FII, SINTEZĂ VIE A IUBIRII

Iubirea conjugală nu se poate „epuiza” în interiorul cuplului, caută o realizare ulterioară în realitatea fiului, „reflex viu al iubirii lor, semn permanent al unităţii conjugale, sinteză vie şi de nedespărţit a tatălui şi a mamei” (FC 14).

Teama de a procrea, moda de a amâna zămislirea unui fiu ori chiar renunţarea la a-l mai zămisli sunt purtări opuse deplinei exprimări iubirii conjugale şi duc cu sine germenul dezamăgirii. Comportamentele de genul aceasta împiedică dezvoltarea deplină a iubirii soţiilor, cărora Dumnezeu le-a încredinţat misiunea de a transmite viaţa.
Ştiinţa, este adevărat, poate oferi posibilitatea de a o transmite în mod alternativ, şi pe alte drumuri; dar ştiinţa nu are etica ca principiu inspirator.
Din din punct de vedere creştin nu are sens să se vorbească modelelor în care nu este respectată dualitatea originală bărbat-femeie şi comunicaţia sexual-afectivă care este temelia generaţiei de persoane.
Doar iubirea lor reciprocă poate oferi climatul potrivit pentru a primi o nouă fiinţă umană. Existenţa unei vieţi noi introduce o realitate nouă care îmbogăţeşte raportul familial. Departe de a fi factorul destabilizator, este un mod mai intens de a îmbogăţi, de a trăi în familie, care cere responsabilităţi împărţite menite să consolideze iubirea.
Şi fiii deja născuţi trebuie să primească cu bucurie viaţa nouă înflorită din iubirea părinţilor.

Iubirea este necesară fiilor. În iubire, ei găsesc energia care face posibilă existenţa lor. Fiul cere însoţirea familiei care l-a creat pentru ca să ajungă la dezvoltarea fizică, chiar intelectuală şi morală. Iubirea conjugală este, din fiinţa sa, menită la procrearea şi educarea fiilor. Părinţilor le revine datoria primară de a educa fii preocupându-se de menţinerea lor şi îngrijindu-se de calitatea umană şi creştină a dezvoltării lor. Important este ca ei să se întrebe care proiect de viaţă poate să fie valid pentru fii, într-o societate în care succesul şi falimentul se măsoară cu parametri economici, impuşi din exigenţele unei reci concurenţe. Dar copii nu sunt proprietatea exclusivă a părinţilor; ei sunt chemaţi să fie responsabilii vieţii lor şi arhitecţii destinului lor într-o societate complexă în care există raporturi ce depăşesc familia. Destul de des, tocmai în domeniul acesta se nasc conflicte care fărâmiţează soliditatea familiilor. Cum să punem de acord dreptul fiilor să se realizeze în libertate, cu responsabilitatea părinţilor de a îi călăuzi în procesul lor de maturizare?

Una dintre icoanele cele mai simpatice îl reproduce pe Don Bosco adolescent care se găseşte în echilibru pe funie; este o imagine exemplară: a fii părinţi este ca umblatul pe o funie, suspendaţi între cer şi pământ, între viaţa de fiecare zi şi vise.
Arată bine tensiunea şi atenţia necesară pentru a nu cădea, deoarece punctul echilibrului se schimbă în fiecare moment. Părinţii trebuie să facă efortul de a defini ce înseamnă echilibrul şi să-l creeze moment după moment pentru sine, pentru copii şi pentru familie.Doar dintr-unbun echilibru educativ se naşte o persoană echilibrată. Educaţia este o sfidare care ţinteşte să dea fiilor autonomie şi identitate: trebuie ca ei să înveţe să trăiască afară rămânând înăuntrul familiei. La creşterea lor cooperează o mixtură de ingredientecare trebuie dozate cu atenţie pentru ca echilibrul să dureze: libertate-limite, încredere-control, necesar-superfluu, activitate-odihnă, legătura-separare, toleranţă-intransigenţă, ş.a.m.d.. E vorba de a înţelege când este drept să se dea ajutor şi sprijin, şi când este important ca fiii să se descurce singuri. Fiecare moment este nou şi ceea ce era necesar ieri poate să nu fie astăzi.
În domeniul educaţiei este fundamentală flexibilitatea.
Descoperirea de ce au nevoie fiii cere să nu impunem voinţa noastră, dar să primim semnele lor şi să rezistăm ispitei de a fi băgăreţi, prezumţioşi ori prea protectivi. Toate acestea, fără să ieşim niciodată din viaţa lor: ei au nevoie de sprijin şi călăuză, până când nu sunt în stare de a se conduce cu judecată.

A umbla pe funie cere efort şi atenţie, de aceea părinţii - începători în echilibristică - au nevoie de tărie sufletească şi de soliditate de cuplu. Premiul este proporţionat: armonia familiei. Pentru dezvoltarea unui copil sunt fundamentali părinţii: vor fi nisip sau stâncă? (Mt. 7, 24-27). De acesta depinde viitorul. Familia este un nucleu afectiv primordial şi educă ca atare: este ca apa pentru peşti, aerul pentru păsări, oxigenul pentru respiraţie. Înainte vine cuplul: mulţi părinţi nu se ocupă de fii pentru că nu se ocupă de ei înşişi. Legea priorităţii este inexorabilă: a avea o buna familie înseamnă a o pune „înaintea”muncii şi profesiei. Vârful evanghelizării este „a da viaţă”. Familia trebuie ca să se proiecteze: să hotărască „înainte” ce fel de familie să fie. E important ca părinţii să aibă un proiect pentru un fiu, nişte idei despre dezvoltarea sa, şi să îi arate drumurile posibile.
Este greu pentru o persoană care creşte şi cunoaşte încă puţin din lume să se construiască ca şi individ autonom, dacă nimeni nu îi arată nişte posibilităţi şi exigenţele familiei, grupului, comunităţii.
Tehnica întâi folosită pentru a obţine toate acestea este oferirea unui model de imitat, şi vorbirea, explicarea să fi foarte concretă.

Pascual Chàvez Villanueva
Rector Major SDB
Bollettino Salesiano
Martie 2006

Trad. d. Sandro SOLARI, sdb

descarcă articolul făcând clik aici.