FAMILIA LEAGĂNUL VIEŢII.
IUBIREA VINE DIN NAZARETH

În anul acesta, 2006, vreau să scriu despre familie. Cu ocazia celei de a 150-a aniversare a morţii Margaretei, mama lui Don Bosco şi a tinerilor săi din Valdocco, am invitat Familia Saleziană să dedice o grijă particulară familiei, „leagănul vieţii şi al iubirii şi loc primar de umanizare”.

Celor 150 de ani de la moartea mamei Margareta, se adaugăcel de-al 25-lea aniversar din Familiaris Consortio: o dublă oportunitate să ţintim spre cea mai importantă instituţie pentru individ, societate şi Biserică, familia, ameninţată astăzi de factori sociali şi culturali, care fac presiune asupra ei, atentându-i stabilitatea.
În câteva ţări este pusă în pericol şi de o legislaţie care afectează structura sa naturală: uniunea între un bărbat şi o femeie, întemeiată asupra pactului matrimonial.
Chiar dacă voi vorbi de a lungul anului despre elementele care constituie familia, consider oportun să încep cu familia din Nazaret care continuă să fie modelul fiecărei familii de când Fiul lui Dumnezeu a vrut să se întrupeze şi să împărtăşească până la sfârşit istoria umană. El s-a inserat într-o familie unde s-a maturizat ca om. Sfânta Familie este aşadar modelul nostru.

Mă voi referi la episodul semnificativ al lui Isus de la doisprezece ani, în Templu, pentru că acolo găsim câteva strategii, interesante pentru familie. Fragmentul este punctul de legătură între Evanghelia copilăriei şi viaţa publică a lui Isus. Aceasta este întâia caracteristică a adolescenţei, să nu mai fii copil şi nu să fii încă adult. Nu este o situaţie comodă, nici pentru fiu, nici pentru părinţii. Prepoziţia cea mai importantă este „cu”: Isus înfruntă momentele mai importante ale vieţii religioase şi personale „cu” părinţi săi, şi este ca o ciocnire între porunca întâi şi a patra. Isus trebuie să facă voinţa Tatălui. Este momentul căutării propriului proiect de viaţă, o perioadă care trebuie înfruntată şi „rezolvată”. Cine nu-l parcurge va rămâne adolescent, adică oscilând şi ambivalent pentru toata viaţă. Este şi un moment al descoperirii fericite şi acceptării formale a realităţii. Criza este, poate cumva, a părinţilor care trudesc să-l „lase” pe fiul şi suferă pentru că, de multe ori, nu ştiu cum să-l ajute.
Dar întrebarea despre propria „vocaţie” este prima pe care fiinţa umană trebuie să o înfrunte singură.

Este o mare învăţătură în Evanghelia lui Luca:dialogul între Isus şi părinţii săi este făcut de întrebări: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta­? Iată, tatăl tău şi cumine te-am căutat îngrijoraţi”… „De ce? …Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în celeale Tatălui meu?”. Secretul educaţiei şi pedagogiei lui Isus constă în folosirea frecventă semnului de întrebare şi aproape niciodată acelui exclamativ. Din păcate, părinţii, învăţătorii şi păstorii sufletului fac deseori contrariul.
Chiar Maria înţelege cu greu. Despărţirea este mereu dificilă. Fiii adolescenţi trebuie să fie priviţi cu simpatie şi ascultaţi cu seriozitate.
În acest timp, mai mult ca niciodată, este învingătoare „strategia atenţiei”: să ascultăm, să observăm, să ne căznim să înţelegem, să prindem mesajele neexprimate, să citim printre rânduri. Noi vorbim „cu” fii, nu „la” fii.
Iosif şi Maria nu-l părăsesc pe Isus: nu trebuie să ieşim din viaţa fiilor chiar dacă ei se îndepărtează.
Trebuie să fim prezenţi şi să îi protejăm.
Dacă se prezintă ocazia este bine să îi îmbrăţişaţi afectuos: ei vor „pufăi”, dar vor fi fericiţi.
Au puţine, dar importante nevoi: de companie deoarece se simţi singuri; de activitate, pentru că se plictisesc; de siguranţă, pentru că se tem de o lume care trebuie să fie câştigată; de dialog, pentru că sunt atât de multe lucruripe care ei nu le cunosc.
Chiar formarea trebuie să fie făcută „cu” fii, căutând implicarea lor: „Isus apoi a coborât cu ei la Nazaret şi asculta bucuros de ei”.

Este necesar să îi preţuim şi să fie preţuiţi
Trebuie linişte, seriozitate şi respect. Adolescentul poate câştiga o potrivită preţuire de sine dacă se simte stimat. Trebuie să poată dispună de un minim de autosuficienţă şi autonomie. Preţuirea nu poate fie prefăcută; o arătăm dând încredere şi responsabilitate de ce în ce mai mare.
Este un lucru foarte bun dacă încredinţezi adolescentului sarcini chiar importante; dacă îi dai responsabilitatea să dispună de banii care îi poate folosi pentru necesităţile sale; dacă îi recunoaştem dreptul de a-şi alege şi cultiva prietenii, distracţiile, grupurile sportive, activităţile sociale.

Să îi încurajăm
Adolescenţii au multe lipsuri: trăiesc doar în visele lor, pe care mulţi nu se sfiază să le ia în derâdere. Exprimaţi satisfacţia şi bucuria voastră când fii fac ceva bun: la vârsta aceasta lauda întăreşte legăturile afective.

A ne ruga cu ei
Mulţi adolescenţi părăsesc credinţa ca rămăşiţă a copilăriei: este treaba părinţilor să demonstreze că aceasta nu este un biberon, ci o forţă a adulţilor.

A-i ierta
Este bine să ţinem totdeauna uşa deschisă. A greşi este pâinea lor de fiecare zi. Trebuie ca ei să înveţe de la părinţi şi aceştia nu trebuie să uite că şi ei au fost adolescenţi.

Pascual Chàvez Villanueva
Rector Major SDB
Bollettino Salesiano
Ianuarie 2006

traducere: d. Sandro SOLARI, sdb

descarcă articolul făcând clik aici.