric (Farini publicase diferite studii de istorie) aţi avea grijă ca adevărul să fie arătat şi lăsat posterităţii...
      - Dar dumneata ai avea curajul să scrii lucruri ce ar putea compromite un Guvern sau un ministru?
      - Numai faptele rele, iar nu adevărul, pot compromite pe cineva. Adevărul e adevăr şi eu socotesc că a-l publica nu poate fi decât o glorie, iar în nici un caz o compromitere. Eu sunt convins, de altfel, că aceasta a fost şi intenţia Excelenţei voastre în operele pe care le-aţi tipărit.
      - Şi puteţi dumneavoastră spune pe cuvânt de onoare că în casa dumneavoastră nu se ţin întruniri reacţionare, că nu se reunesc iezuiţii, că n-aţi avut corespondenţă cu ei, sau cu Arhiepiscopul Fransoni, cu Sfântul Scaun?
      - Domnule ministru, ştiu că Excelenţa voastră iubeşte adevărul şi sinceritatea. De aceea trebuie să vă spun că sunt cât se poate de indignat, nu împotriva Excelenţei Voastre, pe care ca autoritate o respect, ci împotriva acelor ticăloşi ce vă relatează astfel de minciuni, împotriva acelora ce pentru un avantaj murdar, calcă-n picioare cele mai elementare principii de conştiinţă şi vând onestitatea paşnicilor cetăţeni (ca Iuda). Excelenţa Voastră, acuzele sunt prea grave pentru a le înghiţi aşa fără dovezi şi eu vă cer cel puţin un argument în sprijinul celor afirmate.
      - Dar epistolele?
      - Epistole care nu există.
      - Legăturile cu iezuiţii.
      - Ce n-au fost niciodată! Nici nu le-am scris, nici n-am primit scrisori de la ei. Iar aici la Torino, eu ignor cu totul până şi domiciliul lor. Iar în ceea ce priveşte Mgr. Fransoni, el e Arhiepiscopul meu şi n-am avut cu el alte relaţii decât cele pe care un preot trebuie să le aibă cu superiorul său canonic, privitoare la ministerul sacru şi nimic altceva.
      - Şi cu toate acestea avem scrisori... avem mărturii...
      - Dar de ce nu-mi arătaţi odată una singură? Măcar una! în acest punct, EU NU CERŞESC MILĂ, CI CER DREPTATE! Dreptatea o cer Excelenţei voastre, o cer Guvernului; dreptatea o cer publicului şi o cer Istoriei; o cer nu pentru mine, care nu mă tem de nimic, ci o cer pentru atâţia sărmani copilaşi ce sunt atât de înspăimântaţi de repetatele percheziţii; cer dreptate tocmai pentru acei copii pe care mi i-a trimis chiar Guvernul şi însăşi Excelenţa voastră. Aceştia sunt adăpostiţi în casa mea şi cer pâine, dreptate şi repararea onoarei!
      Ministrul Farini, care până aici îl privise ochi în ochi pe Don Bosco, la aceste ultime cuvinte păru încurcat şi mişcat şi începu să se plimbe în tăcere prin sală.
      Tocmai când era să se aşeze, intră Cavour.
      - Oh, ce s-a întâmplat? întrebă primul ministru frecându-şi mâinile. Să i se arate niţică bunăvoinţă acestui sărman Don Bosco. Să ne înţelegem în mod amical. Totdeauna i-am voit binele. Deci ce s-a întâmplat? îi zise el strângându-i prieteneşte mâna şi invitându-l să ia loc.
      Don Bosco recapitulă sumar acuzele ce i se aduceau şi apărarea sa. Cavour era de părere că unii, abuzând de bunătatea inimii lui Don Bosco, îl făcuseră să alunece pe pista unei politici antiguvernamentale.
      - Dumneavoastră mă bănuiţi vinovat prin vorbe, fapte şi scrieri. Dar, când vă cer argumente concrete, sunteţi incapabili să-mi dovediţi şi un singur cuvânt din toate cele debitate pe contul meu.
      Preşedintele Consiliului de Miniştrii îi vorbi atunci deschis:
      - Dacă vreţi să vă vorbim deschis, fără înconjur, iată: spiritul ce domneşte în Institutul dumneavoastră e incompatibil cu politica urmată de Guvern. Noi suntem siguri că sunteţi cu Papa şi sunteţi deci contra Guvernului.
      Coarda atinsă era prea delicată pentru ca Don Bosco să nu dea un răspuns vrednic de dânsul:
      - Eu sunt cu Papa, ca şi catolic, şi cu el vreau şi înţeleg să rămân până la moarte; eu sunt cu Papa în ce priveşte Religia. În ce priveşte politica, eu nu sunt cu nimeni şi nici nu m-am amestecat în ea niciodată. Sunt de douăzeci de ani în Torino; am scris, am vorbit, am lucrat pe faţă întotdeauna şi nu mă tem de nimeni că mi-ar putea reproşa un singur cuvânt ce să merite mustrarea autorităţilor guvernamentale. De aceea, dacă s-ar găsi ceva pe socoteala mea, să mi se spună pe faţă. Dacă voi fi găsit vinovat, să fiu pedepsit; dar dacă nu sunt vinovat, să fiu lăsat să-mi văd în pace de lucrurile mele.
      Cavour încercă atunci o digresiune şi argumentă folosindu-se de un text din Evanghelie, citat însă anapoda.
      Don Bosco îl corectă politicos şi sfârşi prin a-l întreba:
      - Dar dumneavoastră, domnule conte, credeţi într-adevăr că Don Bosco ar fi revoluţionar, aşa cum ar vrea Guvernul să-l califice?
      - Ei nu! niciodată, niciodată! Eu totdeauna l-am socotit pe Don Bosco drept modelul omului cinstit. Vreau ca de acum să punem capăt la toate.
      - Da - se amestecă atunci şi Farini - să punem capăt la toate. Don Bosco, du-te acasă şi vezi-ţi liniştit de copii şi Guvernul îţi va fi recunoscător. Dar prudenţă, dragul meu, prudenţă! Trăim vremuri atât de grele, un ţânţar pare un armăsar. Prudenţă, prudenţă!
      Cum zice Ceria: „Era un fel de a-l învăţa pe Hanibal războiul. Însă oricum, totul e bine când se sfârşeşte cu bine.”[243]
      Marea discuţie se termină cu asigurări din partea ambilor miniştri că ei erau perfect convinşi de onestitatea sa. Îi promiseră că nimeni nu-l va mai şicana de aici înainte şi-l puneau în gardă contra anumitor zişi prieteni, ce-l spionau şi-l trădau!
      Se despărţiră, strângându-şi amical mâinile.

7) Când nimereşti dulapul în loc de uşă...

      De data aceasta, cei doi miniştri se ţinură de cuvânt. Din 1860 până în 1863, Oratoriul nu mai fu deranjat. Mai ales că din, iunie 1861, devenise prim-ministru Urbano Ratazzi, binevoitorul lui Don Bosco.
      Iată însă că, în 1863, în urma unor uneltiri perfide ale cavalerului Gatti, ce luase parte şi la prima percheziţie, autorităţile făcură o nouă descindere sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii. Ministrul de atunci, Amari - în urma unui denunţ ce acuza şcoala lui Don Bosco că propune materii ilegale şi că are profesori necalificaţi - ordonă o simplă inspecţie de rutină, pentru a verifica aceste două lucruri.
      Subalternii săi, în frunte cu cavalerul Gatti şi profesorul Ferri, abuzând de încredinţarea primită, o transformară într-o adevărată percheziţie.
      Zisa inspecţie a fost condusă de profesorul Ferri, om cu două feţe. El se declară cum nu se poate mai mulţumit, atât de corpul didactic, cât şi de elevi, şi-i asigură pe toţi, public, că învăţământul, disciplina şi moralitatea nu puteau fi mai bune şi că de aceea referatul său către Minister va fi extrem de favorabil. Aşa vorbea; dar printr-o persoană de încredere, Don Bosco află că intenţia lui Ferri era cu totul alta.
      Şi de fapt, în raportul său ce urma să-l înainteze ministrului, el scria: „în Oratoriu totul era dezordine, imoralitate, reacţiune! Şi în tot acel vast edificiu, nici măcar un tablou al Augustului nostru Suveran nu găseşti!”
      „De aceea - cum se exprimă chiar Don Bosco - el căută să abată fulgerele, înainte de a fi început să tune şi să cadă grindina.”
      Solicită şi obţinu în acest scop o audienţă la ministrul Amari, căruia urma să i se prezinte faimosul raport de inspecţie.
      Ministrul îl întrebă binevoitor:
      - Cu ce v-aş putea servi, bunul meu abate?
      - Eu sunt şicanat încontinuu de percheziţii şi nimeni nu-mi spune motivul. Rog pe Excelenţa voastră să-mi dea satisfacţie. Eu am fost totdeauna un supus credincios al suveranului meu şi, dacă mi s-ar imputa ceva, aş dori să ştiu ce, ca să mă păzesc în viitor.
      - Dar cine sunteţi dumneavoastră?
      - Sunt preotul Giovanni Bosco, directorul Şcolilor numite Oratoriul Sfântului Francisc de Sales...
      -... Ce are drept scop să adune copiii săraci, completa ministrul zâmbind cu amabilitate. Ce misiune frumoasă! Măcar de s-ar ocupa toţi preoţii de aşa ceva! Dar ar trebui să vă păziţi bine, pentru a nu vă îndepărta de acest sfânt scop. Se spune că aţi fi deviat şi că Institutul dumneavoastră filantropic n-ar fi decât un cuib de reacţionari. Sper însă că inspectorii, aşa cum am dispus, v-au tratat cu cuvenitul respect pe dumneavoastră şi pe fiii dumneavoastră.
      - Eu nu cunosc dispoziţiile Excelenţei voastre. Ceea ce ştiu sigur e faptul că s-au anchetat până şi gândurile băieţilor; voiau să afle ce expuneau ei în Mărturisire, ce le spune confesorul, tunând şi fulgerând când nu li se satisfăceau diferitele chestionări insidioase şi insistente.
      - Dar nu aceasta era misiunea profesorului Ferri şi a cavalerului Gatti! exclamă Ministrul surprins. Tocmai azi trebuie să mi se aducă raportul şi din aceasta voi fi edificat.
      Amari sună clopoţelul şi-i chemă pe cei doi care, în semiobscuritatea amurgului (la acea dată becuri electrice nu existau şi viitorul lor inventator, Edison, avea doar 14 ani), nu-l recunoscură pe Don Bosco.
      - Cum a mers cu inspecţia la Don Bosco?
      - Prea puţin bine, Excelenţă - răspunse Ferri. Din raportul detaliat pe care am onoarea de a vi-l prezenta, Excelenţa voastră îşi va putea face o idee clară despre ce spirit domneşte în acel Institut.
      Ministrul făcu un gest nervos cu mâna, ca pentru a spune: „Nu asta am întrebat!”
      - Eu vă încredinţasem să examinaţi două lucruri: legalitatea materiilor propuse şi cea a corpului didactic. Ce aţi constatat în legătură cu aceste puncte?
      - Destul de rău, Excelenţă, închipuiţi-vă că, în tot acel vast edificiu, nu se găseşte nici măcar un singur tablou al Augustului nostru Suveran.
      Ministrul deveni şi mai nervos la această nouă digresiune.
      - Dar legalitatea învăţământului şi a profesorilor?
      - În prezent au autorizaţia Inspectoratului Regal, aşa încât cursurile mai sunt încă tolerabile în acest an.
      - Deci pentru partea legală nu e nimic de spus. Don Bosco s-a plâns însă că s-a intrat în lucruri ce ţin de Mărturisire şi că s-au pus întrebări nelalocul lor.
      - Excelenţa voastră va avea, desigur, bunătatea de a crede că nu s-a pus o singură întrebare în acest sens.
      Ca să iasă din încurcătură, cei doi minţeau sfruntat.
      - Bine, dar uite îl avem aici chiar pe Don Bosco în persoană; el cere să vorbească.
      Poftim să ne răspundă şi astfel vom limpezi adevărul. Vai însă de mincinoşi şi de impostori, îi pun eu la punct!
      Oricine îşi poate închipui zăpăceala şi năucirea ce-i cuprinse pe cei doi „binevoitori” când se văzură faţă în faţă cu Don Bosco, ce se ridicase între timp din fotoliul din colţ şi înainta spre ei.
      Cavalerul Gatti, sub pretextul că are lucruri urgente de aranjat la birou, se scuză îndepărtându-se imediat. Atât numai că, agitat cum era, în loc să o ia spre uşă, o luă în direcţia contrară şi merse şi deschise un dulap, pe care-l confundase cu uşa, deşi ca vechi funcţionar cunoştea prea bine topografia Ministerului...
      Ministrul râse cu poftă şi, strigându-i să se întoarcă înapoi, merse el însuşi şi-i deschise uşa spre coridor.
      Nu mai rămăsese decât profesorul Ferri; dar şi acesta, voind să stea cât mai departe de Don Bosco, în încercarea sa de a se distanţa, se poticni de estrada de sub biroul ministerial şi era cât pe-aci să cadă, cât era de lung, în mijlocul camerei.
      Calmată puţin situaţia, Don Bosco începu să vorbească:
      - Domnule ministru, vă mulţumesc pentru facilitatea ce mi-o acordaţi, de a putea vorbi. Eu nu intenţionez să acuz pe nimeni, ci vreau doar să mă apăr, să-mi apăr cauza şi pe cea a sărmanilor mei copilaşi. Aceşti copii au fost insidios interogaţi despre frecvenţa la Mărturisire la cine se spovedeau, în Mărturisire ce spuneau, şi Don Bosco ce le spunea şi alte întrebări, pe care ruşinea mă sfătuieşte să le trec sub tăcere. Însuşi profesorul Ferri ne-a asigurat la plecare că Şcolile noastre se puteau propune drept model de disciplină şi moralitate; şi în prezenţa mea şi a altor numeroase persoane, ne-a asigurat că nimic nu ar fi avut de observat pe contul nostru şi că ar fi de dorit ca toate şcolile publice să se găsească în aceeaşi stare. Acum spune că nicăieri nu se găseşte tabloul suveranului. Dar chiar dânsul, personal, a observat trei în trei săli deosebite ale Institutului nostru. (Şi Ferri nici nu intrase peste tot).
      Ferri încurcat îngână: e adevărat, dar acele chipuri sunt atât de urâte!
      - Bine, dar asta ar fi o vină pentru cine le-a pictat sau sculptat. De-ar fi mai frumoase, mi-ar plăcea şi mie mai mult, replică Don Bosco.
      - Sunt deplin lămurit, zise atunci hotărât ministrul. Dumneata, domnule profesor, deocamdată mergi la birou. Cum văd, dispoziţia mea a fost grav nesocotită şi cu un rău (inspecţia) constat că s-a încercat să se facă altele două (defăimarea lui Don Bosco şi a şcolilor sale). Vom mai vorbi noi împreună, dar la timpul potrivit. Mergi!
      Rămaşi singuri, Amari îi zise:
      - N-aş fi crezut niciodată să fiu chiar atât de rău servit. Am dispus doar să se poarte cu cea mai mare cuviinţă posibilă şi să se intereseze numai despre legalitatea învăţământului şi a corpului didactic, şi nimic mai mult... Voi mai vorbi eu cu ei, dar separat! Deocamdată spuneţi-mi, cu toată confidenţa, care e temeiul atâtor poveşti ce se debitează în contul dumneavoastră? Orice secret, oricât de compromiţător ar fi, mie mi-l puteţi spune. Vă dau cuvântul meu, va rămâne strict între noi şi nu va avea nici o urmare. Ba mai mult, vă voi ajuta chiar eu cu sfaturile mele.
      - Mii de mulţumiri, Excelenţă, pentru bunătatea şi felul atât de delicat cu care mă trataţi. Încrederea cere încredere. Din contrastul dintre faptele reale şi referatele mincinoase ale domnilor Gatti şi Ferri, Excelenţa voastră poate singur deduce cât sunt de întemeiate şi toate celelalte acuze ce, în mod cu totul gratuit, mi se aduc. Anumiţi răuvoitori, în răutatea sau ignoranţa lor, au adunat minciuni peste minciuni, şi aceste minciuni sunt singura bază a acestor ponegriri. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când sunt în Torino. Viaţa mea a fost totdeauna în piaţa mare, în spitale, prin închisori. Să mi se examineze predicile, cuvintele, catehismele mele; să se citească lucrările tipărite de mine şi apoi, de se va găsi un singur cuvânt ce să merite blamul autorităţilor sau al legilor, eu aş fi mulţumit ca să fiu aspru pedepsit. Dar - trebuie să o spun - eu am fost rău răsplătit de cei pe care eu îi servisem cu credinţă; de aceia din partea cărora ar trebui să fiu, dacă nu remunerat, apoi cel puţin respectat. Nu vorbesc de primii miniştri, nu vorbesc de Excelenţa voastră, în care cu încântare am găsit un om învăţat, onest şi inteligent, ci de anumite secături care, fie din prejudecăţi, fie pentru un câştig murdar, nu pregetă a vinde onoarea altora, a denunţa cetăţenii oneşti, ba chiar a compromite autorităţile, angajându-le pe un drum eronat.
      - Îmi place felul dumneavoastră deschis de a vorbi şi vă asigur că aceste cuvinte şi încrederea dumneavoastră nu vor rămâne fără rod.
      În continuare, ministrul îi cern unele desluşiri în legătură cu „Storia d’Italia”, manual şcolar scris de Don Bosco, al cărui spirit - s-ar spune - e incompatibil cu timpurile noi.
      - N-ar fi oare cazul de a o corecta şi de a o adapta timpurilor noi? întrebă ministrul.
      - Istoria Italiei, despre care vorbeşte Excelenţa voastră, a fost scrisă cu cea mai mare bunăvoinţă a unui bun cetăţean. Abia tipărită, am trimis un exemplar ministrului Instrucţiunii publice de atunci care, dispunând să fie examinată, a găsit-o preferabilă tuturor celorlalte folosite în şcoli, a elogiat-o personal şi i-a trimis chiar autorului un premiu de o mie de lire. Ea a fost adoptată nu numai ca manual şcolar, dar, printr-un decret, a fost trecută pe lista cărţilor de premiu în Şcolile de Stat. Or, o carte atât de bine văzută de precedentele autorităţi, cum ar putea deveni dintr-odată un obiect periculos, eu unul, asta n-o mai înţeleg.
      - Şi eu am citit o parte din această Istorie, şi de fapt nu am găsit acel spirit malign, cum susţin unii. Cu toate acestea, timpurile s-au schimbat radical; ideile au îmbrăcat forme noi şi de fiecare dată când un pui este readus pe masă, trebuie pregătit cu un sos nou. Ce spuneţi?
      - Că aşa ceva se face cu puii la bucătărie e foarte bine şi totul e la locul său. Dar Istoria, pe de altă parte, e o maestră stabilă; faptele, din clipa în care au trecut în istorie, nu se mai schimbă, iar asupra faptelor trecute, toţi urmaşii au posibilitatea de a învăţa lecţii invariabile.
      În continuare Don Bosco îl rugă să-i citească toată cartea şi să-i semnaleze lucrurile sau expresiile care ar crede că trebuie să fie modificate, pentru a ţine cont de ele la o nouă ediţie.
      Ministrul, în încheiere, îşi exprimă satisfacţia de a fi ajuns la un acord în toate şi-l asigură nu numai că nu va mai fi şicanat, ci că se va bucura în viitor de înalta protecţie a Ministerului său şi-i strânse călduros mâna:
      - Adio, iubitul meu abate, adio!
      - Mulţumesc Excelenţa voastră, mulţumesc pentru bunătatea ce mi-aţi arătat-o şi pentru ocrotirea pe care mă faceţi s-o sper - răspunse Don Bosco. Mă voi ruga şi voi face să se roage sărmanii mei copilaşi pentru Excelenţa voastră, pentru ca Dumnezeu să-i acorde harul unei vieţi lungi şi fericite, după care o moarte sfântă.
      - Adio, la revedere, scumpul meu abate!
      Om de caracter, ministrul îşi onoră pe deplin promisiunea făcută.

8) E riscant să te atingi de Sfinţi

      Dacă, omeneşte vorbind, toate aceste şicane şi percheziţii pricinuiseră multe necazuri lui Don Bosco şi băieţilor săi, în mâinile Providenţei, ele se prefăcură însă, în curând, în izvorul celor mai alese binecuvântări. Harurile cu cât sunt mai preţioase, cu atât sunt mai tainice şi mai de nepătruns cercetării omeneşti. Noi ne vom mulţumi să amintim ceva din ceea ce rămâne constatabil şi astăzi.
      În urma schimbărilor profunde intervenite în Italia în această învolburată epocă, funcţionărimea se schimbase şi ea treptat, odată cu apropierea capitalei de Roma. Noile autorităţi - din care multe nu mai erau piemonteze - nu-l mai cunoşteau pe Don Bosco, dar ajunseseră şi ele să-l cunoască din cauza vâlvei ce se făcuse în jurul său şi a operelor sale, datorită vexaţiunilor la care fusese supus. Aceste cunoştinţe îi vor fi de mare folos Sfântului după mutarea capitalei la Firenze (decembrie 1864) şi apoi la Roma (iulie 1871).
      Pe lângă stipularea în formă definitivă a contractului pentru teren şi casa Filippi, de care amintisem mai sus (subcapitol 4), ce permitea Oratoriului să se extindă spre răsărit, tot în această perioadă, Dumnezeu îi făcu lui Don Bosco un dar inestimabil: în iulie 1860 este hirotonit preot Don Michele Rua, sfântul şi demnul urmaş al lui Don Bosco. Pentru tânăra Congregaţie Saleziană, această hirotonire era un dar mai preţios decât o întreagă împărăţie.
      În aceeaşi lună, iulie 1860, în toiul vexaţiunilor, Don Bosco mai primi o nouă şi neaşteptată însărcinare, peste puterile sale. Micul Seminar arhidiecezan din Giaveno (la 33 km de Torino, pe valea Susei în sus), ce mai bine de trei secole dăduse cele mai frumoase chemări arhidiecezei, ajunsese într-o stare deplorabilă. Nu mai erau decât câţiva liceeni, într-o clădire pe jumătate în ruină, şi se află la timp că Guvernul tocmai intenţiona să-l preia.
      Arhiepiscopul Fransoni recurse la Don Bosco, punându-i pe umeri şi această nouă sarcină. Don Bosco acceptă prompt, dar cu condiţia să i se dea mână liberă.
      Îşi numi Superiori din cei formaţi de dânsul şi trimise un apel către toţi parohii, cerându-le să-l ajute. Dar culmea, nici măcar unul nu-i răspunse!
      Don Bosco făcu atunci o alegere printre băieţii săi, şi pe cei mai buni îi transferă la Giaveno. Clădirea seminarului de aici, în iulie, nu mai avea decât zidurile goale. Don Bosco dădu Cavalerului Oreglia di San Stefano, inteligent, întreprinzător şi devotat cooperator salezian (pe care tocmai îl remarcase şi pescuise cu prilejul unor exerciţii spirituale pentru mireni, ţinute la Lanzo), încredinţarea de a-l înzestra cu tot mobilierul, lenjeria, tacâmurile, vesela etc. şi celelalte lucruri necesare. Cavalerul nostru, om energic, distins şi isteţ, depăşi toate aşteptările şi, la începutul anului şcolar, înzestrarea era desăvârşită.
      În noiembrie 1860, cu toată apatia parohilor şi a celorlalţi ecleziastici, Seminarul începu să se populeze, spre mai marea uimire a vicarului episcopal şi a canonicilor. Unul dintre ei, canonicul Arduino, ce ţinea foarte mult la Sfânt, dar care credea întreprinderea dinainte sortită eşecului, spusese:
      „Dacă Don Bosco ar reuşi să ridice la 50 numărul internilor, ar merita să i se pună tabloul în şirul celor mai mari binefăcători ai Seminarului trisecular din Giaveno.” În acelaşi an, numărul băieţilor se ridică la 216, iar la începutul anului următor ajunse la 240, capacitatea maximă de care edificiul dispunea. Necrezându-şi acum propriilor ochi, acelaşi exclama:
      „Nu un tablou, ci o statuie trebuie să-i ridicăm lui Don Bosco.”
      Don Bosco vizită de mai multe ori Seminarul, lăsând o impresie de neşters în sufletele seminariştilor.
      După un an şi ceva, mulţumit de a-i fi redat Seminarului înflorirea de odinioară, Don Bosco îşi retrase echipa de Salezieni, remiţând conducerea autorităţilor diecezane. Metoda sa educativă, acum pentru prima dată încercată în afară de Oratoriu, dăduse rezultate excelente.
      De altfel, când tot ce faci are la bază sfinţenia, oare ce operă bine intenţionată nu ţi-ar putea reuşi? Nu sunt Sfinţii slăbiciunea lui Dumnezeu? Chiar dacă le trimite încercări, e numai pentru a-i sfinţi şi mai mult şi se îngrijeşte de ei ca de lumina ochilor. Şi că a te atinge de ei nu e un lucru fără de riscuri se va vedea şi din cele ce urmează.
      Avocaţii şi agenţii Siguranţei, Fumagalli şi Grasselli (Don Bosco aproape că uitase de ei), ce cu ani în urmă, în timpul percheziţiilor nu numai în Oratoriu, ci şi la numeroasele familii particulare, se arătaseră prea servili, zeloşi şi îndârjiţi, pe când erau la Bologna, întorcându-se într-o noapte spre casă, venind de la Chestură, au fost împuşcaţi de o mână necunoscută ambii căzând ucişi. Cine a fost? Ei nenorociseră multe familii şi, dacă s-ar putea vorbi de o simplă răzbunare (căci nu toţi oamenii trăiesc Creştinismul), nu trebuie totuşi uitat că nimic nu se întâmplă fără permisiunea divină şi că există o dreptate imanentă în toate, de care zadarnic ai încerca să scapi. Mai repede te-ai putea elibera de umbra ta, dar de această dreptate inexorabilă, niciodată.
      Fostul ministru de interne, Farini, înnebuni şi o sfârşi lamentabil. Acest om cu două feţe, chiar dacă la sfârşit păruse binevoitor, patronase descinderile precedente, inclusiv pe aceea care-i pricinui moartea unui alt Sfânt autentic, a lui Don Cafasso, spiritualul lui Don Bosco. Providenţa, chiar dacă amână, totuşi nu uită.
      Iar cavalerul Gatti, din clipa în care, voind să iasă din biroul ministrului Amari, nimerise dulapul în loc de uşă, fu copleşit de nenorociri. Soţia i se îmbolnăvi irecuperabil, iar el, cu toată pregătirea profesională excepţională, şi deşi o înaintare ar fi fost pe deplin justificată, îşi văzu cariera împotmolită iremediabil pe când capitala mai era la Firenze şi, după mutarea sa la Roma, fu pus în disponibilitate. Această dezamăgire cruntă avu o înrâurire funestă asupra facultăţilor sale mintale: Din melancolic şi deprimat deveni maniac şi, înnebunind, îşi ucise soţia la care ţinea, iar peste puţin timp muri lamentabil la rândul său.
      E plină de învăţăminte chiar moartea lui Cavour, survenită la 6 iulie 1861. El fusese prim-ministru în timpul celor unsprezece percheziţii.
      Comentând moartea acestuia, iată ce scrie contele Carlos Cays prietenului său Victor Camburzano, la 22 iunie 1861:
      „Degetul lui Dumnezeu s-a arătat destul de vădit şi e într-adevăr orb cel ce nu-l ştie vedea. Deschiderea noului Parlament italian (după răpirea unei părţi a Statelor Pontificale) fii îndoliată de moartea preşedintelui Camerei, D. Quaglia; prima sărbătoare a aşa zisei unităţi italiene se sfârşi, ba mai mult fu suprimată de moartea preşedintelui Consiliului de Miniştri (Cavour)... Acesta, cu câteva zile înainte, dăduse ordin corpurilor politice şi autorităţilor să nu mai ia parte la procesiunile euharistice (cum se obişnuia până atunci). În 6 iunie, când se celebra la Torino sărbătoarea Miracolului Preasfintei Euharistii, aceleaşi oficialităţi au fost văzute urmând în schimb un convoi funebru, pe o ploaie torenţială, şi acesta era chiar cel al contelui de Cavour!
      Braţul lui Dumnezeu nu s-a scurtat....”
      S-ar putea intra în detalii. Dar nu acestea ar fi importante, ci faptul neîndoielnic că în toate există o dreptate incoruptibilă, ce nu dă greş.
      Răul se răzbună inexorabil şi, odată săvârşit şi nereparat, noi purtăm în noi, inseparabil de noi, propria osândă. Dumnezeu nu doarme, nici nu aţipeşte, chiar dacă îndelung-răbdarea Lui merge în alt pas decât cel al neastâmpărului nostru.
      Pe oricine poţi trişa, chiar şi propria conştiinţă, numai pe Dumnezeu nu, şi, săvârşind nedreptatea, cine ar putea garanta că nu e iminent riscul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu?[244] Mai curând sau mai târziu, totul se plăteşte.
      Şi riscul e cu atât mai mare, cu cât persoanele lovite şi nedreptăţite îi sunt mai dragi lui Dumnezeu.
      Iată de ce e atât de riscant să te atingi de Sfinţii Săi!

216.Jean Carrère, Triumful Papalităţii, trad. Soc. Sfântul Ioan Gură de Aur, Oradea, 1929, pp. 142-143 [text]
217.J. Carrère, op. cit, p. 146, 147.[text]
218.Subcapitol 13 (Coboară în câmp şi primarul). Vezi şi cap. IX, subcapitol 4. (Dar Cavour nu se lasă).[text]
219.Cap. IX, subcapitol 3 (Intervine regele) ; Cap. X subcapitol 7 (Înţelegere la Autorităţi) ; subcapitol 11 (Se sesizează Parlamentul) şi subcapitol 13 (La cazanele lui 1848).[text]
220.Cap. X Lui Don Bosco nici să trăiască, nici să moară [text]
221.Cap. XI subcapitol 2 [text]
222.Cap. XI subcapitol 3. începând cu capitolul XII, dar mai ales XIII şi XIV, elementul „contemporan” e atât de prisositor, încât nu e nevoie să mai cităm numai subcapitole izolate.[text]
223.Capitolul XIII.[text]
224.Capitolul XIV, toate din primul volum.[text]
225.Op. cit., p. 292 şi 293.[text]
226.Puterea blestemului cine o ignoră? Cert rămâne faptul că Italia a pierdut tot ţinutul, Abaţia Altacomba găsindu-se acum încorporată Franţei. Legea s-a votat; dar şi blestemul şi-a avut efectul.[text]
227.Publicată în Editura Paravia, Torino 1855, p. 518.[text]
228.Victor Emmanuel mai încercă o dată să-l întâlnească pe Don Bosco şi trimise un ofiţer ca să-l prevină, dar Don Bosco era plecat din Torino. După mutarea capitalei la Florenţa, i se comunică Suveranului despre prezenţa Sfântului acolo abia după ce acesta plecase. Constatând veracitatea prevestirilor, stima lui pentru dânsul crescu tot mai mult. Doisprezece ani mai târziu, fiind în vizită la Arhiepiscopul de Genova, Mgr. Charvaz (fostul său preceptor între 1825-1834), intrând în sala de primire se întoarse spre dânsul şi-i zise: Monseniore, ştiţi? Don Bosco e cu adevărat un Sfânt![text]
229.Vita di S. Giovanni Bosco, ed. cit, vol. I, p. 503.[text]
230.Leo XIII a fixat incisiv şi definitiv raportul juridic dintre Biserică şi Stat în enciclicele sale, în special în celebra „IMMORTALE DEI”, în care defineşte cu o precizie lapidară raporturile reciproce dintre Puterea spirituală şi cea civilă, ambele suverane în propria sferă: „Utraque potestas est, în genere suo, maxima”.[text]
231.Deşi combatem sofismul, aceasta nu implică vreo contrazicere nici în istoria noastră: secularizarea averilor mănăstireşti slavo-fanariote, făcută de Kogălniceanu, era justificată din clipa în care,  aşa-zisele mănăstiri nu mai aveau nimic sacru, ci erau de fapt simple agenţii de exploatare până la sânge a ţării din partea unor impostori şi îmbuibaţi venetici, străini şi de neam şi de Dumnezeu, mai ales de Dumnezeu![text]
232.Pe linia aceleiaşi logici şi cu aceeaşi deplinătate de competenţă, Statul ar putea expropria Luna şi Soarele, căci tot atât de puţin îi revine lui meritul de a le fi constituit ca entităţi astrale, cum îi revine cel de a constitui drept entităţi juridice corpurile morale ale Bisericii, care şi ele aparţin unei alte sfere, celei spirituale. Faptul că el e mai tare în cele vremelnice şi că uzează de forţa pe care o are la discreţia sa (armată, poliţie etc. ), spre a uzurpa drepturile sacre şi imprescriptibile ale Bisericii, e un simplu abuz, pe care nici un jurist obiectiv nu-l poate socoti drept titlul valabil ce, să-i fundamenteze din punct de vedere juridic, o posesiune. Juriştii care contestă Bisericii, întemeiate de Hristos, suveranitatea în cele spirituale dau dovadă de o ignoranţă inadmisibilă. Nu de avizul şi autorizaţia lor avea nevoie Hristos, ,,Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor”, pentru a-şi constitui Biserica drept o societate juridică perfectă. Faptul că sunt specialişti în Dreptul Civil sau Penal nu-i scuteşte a cunoaşte temeliile şi principiile de bază ale Dreptului Canonic, care reglementează şi definesc raporturile juridice din sânul celeilalte societăţi perfecte şi suverane în sfera spirituală care este Biserica. De aceea, principiile juridice legitime în sfera vremelniciei nu pot depăşi sfera temporalului şi să încalce drepturile Bisericii decât prin abuz, aceasta aparţinând unui alt domeniu: cel spiritual. Juriştii care ar face-o dau dovadă de incompetenţă şi ne amintesc întâmplarea unor corişti din Spania, imediat după primul război mondial. De ziua naşterii regelui, celebrantul fiind regalist, fără să-şi fi prevenit corul, adăugă o rugăciune pentru rege, pe care o introduse cu invocarea:
          - Oremus pro rege nostro Alfonso! (Să ne rugăm pentru regele nostru Alfonso).
          - Qui fecit caelum et terram! (Cel ce a făcut cerul şi pământul) răspunseră cu avânt coriştii, luaţi pe neaşteptate şi care nici nu se pricepeau mai mult la latină decât se pricep anumiţi jurişti la orice în afară de specialitatea lor strictă... Noi nu afirmăm că Statul nu ar avea nici un cuvânt de spus pentru recunoaşterea efectelor civile ale anumitor acte ale persoanelor morale sacre, dar acestea trebuie să fie definite prin reciprocă consultare şi înţelegere (e ceea ce se face în Concordate), tratând la paritate de condiţii problemele de interes mutual, iar nu prin măsuri abuzive şi unilaterale ale Statului. Cine doreşte lămuriri mai ample, să consulte, de exemplu, J. Maritain, Primauté du Spirituel, Plon, Paris, 1927. [text]
233.Vezi de ex. Lemoyne, op. cit, vol. I, pp. 504-505.[text]
234.E o mică rugăciune indulgenţiată, bine cunoscută în Italia. Iată textul complet: „Lodato sempre sia, il nome di Gesù e di Maria, e sempre sia lodato, il nome di Gesù, Verbo Incarnato” (Lăudat să fie numele lui Isus şi al Mariei. Şi pururi fie lăudat numele lui Isus, Cuvântul Întrupat). Textul italian al acestei invocări, Don Bosco îl avea scris cu litere mari, deasupra uşii sale.[text]
235.Bolland Jean, iezuit de o vastă erudiţie din Anvers (Belgia), (n. la Tirlemont în 1596 şi mort în 1665), a început o preţioasă şi amplă colecţie a vieţilor Sfinţilor, sub denumirea de ACTA SANCTORUM, Colecţia fu continuată şi dusă la bun sfârşit de confraţii săi, ce au primit numele colectiv de BOLLANDISTI. Opera lor e de o valoare documentară şi critică atât de înaltă, încât soliditatea ei înfruntă veacurile „leur solidité dé fie les siècles”, cum se exprimă un cunoscut teolog francez, Gaston Rabeau. A se vedea articolul său în „Apologétique”, publicat sub direcţia lui Brillant-Nédoncelle, Bloud&Gay, Paris 1937, p. 657.[text]
236.Lemoyne, op. cit, vol. I, pp. 574-575.[text]
237.A. Amadei, op. cit, vol. I, p. 473.[text]
238.Ioan, XVIII, 8.[text]
239.De fapt, în 1860, bunul său frate Iosif încă mai trăia (el va muri în 12 dec, 1862), dar nu numai că Don Bosco nu i-a dat fonduri, ci dimpotrivă, acesta este cel ce renunţă la partea sa de moştenire, pentru a-l ajuta să-şi poată termina studiile seminariale. Ca întotdeauna, adversarii Bisericii nu numai că trec sub tăcere adevărul, ci-l denaturează total. Nu-i îndemnase oare acel cinic scriitor francez: „Calomniez, calomniez; il en restera toujours quelque chose?” (Calomniaţi, calomniaţi; totdeauna va mai rămâne ceva).[text]
240.Domenico Goffi se înşală, căci, aşa cum am arătat în nota precedentă, fratele Giuseppe, în 1860, mai trăia încă, dar el era cel care-l ajuta pe Don Bosco şi nu invers.[text]
241.Luca, XII, 11; XXI, 14-15.[text]
242.„Quando abbiano i vostri meriti!” Lemoyne, op. cit. vol. I., p. 580.[text]
243.E. Ceria, op. cit., p. l71.[text]
244.Evrei, X, 31: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu”. [text]