|
Cine a citit până aici paginile pe care le-am scris despre tânărul Dominic Savio, nu se va mira că Dumnezeu
i-a dat daruri speciale care făceau să strălucească virtuţile lui. Încă de când trăia, mulţi îi urmau sfaturile şi exemplul. Mulţi, impresionaţi de sfinţenia vieţii lui, de nevinovăţia comportamentului său, se recomandau rugăciunilor lui. Se povestesc multe haruri obţinute prin rugăciunile lui în timp ce era încă în viaţă. Dar după moartea lui a crescut încrederea şi veneraţia faţă de el.
Imediat după ce ne-a sosit vestea morţii lui, mulţi dintre colegii lui au început să-l invoce ca pe un sfânt. S-au adunat să recite Litaniile pentru cei răposaţi, dar în loc să spună «roagă-te pentru el!» (adică: Sfântă Marie, roagă-te pentru odihna sufletului lui!) mulţi spuneau «roagă-te pentru noi!» (Sfântă Marie, roagă-te pentru noi!). Spuneau: «Pentru că acum Dominic este deja în Paradis şi nu mai are nevoie de rugăciunile noastre».
Alţii spuneau: «Dacă nu a mers imediat în Paradis Dominic Savio, care avea o viaţă atât de curată şi de sfântă, cine va putea merge?». Diferiţi prieteni de-ai lui l-au luat ca model în a săvârşi bineleşi au început să se recomande lui ca să-i ajute din Cer.
Aproape în fiecare zi îşi povesteau unii altora despre harurile obţinute de la Dumnezeu prin mijlocirea lui. L-am văzut personal pe un tânăr care suferea de o durere de dinţi care-l făcea să plângă. S-a recomandat colegului său Dominic cu o scurtă rugăciune şi imediat durerea s-a liniştit. Nici până acum durerea nu a revenit. Mulţi se recomandau lui pentru a fi eliberaţi de febră şi au fost ascultaţi. Am fost martor personal la cazul unui tânăr de-al nostru care era chinuit de febră mare şi care a dobândit harul de a fi eliberat de ea în câteva clipe.
Această încredere a crescut foarte mult după ce tatăl lui Dominic ne-a povestit un fapt particular pe care este gata să-l mărturisească sub jurământ. Iată relatarea lui:
«Pierderea acelui fiu al meu mi-a adus o durere foarte mare. Eram nerăbdător să ştiu ce se întâmplase cu el, cu fiul meu, în cealaltă viaţă. Dumnezeu a voit să mă mângâie. La circa o lună de la moartea lui, într-o noapte, după ce pentru multă vreme nu am reuşit să adorm, mi s-a părut că văd cum se deschide tavanul camerei în care dormeam. Şi iar, în mijlocul unei lumini mari, mi-a apărut Dominic cu chipul lui surâzător, vesel, dar cu un aspect maiestuos şi plin de demnitate. Am rămas paralizat de uimire. Apoi am exclamat:
- Dominic! Dominic al meu! Cum e? Unde eşti? Eşti deja în Paradis?
- Da, tată. Sunt într-adevăr în Paradis.
- Dacă Dumnezeu ţi-a făcut o favoare atât de mare, acum trebuie să te rogi pentru fraţii şi surorile tale ca într-o zi să poată veni cu tine.
- Da, tată, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru ei.
- Roagă-te şi pentru mine, roagă-te pentru mama, ca să ne mântuim cu toţii şi să ne reîntâlnim toţi împreună în Paradis.
- Da, da, mă voi ruga.
Spunând aceste cuvinte, a dispărut, iar camera a redevenit întunecată ca mai înainte».
Tatăl m-a asigurat că povesteşte pur şi simplu adevărul şi spune că nici înainte şi nici după aceea, nici treaz, nici adormit nu l-a mai văzut pe Dominic.
Am aici în faţa mea multe relatări ale unor persoane care expun harurile şi favorurile obţinute de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Dominic. Cu toate acestea, discreţia mă sfătuieşte să nu divulg numele lor. Voi reda doar un har special obţinut de un student la filozofie, coleg de şcoală cu Dominic.
În anul 1858 acest tânăr a avut mari probleme de sănătate. A trebuit să întrerupă studiile şi să se supună mai multor tratamente. La sfârşitul anului şcolar nu a putut să dea examenele. Ţinea foarte mult să poată da examenele în sesiunea din toamnă, pentru că numai aşa nu ar fi pierdut anul şcolar. Dar problemele de sănătate creşteau în loc să scadă, iar speranţele lui se pierdeau. A mers să petreacă ultimele săptămâni de vacanţă împreună cu părinţii la ţară şi părea că se reface. Dar întorcându-se la Torino şi apucându-se din nou de studiat, boala a revenit. «Sesiunea de toamnă era aproape – atestă el – iar sănătatea mea era într-o stare deplorabilă. Durerile de stomac şi de cap îmi răpeau orice speranţă de a mai putea da examenele care pentru mine erau de o importanţă foarte mare. Îndemnat de ceea ce auzeam povestindu-se despre iubitul meu coleg Dominic Savio, am dorit să mă recomand şi eu lui, făcând o novenă de rugăciune în cinstea acestui drag prieten al meu. Printre rugăciunile pe care le repetam zilnic, era şi aceasta: „Dragă Dominic, care ai fost colegul meu de şcoală timp de mai mult de un an, care te întreceai cu mine liniştit pentru a fi printre primii din clasă, tu ştii cât de mare nevoie am să-mi dau examenele. Te rog, dobândeşte-mi de la Domnul puţină sănătate ca să mă pot pregăti!”. Nu se încheiase încă a cincea zi, când sănătatea mea a început să se îmbunătăţească atât de rapid şi de simţitor, încât am putut să încep să studiez. Cu o uşurinţă neobişnuită am învăţat materiile din programă şi mi-am dat examenele foarte bine. Harul nu a fost de moment, pentru că şi acum mă aflu într-o stare de sănătate bună, aşa cum de mai bine de un an nu mi se mai întâmplase. Recunosc că acest har mi-a fost dobândit de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Dominic Savio, prietenul meu fratern în viaţă, ajutorul meu şi mângâierea mea acum că e în slava Cerului. Sunt mai bine de două luni de când am obţinut acest har, iar sănătatea mea continuă să fie foarte bună, spre marea mea mângâiere».
Cu acest fapt închei povestirea vieţii lui Dominic Savio. Acum, dragul meu prieten, întrucât ai fost atât de bun să citeşti până aici aceste pagini despre acest băiat plin de bunăvoinţă, aş vrea să ajungi împreună cu mine la o concluzie utilă pentru tine, pentru mine şi pentru toţi aceia care vor citi această carte. Aş vrea să avem bunăvoinţa să-l imităm pe Dominic pe cât e cu putinţă în situaţia noastră. Era un băiat sărac, Dominic, şi a trăit o viaţă fericită, nevinovată şi creştină, încununată de o moarte sfântă. Să-i urmăm exemplul în modul de a trăi şi vom avea certitudinea că vom fi asemenea lui în ceasul morţii.
Dar să nu uităm să-l imităm pe Dominic în a ne apropia cu regularitate de sacramentul spovezii. Să ne apropiem şi noi des şi cu bunăvoinţă de acest sacrament al mântuirii în timpul vieţii. Mie mi se pare că acesta este mijlocul cel mai sigur pentru a trăi zile fericite în mijlocul dificultăţilor vieţii, iar la sfârşitul ei vom vedea şi noi cu seninătate cum se apropie ceasul morţii. Cu bucurie pe chip, cu pace în suflet, vom merge în întâmpinarea lui Isus Domnul nostru. El ne va primi cu bunătate, va evalua viaţa noastră prin marea sa milostivire, ne va conduce (o sper pentru tine şi pentru mine) de la viaţa nesigură şi plină de suferinţă la veşnicia bucuriei senine. Acolo îl vom binecuvânta pentru totdeauna. Amin.
Era în anul 1876. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la moartea lui Dominic. Pentru Don Bosco erau ani de muncă şi de osteneli supraomeneşti. Se înfiinţase Congregaţia Saleziană. Plecaseră primii misionari în America de Sud şi Patagonia: în fruntea lor plecase un coleg de-al lui Dominic, Giovanni Cagliero, în acel moment preot, curând episcop şi apoi cardinal.
Don Bosco se afla în colegiul salezian din Lanzo Torinese. Era în noaptea de 6 decembrie. În acea noapte rece a visat ceea ce a povestit în douăsprezece pagini pline. Sunt constrâns să fac o sinteză.
«Mi se părea că sunt la marginea unei câmpii foarte întinse, albastră ca marea. Dar nu era apă, ci părea un cristal transparent şi strălucitor. În aer era o muzică foarte duioasă. Deodată apare un număr foarte mare de tineri; pe foarte mulţi dintre ei îi cunoşteam, fuseseră la Oratoriu şi în alte colegii ale noastre, dar majoritatea îmi erau cu totul necunoscuţi. Acea mulţime imensă venea spre mine. În fruntea lor înainta Dominic Savio şi, imediat după el, urmau mulţi, mulţi alţi clerici şi preoţi, fiecare conducând o echipă de tineri.
Dominic Savio a înaintat singur şi s-a oprit apropiindu-se atât de mult de mine, încât dacă aş fi întins mâna, cu siguranţă l-aş fi atins. Cât era de frumos! Purta o tunică lungă, de un alb imaculat, strânsă la mijloc cu o bandă lată roşie. Capul era încununat cu o cunună de trandafiri. Părea un înger. Savio Dominic a deschis gura:
- De ce stai acolo mut? Nu eşti tu omul care odinioară nu se speria de nimic, care înfruntai curajos calomniile, persecuţiile, duşmanii, temerile şi pericolele de orice fel? De ce nu vorbeşti?
Am răspuns bâlbâind:
- Aşadar eşti tu, Savio Dominic?
- Eu sunt. Nu mă mai recunoşti? Am venit să-ţi vorbesc. De multe ori am vorbit pe pământ. De câte ori mi-ai arătat prietenia ta! Şi oare nu am răspuns la această vie iubire a ta? Mare era încrederea mea în tine!
- Dar unde suntem?
- Eşti în locul fericirii.
- De ce ai această tunică strălucitoare? Şi ce e cu banda aceea roşie la mijlocul tău?
Un glas a cântat cuvintele din Biblie: „Sunt feciorelnici şi-l urmează pe Miel oriunde merge”. Atunci am înţeles că acea bandă roşie, de culoarea sângelui, era semnul marilor sacrificii făcute, ca al unui martiriu suferit prin păstrarea virtuţii curăţiei. Splendoarea hainelor era semnul păstrării nevinovăţiei de la botez.
- De ce mergi înaintea celorlalţi? l-am întrebat.
- Sunt ambasadorul lui Dumnezeu. În ce priveşte trecutul, îţi spun că Congregaţia ta a făcut mult bine. Vezi acel număr nesfârşit de tineri? Au fost salvaţi de tine, de preoţii, clericii tăi sau de alţii pe care tu i-ai îndrumat pe calea vocaţiei. Dar ar fi mult mai numeroşi dacă ai fi avut mai multă credinţă şi încredere în Domnul.
- Şi prezentul?
Dominic mi-a întins un mic buchet de flori: trandafiri, violete, crini, genţiane, spice de grâu... Şi a spus:
- Prezintă-l fiilor tăi. Trandafirul este semnul iubirii, violeta al umilinţei, genţiana al pocăinţei, crinul al castităţii, spicele al iubirii faţă de Euharistie.
- Şi pentru viitor?
- Să ştii că Dumnezeu pregăteşte mari lucruri pentru Congregaţia ta. Mare slavă i se pregăteşte. Dar tu îngrijeşte-te ca salezienii tăi să nu iasă de pe drumul cel bun indicat de tine. Dacă ai tăi vor fi demni de înalta lor misiune, viitorul va fi strălucitor şi va aduce mântuire multor persoane. Cu condiţia ca fiii tăi să fie devotaţi Preasfintei Fecioare şi să ştie să păstreze virtutea castităţii, care este mult plăcută în faţa lui Dumnezeu.
- Şi în ce mă priveşte pe mine?
- O, dacă ai şti câte mai ai de întâmpinat!
Atunci eu am întins mâinile pentru a-l prinde pe acel fiu sfânt, dar mâinile lui mi-au alunecat, ca şi cum ar fi fost de aer şi nu le-am putut ţine...».
(cf. MB 12,585-595).
Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ: «Declar că l-am auzit de mai multe ori pe Don Bosco spunând că, dacă ar fi depins de el, datorită cunoaşterii aprofundate a virtuţilor lui Dominic Savio, l-ar fi proclamat sfânt, şică a vorbit despre această convingere a sa chiar şi cu Papa Pius al IX-lea» (S.P., p. 397).
Salezienii, fiii spirituali ai lui Don Bosco, s-au gândit mult la acest lucru. Părea un lucru ciudat, imposibil, să fie aşezat printre sfinţi un băiat care nu împlinise încă 15 ani.
S-au hotărât să înceapă cauza de beatificare a lui Dominic Savio abia după cincizeci de ani de la moartea lui, în 1907.
|
