Pr. dr. Liviu Pandrea

  DON BOSCO

CRAINICUL BUCURIEI

---------------------------------------------------------------------------------

ÎN MEMORIA


TUTUROR VICTIMELOR dictaturii ateiste,
pentru omagierea familiilor lor persecutate,
A tuturor celor ce,
în camerele de anchetă și tortură ale Securității,
în închisorile de exterminare, la Canal
sau rezistând în Munți,
A sutelor de mii care, prin suferințele, jertfele și sângele lor,
au adus o vie mărturie de nedezmințită fidelitate
CREZULUI ÎNVIERII ȘI DESTINULUI CREȘTIN
al Neamului nostru,
Pentru ca izvorul bucuriei celei singure adevărate
să rămână ASTFEL nesecătuit în sufletele și pe plaiurile noastre,
Ca un modest prinos de adâncă admirație și recunoștință,
ÎNCHIN ACEASTĂ CARTE,
scrisă în clandestinitate, în anul în care,
în alt loc, și în luptă inegală,
verișorul meu bun, GELU NOVAC, cădea răpus
în Munții Făgărașului.


Brazii se frâng, dar nu se îndoaie!

Autorul

Corectura: Iosif MÂRȚ, Claudia MÂRȚ

Copyright © iunie 2006 Salezienii Constanța, e-mail: ct@donbosco.ro, web: www.donbosco.ro

Reproducerea integrală sau parțială în scopuri comerciale sau publicarea textului din această carte pe alte situri – prin orice mijloace – este interzisă fără acordul prealabil scris al salezienilor – Constanța

AUTORUL

Capitolul I. Nostalgia sudului

Capitolul II. S-a născut un cuceritor

Motto: „Și astfel (prin misionarii săi) Don Bosco și-a întins cucerirea cu mai multă glorie și mai departe decât Napoleon și Alexandru” (din discursul Arhiepiscopului de Aix, citat, în biografia Sfântului, de AMADEI, vol. II, p. 357)

 
      În august 1814, un vas de război englez îmbarca pentru o insulă pierdută a Atlanticului sudic pe marele Napoleon I, spaima de până ieri a regilor și mamelor bătrânei Europe.
      Cu zile în urmă, în Ocean, când soarele aluneca spre asfințit, pe puntea dindărăt a vasului stătea Napoleon singur. În poziția instinctiv favorită, cu mâna dreaptă petrecută în dreptul tunicii, în dreptul acelei inimi ce îndrăznise atâtea, el privea dâra spumoasă ce o lăsa vasul de război în urmă-i, puternică la început, apoi tot mai slabă, tot mai disparentă, până ce se pierdea în tremurul ușor al undelor din depărtare. Mai încolo nimic. Oceanul valurilor fără nume...
      Acest spectacol, al valurilor ce le lași în urmă - chip al trecutului -, deși îl durea, fără voie totuși îl prefera. Și viața lui era în trecut, toată în trecut.
      Ochii de vultur priveau îndelung până la a uita ce văd. Priveau în gol, prin valuri...
      Valurile, în frământarea lor, păreau unduirile unor oștiri semețe. Arcole... Rivoli... Piramide... Marengo... Tot atâtea victorii, dar cât de anevoioase!
      Foc, sânge, învăluiri, strigăte, încăierări... un nesfârșit vaiet și tumult... Ulm... Saarfeld... Iena...
      Privește acum țintă, făcând ochi mari zâmbește. Ce încântare: își vede „la Grande Armée”, Marea Armată, în iureșul ei irezistibil, mișcându-se - cea mai formidabilă mașină de război - cu o precizie de ceasornic, sub soarele de la Austerlitz...
      Surâde fericit... Austerlitz: trei împărați zdrobiți complet; el aproape fără pierdere. Stăpân pe continent, dar ce folos…Pe chipul lui trec umbre...
      Trafalgar... Vorbește singur:
      „Flota, Villeneuve [1] , unde mi-e flota? mi-ai ruinat flota; fără ea, victoriile de la Eylau, Friedland, Wagram, Lutzen și Bautzen sunt zadarnice, ca și intrarea în Moscova.”
      Se înfioară… mai simte încă înghețul Nordului… Berezina… restul celor șase sute de mii ai Marii Armate. Îi vede înșiruiți în tristul convoi al întoarcerii… Sunt resturi, nu oameni, aceștia… Convoiul morții… Neîntreruptul vaiet al degeraților, bolnavilor, mutilaților și muribunzilor lăsați în urmă îi țiuie în urechi.
      Trec anii. Un ultim efort: Waterloo. E istovit. Simte din nou cum îl răzbate ploaia aceea măruntă ce, întârziindu-i manevra artileriei, îi va fi fatală… Țipete… explozii… sânge… disperare.
      Se încruntă. Tresare. Ah, nu, din fericire nu e Waterloo… e numai tumultul valurilor...
      Un zâmbet dureros, ca și durerea-i înăbușită:
      „Câtă asemănare între noi, o, valurilor! Ca și voi, și eu m-am frământat în zadar…, da, în zadar…”
      Trec clipe și clipe. Și gânduri.
      Tresare iar:
      „De ce este sânge pe valuri…? Cine sunt aceste femei fără număr, fără nume și despletite, ce mă privesc hain? De ce țipați…? De ce mă blestemați…?”
      „Tu ne-ai luat copiii, tu ni i-ai schingiuit, tu ni i-ai ucis!”
      Și toate-i urlă, mii de glasuri urlă: „Blestemat să fii!” Ce urlet!
      Se cutremură. Și își revine.
      „Ah, nu e nimic. Nu, nimic”.
      E tot pe punte, pe puntea din spate a vaporului și a istoriei. E tot singur, e pentru totdeauna singur...
      Crispat, râde sfâșietor: „Nu e nimic, e numai tumultul valurilor și umbrelor înserării…”
      Da, Napoleon Bonaparte, sunt umbrele marii înserări...
      Îl așteaptă o mică insulă, Sf. Elena, spre a-l ține captiv, ca pe un vultur, în colivia prea strâmtă, până când moartea, ce-i pierduse urma în Europa și-l cruțase atunci, fiindcă o servise regește, dăruindu-i victime mii și mii, îl va regăsi și chema pe nume. Și va dispărea dintre cei vii și el, ca oricare altul dintre acei oșteni fără număr pe care, odinioară, voința lui îi hărăzise pierzaniei.
      Încă nici nu se împlinise anul de când fostul cuceritor al lumii era dus spre ultima-i captivitate pe bordul lui Nothumberland când se năștea un altul. Pentru a-i lua, poate, locul.
      Căci să fie un pur hazard faptul că s-a născut și el exact în aceeași zi de 15 august, ca Napoleon? [2]
      De astă dată nu mai era un vas de război, falnic, dar dușman, plutind spre o insulă pustie, ca și viața celui pe care-l ducea la bord, ci doar un leagăn sărăcăcios și simplu, dar străjuit cu prietenie de îngeri, lansat pe valurile vieții cu un nou născut în el, dar care era sortit să înfăptuiască lucruri mai de preț și mai durabile pentru semenii săi decât corsicanul Napoleon Bonaparte.
      Viitorul Don Bosco era al treilea băiat al unei familii sărace din Bechis, cătun al comunei Castelnuovo de lângă Torino. La Botez [3] i-au pus numele Ioan (în italiană Giovanni), ca și tânărului Apostol pe care-l iubea Isus.
      Deși lui Ioan Bosco nu i-a fost dat să-l vadă pe Napoleon, ei aveau totuși trăsături comune. Erau născuți amândoi spre a fi cuceritori, fiecare în sfera lui, fiind vlăstare hrănite din unul și același suc și geniu al Gintei Latine.
      Unul privise lacom lumea cu ochii nesățioși ai unui nou Alexandru și, pentru câțiva ani fugari – într-adevăr prea fugari – nesațul i-a fost amăgit. I se părea a fi un inegalabil prinț printre războinicii zeului Marte.
      „După Tilsit – zicea Bainville [4] – ai impresia unui fel de amețeală: un delir de puterea unui demiurg nebun care ar răscoli fără încetare lumea veche, scoțând de aici regi pentru a-i duce aiurea, dând unora ceea ce luau alții, schimbând, îngrămădind, împărțind, anexând, și e cu neputință de urmărit în amănunte fără să dai povestirii un caracter de risipă și de sclipire pe care, dintr-o dată, mintea nu-l poate suferi. Totuși dacă am putea risca o comparație, care nu e nobilă, dar exactă, faptele cele mai nebunești ale lui Napoleon vor fi tot atât de cuminți ca și mișcările fără rost ale unui șoarece prins în cursă. Să nu uităm că, pentru el, cursa se închisese la Trafalgar și că acum trebuia să alerge de la «Gibraltar până la Texel», la toate ieșirile pe unde puteau intra mărfuri englezești, pentru că numai în comerț trebuia să fie lovită noua Cartagenă – Anglia.”
      Noul demiurg politic și războinic, geniul lui Napoleon a lucrat pe coordonatele posibilului omenesc pururi extensibil, opera lui fiind tot atât de insesizabilă ca însăși personalitatea sa.
      „S-au făcut – continuă același istoric [5] – o mie de portrete psihologice, intelectuale, morale ale lui Napoleon. Scapă totdeauna, prin câteva rânduri, din paginile în care toți încearcă să-l închidă. Nu poate fi prins nu fiindcă e infinit, ci pentru că s-a schimbat, ca și stările lui succesive. Mintea lui, care era vastă, era, mai ales mlădioasă și plastică. Avea totuși imagini. Poate nu s-a observat îndeajuns că – bogat în profeții, de altfel contradictorii – Napoleon n-a prevăzut nici mașinile, nici mașinismul...
      Pentru dezvoltarea omenirii, poate în înșiruirea vremilor, Ampere va fi mai mult prețuit decât el. Poate că era napoleoniană nu va mai fi decât un scurt episod al vremii care se va numi al electricității. Poate, în fine, că, răsărit dintr-o insulă a Levantului pentru a se stinge într-o insulă din Apos, Napoleon nu va mai fi decât una din figurile mitului solar…”
      Fără a fi uitat cu totul, el rămâne în amintirea oamenilor ca o umbră de zadarnică măreție și vis, fiindcă imperiul său și-l clădise pe nisipul înșelător al calculelor și al și mai înșelătoarelor puteri omenești.
      Și au început să bată vânturile naționalităților trezite, și au căzut zăpezi ca în Rusia și ploi ca la Waterloo, și întregul edificiu s-a prăbușit. „Și a fost căderea lui mare!”
      I se sfârșise imperiul încă înainte de propriul său sfârșit.
      În cei șase ani de exil – până când otrăvirea lentă cu arsen pusă la cale de englezi să-și facă efectul – de atâtea ori i-au revenit în minte, ca pe Nothumberland, scenele acestei vieți năruite. Cu trei zile înainte de a muri, Napoleon, în delir, retrăia lupta de la Marengo [6], tragica victorie de la Marengo.
      Unde sunt oștirile, victoriile, gloria lui?
      Realitățile de odinioară păreau simple vise. Ba mai rău decât visele ce se destramă în zori dimpreună cu negurile nopții, ele deveniseră un nesecat izvor de regrete și remușcări.
      Nu crezuse decât în sine și s-a încoronat singur, dar s-a prăbușit. „Smeri-se-va!” O mândrie zdrobită, aceasta i-a fost viața.
      A murit în 15 mai 1821. „Șef… armată” au fost, se zice, ultimele cuvinte ce le-a pronunțat. În agonie, se dădea jos din pat cu o furie groaznică. O furtună bântuia insula… Credinciosul Marchand l-a învăluit în mantaua pe care o purtase la Marengo. Părăsire, simplitate, mister…” [7]
      În această zi, splendid evocată de contemporanul lui Don Bosco, Al. Manzoni, în poezia „Cinque Maggio”, când Napoleon a fost chemat să dea seama și el de viața și opera sa, să nădăjduim că Atotmilostivul se va fi îndurat și de sufletul lui.
      Sărman Napoleon Bonaparte!
      Cu Don Basco nu a fost așa.
      Va fi și el la rândul său un cuceritor, dar pe pașnicele drumuri ale blândeții și ale iubirii lui Hristos. Va fi apostolul tinerimii, iubit mereu și iubit de toți, fiind crainicul unei bucurii ce nu înșeală.
      Precum Napoleon [8], și el vedea totul în mare, nutrind și el ambiții mari.
      Opera vieții lui n-a fost aceea de a stăpâni oamenii și de a-i supune unei voințe de tiran. „Nici o mamă nu i-a blestemat vreodată numele, pentru a-i fi lăsat fiul ucis sau oribil mutilat pe vreuna din câmpiile de bătălie europene”, cum se exprimă biograful său american Neil Boyton [9].
      Don Bosco, ca și Napoleon, este o personalitate ce scapă oricărei conturări definitive și totale. A profețit și el, dar profețiile lui s-au adeverit cu precizie. A visat și el, dar visele lui au devenit splendide și trainice realități.
      Aceeași râvnă de studiu l-a muncit, aceeași infinită răbdare în a urmări concomitent cele mai felurite țeluri l-a împins înainte și a făcut din el un politehnician și literat, un om format, însă nu atât din cărți, cât cu realitățile de Dincolo. „Extraordinarul în viața lui devenise obișnuit, iar supranaturalul, natural”, va zice despre el Pius al XI-lea.
      Don Bosco, polivalent și el, va depăși măsura muritorilor de rând, deși în alt sens. Activitate lui se va înscrie nu pe coordonatele mai mult omenești, ci pe cele infinite ale posibilului divin, sfințenie, deschizându-i resursele nelimitate ale Atotputerniciei.
      Din prima clipă, dorința cea mai arzătoare a acestui suflet veșnic tânăr a fost de a da tuturor – celor tineri în deosebi – bucuria de a trăi și de a-i apropia, de aceea, de Dumnezeu.
      A jertfit pentru aceasta tot la ce ține lumea în general. Și în neștirea ei, o lume întreagă s-a trezit admirându-l și ținând atât de mult la el.
      Nu crezuse decât în Dumnezeu, smerindu-se și disprețuindu-se pe sine. Și, de aceea, a și fost înălțat, dobândind suprema apoteoză, cea a sfințeniei.
      Clipa morții a sosit și pentru el. Dar ea îl găsi senin, cu zâmbetul pe buze, ca un adevărat cuceritor și biruitor. Moartea, și pentru el, ca pentru toți sfinții, nu era apusul unui sfârșit de carieră și de puteri, ci un apogeu. Era acea înveșnicire a virtuților eroice și a străduințelor mai presus de fire în plin zenit de ascensiune, de viață divină și de cucerire, pe care singură sfințenia o poate da și o dă.
      Ce zidise el era zidit pe stâncă tare. Și ca stânca îi va dăinui și Opera, înfruntând veacurile.
      Până era în viață nu-l urmaseră, oare cu bucurie, în fapte și în gânduri, mii și mii de tineri? În viziunea lui din august 1875 – căreia, cu modestie, el îi spunea „vis”– vede, de pe o movilă a unei câmpii ca de Rai, un tânăr care înainta cântând, urmat de băieți în pas de fidelitate, șiruri nenumărate ce se pierdeau în zare, toți veseli, cu buchete de flori în mână și care îl întâmpinaseră cântând. Viziunea nu va fi decât transpunerea în vis a unei părți din realitatea cea de fiecare zi a ultimilor ani ai vieții lui binecuvântate.
      La moartea sa, această cerească defilare se opri pentru o clipă, spre a-l privi înălțându-se și a-i contempla transfigurarea. Glasurile celor ce-l binecuvântau erau ale unor legiuni nesfârșite, ce de pe mai multe continente îi cântau, în corul unui final de preamărire fără precedent, imnul de admirație și recunoștință al unei lumi întregi.
      „El a fost unul dintre acei oameni – zice Pius XI – ce-și lasă sigiliul geniului pe oriunde ar trece.”
      Era geniu din geniul Gintei Latine, întărit cu sigiliul sfințeniei, spre mărturia neamurilor.

Ferice de Tine, Don Bosco!

Capitolul III. O copilărie unică

1) Prima amintire

2) Mama

3) Educația maternă

4) Muncă și joc

5) Secretul educației

6) Cei trei

7) Giovannino

8) Preocupările lui

9) Un vis ciudat

10) O râvnă și mai ciudată

      Un dor tainic de a face binele și de a împiedica răul i se trezi în suflet, mai ales după Prima Sfântă Împărtășanie. Oamenii lipsiți de credință sau de inteligență niciodată nu pot bănui ce adâncă transformare poate să producă, în sufletul unui copil, Prima întâlnire cu Isus, atunci când a fost pregătită așa cum se cuvine. Chiar dacă mai târziu nevinovăția de copil ar naufragia, îi rămâne în suflet amintirea; amintirea unei fericiri curate ce-l va urmări cu nostalgia ei și-i va fi, poate, prilejul căinței și al mântuirii. Napoleon însuși, întrebat fiind după Austerlitz, pe când era la zenitul carierei sale, care a fost pentru el ziua cea mai fericită din viață, a răspuns, spre uimirea generalilor săi: „Aceea a Primei Cuminecări!”
      Mulțumită evlaviei sale și instrucției religioase excepționale, parohul său făcu o excepție cu Giovannino și-l admise să se cuminece la zece ani și jumătate, la 26 martie 1826 (deși, de obicei, evenimentul avea loc după 12 ani împliniți).
      De pregătirea lui s-a îngrijit chiar mama Margareta, așa cum numai ea o știa face. În ziua Primei Cuminecări îi spuse:
      „Scumpul meu fiu, e mare această zi pentru tine. Sunt convinsă că Dumnezeu ți-a luat în stăpânire sufletul. Făgăduiește-i acum că vei face totul pentru a te păstra bun până la sfârșitul vieții. De aici înainte să te împărtășești cât mai des, dar fugi ca de foc de sacrilegii. La Spovadă spune totdeauna tot, fii ascultător, du-te bucuros la Catehism și la predici, dar fugi ca de ciumă de cei ce vorbesc lucruri urâte.”
      Iar el comenta simplu: „Am încercat cele ce-mi spunea neasemuita mea mamă și se pare că, din acea clipă, a și fost o îndreptare în viața mea, mai ales în ceea ce privește ascultarea, supunerea fața de ceilalți, să-mi fac reflecțiile mele copilărești la poruncile și sfaturile ce le primeam.”
      După Prima Cuminecare spori de fapt înrâurirea și ascendentul său asupra celorlalți. Și de multe ori cuteza lucruri ce ne stârnesc uimirea astăzi. Nevoia de a împiedica răul îi va domina de aici înainte viața.
      Mergând odată la Murialdo, sat învecinat - să fi avut pe-atunci vreo 11 ani -, se opri în fața bisericii, unde se improvizase un bal. Trăsese deja de vecernie, dar pentru majoritatea asistenței balul părea să fie mai interesant. Se amesteca printre cei ce dansau, amintindu-le că ar fi bine să asiste la vecernie.
      - Dar doica unde ți-ai uitat-o? îi strigă unul.
      - Vezi-ți de treaba ta și șterge-o de pe aici, îi zise altul.
      - Ia, uitați ce predicator mare ne-am găsit! Ce obrăznicie! Pesemne crede că se ține tot de poala mamei, adăugă un al treilea.
      Ioan nici nu visa însă să se dea bătut. El vedea un singur lucru, anume că slujba de seară era deranjată de această gălăgioasă ceată ce tocmai în ușa bisericii își găsise să danseze. Începu de aceea o frumoasă și de tot populară cântare sacră, căci avea o voce de înger și o ureche foarte bună. Ca mic păstor, colinele și văile din Bechis răsunau de cântecele lui, și toți din jur se opreau ascultându-l vrăjiți. Cânta acum mai suav ca niciodată, încât cei mai mulți se strânseră în jurul lui uimiți și încântați. Continuând liniștit cântarea, se îndreaptă spre biserică, urcă treptele și intră, urmat de lume.
      Când vecernia se termină, balul reîncepu cu și mai multă înverșunare. Spre seară, văzând că dansatorii nu se prea grăbeau spre casă, încearcă să le atragă atenția, începând cu cei ce păreau mai rezonabili, că ar fi timpul să o ia către casă. „Balul așa pe întuneric poate deveni primejdios.”
      Nefiind luat în seamă, reîncepu să cânte. Trebuie că din corzile lui vocale se desprindeau note vrăjite, căci încântarea de la început se reînnoi. Când termină, i se oferiră bani să continue. El continuă, dar refuză darurile.
      Organizatorii balului începură atunci dușmănos: „Ori primești acești bani și te cari, ori, de nu, vei primi o mamă de bătaie cum n-ai mai primit alta.”
      Lui Ioan atât îi trebui pentru a deveni elocvent:
      „Dar cu ce drept mă luați așa? Sunt oare în casa voastră ca să vă ascult? N-am și eu dreptul să fac ce-mi place? Și eu am pe-aici rudenii, și dacă îi chem, vă fac oare vreo nedreptate? Cei de-acasă totdeauna se pot teme de nenorocire pentru întârzierea celor dragi. Ar fi rău să-i scot din această îngrijorare?
      Și apoi, dumneavoastră, care sunteți oameni de bine, puteți ușor pricepe că, la ora asta se pot întâmpla lucruri nepermise pentru care ați putea avea apoi remușcări. Și dacă eu doresc ca satul nostru să-și păstreze bunul său nume prin aceste părți, prin asta vă știrbesc cumva respectul cuvenit?”
      Asemenea cuvinte, spuse cu simplitate și o mare putere de convingere, îi uimi pe cei mai mulți auzind acest fel de a vorbi la un copil, așa că cei mai serioși îi dădură dreptate retrăgându-se, alții le urmară. Numai rămăseseră decât organizatorii, singuri singurei. Mai țopăiră ei ce mai țopăiră, mai mult a ciudă decât a dans și se împrăștiară și ei.
      Într-o altă seară și într-o altă comună, tot cam pe atunci, trebuia să țină o predică. Capela era cam goală, în timp ce piața din față gemea de lume. Culmea, la un moment dat, se mai auzea și o trompetă: era a unui scamator. Asta mai trebuia: nimeni nu i-ar mai fi putut reține pe copii să nu iasă afară. Femeile, la rândul lor, - pe care Eva pe cât se pare, le cam părtinise în cartea Facerii intabulându-și curiozitatea cu precădere pe ele -, ieșiră firește și ele să verifice de n-o fi cumva chiar trâmbița Judecății… N-ar fi, oare, păcat să le surprindă, iaca așa, pe neașteptate?
      Ioan, văzând dezastrul, ieși și el, își făcu loc cu coatele și se înfipse cu brațele încrucișate în prima linie. Toți ochii se ațintiră asupra lui. Îl provocă la întrecere pe cel cu trâmbița. Acesta voia să-l ia peste picior, dar lumea începuse să aplaude. Văzând respectivul că e vorba de onoarea lui de scamator și acrobat profesionist, acceptă.
      Se fixă de comun acord un joc de îndemânare, iar Ioan îi spuse:
      - Suntem înțeleși, dar iată condițiile: dacă învingi, primești scudul învoit (moneda de aur de pe atunci). Dar de înving eu, bani nu-mi trebuie, dar să pleci de pe aici și să nu te mai întorci niciodată, ca să ne mai tulburi Sfintele Slujbe.
      - Așa să fie, răspunse celălalt foarte sigur de victorie.
      Norocul îi surâse însă păstorașului nostru. Cel cu trâmbița, adunându-și șatra se îndepărtă, în timp ce Ioan, întorcându-se spre mulțime, le strigă:
      - Iar acum, noi, în biserică!
      Altă dată, un străin picase din senin la Bechis și, în mijlocul unui grup de bărbați și tineri, vorbea murdar și înjura, lezând morala. Înțelegând că nu va reuși nici să-l facă să tacă, nici să împiedice râsul râzgâiat al unora, Ioan aduse o frânghie și o legă cu îndemânare, bine întinsă, de doi arbori apropiați, la vreo doi metri de sol.
      Lumea, ce observase mișcarea, îl părăsi pe cel cu gura nespălată, adunându-se în jurul lui Ioan. El sări ca la bară fixă, prinzându-se cu mâinile și, într-o clipită se urcă pe funie în picioare. Urmară salturi, dansuri, acrobație în fel și chip și-i încânta pe toți, inclusiv pe cel cu musca pe căciulă, până spre seară când se întorseseră cu toții veseli pe la casele lor.

*
*            *

      Se spune că, pentru sfinți, păcatul are miros.
      Desigur nu e Don Bosco – așa cum preoția lui ne-o va dovedi cu prisosință – cel care să dezmintă această constatare. Lupta sfinților cu răul, oricare ar fi chipul lui, pare uneori bizară, și cei care azi îi dezaprobă vor fi siliți să constate direct, nemijlocit, că toți sfinții, iar nu ei, sunt cei care au avut dreptate.
      Ferice de dânșii dacă nu se vor regăsi în ceata celor ce vor fi siliți să adauge:
      „Da, sfinții au avut groaznic de multă dreptate.”

11) Sensibilitate de copil

      Prinsese un pui de mierlă, îl hrănise, îl crescuse și-l învățase câteva note, fluierându-i-le. Era culmea bucuriei pentru el când, întorcându-se de la școală, încă fiind afară, îi fluiera anunțându-și sosirea, iar mierla îi răspundea îndată.
      Dar iată că, într-o bună zi, nu-i mai răspunse nici la a doua, ba nici chiar la a treia chemare. I se strângea inima presimțind ce o să găsească în casă, iar când ajunse la colivie, rămase fără glas. Pe jos, în colivie, nu mai rămăseseră decât câteva pene galbene, pătate de sânge. Printre gratiile destul de rare, o pisică reușise să-i facă de petrecanie…Mierla lui plecase acolo de unde nici o mierlă nu s-a mai întors vreodată.
      Își plânse cântăreața mai multe zile în șir, și nimic și nimeni nu-l mai mângâia.
      Într-un târziu își reveni și se opri să mediteze asupra cauzei atâtor lacrimi, asupra neînsemnătății obiectului ce-i absorbise afecțiune, asupra deșertăciunii lucrurilor aceste lumi și luă o hotărâre, superioară vârstei sale: de a nu-și mai lăsa inima să se alipească vreodată de un lucru pământesc. Singura lui afecțiune va fi, de aici înainte, acel Mântuitor despre care îi vorbise așa de frumos mama Margareta. Nu va mai iubi decât pe Dumnezeu și prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Și tocmai de aceea se va putea dărui totdeauna tuturor, fără a se mai lăsa sechestrat sau monopolizat de nimic trecător. Căci totul în viața lui părea să-l îndrume spre totala dăruire lui Dumnezeu prin preoție, exceptând poate întâlnirile cu anumiți preoți...
      Sensibilitatea unică a acestei inimi delicate de copil suferea nespus pentru atitudinea rece a clerului de atunci căzut sub nefasta înrâurire jansenistă. (Jansenismul a fost inițiat de Cornelius Jansen, zis Jansenius – 1585-1638 – fiind o erezie ce deformează oribil, în sens calvin, pe Dumnezeu, uitând că El e Părinte, înainte de a fi judecător, și că Isus n-a venit să ne îngrozească, ci să ne mântuiască – Evanghelia Lui fiind mesajul mântuirii și Bunăvestirea Bucuriei).
      Giovannino își vărsă năduful plângându-se mamei de acești preoți prea ocupați să se îngrijească de copii și prea serioși pentru a se coborî până la ei.
      Așa, într-o seară, zărindu-și parohul, copilul îi alergă înainte și-și ridică cu toată cuviința pălăria. Preotul schiță o jumătate de semn de răspuns și-și văzu de drum. Trebuie să fi fost mai mult decât o întâmplătoare nebăgare de seamă, fiindcă Giovannino se simți adânc rănit și alergă acasă îndurerat și se jeli mamei.
      Aceasta încercă să-l apere pe părinte pentru indiferența lui:
      - Ei și? Ce-ai fi vrut tu să facă?
      - Să-mi fi răspuns la salut și să-mi fi spus și mie un cuvânt bun.
      - Bine, dar mintea lui e plină de știință și de teologie și se gândea desigur la Dumnezeu. Și apoi, nici nu cred că el ar ști ce să-i spună unui copil ca tine.
      - Dar n-ar fi pățit nici dânsul nimic dacă s-ar fi oprit măcar o clipă și mi-ar fi spus și mie o vorbă, numai una, tocmai fiindcă eu sunt copil și nu știu multe… Mamă, eu sunt sigur că Isus s-ar fi oprit!
      - Dar ce-ai mai fi vrut și tu să-ți spună?
      - Păi dacă îi e plin capul de învățătură, înseamnă că a studiat mult și ar trebui să știe și ce-ar putea spune unui copil ca mine...
      - Bine, bine, dragul mamii, dar nu uita cât e de ocupat! Trebuie să-și pregătească predicile, să conducă asociațiile religioase, să se îngrijească de bolnavi, de cei săraci... Trebuie să asculte Mărturisiri ore de-a rândul și, pe deasupra, mai are și toate celelalte griji ale parohiei...
      - Dar noi, copiii, nu aparținem, oare, parohiei lui?
      - Ba da, desigur, dar el n-are timp de pierdut.
      - Atunci și Isus și-a pierdut timpul când a vorbit cu pruncii și ia binecuvântat?
      Mama Margareta rămase pe gânduri, fără cuvinte. Adăugă într-un târziu:
      - Vei fi având și tu dreptate dragul mamii, dar ce-i poți face?
      Lui Giovannino îi scăpă atunci marea destăinuire a preocupărilor și gândurilor ce-i munceau sufletul lui de copil:
      - O, mamă, aș vrea sa ajung și eu odată preot și să-mi dăruiesc viața pruncilor. Ei n-o să mă afle niciodată prea serios ori prea ocupat, căci eu voi fi primul care să le vorbesc. O să-i chem în jurul meu, o să-i iubesc și o să mă fac iubit. O să-i învăț și o să-i ajut în toate, voi fi al lor… Și-i voi ajuta, astfel, să-și mântuiască sufletul...
      Așa cum viața ni-l va arăta, pentru el, a face proiecte, a le rosti și a le împlini era unul și același lucru.
      Și mama Margareta va vedea adeverindu-se, de zeci și zeci de ori, această scenă sub ochii săi.
      „A fi preot!” era ușor de zis. Dar până să ajungi, ce cale lungă!
      Trebuia dat mai întâi la școală, ceea ce și încercară în 1823. din păcate, școală nu era decât la Castelnuovo, ceea ce însemna cinci kilometri dus și cinci kilometri întors, de două ori pe zi (înainte și după-masă). Era mult prea mult pentru niște piciorușe de opt ani.
      Bani pentru a plăti gazdă nu aveau de unde scoate.
      Mai era apoi Antonio, fratele vârstnic și vitreg, ce privea chiorâș pe cei doi frați ai „vitregei”, cum se încăpățâna s-o numească, deși ea s-a purtat cu el mai bine decât o adevărată mamă de sânge. El se înfuria grozav chiar numai auzind de școală.
      Pentru a păstra buna înțelegere și pacea în familie, mama se văzu nevoită să mai aștepte.
      Rugă fierbinte pe Dumnezeu s-o ajute, dar nu omise să se ajute și singură.

Capitolul IV. Primele studii, primele dureri

1) Indulgență sau indulgențe? 2) O minte de copil-minune; 3) Fratele vitreg; 4) Pribeag prin lume; 5) Zări noi; 6) O nouă încercare; 7) Greșeli și greșeli; 8) Prejudecăți de profesor; 9) Căi misterioase; 10) Ascendentul asupra celorlalți; 11) Când „visezi”, celelalte nu contează.

1) Indulgență sau indulgențe

      În Creștinism, multe lucruri pot părea curioase celui ce le privește doar din exterior, așa după cum unui „civis romanus” contemporan al Cezarilor, de-ar fi martor la manevrele tăcute ale specialistului din cabina de radioemisie, i s-ar părea o ciudățenie, dacă nu o nebunie, toată acea încordare asupra nenumăratelor cadrane și acea continuă verificare și manevrare a atâtor butoane, indicatoare și comenzi.
      „Acest cetățean, în loc să-și piardă vremea jucându-se în cutia asta, n-ar putea să se înroleze într-o legiune sau, dacă are știința și pregătirea juridică necesară, să-și ia toga și să descindă în Forum pentru a promova, prin aportul său, binele civil?”
      Desigur, el n-are de unde ști că radiofonistul, prin undele pe care le dirijează pe tot Pământul și prin cuvintele rostite la microfon, se face auzit nu de asistența unui Forum Romanum, ci de o lume întreagă.
      Veți zice: „Ce chibzuit ar fi păgânul dacă înainte de a judeca ce face radioelectricianul, s-ar informa!”
      Din păcate, aceasta e atitudinea atâtora dintre intelectualii noștri, ce par somități în ale rațiunii și ale naturii, dar în credință nu știu nici elementele Catehismului de la școala primară. „Creștini semidocți”, iată ce sunt.
      Dar aceasta, firește, nu-i împiedică întru nimic să se pronunțe irevocabil cu privire la Creștinism de la înălțimea ignoranței lor monumentale și, bineînțeles, cu atât mai sentențios, cu cât neștiința lor e mai desăvârșită. Și noi, românii, suferim de pe urma ignorării și netrăirii Creștinismului. Dacă ai examina chiar și pe cei ce frecventează bisericile, la ce constatări dezolante nu ai ajunge! Câți mai știu oare, fără să ezite: rugăciunile, Crezul, Poruncile, categoriile păcatelor, Darurile Spiritului Sfânt etc., deci toate noțiunile absolut elementare? Ce sunt și ce ne dau Tainele? Ce este viața harului?
      Acestui fel de „creștini”, harul, supranaturalul, minunile, Comuniunea Sfinților, indulgențele etc., toate li se par chestiuni perimate și de mult închise. Deși, în fond, aceste probleme sunt mai apropiate decât s-ar părea și sunt cel puțin tot așa de deschise ca și mormântul ce-l așteaptă pe fiecare. Căci, cel puțin „în acea clipă”, ocupațiile de azi (afaceri, distracții, ambiții, plăceri…) vor trebui să capituleze definitiv și irevocabil în fața seriozității lumii de Dincolo în care unii, refuzând să Între  ca regi și fii ai lui Dumnezeu, vor intra ca robi ai Satanei pe care, deși n-au crezut în el, l-au servit în neștire, păgubindu-se pe sine.
      Când rațiunea umană, căreia i se închină naționaliștii, a smuls totuși (dată fiind spiritualitatea ei) ceva din tainele universului atomic și ale fisiunii nucleare, este, oare, așa de greu să vezi că centrul de greutate al existenței nu poate fi în materie, ci într-o lume a spiritului care, dominând materia, îi poate descătușa energia devenită teribilă tocmai fiindcă e străbătută de Gândire?
      Dacă gândirea noastră amărâtă – în fond o gândire diluată – este capabilă de lucruri atât de catastrofale din clipa în care a reușit să depisteze fragmentar ceva din urmele marii Gândiri, ce străbate cu liniile Ei de forță Creatoare cosmosul material, ce trebuie să fie lumea lui Dumnezeu însuși a Gândirii pure? Ce trebuie să fie, oare, realitatea și lumea Aceluia ce nu este un act de inteligență sălășluit în materie, ci este inteligența infinită însăși, identificată cu Înțelepciune Dintâi a Aceluia ce este Energia infinită, toată Gândirea și Forța fără amestec, nemuritoare și egală sieși în actul pur al Atotputerniciei? [13]
      Ei uită că există o lume a credinței creștine. Ceea ce nu este decât o nuanța – cea justă, dar tot nuanță – a relațiilor ce există (la toate popoarele și la toți gânditorii ce merită acest nume) între lumea de Dincolo și noi, muritorii, ce în picioare, deasupra mormintelor, visăm nemurirea...
      În virtutea puterii lăsate de Fiul lui Dumnezeul lui Petru și urmașilor săi: „Orice veți lega pe Pământ, va fi legat și în Cer, și orice veți dezlega pe Pământ, va fi dezlegat și în Cer”, Leon XIII extinse și în restul lumii catolice privilegiile și indulgențele acordate pelerinilor veniți pentru aceasta la Roma în anul sfânt 1825, cu prilejul jubileul înălțării sale la Supremul Pontificat. Iar a lua parte la „Misiuni” (adică la câteva zile de deprinderi sufletești, cu predici, rugăciuni și apropierea de Sfintele Taine) era una din principalele condiții pentru a se învrednici de „Indulgențe”. [14]
      Cu prilejul acela la Torino luase parte la misiunile predicate și la procesiunile religioase tot poporul în frunte cu Curtea regală, cu Academia de Geniu și Nobilimea.
      În acea vreme chiar dacă radioul nu era cunoscut și se discuta mai puțin despre religie, se trăia totuși mai creștinește. Viața lor mai curată era o bună antenă pentru a recepționa, pe undele credinței ceva din armoniile și frumusețile divine ale Lumii Harice. Pe atunci era credința fără paraziți. Azi sunt „paraziți” fără credință.
      Ori, deși dorim indulgență pentru a fi abordat o problemă așa de vastă într-un cadru ce nu ne permite extensiuni apologetice corespunzătoare vrem doar să ridicăm chestiunea competenței de for și de știință pentru cei ce contestă valabilitatea indulgențelor, mulți neavând însă idee ce sunt acestea.
      Am dat aceste precizări pentru a înțelege mai ușor cele ce urmează.

2) O minte de copil-minune

      Una din Misiunile amintite, dotată cu indulgente pentru participanți, se ținea la Buttigliera d’Asti, la vreo trei sferturi distanță de Bechis. Dorința de a dobândi indulgența jubiliară și, mai ales, faima predicatorilor determinară ca afluența celor din împrejurimi să fie extraordinară. Giovannino se alătură bun-bucuros consătenilor săi care mergeau să asculte cuvântul misionarilor.
      Într-una din seri se întorcea și el în urma altora singur-singurel spre casă. Un venerabil preot ce-i urma pe ceilalți, dar cu pas mai domol, ajuns din urmă și apoi depășit de Ioan, rămase profund impresionat de ținuta băiatului. Din atitudinea acestui omuleț cu parul buclat, care mergea după ceilalți tăcut și cu capul descoperit, fără să fii mare cunoscător de oameni puteai să-ți dai seama - cu tot respectul lui așa de calm și recules acum - că el trebuie să fie tot numai vioiciune și viață. De aceea, preotul don Calosso (fost paroh la Bruino și de curând venit la Murialdo ca simplu capelan), ce făcea și el, la cei 70 de ani ai săi, zilnic 16 km de drum pentru a se învrednici la sfârșitul vieții de marea indulgență, îi grăi:
      - De unde vii, fiul meu? Poate vei fi fost și tu la predică?
      - Da, am fost și eu să-i ascult pe misionari.
      - Hm…, dar ce vei mai fi înțeles și tu?
      Adăugă zâmbind cu înțeles: Poate îți mai face mama ta, din când în când, câte o predică pe acasă, mai potrivită pentru tine, nu-i așa?
      Giovannino zâmbi și el și apoi răspunse:
      - E adevărat că și mama îmi ține adeseori niște predici bune… dar de aceea merg foarte bucuros să ascult și predicile misionarilor, mai ales că mi se pare că le-am înțeles...
      - Chiar așa? De-mi ști spune patru vorbe din predicile de azi, îți dau patru soldini.
      - Cu plăcere. Numai să-mi spuneți din care doriți, din prima ori din a doua predică?
      - Din care vrei, atât numai să-mi spui patru cuvinte. Îți mai aduci aminte despre ce s-a vorbit în predica de azi dimineață?
      - În prima predică s-a vorbit despre necesitatea de a te împăca din timp cu Dumnezeu și să nu tot amâni pocăința.
      - Și ce s-a mai spus în predică? Întrebă iar venerabilul bătrân, uimit.
      - Păi, erau trei puncte… Pe care să vi-l spun?
      - Te las pe tine să alegi ce-ți place și… ce ști mai bine...
      - Oh - făcu el - dar mi-o amintesc toată foarte bine. Dacă vreți o pot chiar repeta. Și, fără a sta pe gânduri – continuă el în „Amintiri”– am început cu exordiul (partea introductivă a predicii) și am expus cele trei puncte: cine își amână pocăința, se expune unei întreite primejdii: de a nu mai avea timpul necesar, de a nu mai avea harul necesar, ori de a-i lipsi voința de îndreptare.
      M-a lăsat să continuu mai bine de o jumătate de oră, în timp ce mulțimea se strânsese curioasă în jurul nostru.
      Toți erau curioși să cunoască aprecierea lui Don Calosso despre acest băiat care cu deșteptăciunea și ținuta lui cam făcuse să se vorbească despre el la Bechis.
      Când termină, Don Calosso îl întrebă:
      - Dar din predica de seară ce-ți amintești?
      - Doriți să v-o spun toată?
      - Nu, îmi ajung două cuvinte.
      - Dacă vreți numai crâmpeie, iată: Ceea ce m-a impresionat mai mult a fost partea în care predicatorul descrie reîntâlnirea sufletului celui osândit cu propriul trup, l-a sunetul trâmbiței îngerului; adică momentul la care sufletul și trupul se vor reunii pentru a merge la judecată și oroarea pe care o va simți sufletul de a se uni cu acel trup așa de hidos și grețos, din cauza căruia a ajuns să se osândească pe vecie.
      Și recită vreo zece minute bune dialogul lung dintre suflet și trup, așa cum îl expusese predicatorul.
      Uimirea bătrânului preot creștea cu fiecare clipă, căci așa ceva nu întâlnești de două ori în viață, chiar la cei 70 de ani ai săi. Când băiatul sfârși, începu să-l întrebe:
      - Cum te numești fiul meu? Cine-ți sunt părinții? Câte clase ai făcut?
      - Mă numesc Ioan Bosco; tatăl meu a murit când eram mititel, iar mama a rămas văduvă cu cinci guri de hrănit. Am învățat eu nițel să scriu și să citesc dar la școală nu am putut umbla...
      - Dar gramatica, pe Donato l-ai studiat?
      - Nici măcar nu știu ce ar putea să fie.
      (DONATUS! Cine-l mai ține minte azi? Pentru generații de-a rândul, celebrul gramatician din veacul al IV-lea, maestru al marelui Hieronim Sfântul, ce a făcut vestita traducere latină a Scripturii numită Vulgata, era sinonim cu un model de gramatică latină, devenit universal în Apus, în care se expuneau cu limpezime și simț pedagogic, primele elemente ale limbii lui Cicero).
      - Și zi… ți-ar plăcea să înveți carte?
      - Oh, da… mult, nespus de mult!
      - Și ce te împiedică?
      - Fratele meu Antoniu.
      - De ce?
      - Fiindcă, la vremea sa, nevoind să meargă la școală, spune că nu vrea ca alții să piardă timpul… De aceea să rămân și eu să lucrez pământul… Dar dacă aș putea merge la școală, chiar că aș învăța și n-aș pierde timpul… Oh, numai de-aș ajunge la școală...
      - Și de ce dorești așa de mult să-nveți?
      - Pentru a mă face preot.
      - Dar de ce să te faci preot?
      - Pentru a mă putea apropia, pentru a le vorbi și a-i învăța pe copii religie, fiindcă cei mai mulți dintre prietenii mei nu sunt răi, ci ajung să fie răi numai fiindcă nimeni nu le poartă de grijă.
      Acest fel al său cam franc, s-ar zice chiar cutezător, de a vorbi făcu o adâncă impresie asupra acestui sfânt preot care, în timp ce îi vorbea, nu-și mai lua ochii de la el.
      Ajunseseră între timp la răspântia de unde drumul spre casă o lua spre dreapta urcând colina spre Bechis, în timp ce Don Calosso trebuia să meargă drept înainte spre Murialdo.
      Cei drept, calea nu mai păruse lungă nimănui.
      - Știi ministra [15]Giovannino? îl întrebă bătrânul la despărțire.
      - Puțintel.
      - Te aștept mâine dimineață la Murialdo. Vino neapărat, că trebuie să-ți spun ceva.
      A doua zi, după ce preotul termină Sfânta Liturghie, Giovannino îi spuse pe de rost predicile auzite, iar bunul părinte mai aruncă o privire în sufletul băiatului de țăran și se convinse definitiv că acesta era chemat la o muncă mai înaltă decât aceea a ogoarelor. Da, va trebui și el să lucreze, să semene, să secere și să adune în hambare, dar în alt câmp decât cel agricol, în cel al sufletului.
      - Spune-i mamei tale să vină și ea duminică la mine și vom aranja totul cu privire la viitorul tău.
      Duminica următoare, Don Calosso căzu de acord cu mama Margareta ca, în fiecare dimineață, începând din toamnă, când munca la câmp mai încetează, Ioan al ei să meargă la Murialdo pentru lecții de latină. În restul timpului va continua să muncească la câmp, căci Antonio era acolo de pază, gelos, tiranic și încăpățânat.
      Chiar și așa era să izbucnească într-o scenă de neuitat, ce nu se calma decât cu gândul că faimoasele lecții nu vor fi decât dimineața și vor începe numai din toamnă, când și munca la câmp nu mai e așa de arzătoare.
      Și apoi, gândea el, în șase luni, multe se mai pot întâmpla!

3) Fratele vitreg

      Trecură și cele șase luni fără să se fi întâmplat ceva, dar, de școală, Antonio nici nu voia sa audă. Când Ioan cuteză să-i amintească, i-o tăia scurt și cu o asprime pe care nimic n-o egala, afară poate de îndărătnicia lui răutăcioasă.
      Interveni atunci Don Calosso cu toată autoritatea și îi impuse lui Ioan să înceapă numaidecât lecțiile.
      Ce an de paradis a fost acela pentru Giovannino! Deși mai greu la început, într-o lună ajunse să stăpânească bine gramatica latină, iar de Paști traducea binișor; dar mai ales sufletește profita enorm. Își găsise în sfârșit preotul visat: bun, simplu, cucernic, atât de înțelept în sfaturi și de hotărât în ținută, un adevărat părinte. Era timpul, căci inima lui suferise, nu puțin, din cauza austerității distante a multora dintre preoții întâlniți anterior. Instinctiv, sufletul lui de copil simțise preoția ca o bunătate ce învăluia lucruri și oameni în îmbrățișarea caldă și în zâmbetul religiei.
      „Abia atunci am cunoscut – scria el mai târziu în «Amintiri» – ce înseamnă să ai un adevărat îndrumător sufletesc. M-am descoperit pe de-a-ntregul așa cum eram: fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare acțiune i-o vădeam imediat, ceea ce-i plăcu foarte mult fiindcă, în felul acesta, mă putea îndruma temeinic în toate: în cele spirituale, ca și în cele vremelnice. Între altele, îmi interzice o mortificare ce-o obișnuiam, socotind-o nepotrivită pentru vârsta și ocupația mea. Mă îndemnă să mă mărturisesc și să mă cuminic des și mă învăță să fac zilnic o scurtă meditație, mai bine zis o lectură spirituală.”
      „Duminica și în sărbători îmi petreceam aproape tot timpul cu el, iar când puteam mergeam și peste săptămână ca să-i ministrez la Sfânta Liturghie. Din acea clipă am început să gust ce-nseamnă viața spirituală, pentru că până aici le făceam toate mai mult mecanic, fără a pricepe întotdeauna rostul lor intim.”
      - E o minune copilul dumitale – îi spunea mamei, Don Calosso – trebuie să continue, să mi-l trimiteți regulat.
      Cu cât drag n-ar fi făcut-o ea, dar orele acelea sărmane, răpite muncii agricole, îl înnebuneau de ciudă pe Antonio. Zadarnic se trudea bietul copil să compenseze cele două-trei ore consacrate studiului muncind îndoit în restul timpului și studiind pe furiș, fie pe drum, mergând și venind de la Don Calosso, fie seara după ce nu mai era nimic de făcut. Totul era în zadar. De la un timp chiar numai vederea unei cărți era pentru Antonio un lucru tot atât de iritant ca flamura roșie pentru un taur spaniol. Represaliile la care era supus Giovannino erau dure, mai ales că Antonio era din fire bădăran, iar ca inteligență destul de obtuz. Și după părerea sa, el nici n-ar prea fi știut ce să facă cu ea, căci mușchii lui valorau cât o sută de biblioteci… credea el.
      Într-o bună zi îi smulse gramatica din mână, urlându-i:
      - Să se sfârșească odată cu toate aceste gramatici, ai înțeles? Nu ai nevoie de ele ca să trăiești. Eu am ajuns tare și mare fără atâtea cărți.
      - Tu judeci foarte greșit, îi replică Giovannino.
      - Ha, ha, ha… ar trebui să o și dovedești.
      - Ei bine, măgarul nostru e mai mare și mai tare decât tine și n-a umblat nici el la școală...
      La asemenea răspuns, lui Antonio îi săriră țăndările. Cu trunchi cu tot în direcția lui Giovannino care, numai datorită picioarelor sale iuți, scăpă la timp de bombardamentul fără explozibil al pumnilor lui Antonio; căci, pentru cei violenți, forța brută e supremul și singurul argument ce-l au în fața inteligenței și, firește, îl consideră decisiv.
      Alteori, același Antonio (pe care unul dintre biografi îl împodobește cu titlul de prostănac) recurgea la batjocuri și ironii răutăcioase pentru a-l sili să se lase de învățat: „Domnișorul nostru tocmai doftoraș vrea să se facă! Și de ce, mă rog? Din cea mai sfântă lene…. Dar ce crede el, că nouă ne arde, oare, să murim de foame pentru a-i plăti să trândăvească? Ne crezi cumva nebuni, ei? Pune și tu mâna pe sapă sau pe plug, domnișorule, să vezi și tu cum se mănâncă mămăliga. Pe aici numai de învățați nu avem lipsă, mă auzi? Să nu ți-o spun de două ori!”
      Chiar și în zilele când nu puteau face altceva, fiindcă ploua sau era sărbătoare, de îndată ce-și vedea fratele cu vreo carte, i-o smulgea din mână și-o trântea de pământ sau de vreun perete strigându-i furios: „Nu ți-am spus de o sută de ori să nu te mai văd cu cărți? Și tu te-ai născut ca să lucrezi pământul, ca și mine. Asta să-ți Între  bine în cap!” și-l izbea repetat cu capul de scândura mesei.
      În următorul an de școală situația devenise atât de încordată încât nu se mai putea răbda. Mama Margareta înțelese și, de aceea, în februarie 1828 se decise pentru marea jertfă: „E mai bine să pleci, Giovannino, îi spuse ea printre lacrimi. Cum vezi și tu, cu Antonio nici cum nu mai răzbim. Mergi unde-ți va ajuta Dumnezeu, caută-ți de lucru la vreo fermă din vreun sat vecin, înainte de a se întâmpla în familie o nenorocire!”

4) Pribeag prin lume

      Cu două cămăși și o batistă făcute sul și câteva cărți ce i le dăduse Don Calosso, Giovannino o luă spre alte zări, să-ncerce dacă, izgonit printre străini, soarta nu-i va fi totuși mai puțin vitregă decât i-o făcuse „Fratele” de acasă.
      La Buttigliera unde poposi fu bine primit de Ioan Serra; dar pribeagul își dădu repede seama că pentru el nu prea era de lucru și, simțind că, în plină iarnă, le era mai mult spre greutate decât spre ajutor, cu inima strânsa, se întoarse acasă.
      Peste puțin timp se îndreptă spre Murialdo, pe șoseaua ce duce de la Castelnuovo la Chieri; dar cunoscuții de aici i-o spuseră și mai direct că lor le e milă, desigur, de el, dar să-și încerce norocul în alte părți. Și plecă din nou, iarăși hoinar, străin printre străini.
      Copiii celor înstăriți nu vor putea nicicând pricepe toată sfâșierea lăuntrică a unei inimi de copil care, în pragul unei seri de iarnă caută zadarnic un acoperiș și un foc să se încălzească și o inimă de om care să nu-l alunge și să-l înțeleagă.
      Această pribegie, ce va dura doi ani, îl va face pe Don Bosco să priceapă mai bine adânca tragedie de a fi copilul nimănui.
      Singura nădejde ce-i mai rămăsese era o îndrumare a mamei de a se adresa, când toți îl vor fi respins, unei familii din Moncucco, cu numele de Moglia pe care-i știa oameni de suflet.
      Ajunse acolo pe înserate în timp ce membrii familiei erau toți în curte, ocupați fiind cu pregătitul țărușilor și legăturile pentru vița de vie.
      - Pe cine cauți?
      - Pe domnul Luigi Moglia.
      - Eu sunt, ce dorești?
      - Mama mea mi-a spus să vin, să mă bag servitor la d-ta.
      - Dar cine-o mai fi mama asta a ta de te trimite de-acasă așa mic cum ești?
      - Mama se numește Margareta Bosco; văzând că Antonio, fratele meu mai mare, mă tot bate și mă batjocorește neîncetat, mi-a zis ieri: „De nu vei găsi de lucru nicăieri, mergi la gospodăria lui Luigi Moglia, între Mirabello și Moncucco. Ajuns acolo, vei întreba de stăpân și-i vei spune că sunt eu mama ta, care te trimite și nădăjduiesc că te va primi”.
      - Sărman copil, eu nu te pot angaja; vezi tu, chiar și servitorilor vechi li se dă drumul peste iarnă, iar până la Bunavestire nici noi nu putem angaja. Ai răbdare și întoarce-te acasă.
      - Luați-mă din milă, izbucni Ioan. Nu-mi trebuie nici o simbrie, doar să nu mă mai întorc; lăsați-mă să rămân la voi!
      - Ba nici nu mă gândesc! De altfel, nici n-ai fi bun de nimic.
      Pe Ioan îl podidi plânsul.
      - Lăsați-mă să rămân, lăsați-mă… Mă așez aici pe pământ și nu mă mai mișc. Nu, nu, acasă nu mă pot întoarce și nu plec...
      Dar după ce zise acestea, cu lacrimile în ochi, se puse să adune țărușii împrăștiați prin curte.
      Stăpâna casei, Dorotea Moglia, mișcată de lacrimi își convinse soțul să-l rabde pe lângă casă, câteva zile cel puțin. I se făcu pe voie. Mai ales că intervenise și sora mai mică a lui Moglia, de vreo cincisprezece ani, pe nume Teresa, căreia i se cam urâse să păzească vitele.
      - Dați-i în grijă grajdul cu vitele și cu boii, căci eu voi lucra la câmp cu voi și cât voi, le spuse ea șireată.
      În cele din urmă se învoiră, și Ioan deveni slugă în regulă.
      În curând stăpânii, văzându-i supunerea, îndemânarea și statornicia la lucru, și modestia lui, îl îndrăgiră. Trecută o săptămână îl trimiseră acasă să-i spună mamei ca joia viitoare să-i întâlnească la târg la Castelnuovo, să se înțeleagă asupra salariului.
      Margareta însă nu mai așteptă joia, ci se grăbi să vină ea la Moncucco, spunându-le că la salariu nici să nu se gândească. Le este profund recunoscătoare că i-au adunat copilul de pe drumuri. Ultimul cuvânt îl avu totuși Luigi Moglia, care îi stabili o simbrie de 15 lire anual, sumă destul de generoasă pentru o sluguță la țară pe acele vremuri.
      Nu peste mult timp, văzându-i excelenta purtare, tot din proprie inițiativă, îi dublă simbria la 30 de lire pe ani; iar mai târziu, la 50 de lire.
      Hărnicia rară nu era decât aripile acestui suflet însetat de culmi. Cealaltă era o evlavie reculeasă, atrăgătoare, simpatică. Stăpânei i se păru curioasă cererea de a-i permite să meargă duminica la Sfânta Liturghie celebrată în sat în zori de zi. Însă, întrucât el lua parte și la slujba solemnă, ea nu-și putea explica de ce mai dorea să asiste la încă una cu noaptea în cap. De aceea hotărî să-l pândească și, într-o duminică se furișă mergând înaintea lui la biserică unde se retrase într-un ungher mai tainic, să nu fie văzută. Sosi și Giovanino, îndreptându-se cu gravitate pe scaunul de mărturisire. După ce se spovedi, în timpul Liturghiei ce urmă, se și cuminecă. La întoarcerea acasă, stăpâna, revenită înaintea lui îl întrebă direct dacă pentru a se putea apropia de Sfintele Taine cerea el voie în fiecare sâmbătă seara să meargă a doua zi la slujba din zori. El se tulbură văzându-se descoperit dar stăpâna îi zise înainte ca el să fi rostit un cuvânt:
      - De aici înainte să fim înțeleși, o dată pentru totdeauna: îți dau voie să mergi regulat duminica și la Sfânta Liturghie din zori.
      Pietatea lui nu avea nimic silit; dimpotrivă ca tot ce-i adevărat și adânc, răspândea o vrajă plăcută prin jur. Dorotea îl încredință, de aceea, cu conducerea rugăciunilor de seară în familie, ținută în fața unei icoane a Maicii Îndurerate.
      Obișnuia să se roage în timp ce păștea vitele, așa că într-o zi, strigat pe nume, nu răspunse. Tot strigându-l, Moglia ajunse lângă el și-l văzu cu o carte de rugăciuni în mâini, dar cu ochii închiși și cu fața în bătaia soarelui, cu o expresie de adâncă reculegere. Stăpânul îl atinse și îi zise:
      - Tocmai la soare ți-ai găsit și tu să dormi?
      - Nu, nu dormeam... răspunse el, rușinat de a fi surprins în rugăciune.
      Într-altă zi, trăgându-se clopotul de amiază pentru Angelus Domini îngenunche spunându-și rugăciunea acolo unde fusese surprins, în vârful unei scări. Un frate al lui Moglia, ce tocmai se întorsese cu năduful amiezii și era tot apă, văzându-l, îl luă peste picior, întinzându-se obosit pe iarbă:
      - Sigur, noi stăpânii ne trudim din zi în noapte, iar el, sfânta pace, face pe mironosița acolo sus!
      Ioan, fără să se lase distrat, își termină rugăciunea și, după ce coborî îi spuse:
      - Dumneata știi prea bine că nu eu sunt cel care să mă cruț sau să mă dau îndărăt de la lucru; dar și asta e sigur: că eu am dobândit mai mult cu rugăciunea decât dumneata cu munca. Dacă te rogi, din două boabe semănate ies patru spice; dacă nu te rogi, semănând patru boabe ies două spice. Și apoi ce v-ar fi costat acum, doar și așa nu munceați, de v-ați fi rugat când ați auzit clopotul pentru Angelus?
      Om drept la inimă, acesta îi spuse mai târziu:
      - Deși nu-mi place să iau lecții de la copii, parcă nu mă mai pot așeza la masă înainte de a fi rostit și eu Angelus. Și din acea clipă nici nu-și mai uită rugăciunea.
      Familia Moglia mai păstra vie amintirea trecerii lui Don Bosco pe la ei și pentru un alt fapt. Legând patru rânduri de vie nou sădită, la un moment dat, Giovannino se plânse că nu mai putea de spate și de genunchi.
      - Înainte, frățiore, îl apostrofă stăpânul, dacă vrei să nu te doară spatele când vei fi bătrân, învață-te să rabzi acuma, până ești tânăr.
      Ioan înghiți în sec, continuând să lege. Se opri dintr-o dată și, ca inspirat, exclamă:
      - Ei bine, vițele pe care le leg eu acum vor face strugurii cei mai frumoși și vor da vinul cel mai bun și cel mai mult și vor trăi mai mult decât toate celelalte.
      Se vede însă că nu vorbea de la el, ci erau cuvinte inspirate, căci așa a și fost: acel rând produse o îndoită recoltă față de celelalte, dar ceea ce stârni uimirea viticultorilor a fost faptul că aceste vițe, deși sădite în 1828, mai erau și în 1890 tot roditoare după moartea Sfântului.
      Giovannino muncea cu tragere de inimă și era supus în toate deși sufletul său jinduia tot timpul după un alt rost pe lume, acela al unei vieți de studiu și rugăciune.
      Supunerii nu i se sustrase decât o singură dată. Anterior, când i se dăduse în grijă micul Gheorghe Moglia, el îl îngriji și îl dădăci ca o adevărată doică. Dar când i se porunci să-i poarte de grijă și unei fetițe de cinci ani refuză hotărât:
      - Băieți de îngrijit accept, dați-mi oricâți și o fac cu plăcere. Nu însă fetițe, nu, niciodată!
      - În septembrie 1828, cu prilejul venirii unui unchi de-al stăpânului, Don Moglia, preot și profesor de latină, Giovannino profită pentru a-și primeni și adânci bruma de noțiuni de latină câștigată înainte.
      Setea de studiu nu-l mai părăsea. În clipele libere era mereu cu cartea în mână. Cel puțin atât: să nu uite ceea ce învățase de la Don Calosso.
      - De ce atâta studiu, Giovannino? Îl întrebă stăpânul într-o zi..
      - Fiindcă vreau să mă fac preot, îi răspunse.
      - Ușor de zis, dar nu îți dai seama, că pentru a ajunge preot, e nevoie de 9-10000 de lire, o avere! De unde să le iei?
      - De unde nici eu nu știu. Dar una știu că de ajuns tot voi ajunge!
      Râvna de a face bine nu-l părăsise. Ori de câte ori timpul ploios sau vreo sărbătoare i-o permitea, aduna copiii în jurul său, cu povestiri instructive, cântece și jocuri.
      Duminica, după slujba solemnă, introduse spre uimirea multora Calea Crucii însoțită de cântece și cu participarea multor tineri. Ba erau și mulți adulți, atrași de noutatea lucrurilor. Urma apoi o lecție de Catehism în una din sălile școlii locale, și aceasta obținută după oarecare insistență. Parohul Don Cortino era profund mișcat de fericita inovație și înflorire a pietății, care se datora micului servitor pripășit din alte părți. După plecarea băiatului, parohul va lua în mână aceste deprinderi și va continua ceea ce viitorul Don Bosco începuse.

5) Zări noi

      Către sfârșitul lui decembrie, în timp ce tocmai scotea vitele la pășune, se întâlni față în față cu un frate de-al mamei sale, îmbogățit cu negoțul de vite, pe nume Mihail Occhiena.
      - Ești mulțumit cu viața de aici, Giovannino, ia spune-mi?
      - Și cum crezi ca aș putea fi, unchiule? Dorul de a învăța e tot mai viu, iar, până una alta, anii trec și eu rămân tot unde am fost.
      - Ei bine micule, nu te mai mâhni. De acum înainte o să-ți port eu de grijă. Deocamdată du vitele îndărăt și du-te spune părinților tăi ca te întorci acasă.
      - Dar mama mă va certa văzând că mă întorc, așa, pe neașteptate.
      - Tu fă ce-ți spun, iar mamei spune-i să mă aștepte diseară. În drum spre Chieri, trec eu pe la voi și le vom aranja pe toate cum e mai bine. Mergi liniștit și lasă pe mine. Știe unchiul tău ce spune.
      Stăpânii, cu toate ca rămăseseră mirați de această grabnică reîntoarcere a vitelor, aflând despre ce e vorba, se învoiră. Ochii li se umeziră tuturor la despărțire, căci Giovannino Bosco adusese în casa lor nu numai noroc și bucurie, ci păruse chiar zâmbetul lui Dumnezeu a sălășluit printre ei.
      Oricum, o întrebare ne frământă totuși: dacă Dumnezeu îl vroia preot, de ce nu l-a scutit de pierderea celor doi ani prețioși?
      Dar este, oare, chiar așa de sigur că anii aceștia au fost cu adevărat pierduți? Nu i se spusese lui Ioan în vis că trebuie să devină umil pentru a-și putea împlini misiunea? Or, umilința autentică nu se învață aievea decât prin umiliri; cei doi ani au fost un splendid noviciat pentru deprinderea și însușirea acestei virtuți de temelie a oricărei sfințenii. Fără a mai adăuga că experiența îi va servi de minune mai târziu, când va deschide așa numitele „Colonii agricole”, în folosul tineretului rural.
      În drum spre casă, câte castele nu-și zidise în fantezia lui vioaie și zburdalnică! Însă, când păși pragul casei părintești, totul amenința să se năruie. Mama Margareta, înspăimântată, îi porunci să se întoarcă la Moncucco. Zăpăcit și surprins, nu-și mai înțelegea mama. Se lămuri însă curând, citind pe fața ei că luase această atitudine ca să-i arate lui Antonio că nu era nici umbră de vreo înțelegere prealabilă între ei. Se retrase, de aceea, fără vorbă și se ascunse într-un șanț, după un gard ce mărginea șoseaua dinspre Chieri, așteptând-uși unchiul.
      În sfârșit, sosi și acesta, pe înnoptate și, luându-și nepotul înțepenit de frig (suntem doar în decembrie!), restabili, în aparență, pacea în familie. În zilele ce urmară, Antonio păstra o tăcere încruntată, în timp ce unchiul Mihail și soră-sa Margareta bătură pe rând la mai multe uși, spre a-i găsi lui Giovannino un dascăl, dar fără rezultat.
      Între timp Ioan muncea din greu cât era ziua pentru a-și mai îmbuna fratele, dacă vreo astfel de misiune ar mai fi posibilă. Lucrurile se tărăgănară până prin aprilie, când recurseră, în sfârșit, și la Don Calosso, venerabilul și simpaticul preot din Murialdo. Acesta acceptă bucuros, în ciuda vârstei înaintate și a unei sănătăți cam șubrezite în ultimii doi ani, și se învoi să-i fie învățător. La început numai seara mai mergea acasă, pentru a dormi. Înăsprindu-se apoi relațiile cu Antonio, Don Calosso îl chemă, în aceeași vară, să se mute definitiv la el.
      Antonio nici nu vroia să audă de așa ceva și se opunea cu înverșunare. Dar astă dată mama Margareta interveni ultimativ și cu toata autoritatea. Văzând că blândețea și răbdarea sa îndelungă nu mai erau înțelese de cel vitreg, ci le răstălmăcea și abuza de ele, se hotărî pentru singura alternativă ce-i mai putea asigura pacea în familie: continuarea studiilor pentru Ioan și viitorul pentru toți; ceru diviziunea legală a patrimoniului.
      Firește, Antonio încercă iarăși să se opună, dar în zadar. Răbdarea, chiar și a sfinților, își are hotarele ei. Ea rămăsese dârză în hotărâre, spunând că, de va fi nevoie să se recurgă și la o sentință a Tribunalului, o va face și pe asta. Ca o ultimă șicană, Antonio îi interzise Margaretei să-i dea lui Ioan până și cel mai mic lucru ce aparținea familiei în comun, până la sentința definitivă.
      Dar nu peste mult timp, diviziunea legală era un lucru făcut și, în urma ei, Antonio se mută în altă casă, tot în sat. În cele din urmă, în casa părintească se putea respira liber. Ioan se mută apoi la Don Calosso, către sfârșitul verii lui 1830 și fericirea lui părea deplină.
      „Nimeni nu-și poate închipui fericirea mea de atunci. Don Calosso a fost pentru mine cu adevărat îngerul lui Dumnezeu. Îl iubeam mai mult decât ca pe un tată, mă rugam pentru el și-l serveam bucuros în toate. Era bucuria mea cea mai mare de a îndura oboseli, și aș putea spune, de a-mi cheltui viața în lucrurile ce-i făceau plăcere. Progresam într-o zi la parohie cât n-aș fi făcut-o într-o săptămână acasă. Omul lui Dumnezeu îmi purta atâta grijă, încât, în repetate rânduri, îmi spuse: „Cât pentru viitorul tău nu mai fi îngrijorat. Te voi ajuta prin orice sacrificii și, până voi trăi eu, nimic nu-ți va lipsi, iar de voi muri, la fel îți voi asigura cele necesare”.

6) O nouă încercare

      Nici un nor pe orizont de aici înainte. Muncind cât doi, va recupera anii de studii pierduți.
      Cine ar putea cuteza să-i împiedice studiile, cine?
      Trăsnetul acela din senin ce ne curmă și cele mai legitime nădejdi: moartea. Ea veni, cu brutalitatea-i neiertătoare, să-i destrame toate visurile de viitor în acea dimineață de noiembrie când dete buzna și în căsuța venerabilului preot. Ioan tocmai plecase până în sat pentru unele însărcinări, când se văzu rechemat în grabă de un băiat din Murialdo: „Lui Don Calosso i s-a făcut rău și te cheamă în grabă să-ți spună ceva important”.
      Parcurse distanța dintre Bechis și Murialdo mai mult zburând decât alergând. Dar bunul bătrân, lovit de apoplexie, nu mai putea vorbi. Cu o supremă sforțare, reuși să scoată de sub pernă o cheiță și-i arătă că e de la unul din pupitrele mesei de scris, făcându-i semn că tot ce e acolo e pentru el.
      Ioan pricepu foarte bine ce vroia să spună bătrânul, dar nu de asta putea fi vorba acum! Își puse cheița în buzunar și se grăbi, cu cea mai curată dragoste de fiu, să-i dea tot ajutorul ce i-l mai putea da.
      Totul a fost degeaba. După două zile, la 21 noiembrie 1830, la 75 de ani, acest vrednic slujitor al altarului își închidea ochii.
      Puțin mai târziu, o siluetă de băiat se mișca șovăitoare pe drumul spre Bechis, de atâtea ori străbătut cu bucurie până mai zilele trecute. Cu ochii înlăcrimați și corpul încovoiat, părea că norii negri ce întunecaseră și zarea apăsau cu o povară de plumb pe umerii plăpânzi de copil, strivindu-i. Câmpul uscat, pământul ars, norii grei, drumul pustiu și nădejdile-i răvășite nu erau decât răsfrângeri ale unei lumi a durerii, ce-și făcuse sălașul într-o inimă de copil. Mărimea durerii îi descoperi, pentru întâia oară, necuprinsul inimii omenești...
      Nu peste mult timp, un dangăt de clopot sfâșia văzduhul, jelind pe cel dipărut. Dar lui i se părea că nu e decât ecoul înaripat de vântul toamnei al chinului și durerii ce izbucnea, valuri-valuri, din clopotnița sufletului său spre cele patru zări, spre a vesti tuturor că, pentru el, prin moartea părintelui drag, totul s-a sfârșit. Cu fiecare pas i se părea că-și smulge crâmpeie și-și seamănă pe cale suflet din chinuitu-i suflet. Lovitura fusese aspră și prea neașteptată, sărmană inimă de copil!
      Când veniră, apoi moștenitorii, Ioan le încredință cheița pupitrului și celelalte lucruri. Unii dintre cei prezenți socoteau că voința bătrânului era destul de vădită – aflând cele petrecute – și că dorința o făcuse lucid și până mai era în viață; cei interesați, în schimb, susțineau că, fiind vorba de moarte, voința defunctului nu poate rezulta în mod juridic decât printr-un act testamentar legal.
      Principalul moștenitor, un nepot de-al lui Don Calosso, îi zise, așa de formă, pentru a-l pune la încercare:
      - Eu vreau, deși n-aș avea nici o obligație legală în acest sens, să respect ceea ce ar fi putut să fie voința unchiului meu: acești bani, poate, dorea să ți-i dea ție. De aceea te las să iei din ei cât dorești.
      Ioan cunoștea prea bine care fusese voința bătrânului. Dacă s-ar fi folosit și de vorba, cam cu tâlc ce-i drept, a moștenitorului, pentru a-și reține banii, cine l-ar fi putut condamna?
      Însă el, după un moment de gândire, se regăsi cu întregul său fel de a fi și răspunse:
      - Nu, nu voi lua nimic. Mi-e mai drag Raiul decât toți banii și toate bogățiile lumii!
      - Iar eu, încheie șiret moștenitorul, îți mulțumesc pentru atitudinea ta generoasă. Ce bine-i când omul își urmează conștiința! Fie deci, cum vrei tu!

7) Greșeli și greșeli

      „Ciudat – vor spune unii – ce greșeală enormă a mai făcut și Giovannino, renunțând singur la ceea ce, în mod vădit, primise în dar. El ar fi putut lua banii foarte bine, și oricum, înainte de venirea moștenitorilor. Cuvântul pe care Don Caloso i-l repetase de atâtea ori până mai era sănătos: «Și după moartea mea tot eu îți voi purta de grijă!», ca și gestul predării cheii cu însemnele neîndoielnice ce-i arătau că banii din pupitru sunt ai săi îl îndreptățeau de o sută de ori să și-i însușească. Renunțând la cei vreo 6. 000 de lire, ce i-ar fi asigurat cea mai mare parte din cheltuielile necesare pentru a-și termina studiile și a deveni preot, singur și-a compromis viitorul. Minte de copil, ce să-i faci!”
      Că o fi făcut micul Bosco vreo greșeală se prea poate. Dar ea e alta decât cea crezută de mintea și de felul nostru omenesc de a judeca. Cu toată candoarea inimii sale curate și nevinovate, se atașase mult prea omenește de acest drag părinte al sufletului său. Moartea lui devenise pentru el o adevărată catastrofă. Treaz fiind, se gândea la el, dormind, îl visa și plângea neîntrerupt, așa încât, după vreo două săptămâni, mama lui, temându-se pentru sănătatea lui, îl trimise la Capriglio, la bunica sa.
      „În acest timp am avut un alt vis în care eram aspru dojenit că mi-am pus nădejdea în oameni, nu în bunătatea și grija Părintelui Ceresc”.
      Iată adevărata greșeală: se încrezuse nu în Dumnezeu, ci în oameni! Și cât e de înșelătoare speranța pusă în oameni, fie pe plan personal, fie colectiv. Nu a fost primul, și nici ultimul, Ioan Bosco, cel care să o experimenteze.
      O a doua greșeală este exclusiv a noastră: ni se pare ca cele 6. 000 de lire erau o pierdere ireparabilă. Dar în mâinile Celui Atotputernic nimic nu este ireparabil. Noi socotim sărăcia și suferințele drept rău, uitând că în focul lor s-au călit sufletele tuturor sfinților, fiind încă din fragedă copilărie cărăruia privilegiată ce grăbește ascensiunea culmilor. Suferințele și lipsurile sunt, pentru sfințirea noastră, ceea ce este poteca abruptă spre vârful suprem: dacă îți cere să sângerezi e numai pentru că este mai directă; sau iarăși, ele sunt creuzetul pentru minereul de aur: singurul și adevăratul mijloc de grabnică și totală purificare. Atât Sfântul Ioan al Crucii (+1591), cât și Sfântul Ioan Maria Vianney (+1859), pentru a nu aminti decât de doi omonimi, de mici copii au rămas și ei orfani de tată, ducându-și viața în lipsuri și mizerii fără număr. Privind, în schimb, ce le-a mijlocit suferința: unuia să fie doctorul celei mai înalte spiritualități a Bisericii, iar celuilalt, parohului din Ars – Ioan M. Vianney, să fie sfântul ce a impresionat prin viața lui austeră toate mediocritățile veacului trecut (proclamat apoi drept patron al tuturor preoților din pastorație), trebuie să recunoști că „nebunia” Crucii este totuși supremă și inegalabilă înțelepciune. Ceea nu ne împiedică, bineînțeles, ca pe acest drum al sărăciei, al încercărilor și suferinței să preferăm să-i admirăm pe sfinți, iar nu să-i imităm.
      Pentru Ioan, oricum, zarul era aruncat, și gestul său îl va naufragia din nou în plină mare. Avea 15 ani împliniți, iar pentru continuarea studiilor nici un luminiș, nici în acest an, deși anul școlar era binișor înaintat.
      Dar nu greutățile materiale pot reține, în drumul lor, sufletele mari. În mod providențial, de curând se deschisese la Castelnuovo un gimnaziu comunal cu profilul unei școli primare cu șapte clase. Fiindcă nu avea mijloace pentru a plăti o gazdă, se decise să o frecventeze de acasă. Influența și bunul nume al unchiului său Mihail îl ajută să fie primit peste regulament, în preajma Crăciunului 1830.
      În sfârșit iată-l elev! Orarul fiind atât înainte, cât și după masă, cele două drumuri însumau vreo 20 km zilnic; dar ce contează când poți studia? Deși era în decembrie, făcea de multe ori drumul desculț, cu ghetele în spinare, încălțându-se abia înainte de a ajunge la școală.
      Ardoarea tinerească a sufletului este însă una, rezistența fizică alta. Până la sfârșit ar fi căzut istovit și, de aceea, începu să-și aducă în traistă câte ceva de-ale gurii. Ba, în anumite seri, când furtuna mugea afară, sau drumul era prea înzăpezit, nici nu se mai întorcea acasă, ci dormea într-un ungher de sub o scară a unui croitor, Giovanni Roberto, care sfârși prin a-l primi în gazdă în schimbul unei modeste pensiuni în natură (grâu, vin și ouă). Pâinea i-o aducea mama de acasă, o dată pe săptămână.
      Era cea de-a doua despărțire a fiului de mamă. La plecare, ea îi făcu o singură recomandare, dar, așa de simplă, așa de ocrotitoare: „Fiul meu, mai presus de toate, fii evlavios față de Preacurata!”
      Primele săptămâni la Castelnuovo au fost mai curând grele. Elevii mai mici își găsiseră un savuros subiect de distracție în acest tânăr de 15 ani, îmbrăcat cu un surtuc cine știe al cui, ce-i venea ca armura lui Saul micului David, când cu Goliath.
      Răutatea celor mici, tocmai fiindcă e spontană și mai lipsită de artificii, e mai batjocoritoare, mai crudă și mai dureroasă. Și nu concepția modernă a școlii poate să remedieze acest rău. Școala pare să favorizeze înmagazinarea de cunoștințe, sistematizate aproximativ - tur de forță pentru memorie, nu formarea inimii și a caracterului pentru viață. Iar părinții, în loc să suplinească această deficiență, o accentuează, stimulându-și copiii să ajungă cu orice preț primii; parcă ar fi la cursele de cai sau de ogari. Ei ar tolera aproape orice, inclusiv înșelăciuni, intrigi, copieri, protecții etc., numai ținta de a-și vedea odraslele premianți să fie atinsă. Or, în acest fel, se distruge acea nevoie de a intra prin bunătate în comuniune de suflet cu ceilalți, atât de adânc tinerească și de formativă. Părinții nu-și dau seama că, pentru viață, copii lor ar dobândi mai mult dacă ar ști să fie mai buni, să-i ajute pe cei lipsiți și, mai ales, modești. Ce bucurie curată nu e aceea, de exemplu, când, deși știi, lași pe un altul mai slab să răspundă, tocmai pentru a-l ajuta să reușească și el, pentru a-i face și lui o plăcere. Căci adevărata mărime de suflet, aceea pe care bucuria o învăluie, nu se câștigă decât în măsura în care știi renunța la o plăcere a ta, pentru a o dărui altora.
      A râvni locul întâi cu orice preț poate fi calea cea mai sigură de a ajunge un monstru de egoism sălbatic. De aceea, în multe clase, anumiți premianți se văd izolați. Fiind egocentrici și răutăcioși, deși sunt tineri, le lipsește principala și cea mai adâncă bucurie a tinereții: aceea a fuziunii de suflet cu ceilalți, ce nu se dobândește decât prin bunătate și uitare de sine. Se prea poate ca ei să câștige cursa școlii, dar o pierd pe cea a formării adevăratului caracter. Iar când bunătatea inimii lipsește, Dumnezeu ne păzească de anumiți premianți, căci ei pot deveni pricina unor mari catastrofe.
      De altfel, chiar în știință, premierea școlară nu spune prin sine prea multe: Pasteur era al 44-lea în clasă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie neasemuitul Louis Pasteur. El avea, pe lângă inteligență, și inimă, o nevoie lăuntrică de a fi bun oricând și cu oricine. Mintea lui, fecundată de o mereu însetată năzuință spre bine, a și făcut din el binefăcătorul căruia îi este și îi va fi recunoscătoare, pentru de-a pururi, omenirea întreagă. Dintre premianții din aceeași promoție, oare care i-ar putea sta alături marelui Pasteur? Aceasta este o chestiune la care îi lăsăm să răspundă acei părinți ce țin cu orice preț să-și vadă copiii premianți. Și faptul că un tânăr a reușit abia al 42-lea din 58 de candidați, nu l-a împiedicat pe acesta să ajungă marele Napoleon! [16]
      A fi premiant, când bunătatea inimii și formarea caracterului e salvată, e foarte bine. Dar a ajunge premiant, prin jertfirea acestora, e o catastrofă. Pentru adevărata ta fericire ar fi mult mai bine să fii și ultimul dintre promovați, dar să ai măcar un gram de bunătate în plus, decât să fii premiant pe școală sau șef de promoție pe țară, dar cu inima închircită de invidie, mândrie și egoism feroce. Nu „primul cu orice preț” ci „cel mai bun cu orice jertfă”, iată Idealul!
      Trecută prima senzație, Bosco își dobândi repede prieteni, îndeosebi printre cei mai buni, încântați de ținuta lui.
      Dar și cei răi, pentru care școala părea mai mult un loc de întâlnire spre a se distra cu jocuri de noroc și alte prostii, îi dădeau târcoale. La o invitație ce i-o făcură să se joace și el pe bani, se mulțumi să le răspundă că el nu are bani.
      - Dar e vreme să te trezești și tu la viață, dragul meu, și să înveți cum se trăiește în lume! Ia de la gazdă sau de acasă, ce mai atâta tărăgăneală!
      - Eu să fur? Niciodată! Cine fură e hoț, și hoții totdeauna o sfârșesc rău. Banii de care am neapărată nevoie, mi-i dă mama de unde poate. Cum s-o fur dacă mă iubește așa de mult? Fără știrea ei n-am făcut niciodată nimic și nici nu mă gândesc să încep tocmai prin a face rele. Dacă cei din ceata voastră fură, sunt niște ticăloși; iar dacă înșiși nu o fac, ci îi îndeamnă numai pe ceilalți, sunt niște fățarnici și nerușinați!
      Acest răspuns hotărât se răspândi printre copii și, ajungând și la urechile profesorului de latină, acesta îl stimă și mai mult.

8) Prejudecăți de profesor

      Programul școlar pe atunci în vigoare, publicat în 1823 de Regele Carlo Felice, avea o orientare pronunțat religioasă, așa încât, sub acest aspect, Ioan era în largul lui. Din lipsă de personal didactic, profesorul de latină era chiar parohul local, Don Emanuele Virano, om cu multă carte, cu un rar simț pedagogic, cu un dar înnăscut de a comunica și altora știința și cu mult ascendent asupra tinerilor.
      Deși preda latina simultan la patru clase reunite, o făcea cu atâta tact și atenție distributivă, încât cine avea bunăvoință putea profita din plin. Pentru a-și coordona noțiunile împrăștiate, Ioan începu, cum era și firesc, cu programul primei clase.
      Progresul său atrase în curând atenția corpului profesoral asupra sa. Anume, într-o zi li se dădu drept temă o lucrare liberă asupra bătrânului Eleazar, care preferă să moară decât să mănânce carne oprită de lege. Bosco o dezvoltă cu atâta măiestrie, încât nici unuia dintre profesori nu-i venea să creadă că ar fi putut-o face singur. Când i se prezentă și lui Don Moglia, unchiul fostului său stăpân, acesta deveni neclintit în părerea că aici nu poate fi vorba decât de o înșelăciune, dat fiind că în tot Castelnuovo și în jur n-ai găsi oameni maturi care să poată compune o astfel de lucrare. Ce-i drept, însuși Don Virano, rămase uimit de calitatea compoziției și-o aprecia, dar din nefericire pentru Ioan, acesta în curând trebui să plece, fiind promovat și transferat în altă parte în 1831. Prin plecarea lui, Bosco pierdea pe cel mai drag dintre profesori, pe cel care, la rândul său, îl aprecia. Îi urmă ca diriginte de clasă tocmai Don Moglia, vechea noastră cunoștință din Moncucco.
      Ce imensă deosebire între acești doi profesori! Și ce este mai mult, date fiind ideile de atunci, Don Moglia nu reușea să priceapă cum putea să aibă un biet servitor de la țară nemaiauzita cutezanță de a aspira să devină preot! De altfel, însăși vârsta înaintată a lui Ioan constituia pentru el cea mai bună dovadă a incapacității ereditare a acestuia pentru carte, mai cu seamă că era și din Bechis, „cătunul lui Murialdo, el însuși codaș printre sate...”
      O întâmplare neînsemnată dovedi cu prisosință și fără zăbavă ce este în stare prejudecata într-un suflet de educator. La lucrarea în scris numită: „a locurilor” (întrucât ordinea de clasificare între elevii clasei se stabilea pe baza notelor obținute pe ea), Ioan, deși în mod scriptic aparținea primei clase gimnaziale, insistă pentru a i se permite să facă lucrarea ce se dăduse celor din clasa a IV-a. Era vorba de o traducere din latină în italiană.
      - Ce obrăznicie! Dar nici nu visa, îi răspunse înțepat Don Moglia.
      - Dar o să vedeți că o voi face bine.
      - Un țărănoi din Murialdo, ce cutezanță! Ai face mult mai bine s-o ștergi de pe aici: tu și latina! Ha, ha, ha! Să aduni ciuperci și cuiburi de păsări, la asta vă pricepeți voi cei din Murialdo; dar să faci o traducere corectă din latină, oh, nu, de o mie de ori nu!
      - Totuși, vă rog să îmi permiteți, zise el blând, înroșindu-se tot, și o să vedeți.
      - N-am să văd nimic, fiindcă nu-ți voi corecta nimic. N-am timp de pierdut cu astfel de tâmpenii!
      - Vă rog...
      - Eu nu mai am nimic de spus... Și, acum, fă ce vrei!
      Bosco făcu totuși traducerea și, la sfârșitul celor trei ore de lucru, i-o duse și el la catedră. Profesorul pur și simplu o împinse de o parte.
      - V-aș ruga să-mi corectați greșelile, insistă băiatul.
      - Dar nu ți-am spus, măgarule, că voi cei Murialdo nu sunteți buni de nimic, n-ai înțeles? strigă el ieșindu-și din fire.
      - Vă rugăm citiți-o, domnule profesor, citiți-o, îi strigară mai mulți elevi în cor, ce ardeau de curiozitate, vrem să-i auzim neroziile!
      Profesorul Moglia, ce se lasă ușor dus de nas de elevi, le făcu pe voie și citi traducerea. Era fără greșeli ori ca și fără greșeli.
      - Dar nu v-am spus eu că nu-i bun de nimic? strigă el punând traducerea pe masă. E imposibil s-o fi făcut el. A copiat-o, desigur, evident că a copiat-o de la vecini!
      Se ridică atunci chiar colegul lui de bancă, ce-l observase tot timpul cum lucrase fără cărți și fără ajutor:
      - Domnule profesor, examinați celelalte lucrări și veți vedea că nu este nici una asemănătoare cu a lui. Bosco n-a copiat!
      Observația era cât se poate de judicioasă și s-ar fi încheiat orice discuție; dar Don Moglia, cu și mai mare înverșunare, țipă:
      - Stai jos, obraznicule! Voi vreți să mă învățați pe mine? Când eu zic că Bosco a copiat, asta vrea să spună că a copiat! Nu v-am spus eu că cei din Murialdo nu sunt buni de nimic, dar absolut de nimic?
      Moglia se încăpățâna în părerea lui preconcepută, dar și martorul care văzuse totul îl apăra cu îndârjire și, de îndată ce luară recreație, descrise cu entuziasm ceea ce văzuse cu proprii lui ochi.
      Inteligența și răbdarea lui Ioan deveniră obiectul celei mai vii și neprecupețite admirații din partea colegilor. Și e atât de dulce gloria printre cei mici.

9) Căi misterioase

      Rămâi nedumerit în fața atâtor ghinioane ce urmăresc pe acest sărman băiat. Îndură un îndelung calvar până să ajungă la școală și, în loc să afle aici înțelegere, abia aici începe adevărata torturare a răbdării lui, cu un diriginte de clasă ce-l face să mai piardă încă un timp prețios, pe lângă tot cel pierdut înainte.
      În clasa unui astfel de profesor, firește, nu se putea aștepta la prea multe. Drept compensație, în afară de programul de școală, care era cum era, el învăța o mulțime de alte lucruri, ce-i vor fi de real folos în marea-i operă educativă de mai târziu.
      Învăța între cele dintâi muzica. Croitorul Roberto, care-l găzduia, cunoștea muzica și se pricepea la belcanto, fiind și cantorul și dirijorul corului bisericii parohiale. El îl învăță bucuros, ca să-l ajute la slujbele sacre, mai ales că Ioan avea o voce de înger și o ureche foarte fină. Prindea ușor orice melodie; se opri însă la atât. În paralel, învăță violina și pianul, devenind în scurt timp un abil organist.
      Tot de la gazda sa învăță croitoria, ajungând în curând să-și plătească pensiunea prin ajutorul prețios ce-l dădea acestuia. La început cosea doar nasturi și butoniere, apoi ajunse să croiască pantaloni, veste și pe urmă chiar vestoane. „Ar fi căzut din nori-zice Auffray, biograful său francez - de i-ar fi spus atunci careva că, ajuns preot, această îndemânare de meseriaș o să-i folosească tot atât cât și latina. Pe drumuri misterioase, Providența îl pregătea pentru marea misiune și, când o va înțelege, va fi așa de recunoscător lui Dumnezeu că l-a călit în focul încercărilor.”
      De la Evasio Savio, ce avea faimă nu numai de bun creștin, ci și de fierar iscusit, învăță să mânuiască pila și ciocanul, însușindu-și, cu spiritul său de observație și întrebările lui chibzuite, și această meserie. Într-un atelier vecin învăță tâmplăria, așa cum, în anul ce va urma, va învăța de la pantofar să repare ghete și să pingelească perfect.

10) Ascendentul asupra celorlalți

      O altă preocupare firească pentru el a fost prietenia cu tinerii din școală și din regiune. Întâmplarea cu Don Moglia îi sporise mult ascendentul printre cei mici, iar părinții, observând că, prin prietenia cu Bosco, copiii lor devin mai buni și mai sârguincioși, îl vedeau cu drag întotdeauna. Mulți ani mai târziu, viitorul cardinal Cagliero, localnic din Castelnuovo, mai auzea vorbindu-se, pe când era doar copil, despre ținuta exemplară a elevului de odinioară, Bosco, în decursul scurtei lui treceri pe aici.
      De altfel, faima năzdrăvăniilor lui de acrobat și scamator îl precedaseră, iar la Castelnuovo avu nu o dată prilejul să și-o dovedească din nou, lucru ce-i spori și mai mult popularitatea în această lume tinerească.
      Dar grija zilei de mâine îl constrângea, uneori, să se folosească nu numai de meseriile învățate, ci și de dexteritatea și agilitatea sa, tocmai pentru a-și agonisi strictul necesar sărăcăciosului său trai. Iar ceilalți credeau că el se distrează!
      Așa, într-o zi, cu prilejul unei solemnități în Montafia, un sat vecin, se aranjase un program festiv popular cu numeroase puncte de senzație. Printre acestea, cel care distra cel mai mult era „Prăjina serbării - la Cuccagna”, cum îi ziceau localnicii.
      Era un trunchi de pin neted de vreo zece metri lungime, bine lustruit și uns cu ulei, pe care localnicii îl înălțaseră vertical, înfigându-l bine în pământ. Pe un cerc fixat de vârf, erau atârnate diferite obiecte atrăgătoare: un cârnaț gata fript, o punguliță cu 20 de lire (sumă ce reprezenta pensiunea întreagă a unui student pe timp de o lună), batiste și alte obiecte. Ce distracție savuroasă era, pentru mulțimea de gură-cască, să vadă furia cu care tinerii cu mușchi viguroși începeau să se cațăre pe prăjina unsă, ajutându-se de mâini și de picioare, și apoi cum, rând pe rând, unii ajunși la o treime sau mai puțin, câte unul chiar la jumătate, recădeau la sol, spre rușinea lor și în mijlocul unor hohote de râs generale.
      Ne putem ușor închipui dacă lucrurile din vârf îi făceau sau nu cu ochiul lipsitului nostru elev! Dar el făcu și acum ceea ce va face întotdeauna în viață, în fața unei situații noi: își deschise bine ochii! În timp ce-și aștepta cu răbdare rândul, observă că motivul principal al insuccesului era pripeala și iureșul prea mare cu care toți se avântau la începutul cățărării.
      După ce aproape toți concurenții serioși de prin sat și din jur abandonaseră, plăti și el taxa și se apropie de prăjină să-și încerce norocul.
      Începu să se cațăre încet-încetișor, de parcă ar fi avut înainte o jumătate de veac și, din când în când, încrucișându-și strâns picioarele pe prăjină, ședea pe călcâi pentru a se odihni. Spectatorii hohoteau la fiecare nouă oprire, așteptând ca el să alunece în jos fulgerător, așa cum pățiseră, fără excepție, toți cei ce-l precedaseră, care, din clipa în care se opreau, opriți erau și apoi recădeau fără amânare la sol.
      Dar de data aceasta se înșelaseră: Bosco se oprea nu din slăbiciune, ci din calcul, pentru a-și menaja puterile. Așa va face și în marile sale creații de mai târziu: când obstacolele ce-i barau calea se dovedeau insurmontabile prin atac frontal și imediat, el va temporiza. Adversarii săi vor jubila prematur luând această așteptare drept o abandonare a proiectului, pe când nu era de fapt decât un simplu popas de refacere pentru a pregăti un contraatac victorios. Or, când din obstacole îți știi face puncte de sprijin, timpul și toate și Dumnezeu Însuși îți devin aliați.
      Bosco se mai oprise odată ceva mai sus de jumătate, până unde niciunul nu ajunsese înaintea lui și, când reîncepu urcarea, râsetele conteniră ca prin farmec. Ajuns la trei sferturi, se transformară în încurajări ce deveneau tot mai generale și mai susținute. Iar când ajunse la vârf, în timp ce prăjina, destul de subțire, se legăna amețitor, el foarte calm luă pungulița cu cele 20 de lire, cârnațul și o batistă, lăsând celelalte obiecte anume ca jocul să se poată continua, entuziasmul se transformase în ovații.
      Coborî ca un fulger și dispăru în mulțime cu prețioasa-i pradă.

11) Când „visezi”, celelalte nu contează!

      Sfârșindu-se și acest chinuit an școlar, își petrecu vara lui 1831 la fratele său, Iosif. Acesta, pentru a putea înnoda cele două capete, luase, împreună cu mama Margareta, să lucreze, în parte, o mică proprietate numită Sussambrino, ce se găsea, ca și Bechis, tot în hotarul comunei Murialdo. Deși locuiau aici, timpul și-l împărțeau pentru a putea face față lucrărilor și la Bechis. Sosirea lui la Sussambrino pricinui o nespusă bucurie fratelui său, care voia să-l scutească de orice muncă, anume ca să se dedice studiului.
      Dar, în cele trei luni de vacanță, nu voia să le fie o povară. Mergea cu vitele la pășune, ba mai punea și mâna când munca la câmp era mai arzătoare. Își înjghebase și un mic atelier în care dregea uneltele agricole – nu în zadar învățase atâtea meserii – sau își repara hainele sale sau ale lui Iosif.
      Duminica, o ceată de copii se țineau scai de el, căci îi distra cu un câine docil și făcea o mulțime de mișcări șugubețe, trezind veselia tuturor. Acest câine i se atașase așa de mult, încât în anii când era student la Chieri, când Mama îl aducea cu ea, ca să-și arate bucuria, făcea fel de fel de pozne și ghidușii, și abia îl mai puteau sili să se întoarcă acasă.
      Pe același deal cu ferma Sussambrino se găsea, lipită de via lor, și via părinților unui coleg de-al său, Iosif Turco. Când strugurii începură să dea în pârg, el sta de pază în vârful colinei ce domina cele două vii, cu vreo carte în mână. Citi mult în acest timp: operele ascetice ale Sfântului Alfonso Maria de Liguori, câteva Catehisme explicate și alte cărți de viață spirituală împrumutate de pe la preoți și cunoscuți.
      Tatăl lui Iosif Turco venea cu drag să stea de vorbă cu Ioan.
      - Curaj, dragul meu, Preacurata te va ajuta.
      - Într-adevăr, la Ea e toată nădejdea mea, deși acum trăiesc tot în nesiguranță. Aș vrea să continuu liceul, dar mama n-are mijloacele necesare.
      - Ai încredere. Pe cei cu inima curată Dumnezeu nu-i părăsește.
      - Nădăjduiesc și eu, însă...
      Și acest „însă”, câte gânduri negre nu-i trezea.
      Până într-o bună zi, când cei doi Turco, tatăl și fiul, îl văzură alergându-le radios în întâmpinare.
      - Ce-i cu tine, Giovannino, de-ai devenit vesel dintr-odată; până mai ieri erai tot abătut.
      - De data aceasta am vești bune, foarte bune chiar. Am visat astă noapte că-mi voi continua studiile, mă voi face preot și voi fi în fruntea multor tineri, de a căror educație mă voi îngriji în viitor. Asta-i: voi fi preot.
      - Păi, ăsta nu-i decât un vis!
      - Așa-i, dar celelalte nu contează! Da, voi fi preot și voi avea nenumărați tineri de îngrijit și le voi putea face mult bine.
      Visul cu pricina și-l povesti în duminica viitoare în familia colegului: „Am văzut venind spre mine o Mare Doamnă care conducea o turmă nespus de mare de oi și miei și care, apropiindu-se, îmi zise:
      - Iată Giovannino, toată această turmă ți-o dau în grijă!
      - Dar cum voi putea eu păzi atâtea oi și atâția mielușei? Unde să găsesc pășunile să-i pasc?
      - Nu te teme, îmi răspunse Doamna cea frumoasă, sunt Eu cea care te voi ocroti și te voi ajuta!
      Acestea zicând, Ea dispăru.”
      Și de fapt l-a și ajutat, căci toamna următoare, mama Margareta reuși să-l trimită la Chieri, o adevărată cetate a școlilor, pentru a-și continua studiile liceale.
      O doamnă, Lucia Matta, care se mutase la Chieri anume pentru a-și îngriji și supraveghea personal fiul la liceu, se învoi să-l ia în gazdă și pe Ioan, pentru douăzeci și una de lire pe lună, iar dacă el ar ajuta-o ca servitor, pentru și mai puțin.
      Dar de unde să faci rost de banii necesari pentru îmbrăcăminte și pentru a plăti anticipat găzduirea pe trei luni?
      Giovannino își luă curajul cu ambele mâini și umblă cu un sac, din poartă în poartă, pe la toți consătenii din Murialdo, cerându-le obolul. Îl costa, dar nu i se spusese odinioară în acel vis misterios: „Fă-te umil!”?
      Nimeni nu-l respinse și-și făcu provizie de cereale, ouă și caș. Iar parohul din Castelnuovo, la sugestia unei credincioase, îi oferi cu generozitate o însemnată sumă de bani.
      În acest fel, în noiembrie 1831, se îndrepta spre Chieri, cetatea viselor lui tinerești, cetatea studiilor, așa de bună și de evlavioasă, ce odinioară adăpostise pentru mai multe luni pe marele Alois Gonzaga (1568-1591), tânărul sfânt, patron al curăției.
      La Castelnuovo se întâlniră cu tânărul Ioan Filipello, care la cererea mamei Margareta consimți să-l însoțească la Chieri. Ajunși la Avignano, la mai bine de jumătate drumul, se odihniră puțintel. Din vorbă în vorbă, Filipello, vrăjit de curgătoarea poveste a lui Ioan, ce în conversație se servea cu o adevărată măiestrie de tot ceea ce auzise la predici, la Catehism și în școală sau citise, îi zise la un moment dat încântat:
      - Tu de-abia începi liceul și știi atâtea lucruri! Repede o să ajungi paroh!
      - Paroh? Dar, știi tu, dragul meu, ce înseamnă a fi paroh? Știi ce obligații are un paroh? Când se ridică de la masă sau de la cină, trebuie să se gândească: eu am mâncat, dar... oare toate oile mele au avut cu ce să-și potolească foamea? Ceea ce are mai mult decât necesar ar trebui să dea celor nevoiași. Și câte alte răspunderi foarte grele! Oh, nu! Filipello dragă, eu unul nu mă fac paroh! Merg să studiez spre a-mi consacra apoi viața celor tineri!
      Își reluară drumul.
      Sfârșitul îndelungatelor încercări părea că se apropiase, și cei șapte ani de chinuri se sfârșeau cu o neasemuită nădejde. În ciuda anotimpului morocănos, în sufletul tânărului de șaisprezece ani, care în acea zi de 4 noiembrie 1831 pornise spre Chieri, răsărise soarele celor mai înaripate nădejdi.
      Umerii lui, deși robuști, se încovoiau sub greutatea celor doi desagi de făină și de porumb – produse pe care trebuia să le vândă, pentru a-și câștiga banii necesari pentru cărți, caiete și celelalte rechizite școlare; dar inima lui îi creștea la gândul fericit că, cel puțin acum, calea spre ținta îndelung jinduită era, în sfârșit, liberă.
      De data aceasta nu se mai înșela!

Capitolul V. Un licean de pomină

1) Chieri, cetate de studenți și de mănăstiri; 2) Memorie, nu glumă! ; 3) „Visătorul”; 4) Mereu primul; 5) Asociația Veseliei; 6) Scamator; 7) O întrecere... cu banchet; 8) Studiază clasicii; 9) Când un sfânt ți-e prieten; 10) Iubirea nu alege; 11) „Și dacă spre nefericirea ta...”; 12) La răspântie.

1) Chieri, cetate de studenți și de mănăstiri

      Chieri, orășelul în care Ioan Bosco își va petrece zece ani din tinerețe, este un mic giuvaer de veche cetate italiană. Mititică, dar împovărată de multe glorii și de ani mulți, își pierde originea în negura unor vremi trecute, păstrând, în multe privințe, înfățișarea din veacul al XIII-lea. Republică temută odinioară și având chiar dreptul de a bate monedă, își extindea stăpânirea peste treizeci de teritorii și castele ale șesului, trecând în istorie sub numele de „Chieri dalle cento torri” (Chieri cea cu o sută de turnuri). Căci toate familiile mari din împrejurimi – Balbo, Benso, Broglia, Tana – își înălțaseră aceste fortărețe ca simbol și puncte de sprijin ale puterii lor.
      La vreo 15 km est – sud – est de Torino, ocrotită din trei părți de un șirag de coline, ea privește zâmbitoare câmpia vastă ce, între Torino și Asti, își desfășoară holdele mănoase de grâu, pășunile verzi și viile aromate.
      Pe timpul lui Don Bosco, număra vreo 9. 000 de locuitori și, la fel ca și astăzi, era orașul mănăstirilor, al studențimii și al țesătorilor. Vreo 4. 000 lucrau în cele douăzeci de țesătorii de bumbac, în timp ce alte câteva sute lucrau mătasea, târgurile din Chieri fiind printre cele mai importante și căutate din Piemont.
      Catedrala gotică, cu cele cinci naosuri și douăsprezece altare, era mândria Piemontului, căci nici măcar capitala, Torino, nu avea nimic ce să-i opună nici ca mărime, și nici ca măreție. Înconjurată de bisericile și mănăstirile tuturor ordinelor călugărești, ea părea o cloșcă în mijlocul puilor săi. Și care ordin – se întreabă retoric Auffray – nu își avea aici biserica și mănăstirea sa? Franciscanii, Dominicanii, Iezuiții, Filipinii, Clarisele și atâtea altele.
      Cetate de amintiri, de pietate și de studiu, Chieri va fi, pentru Ioan, atelierul ce, din minereul scos din acea inepuizabilă mină de material uman al satului, va făuri, în bronzul eroismului și al virtuților, sufletul de apostol și chipul viitorului cuceritor al tinerimii.
      Viața studenților săraci era pe atunci foarte aspră. Astăzi, o chemare serioasă sfârșește, de obicei, prin a găsi o bursă sau un binefăcător care să-i permită continuarea studiilor, lucru aproape necunoscut pe atunci.
      Cum o scoteau la capăt? Cu jertfe și austerități de multe ori eroice. Ce-i drept, asistența la cursuri era gratuită, dar rămâneau toate celelalte. Și nu erau puține.
      Elevii săraci se întovărășeau la o gazdă, ce le oferea un locșor de dormit și ciorba. Se plătea fie în bani, fie în natură, cu cereale, cartofi, castane sau vin; alții se achitau prin contra servicii, punându-se în timpul liber la dispoziția stăpânului casei pentru fel de fel de corvezi. Mulți dintre ei mâncau „din brișcă”, adică din ce le puteau aduce părinții la o săptămână-două, o dată. Pentru asemenea merinde, nici nu era nevoie de alt tacâm decât briceagul...
      Așa venea și mama Margareta în fiecare sâmbătă, cu pâinea neagră și provizia de porumb, fasole, făină și castane.
      Fără foc, în serile de iarnă se răbda de frig, dar se sufla în mâini și se bătea din picioare, și apoi iarăși ochii se plecau asupra cărții, și degetele înțepenite de frig continuau să scrie. Iarna, pentru studențimea săracă din orice veac, a fost o problemă gravă. Păcat că în acel parlament al naturii, unde fenomenele meteorologice decretează limitele anotimpurilor pentru fiecare an în parte, ei nu aveau acces. Că deh, de-ar fi depins numai de votul lor mersul vremii, apoi, cel puțin pe timpul școlii, ar fi optat și ei ca țiganul ce se plângea:
      - Toate ar fi bune, românico, numai iarna de n-ar fi!
      - Bine, dar cum ai vrea tu să fie lucrurile, măi țigane?
      - Apoi să fie iac-așa, tot trei veri și o... vară!
      Banii pentru procurarea cărților, rechizitelor școlare și celelalte lucrușoare necesare trebuiau câștigați cu eforturi supraomenești, dând meditații, transcriind caligrafic acte și lucrări, mașina de scris nu exista încă, deci copiind, cum se spune tehnic, ba chiar și cu lucrări manuale, adeseori servile și umilitoare.
      Era aspră viața în comparație cu cea din școlile țărilor civilizate, deși n-avem de ce îi plânge: ei ieșeau căliți din lipsurile și încercările acestea și deveneau oameni care cutezau și știau să privească apoi viața în față. Durerea nu-i frângea, fiindcă o cunoscuseră de timpuriu.
      Pe Ioan nici la Chieri încercările nu-l vor uita. Și de ce l-ar fi uitat? Nu erau vechi cunoștințe? În copilăria acestui tânăr, trenul necazurilor părea să aibă linie dublă: Nici nu ajungeau să plece unele, că și soseau celelalte, căci lipsurile și mizeria aveau în viața lui atâtea halte, aproape câte zile în an.
      Pentru a-și plăti pensiunea, primi să facă nu numai pe servitorul gazdei Lucia Matta, ci și pe meditatorul fiului ei. Acesta, deși era cu o clasă mai sus, era mai tânăr și ca vârstă și, mai ales, ca minte. Cu felul său blând și mereu vesel, cu mici atenții și îndeosebi printr-o evlavie sănătoasă, reuși să-l transforme total, făcându-l bun, ascultător și diligent. Dacă până mai ieri fusese o adevărată tortură pentru profesori, ajunsese printre primii și cei mai iubiți din clasă. Lucia Matta fu atât de încântată, încât drept recunoștință, îi iertă întreaga pensiune, lui Ioan rămânându-i să se îngrijească doar de cărți și de haine.
      Tânărul Matta va termina, astfel, cu bine liceul și-i va păstra lui Ioan o nedezmințită recunoștință. Acesta, la rândul său, va accepta fără taxe, în 1869, pe fiul lui Matta în Institutul său și, în timpul celor trei ani, îl așeză chiar la masa sa. Căci recunoștința, această floare atât de rară în grădina omului de rând, e pururi verde și înflorită într-un suflet de sfânt.
      După doi ani, fiul său terminând liceul, Lucia Matta se întoarse la Castelnuovo, iar Ioan trebui să-și caute o altă gazdă.
      Fu găsită în persoana unui văr de-al familiei lor, anume Iosif Pianta, care tocmai se mutase din Murialdo la Chieri, unde deschisese o cafenea aproape de Piața Mare. La insistența Margaretei, acesta îl acceptă ca băiat de serviciu în bar. Nu avea nici o plată, dar avea, în schimb, în mod gratuit, casă și masă. „Casă și masă” este iarăși un fel de a vorbi, căci dormea deasupra unui cuptor pentru coptul prăjiturilor, unde ajungea urcând o mică scară. Firida în care se cuibărea era așa de strâmbă și scurtă, încât picioarele îi ieșeau nu numai de pe saltea, ci și peste marginea zidăriei cuptorului. E adevărat însă că regimul alimentar ce-l avea nu-i prea da ghes lăuntric să se întindă, dimpotrivă! Peste puțin timp, văzându-l tot mai slab, ieși vorba între colegi că lui Ioan îi chiorăia stomacul de foame, așa că unul dintre ei, Iosif Blanchard, adeseori îi făcea parte din fructele și pâinea sa, deși fratele său, Leandru, îl pâra acasă mamei lor. Aceasta însă, fiind vânzătoare de fructe, îi trimitea uneori câte un fruct, spunându-i fiului său, Iosif: „Du-i-l lui Ioan, e băiat așa de bun, și el se va ruga, în schimb, pentru noi.”
      În anul ce urmă, Blanchard, întrerupându-și studiile, drumurile lor se despărțiră. În 1876, după vreo 35 de ani, întâmplarea făcu așa încât cei doi prieteni și foști colegi să se reîntâlnească în Chieri. Don Bosco se afla într-un grup de preoți și notabilități bisericești, când îl recunoscu pe fostul său coleg Blanchard în persoana unui meseriaș ce trecea pe cealaltă parte a străzii, ce-și ducea prânzul într-o mână și o sticlă de vin în alta.
      - Blanchard, Blanchard! Îl strigă Don Bosco, părăsindu-i de îndată pe ceilalți și apropiindu-se radios. Cât mă bucur să te revăd; spune-mi, scumpul meu, ce mai faci?
      - Bine, domnule cavaler, mulțumesc, bine...
      - Dar bine, Iosife, tu așa mă iei? De ce-mi spui „cavaler”? De ce nu mă tutuiești? Tu nu mai ești același scump prieten al meu din copilărie? Eu nu sunt decât tot sărmanul Bosco, fără titluri și fără altceva...!
      - Te rog, iartă-mă, dar știi, credeam...
      Bietul Blanchard, de și-ar fi terminat studiile, și-ar fi putu exprima ezitarea prin dictonul clasic „Honores mutant mores”. Se temuse că, și lui Don Bosco, onorurile i-ar fi făcut să i se urce fumurile...
      Oricum, cu prânzul în mână și în hainele de lucru, el se simțea totuși stingher să vorbească așa de familiar cu Don Bosco, devenit, între timp, un personaj așa de însemnat.
      Don Bosco, observându-i jena, îl întrebă direct:
      - Dar ce s-a întâmplat? De ce ești așa? Nu-ți mai place acum de preoți?
      - Ba, dimpotrivă, răspunse el prompt, dar știi, eu nu sunt în ținuta în care să mă pot opri cu oameni așa de aleși...
      - Dar nu despre așa ceva este vorba acum! Tu crezi că eu aș putea uita vreodată faptul că, pe când eram elevi, de atâtea ori mi-ai potolit foamea și că ai fost în mâinile Providenței unul dintre primii binefăcători ai sărmanului Don Bosco?
      Zicând aceasta, Don Bosco, cu tactul său irezistibil, îl și luase prietenos de braț și-l prezentă celorlalți:
      - Iată, domnii mei, unul dintre primii mei binefăcători. Și după ce le povesti faptele, se întoarse spre Blanchard:
      - Țin atât de mult să știi că îmi amintesc întotdeauna cu drag binele pe care mi l-ai făcut. Apoi, la despărțire, strângându-i călduros mâna, adăugă:
      - Ori de câte ori vei trece prin Torino, ești invitatul meu la masă!
      Zece ani mai târziu, în 1886, Blanchard, auzind că Don Bosco căzuse la pat grav bolnav, se prezentă la Oratoriu, dar portarul îl opri:
      - Astăzi nu se poate vorbi cu Don Bosco
      - Bine, bine... Don Bosco este sau nu este acasă?
      - Este acasă, dar nu primește pe nimeni fiind foarte bolnav.
      - N-are importanță: el mă va primi, fiindcă de mii de ori mi-a spus să vin.
      - Se prea poate, dar nu astăzi, căci opreliștea medicului e pentru toți.
      - Pentru toți fie, afară însă de mine, care-i sunt prieten din copilărie. Or, aflând că este bolnav, am venit anume și cu atât mai mult trebuie să-l văd.
      La această insistență ingenuă, portarul anunță Superiorul casei, care-l lăsă să Între , deși chiar regelui venit călare cu un aghiotant i se va refuza, în împrejurări pe care le vom relata într-un alt capitol.
      Ajuns în anticamera Sfântului, o nouă greutate: Secretarul nu voia să-l lase să vorbească decât cu Superiorul Casei, Don Rua.
      În timp ce parlamenta, Don Bosco, recunoscându-i vocea, se dădu jos din pat și, târându-se până la ușă, îi scoase din încurcătură. Îl invită în cameră și, dându-i un scaun lângă pat, îl întrebă despre toate: sănătate, familie, ocupații și, la un moment dat, cu un profund accent de recunoștință, îi zise:
      - Sunt atâția ani de când ne-am cunoscut... Eu sunt acuma bătrân și bolnav, dar nu uit niciodată ce ai făcut pentru mine în timpul copilăriei noastre. Mă voi ruga pentru tine, dar nu uita nici tu de sărmanul Don Bosco.
      După vreo jumătate de oră, când să se despartă, Don Bosco neputând să coboare în refector, dete ordin ca Blanchard să fie reținut la masă și să ocupe locul destinat dânsului la masa Superiorilor, cărora bătrânul prieten le povesti cele întâmplate și cuvintele de recunoștință pe care Don Bosco i le adresase.
      Blanchard constatase la rândul său că, în mijlocul unei lumi dominate de parveniți, mai există o fidelitate pururi nedezmințită și încântătoare, aceea a inimii de Sfânt.
      Dar să revenim la elevul Bosco. Pensiunea lui Pianta, unde își petrecu ultimii doi ani de liceu, era cât se poate de primejdioasă și, în timp ce cu o carte în mână trebuia să noteze punctele la biliard, de atâtea ori îi era dat să audă cuvinte nespălate. Nu o dată îi pusese la punct, încât până la urmă unii dintre cheflii îi spuneau patronului că ei se dispensează de serviciile acestui băiat.
      Între timp Ioan își însușise arta fabricării de băuturi, ciocolată, înghețată, cafea, răcoritoare și alte specialități ale casei. Ceea ce fă ce el avea ceva deosebit, așa că Pianta nu o dată îi propusese cu insistență să-i devină asociat, căci ar fi avut cel mai strălucit succes în branșă. Ioan doar zâmbea la aceste propuneri și-și vedea liniștit de drumul său. Cel înțelept din toate știe profita: „Impara l’arte e mettila da parte”, adică învață meseria și păstreaz-o în rezervă pentru când vei avea nevoie de ea, cum zice proverbul italian. El învăță și arta culinară, lucru ce-i va fi de mare folos pentru conducerea cantinelor Institutelor pe care le va crea mai târziu.
      Seara, după închiderea localului, chircit în așternut și la lumina plăpândă a opaițului de seu, își continua cu zor lecturile ce-i vor alimenta, din belșugul lor, activitatea de scriitor, predicator, și, mai târziu, de educator.
      Nu i-a fost ușor! Din zori și până târziu în noapte, nici mușchii, dar nici gândul său nu mai găseau odihnă: câtă risipă de energie Și în ciuda atâtor greutăți ori poate din cauza lor, tânărul elev reușea de minune la studii. Părea chiar că inteligența lui câștigase rămânând opt ani necultivată, căci înfrunta greaca și latina cu o vigoare așa de proaspătă și atâta ardoare, încât reuși să și le însușească la perfecție.

2) Memorie, nu glumă

      Cu sosirea la Chieri, începuse pentru el o viață nouă. Deși străin printre străini, devenise oricum orășean.
      Încă din primele zile îi veni în ajutor un foarte bun preot, Don Eustachio Valimberti, care, remarcându-l imediat, îl recomandă Directorului Școlii, părintele dominican Sibilla, ba le vorbi despre el și altor profesori. Îl sfătuia în toate, îl încuraja, îi era părinte.
      Școala pe atunci, dacă era mai puțin birocratică și formalistă, nu s-ar putea spune că ar fi fost și mai puțin temeinică. Ca să fii admis să promovezi dintr-o clasă în alta, nu se cerea hârtia-certificat, ci cunoștințele corespunzătoare. Pentru a i se stabili nivelul școlar de cunoștințe, fu supus unui examen preliminar. N-a fost tocmai ușor, el știind despre toate câte ceva, dar cunoștințele sale nu erau sistematizate, capul său tânăr semănând mai curând cu un ghiveci decât cu un ansamblu organizat de noțiuni. O situație pentru care, de altfel, nu e nevoie să mergi tocmai cu un veac în urmă, spre a o întâlni printre elevi...
      „Studiile de până aici erau despre toate, însă nu ajungeau la nimic, căci, deși aveam multe cunoștințe folositoare, ele erau dezordonate și cu atâtea goluri”, mărturisea el mai târziu.
      De aceea fu admis abia în clasa I de liceu unde, cu cei 16 ani ai săi, părea un Guliver printre pitici. Profesorul de clasă, T. Pugnetti, era cum nu se poate mai binevoitor. În urma progresului înregistrat și fiind primul în clasă, dirigintele îi obținu o sesiune de examen particular, în mod excepțional, și a fost promovat în clasa a II-a.
      „Am intrat cu bucurie în noua mea clasă, căci aici colegii erau și ei mai mărișori și, mai ales, pentru că dirigintele era chiar Don Valimberti, care-mi era așa de drag. După alte două luni, fiind iarăși primul în clasă, mi se aprobă un alt examen extraordinar și am fost, astfel, promovat în clasa a III-a de liceu.”
      Aici era profesor Cima Iosif, om sever și autoritar. Văzând că-i intră în clasă, la jumătatea anului, un elev cât el de înalt, spuse în glumă în plină clasă: „Ăsta unul ori e foarte talentat, ori e un mare dobitoc. Ei, ce zici?”
      Cu totul zăpăcit de asemenea primire: „Ceva printre ele, am răspuns, e un biet băiat care are însă toată bunăvoința de a-și face datoria și a progresa în studii.”
      Răspunsul meu îi plăcu și, cu o amabilitate neobișnuită, adăugă: „Dacă ai bunăvoință, în bune mâini ai picat: eu n-o să te las să ruginești. Fă-ți deci curaj și, de vei avea greutăți, spune-mi-le de îndată și ți le voi înlătura”.
      Încurajat de aceste cuvinte, îi mulțumi și-și luă în primire locul în bancă.
      Continuă să studieze cu aceeași diligență și să fie mereu întâiul și aici. Nu peste mult timp, o mică întâmplare făcu să se vorbească și mai mult despre el:
      „După vreo două luni, povestește Don Bosco, un mic incident făcu să se vorbească nițel despre mine. Într-o zi, profesorul explica viața lui Agesilas, scrisă de Cornelius Neppos.”
      Ioan își uitase textul lui Neppos acasă; stătea atent la explicări întorcând, în loc de textul manualului, paginile gramaticii latine, vestitul Donatus, în timp ce ceilalți urmăreau textul manualului. Dar colegii vecini băgaseră de seamă și chicoteau: începu să râdă mai întâi unul, apoi un altul, până ce toată clasa era în mișcare.
      - Ce s-a întâmplat? Spuneți-mi imediat ce s-a întâmplat, izbucni profesorul, om sever, netolerând dezordinea. Nu suflă unul un cuvânt dar, cum ochii tuturor erau ațintiți asupra lui Bosco, aceasta spunea îndeajuns. Profesorul îl provocă să răspundă:
      - Citește din nou fraza și repetă explicațiile pe care le-am dat, îi zise, crezându-l nu numai distrat, ci și cauza distragerii atenției celorlalți.
      „Mă ridicai și, tot în mână cu gramatica latină, recitai din memorie textul, construcțiile gramaticale și explicațiile.”
      Repetase textul cu exactitate și explicase magistral, spre uimirea tuturor. Când sfârși, colegii izbucniră instinctiv intr-un „O” de admirație și fără să-și mai dea cu seama ce fac, aplaudară frenetic.
      Cine ar putea descrie furia profesorului? Pentru prima dată în toată cariera nu mai putea menține disciplina în clasă? Indignat la culme coborî și voi să-i ardă o palmă lui Ioan. Dădu cu toată setea, dar lovitura merse în vânt, căci acesta își plecase capul fulgerător. Pe când apuca mânios cartea lui Bosco pitit sub bancă, elevii ceilalți îi strigară care este pricina gălăgiei lor: Bosco avea în mână gramatica lui Donatus, dar citea și explica exact, ca și când ar fi avut în mână textul lui Neppos.
      Profesorul îi confiscă gramatica, nevenindu-i să creadă și-i spuse să continue. Ioan mai recită două fraze și le comentă ca și când ar fi avut înainte textul manualului. Mânia profesorului se preschimbă acum în uimire. La sfârșit, îi zise:
      - Pentru minunata ta memorie, te iert de astă dată că ți-ai uitat textul acasă și că ai distrat întreaga clasă; ești foarte norocos că ai o astfel de memorie; să ai grijă să o folosești bine în viață.
      Niciodată, poate, un sfat n-a fost mai cu fidelitate urmat.

3) „Visătorul”

      Convingerea intimă a colegilor era însă că, în afară de memoria și de inteligența sa excepțională, Ioan mai era ajutat, din când în când, și de o asistență misterioasă și extraordinară.
      Iată ce povestesc unii dintre foștii săi colegi:
      Într-o noapte Ioan visă că profesorul le dăduse la extemporalul pentru locuri „il lavoro del posti”, în italiană, ce stabilea ordinea de clasificare în clasă, o anumită temă și încerca să o facă. Abia trezit, sări din pat și scrise textul visat, o traducere grea din latină. În zorii zilei se prezentă la o cunoștință de a sa, un preot bun latinist, care i-o corectă. Cum a fost, cum nu, în aceeași dimineață, nu numai că extemporalul avu loc, dar culmea, textul era tocmai cel visat de Ioan. Fără dicționare, și fără nici o bătaie de cap, el scrise cursiv traducerea exactă a lucrării visate, așa cum îi fusese între timp verificată și corectată de un latinist.
      Atât perfecțiunea, cât mai ales repeziciunea uluitoare cu care își isprăvise lucrarea trezi cea mai vie mirare; iar el, întrebat fiind de profesor, mărturisi cu simplitate că o visase stârnind uimirea tuturor.
      Altă dată își terminase atât de repede lucrarea, încât era neverosimil ca un tânăr să învingă atâtea dificultăți gramaticale într-un răstimp atât de scurt; de aceea, profesorul, intrigat, o citi imediat, cu toată atenția. Abia acum începu cu adevărat să se mire, căci era perfectă întru toate. Înmărmurit, el îi ceru să-i aducă ciorna pe care lucrase. Ioan i-o aduse. O nouă uimire. Profesorul compusese textul temei abia cu o seară înainte și, considerând că ar fi prea lungă, nu o dictă în clasă decât pe jumătate, pe când în caietul lui Ioan, textul temei se găsea în întregime și fără nici o corectură, așa cum lucrase dânsul acasă, fără o singură silabă în plus sau în minus.
      În acest scurt timp nu era posibil să o fi copiat la școală, chiar de ar fi ajuns la ea și mult mai puțin se putea presupune că Ioan ar fi reușit să se strecoare în locuința sa, departe de școală, mai ales că profesorul nici nu lipsise în seara precedentă de acasă. Deci Ioan explică: „Am visat”.
      Da, visase întreaga temă și, înainte de a se prezenta la școală, transcrise în caiet atât textul, cât și traducerea corectă.
      De aceea, pe drept cuvânt, colegii săi îl porecliră „Visătorul”. În altă zi visă că fratele vitreg Antonio se îmbolnăvise de friguri, căzând la pat după ce dăduse pâinea la Madama Damevino, în Bechis. În dimineața următoare, povesti visul colegilor săi; aceștia îi spuseră: „Fii sigur că e așa cum ai visat”. Și de fapt așa și era, și în aceeași seară, abia sosit la Chieri, îl întrebă pe fratele său Iosif:
      - Lui Antonio îi e mai bine acum?
      Uluit, Iosif îl întrebă:
      - Dar tu știai că e bolnav?
      - Da, știam, îi răspunsese Ioan în prezența câtorva dintre colegii săi, cărora dimineața le povestise visul.
      - Cred că nu-i mare lucru, adăugă Iosif; l-a luat febra ieri pe când era dus cu pâinea la Madama Damevino; dar acum îi e mai bine.
      Cei din jur se priviră cu înțeles. Aveau pentru ce.
      Ulterior, când Don Bosco ajunsese celebru, întrebat fiind asupra viselor lui școlare, el confirmă exactitatea celor povestite de foștii săi colegi. El însuși va povesti, de altfel, atâtea altele pe care le va avea în cursul extraordinarei sale vieți, așa cum vom vedea.
      Dar visele nu erau singurele lucruri ce-l scoteau din comun. Pietatea sa era cel puțin tot atât de necomună. Ce orientare justă încă din copilărie: alegerea unui îndrumător de conștiință, adică duhovnic, i-a fost prima preocupare.
      „Cea mai fericită întâmplare a fost pentru mine alegere unui confesor stabil încă din primul an la Chieri în persoana profesorului de Teologie Maloria... Mă primea totdeauna cu multă bunătate ori de câte ori mergeam la el. Mai mult, mă încuraja să mă mărturisesc și să mă cuminec des.”
      Or, în acea vreme, nu prea era lucru ușor să găsești preoți care să încurajeze frecventarea Sfintelor Taine:
      „Nu-mi aduc aminte ca vreunul din maeștrii mei să mă fi sfătuit așa ceva vreodată. Cine se spovedea și se cumineca mai mult decât o dată pe lună era considerat printre cei mai virtuoși, ba mulți confesori nici nu o permiteau.”
      „Iată de ce sunt atât de recunoscător acestui conducător spiritual al meu. Dacă n-am fost și eu tras către anumite dezordini, în care cad ușor tinerii fără experiență în internatele mari, i-o datorez lui.”
      La examenele de sfârșit de an fu promovat, în mod strălucit, absolvent și al clasei a III-a de liceu. Într-u an făcuse trei clase, tot cursul inferior al liceului de atunci.
      Un altul în locul lui s-ar fi mândrit ca de un adevărat succes. Pentru el, în schimb, era un motiv serios de a se examina dacă nu o luase prea pripit. Tocmai de aceea își petrecu vacanțele acelui an studiind sub conducerea lui Don Dassano, la care apelase.
      Întâlnirea cu Don Dassano nu fusese chiar întâmplătoare, căci la o trecere a prin Bechis, acceptă să se ocupe de Ioan și-i dădu câteva pagini latinești de studiat pe de rost, spunându-i să se întoarcă peste câteva zile, ca să vadă ce stofă are în el. Care nu-i fu mirarea când Ioan se întoarse peste câteva ore, fluierând lecția la perfecție.
      - Ei bine, îi zise acesta uimit, te iau cu mine. O să te învăț, iar tu îmi vei îngriji în schimb calul.
      Era tot ce dorea și Ioan, căci în zilele când nu trebuia înhămat, calul rămânea în grajd și la dispoziția sa. Îl ducea la păscut, dar se și distra stând în picioare pe spatele calului în timp ce acesta galopa. Aceasta îi era distracția favorită.

4) Mereu primul

      Mulțumită străduinței depusă peste vară, intrând în clasa a IV-a, a fost tot anul primul la toate studiile. În curând l-au solicitat să dea meditații unor elevi cu o clasă sau chiar două superioare lui. Ceea ce câștiga astfel era o adevărată mană cerească pentru strâmtoratul nostru prieten.
      La sfârșitul anului, cu prilejul unei inspecții, Ioan era să o pățească. Iată cum.
      Inspectorul ministerial, Iosif Gazzano, era spaima școlilor, mai ales a școlarilor. Toată tinerimea era în fierbere. Gazzano fiind prevenit de primirea ostilă ce-l aștepta la Chieri, abia sosit, adună școlărimea și le ținu un discurs în care îi asigura nu numai că nu va fi aspru, dar chiar binevoitor. Spiritele se mai liniștiră. El le dictă temele și, după ce adună lucrările, plecă fără veste la Torino. Abia de acolo trimise notele, nici că se puteau mai drastice. Cu toate acestea clasa lui Ioan a fost promovată, el singur fiind primejduit.
      Ce se întâmplase? El își dăduse traducerea și altora, și examinatorul îl sancționă, considerând că-și copiase lucrarea de la altul. L-a salvat numai insistența și bunăvoința excepțională a profesorului său, Părintele Giusiana, dominican, care reuși să-i obțină în mod cu totul excepțional reexaminarea. Acest al doilea examen îl trecu cu nota maximă, și Iosif Gazzano îi rămăsese prieten pe viață.
      Era obiceiul, la acest liceu, ca din fiecare clasă cel mai bun să fie scutit de taxele școlare. Niciodată această scutire n-a fost mai binevenită ca în cazul lui Ioan Bosco. El va beneficia, de altfel, regulat de ea în toate clasele liceului până la absolvire.
      În luna septembrie a aceluiași an asistă la Prima Sfântă Liturghie a lui Don Giuseppe Cafasso, celebrată la Castelnuovo. Sfânt autentic, Don Cafasso va fi viitorul său duhovnic și principalul colaborator și îndrumător, mai ales în primii ani de preoție ai lui Don Bosco.
      În anul ce urmă 1833-1834, pe clasa a V-a, râvna sa fu încununată de un succes și mai strălucit. Inspectorul general, profesorul Lanteri, ce prezida comisia examinatoare, îl examină la greacă din Tuchidides, scriitor cu mari dificultăți de limbă și de stil, dar el răspunse splendid. Trecând la latină, Lanteri deschise la întâmplare cartea Paradoxurilor lui Cicero cerându-i să traducă. Bosco, văzând capitolul, începu de la titlu să recite pe de rost tot acel paragraf. Inspectorul asculta uimit, dar când candidatul voi să treacă la paragraful următor zise:
      - Basta (ajunge) , dă-mi mâna. Vreau să fim prieteni de aici înainte.
      Și începură să vorbească despre lucruri străine de școală. Bunele lor relații continuară încă mulți ani după aceea. [17]
      Clasa a VI-a, ultima de liceu, Ioan o petrecu în gazdă la un croitor, Cumino, unde stătuse odinioară și Don Cafasso. Dar fiindcă încăperea ce-i servea drept cameră nu era decât un fost grajd, la intervenția lui Don Cafasso, ce-și păstrase relațiile prietenești cu fosta sa gazdă, obținu o cameră mai convenabilă.

5) Asociația Veseliei

      În decursul liceului nici nu s-ar putea spune cât de mult îl îndrăgiseră cu toții, superior, duhovnic și ceilalți profesori. Toți îi păstrară o fidelă și nepieritoare afecțiune. Să nu mai vorbim de colegii săi de școală; l-ar fi purtat pe palme.
      La început însă nu fusese ușor. Flăcăiandrul în straie țărănești părea un Guliver printre piticii din clasa I. Dar așa cum nici sângele apă nu se face, tot așa nici o inimă de aur însoțită de o inteligență vie nu zăbovește prea mult să se facă iubită și prețuită de toți. În mod instinctiv căuta să se facă iubit anume spre a-i înrâuri spre bine. Dar nici nu-i trebui mult ca să-și dea seama că nu toți erau făină de prescură. De aceea era precaut în strângerea relațiilor, observând cum o seamă dintre cei mai răi din clasele mai mari se țineau de el ca dracul de călugăr. Prestigiul lui Ioan ar fi fost un atât de bun paravan pentru ei și un mijloc de a-și extinde influența printre ceilalți. Îl chemau și-l îndemnau să fugă împreună de la lecții, să meargă pe furiș la înot, la teatru, la jocuri, ba i se propuse direct chiar și să fure, de casă sau de la gazdă, pentru a participa la jocurile pe bani sau să-și cumpere prăjituri.
      Ioan le răspunse atât de tăios, încât repede fu scutit cu totul de solicitări. După ce cunoscu mediul de viață, el își împărți colegii în trei categorii: buni, indiferenți și răi. Pe ultimii se hotărî să-i evite cu orice preț; cu cei indiferenți se întreținea numai la nevoie sau când i-o cerea buna creștere; cu cei buni legă prietenie, deși familiaritatea și intimitatea nu era dispus să o acorde decât celor mai buni, de s-ar fi găsit și din aceștia.
      Părinții, la rândul lor, văzându-i seriozitatea, îl solicitau cu drag să le mediteze copiii. Colegii înșiși, simțindu-i superioritatea intelectuală, lipsită însă de aroganță, recurgeau spontan la ajutorul său când se aflau în vreun impas la carte. În acest fel, se trezi înconjurat, încetul cu încetul, de o numeroasă echipă, toți dornici să-și petreacă timpul împreună.
      „Deoarece cei mai ștrengari, care se învârteau mai mult în juru-mi, erau și cei mai inteligenți la lecții, ei apelau la mine să le împrumut temele sau să le dictez lecțiile pe care, din neglijență nu și le făcuseră. Profesorul își dete seama la timp și mă pedepsi aspru, fiindcă în felul acesta le încurajam trândăvia, mare și altfel.”
      „Atunci am ales un drum mai puțin dăunător: le explicam greutățile, ba mai și ajutam unde era neapărată nevoie. Cu acest mijloc făceam plăcere tuturor și-mi câștigam simpatia și afecțiunea colegilor.”
      „Începură să mă caute pentru a se recrea, apoi pentru a-mi asculta povestirile și a-și isprăvi lucrările de la școală. La urmă veneau fără măcar să mă mai întrebe de ce, așa cum o făceau și cei din Murialdo sau Castelnuovo.”
      Sosi astfel și ziua în care socoti binevenit momentul de a da acestei mulțimi, ce-i gravita în jur, o formă organizată, un scop precis și un nume. Așa se născu „ASOCIAȚIA VESELIEI”. Genialitatea titlului ascundea, în germen, ceea ce va fi mai târziu programul său educativ.
      Nu mai puțin semnificativ era Regulamentul noii societăți. La început nici nu aveau reguli; membrii erau doar obligați să-și vadă de carte și să vorbească despre lucruri care să-i mențină veseli, socotind drept izvor de tristețe tot ce era potrivnic conștiinței creștine. Fără conștiință împăcată, veselia nu e decât o parodie macabră.
      Legea Asociației se formula ca de la sine, pe parcurs, din două articole atât de substanțiale: 1) Evitarea oricărui cuvânt sau fapte nevrednice de un creștin și 2) împlinirea exactă a îndatoririlor școlare și religioase. Iar ca motto și cuvânt de ordine pentru întreaga companie era – a fugi de tristețe și de melancolie.
      „Toate aceste lucruri veneau, scria el în „Amintiri”, să-mi câștige o anumită stimă, iar în 1832 eram considerat de către colegi drept căpitan al unei mici oștiri. Eram căutat din toate părțile pentru a da spectacole, a medita și a pregăti elevi la domiciliu. În acest fel, Providența mă ajuta să mă descurc singur cu îmbrăcămintea, obiectele de școală și celelalte, fără să mai recurg la cei de acasă. (... ) În zilele duminică și sărbătoare mergeam la Biserica Sf. Antonio, unde părinții iezuiți explicau de minune Catehismul, și cu așa exemple, încât și acum, la bătrânețe, multe dintre ele le mai țin minte.”
      „Peste săptămână se întruneau la casa unuia sau altuia dintre membri, vorbindu-se de toate, dar mai ales de religie. La aceste întruniri erau admiși să participe și cei nemembri, numai să fi vrut.”
      „Ne petreceam timpul în recreații sănătoase, cu conferințe și lecturi religioase, ne rugam și ne dădeam unul altuia îndrumări bune și ne semnalam reciproc defectele personale, pe care le observaserăm fie noi înșine, fie că auziserăm pe alții vorbind despre ele. Fără să o știm puneam în practică acel sublim sfat: „Fericit este cel ce are cine să îl certe” sau cum zicea Pythagoras: „Dacă nu ai un prieten care să-ți corecteze defectele, atunci plătește-ți un dușman să-ți facă acest serviciu”.
      În zilele libere, sub conducerea președintelui, ieșeau la plimbare pe dealurile înflorite din jur, de unde se vedea în depărtări Torino, și se întorceau acasă cu fragi, mure, flori sau ciuperci, după anotimp. În alte zile organizau o adevărată expediție asupra capitalei Torino, având drept muniție o felie de pâine, în fața căreia, dacă nu rezista capitala, apoi foamea stomacului lor robust nici atât. Oricum cei 15 km la dus și tot atâția la întors meritau să-i faci, căci la Torino aveai ce vedea, deși s-or fi gândit, poate nu o dată, pentru calea întoarsă, că n-ar fi avut multe împotrivă dacă luau calul de bronz din Piața San Carlo și cel de marmură de la Scara de onoare a Palatului Regal. I-ar prinde-n viu, devenind niște telegari focoși, înhămați, firește, la caleașca Asociației Veseliei, caleașcă, desigur tot minunată, ca și visul lor...
      Visuri și planuri de copii. Fără îndoială. Deși Dumnezeu le urmărește, poate, cu mai mult interes și le găsește mai nobile decât anumite planuri ale oamenilor mari...
      Alteori, când arșița era prea dogorâtoare sub cerul italian, se mulțumeau să iasă înspre seară la marginea orașului. Așezați la sfat pe podul de peste râu, priveau cu nesaț la toate minunățiile inventivului scamator și acrobat din Bechis. Ca și altădată, și acum, toată această sănătoasă și exuberantă veselie se încheia cu o rugăciune.
      În luna mai, consacrată în mod deosebit Preacuratei, atenția sa se îndrepta spre cei mai ștrengari și, cu mii de ingenioase și nevinovate stratageme, deseori reușea să-i facă să îngenuncheze pentru Spovadă în vreunul din Sanctuarele Preacuratei Fecioare Maria.
      Toate aceste îi serveau lui Ioan să-i arate, cu fapta, colegilor săi, că veselia, diligența, rugăciunea, bunătatea, spoveditul și cuminecatul des nu sunt decât răsfrângeri și irizări ale uneia și aceleași pietre prețioase: curăția sufletului.
      În vacanța de vară, introduse Asociația și printre vechii prieteni din Murialdo, care, an de an, știind când se întoarce din Chieri, îi ieșeau înainte la o mare depărtare și-l însoțeau cu alai până la casa părintească. În aceste luni de vară, aduna cete întregi în jurul său pentru Catehism, învățându-i pe copii să scrie, să citească și să fie veseli. Cursurile nu erau însă fără obligații: le cerea în schimb să se spovedească și să se cuminece o dată pe lună. În acest fel, când era în clasa a V-a, avea în vacanțe un adevărat Oratoriu festiv, cu vreo cincizeci de copii, despre care scrie: „Mă iubeau și mă ascultau ca și când aș fi fost tatăl lor.”

6) Scamator

      Această neobosită preocupare de a face binele, chiar și în clipele de joacă sau de odihnă, era însuși rostul întregii sale vieți.
      „În mijlocul studiilor ca și al celorlalte îndeletniciri am mai învățat diferite jocuri. Cărțile de joc taroschi, jocul cu bile (pallottole), cu pietricele (piastrelle) (... ), salturile, alergările erau toate distracții pe gustul meu, în care, dacă nu eram celebru, oricum nici mediocru nu eram. Multe le învățasem încă din Murialdo, altele la Chieri; dar dacă în pajiștile din Murialdo eram doar un mic învățăcel, în acel an devenisem un maestru încercat.
      Acestea trezeau multa uimire, fiindcă în acea epocă fără multe distracții, astfel de jocuri erau prea puțin cunoscute și păreau minunății de pe un alt tărâm.
      Ce să mai zic despre jocurile de prestigiu? Adeseori dădeam spectacole publice. Întrucât memoria mă servea de minune, știam pe de rost o bună parte din clasici, îndeosebi poeții Dante, Petrarca, Tasso, Parini, Monti, dar și alții, îmi erau așa de familiari, încât mă puteam servi de ei după plac, ca și de un lucru al meu. De aceea, îmi era așa de ușor să improvizez, pe nepregătite, orice argument. În aceste întruniri și spectacole cântam cu vocea sau din vreun instrument și compuneam versuri ce păreau capodopere, dar care nu erau aievea decât frânturi din diferiți autori, modificate și adaptate de mine la subiecte adecvate.
      Mirarea sporea când începeam partea de scamator. Să vezi ieșind dintr-un mic săculeț mai multe mingi la rând, toate mai mari decât recipientul, sau dintr-un mic buzunar să scoți ouă ca dintr-un cuibar erau lucruri ce uimeau.
      Când mă vedeau culegând mingi de pe nasurile spectatorilor, ghicind câți bani are unul sau altul în buzunar, când prefăceam în praf monede de metal cu o simplă atingere atunci începură să se îndoiască despre mine că aș fi putut face toate aceste lucruri fără intervenția vreunui aghiuță.”
      Fu prins în această părere până și propria lui gazdă, un anumit Toma Cumino. Dacă apostolul Toma nu crezuse nici Mântuitorului, pe care-l vedea, Toma al nostru credea și diavolului, pe care nu-l vedea. Și cum încă!
      O fi fost el bun creștin, și de glumă și mai bun, dar felul lui de-a fi, mai simplu decât un porumbel și mai curios decât o femeie, se preta foarte ușor păcălelilor și surprizelor. Ingeniozitatea lui Ioan era de-a dreptul zgândărită și provocată de acest fel de-a fi.
      Așa, de ziua sa onomastică, gazda pregătise cu mare grijă piesa de rezistență a banchetului, un pui în aspic. Când se aduse însă pe masă castronul în care gazda însăși așezase puiul fript și-l descoperiră, de sub capac sări un cocoșel care, de bucurie că se vedea eliberat și ca să arate cât era de puțin fript, începu cu un cucurigu din toți rărunchii, bătând și din aripi... Altă dată, după ce se pregătise o oală de spaghetti (un fel de budincă din macaroane spiralate, cu ouă, unt, brânză, friptură tocată, sos picant etc. ), când să le servească nu mai erau decât coji uscate de pâine. De mai multe ori, după ce el însuși umpluse sticla de vin, când își vărsa în pahar era apă de cea mai pură calitate chimică, și invers, voind să bea apă, se trezea că-și toarnă în pahar vin. Prăjiturile se metamorfozau în simple felii de pâine, monedele din pungă în nasturi sau bucăți de tinichea, pălăria în căciulă, iar nucile și alunele, în ghindă.
      Ce priveliște mai erau toate acestea pentru credulul Toma! Pentru Ioan, mutra acestuia îngălbenită de spaimă și nedumerire era o priveliște încă și mai deosebită. Cu gura întredeschisă privea peste ochelarii ce alunecau singuri spre vârful nasului, iar surâsul schimonosit părea că spune: „Dar asta ce naiba o mai fi?”
      Iar când și ochelarii îi dispăreau, iată că-i regăsea prin vreunul din buzunarele pe care cu o clipă înainte le cercetase și recercetase până le întorcea pe dos. Un obiect bine ascuns, de exemplu portofelul, apărea ca din pământ, în timp ce un altul, ce-l avea sub mână, devenea de negăsit. Într-o zi Ioan parie chiar că va face să vină pe masă o cheie al cărei ascunziș doar gazda îl știa... Aceasta fu descoperită pe fundul supierei, de îndată ce supa fu servită...
      La toate aceste glume, convingerea lui Toma despre natura acestor fenomene se stabilise definitiv:
      „Oamenii nu pot face aceste lucruri, iar Dumnezeu nu-și pierde vremea cu astfel de năzdrăvănii. Este deci diavolul cel ce le săvârșește!”
      Silogismul era atât de convingător pentru el, încât i se părea că ar fi tranșat definitiv chiar și una din acele solemne și interminabile discuții publice ale anumitor filozofi medievali...
      Socotea de datoria lui să se descotorosească neapărat de Ioan și totodată să-i pună în gardă pe cei în drept. De aceea se adresă unui preot, un anumit Don Bertinetti, spunându-i: „Cred că am la mine în casă un vrăjitor care lucrează cu dracul!”
      Și-i povesti un sac de întâmplări, văzute de el, dar mai ales nevăzute, dar pe care le bănuia, descriindu-le cu așa vioiciune de culori și convingere, încât repede îl convinse și pe Don Bertinetti. Dar fiindcă să te prinzi cu Diavolul de piept nu-i prea ușor și nici recomandabil, Don Bertinetti, la rândul său, declină onoarea acestei înfruntări și referi cazul unui respectabil canonic, Don Burzio, parohul Catedralei din Chieri și Inspectorul școlilor de acolo. Acesta îi trimise vorbă lui Ioan să vină imediat, deși clopotarul, însărcinat să-l cheme, cunoscându-l bine pe Ioan, îl asigură că un băiat mai bun și exemplar decât el n-ai găsi în tot Piemontul.
      Om de mare vază, foarte cult, evlavios și prudent, canonicul tocmai își recita Breviarul când intră Ioan, îi răspunse la salut cu demnitate, zâmbindu-i, și-i făcu semn să aștepte până își va termina rugăciunea. Când termină, îl invită să-l urmeze în birou și-l examină din Catehism. Ioan răspundea de minune, deși abia-și stăpânea râsul, bănuind unde avea să sfârșească tot acest interogatoriu. Îi cercetă toată ziulica, fiecare ocupație, și părea mulțumit de răspunsuri, dar nu și de cel ce-i răspundea: știa el doar ce știa... Devenind dintr-o dată grav, începu să-i spună:
      „Scumpul meu, eu sunt foarte mulțumit de cunoștințele tale și de purtarea ta de până acum la școală. Am zis: de până acum, fiindcă, vezi, hm... se povestesc acum atâtea pe socoteala ta. Mi s-a spus că știi gândurile altora, câți bani are omul în buzunar, că faci să se vadă ceea ce e alb negru, și negru ceea ce e alb, că descoperi lucruri de la distanță și altele! Unii sunt chiar convinși că te servești de vrăji și că e diavolul ce-l ce se amestecă aici. Spune-mi, unde ai învățat știința aceasta? Cine ți-a fost maestru? Vorbește-mi deschis și cu toată încrederea, căci te asigur că nu mă voi strădui decât pentru a-ți face bine.”
      E interesant cum se vor ține scai de Don Bosco acest soi de oameni. Mai târziu, alți doi, tot pentru a-i face numai bine, era cu putință vreun alt gând din partea lor?, vor încerca să-i asigure „nebunului” Don Bosco o internare rapidă și gratuită la balamuc...
      Ioan, fără să se tulbure îi răspunse:
      - Să vedem. Așteptă puțin și apoi continuă: Vă rog să-mi dați cinci minute de gândire, însă vă rog să-mi spuneți ora exactă.
      Canonicul își căută ceasul în buzunar, dar ia-l de unde nu-i!
      - Dacă nu aveți ceas, adăugă el, dați-mi o monedă de cinci soldi.
      După ce-și scotoci toate buzunarele în zadar, exclamă furios:
      - Ticălosule, ori ești servul diavolului, ori diavolul se servește de tine! Mi-ai furat ceasul și portmoneul, mișelule! Nu mai pot tăcea: te voi denunța. Mă mir cum mă mai stăpânesc să nu-ți dau o mamă de bătaie...
      Dar văzându-mă liniștit și zâmbitor, se mai calmă puțin, apoi reluă:
      - Mai bine să aranjăm lucrurile în mod amiabil. Explică-mi aceste mistere: cum se face că portmoneul și ceasul meu mi-au dispărut din buzunar, fără ca eu să-mi dau seama? Și unde sunt acum aceste obiecte?
      - Domnule Canonic, începui eu respectuos, vă explic totul în două cuvinte: totul e în funcție de îndemânare și rapiditate de mână, înțelegere prealabilă sau lucru dinainte pregătit...
      - Dar ce comedie de înțelegere prealabilă putea fi când e vorba de ceasul sau de punga mea!
      - Iată pe scurt ce a fost: când am ajuns la dumneavoastră, tocmai dădeați milostenie unui sărac și ați lăsat portmoneul pe îngenuncherul de colo; mergând dintr-o cameră în cealaltă, v-ați lăsat ceasul pe mescioara aceea, preocupat poate de prezența mea. Eu le-am ascuns pe amândouă și, în timp ce credeați că le aveți la dumneavoastră, ele se găseau sub acest abajur!
      - Acestea zicând, am ridicat lampa de unde apărură ambele obiecte, pe care el le credea dispărute „prin opera diavolului”!
      Râse, nu puțin, simpaticul canonic, mă făcu să-i dau o mostră-două de dexteritate și, când cunoscu modalitatea prin care lucrurile pot fi făcute să dispară și să apară, fu încântat și-mi oferi un mic cadou, încheind audiența prin cuvintele:
      - Mergi și spune-le tuturor că maestra admirației e ignoranța: Ignorantia est magistra admirationis!
      De altfel, și Don Bosco, ca toți sfinții, avea un fel de a fi ce părea bizar și de neînțeles pentru capetele obișnuite, tocmai fiindcă îi depășea și evolua la înălțimi inaccesibile mediocrității.

7) O întrecere cu... banchet

      A râvni binele și a împiedeca răul devenise pentru Bosco o adevărată obsesie. Când da peste grupuri de colegi sau de cunoscuți unde se vorbea și despre lucruri mai puțin potrivite, se strecura șiret și, pentru a-i distra, fel de fel de jocuri curioase (să se încovoaie îndărăt până ajung cu ceafa la pământ; stând cu călcâiele unite, să atingă pământul cu fruntea fără să îndoaie genunchii și fără sprijinul mâinilor; să pună degetul mic de la mâna dreaptă într-un punct al vestonului unde cu cel mic de la mâna stângă nu poți ajunge - pe cotul stâng - etc. ). În timp ce unii încercau, ceilalți se strâmbau de râs văzând căzăturile și tumbele celor fără experiență. Astfel distrați, nici nu se mai gândeau la rele, și conversația lua întorsătura dorită de Ioan.
      Aceste întruniri de după-masă prilejuiră, în una din zilele lui 1834, un eveniment ce puse în mișcare tot orășelul.
      Apăruse de câteva zile un acrobat și scamator care îi atrăgea cu năzdrăvăniile sale pe toți gură-cască. Între altele, parcursese orașul de la o barieră la alta în două minute și jumătate cu o viteză uluitoare.
      Lucrul în sine era desigur nevinovat, dar de ce își alesese tocmai ora când Bosco, cu brigada sa, obișnuia să meargă la lecțiile de Catehism? Or, natural, când e să alegi între o predică ce se face tot anul, oricât de vină, de plină de povestiri ar fi ea, și spectacolul oferit de un scamator doar în trecere prin Chieri, tineretul nu șovăia: alerga la spectacol.
      „Președintele” nostru era îndurerat. Încercând să-l înduplece pe scamator să-și aleagă o altă oră, acesta îi râse în nas și luă peste picior toată școlărimea din Chieri, trimițându-le vorbă că, dacă este și vreun tânăr printre ei, și nu sunt toți doar mormoloci de broaște, să vie să se măsoare cu el.
      Provocarea aceasta era nu numai o sfidare, ci o insultă ce-i rănise pe toți în cel mai legitim amor propriu. Se solidarizară și făcură din răzbunare o chestie de onoare și de grup. Rușinea trebuia spălată, dar cine l-ar fi putut înfrunta în afară de Bosco?
      - E nemaipomenită cutezanța de a-și bate joc de noi, la noi acasă! Primește Ioane! Rușinea aceasta trebuie spălată cu orice preț.
      La urma urmelor, nici Bosco nu dorea altceva: prezența acestui ins prea îi răsturnase programul de duminică după-masă. De aceea acceptă, căci, pe lângă onoarea colegilor ce trebuia salvată, voia să spulbere și înfumurarea unuia ce se credea de neîntrecut.
      Știrea apropiatei întâlniri trecu din gură în gură, trezind o vie curiozitate în tot orășelul, mai ales că tineretul în fierbere nu mai vorbea decât despre aceasta. Acrobatul, mai mult decât sigur pe sine, enumera de pe acum avantajele de tot felul (financiare, popularitate etc. ) pe care această biruință i le va aduce.
      Se procedă după toate regulile sportului: se fixă în prealabil exercițiul și terenul, se desemnară arbitrii și se stabili premiul pentru învingător.
      Se alese alergarea, iar drept teren, calea Torino.
      Vestea că „un elev înfruntă un alergător de profesie” se răspândi fulger. Pariul era de 20 de lire, sumă mărișoară și echivalentă cu pensiunea studențească pe o lună. Pentru Ioan, neavând banii, câțiva prieteni din Asociația Veseliei avansară suma. La data și ora fixată, jumătate orașul să asiste.
      Ioan își făcu semnul crucii, se rugă și luă loc la linia de start. Se pleca din capătul lui Viale Torino și trebuia ajuns la bariera din cealaltă parte a orașului. Dat semnalul, în primele clipe, atletul, plecat ca o săgeată, îl distanță binișor pe Ioan. Aceasta însă, stimulant de asistență și de ambiția de a învinge, după vreo trei sute de metri îl ajunse și-l lăsă atât de mult în urmă, încât, pe la jumătate cursa, acesta abandonă și se dădu bătut.
      - M-ai învins la fugă, dar la salt ești al meu. Pe cât pariem? Pe patruzeci de lire?
      - Fie, răspunse Ioan, care avea acum suma dorită.
      Veni rândul atletului să aleagă locul. El propuse să se sară peste albia pârâului, acolo unde este mai lată. Saltul era cu atât mai riscant și mai dificil, cu cât pe marginea cealaltă se găsea un mic parapet. Fără suficient avânt, riscul era de a face o baie pe cât de gratuită, pe atât de completă.
      Sări atletul mai întâi, descriind în aer o traiectorie de toată frumusețea și atinse pământul pe partea cealaltă, pe limba de mal pe care se sprijinea parapetul, tocmai la poalele acestuia. Cu vârful picioarele atinsese chiar poalele zidului: un centimetru mai încolo nu se putea merge. Toți se întrebau nedumeriți ce-ar fi putut face rivalul său pentru a sări și mai bine. Atletul, zâmbind sfidător, aștepta replica lui Ioan.
      Acesta nu se tulbură. Execută un salt perfect calculat, traiectoria sfârșindu-și-o cu mâinile pe muchia zidului, și, ca și când acesta ar fi fost capra de gimnastică, sări peste zid cu o mișcare îndrăzneață și neașteptată, fără să-l atingă și căzu drept în picioare dincolo de parapet. Victoria era completă și aplauzele nu mai conteneau.
      Atletul-scamator nu se dădu învins nici în urma acestui nou eșec și-i zise:
      - Totuși te voi birui; alege-ți orice joc de dexteritate vrei și vei vedea.
      - Aleg dansul baghetei magice și pariez pe 80 de lire, zise Ioan, trecând acum el la ofensivă.
      Luă un baston și-i puse în vârf o pălărie. Îi așeză apoi celălalt capăt în palma deschisă și, după ce făcu pălăria din vârf să se învârtească, săltă bastonul din mâna stângă în dreapta, cu pălăria ce continua să se învârtească, apoi îl făcu să sară pe rând pe unul din cele cinci degete, (echilibrul fiind menținut tot timpul, fără ajutorul celeilalte mâini), apoi în sus pe braț, pe cot, pe umăr, de aici pe barbă, pe buze, pe nas, pe frunte și de acolo făcu calea întoarsă ce aceleași etape, până ajunse din nou pe degetul mic și de aici în palmă, de unde pornise. Spectatorii, ce-și reținuseră respirația, izbucniră la mișcarea finală într-un strigăt de admirație deplin satisfăcută.
      - E rândul meu, zise celălalt, încrezut, l-ai ales rău, fiindcă e tocmai jocul meu preferat și în care mă simt mai tare. De data asta o vei înghiți!
      Și într-adevăr, abilitatea acestui scamator era extraordinară: pălărie și baston săltau ca vrăjite de la un punct la celălalt al corpului său și erau deja pe calea de întoarcere, când, în clipa trecerii de la nas la bărbie, bastonul se împiedică de vârful nasului cam lung și... adio! Trebui să se ajute cu mâna ca să împiedice căderea cuplajului.
      Pentru a treia oară, David îl biruise pe Goliath.
      Înfrânt chiar și pe terenul îndeletnicirilor sale profesionale și ușurat și de bani, acrobatul nu se mai stăpâni, riscă și restul de bani ce-i mai avea, nădăjduind să repare astfel ruina făcută pungii și renumelui său. Ar fi fost culmea să rămână umilit de un elev!
      - O sută de lire pentru cine va ajunge cu picioarele mai aproape de vârful ulmului de colo, și arătă spre un arbore de lângă șosea.
      - Fie, o sută de lire, răspunse Bosco, ce prinsese curaj în urma succeselor precedente.
      Acrobatul își scoase vestonul și vesta și, prinzându-se de trunchiul uriașului copac, îndată ajunse sus. Îndemânarea acestuia era prodigioasă. Îți făcea impresia că nici o veveriță n-ar fi reușit să se urce nici mai repede, nici mai sus de unde ajunsese el. Vârful ulmului se legănă amenințător și părea că se va rupe. Acrobatul coborî în mijlocul admirației și aclamațiilor.
      De data aceasta, susținătorii lui Ioan îl vedeau iremediabil pierdut.
      - Sărmane prietene, acum chiar că ai sfeclit-o, îi șopti un coleg.
      - O să vedem, îi replică el calm.
      Nu mai puțin rapid și cutezător, Bosco ajunse și el la acel punct extrem din vârful ulmului, deasupra căruia ar fi fost o nebunie să te mai urci. Dar cum spune un proverb italian, cunoscut de Ioan: „Con arte e con ingegno s'acquista mezzo regno; con ingegno e con l'arte, s'aquista l'altra parte” (Cu arta și cu iscusința câștigi jumătate de împărăție, cu iscusința și cu arta câștigi și cealaltă jumătate).
      Ajuns în vârf, spre spaima tuturor, îl văzură prinzându-se solid cu mâinile de ultima ramură ce-i putea susține greutatea, și apoi se văzu acel trup agil de adolescent ridicându-se în mâini, într-un echilibru desăvârșit, cu picioarele în sus. Vârful picioarelor lui păreau să depășească înălțimea ulmului.
      Mulțimea de jos, cutremurată pentru o clipă de îndrăzneala de negândit a mișcării, izbucni într-un „uraaa...” nesfârșit și, peste puțin timp, tânărul învingător revenea la pământ în vuietul unor aclamații delirante.
      „Cine-ar putea descrie, oare, zice Don Bosco în «Amintiri», aplauzele mulțimii, bucuria nebună a colegilor mei, furia acrobatului și mândria mea de tânăr ce ajunsesem să înving nu vreun coleg sau altul, ci un maestru temut în arta sa?”
      Din organizator de spectacole, fostul acrobat devenise el însuși un întreg spectacol în mâhnirea lui de om zdrobit: pierduse atât banii, cât și renumele, iar pe deasupra, conform învoielii, trebuia să plece și din Chieri, să nu mai deranjeze programele festive ale Asociației Veseliei.
      Suma pierdută se ridica la 240 de lire: întreținerea unui student pe 12 luni!
      Dar Bosco, băiat, avea inima lui Don Bosco om mare. Văzându-i nenorocirea și mâhnirea, îi propuse fostului său rival restituirea sumei, cu condiția să plătească un mic banchet membrilor asociației, la „Albergo del Muletto” (Hanul catârului).
      Propunerea fu primită de scamator cu entuziasm și cu un entuziasm și mai mare de cei 22 de susținători ai lui Ioan: galeria își făcuse și ea datoria pe deplin! Banchetul îl costă doar 25 de lire, așa încât i se restitui restul de 215 lire, pe care acesta îl primi cu recunoștință.
      Numele lui Bosco devenise un simbol al tineretului din Chieri, iar ținuta lui modestă, obiectul simpatiei generale.
      Mai ales clopotarul Domului, Domenico Pagliano, veche cunoștință și admirator înfocat al lui Ioan (el îi luase apărarea în fața canonicului Don Burzio, când cu acuza de „vrăjitorie”), era în culmea fericirii. De aceea, până ce trăi, nu mai prididea să povestească isprăvile acelor zile și să laude biruința lui Ioan, ca și când ar fi tras clopotele a mare sărbătoare.

8) Studiază clasicii

      În mijlocul atâtor preocupări disparate și distracții, s-ar părea că studiul nu putea fi decât neglijat. Dar aici e deosebirea dintre mediocri și sfinți: ultimii excelează și în lucrurile secundare, deși atenția le rămâne toată la îndatorirea principală.
      Pentru el, atenția în clasă era suficientă pentru însușirea perfectă a lecției.
      „Cu atât mai mult - scria el în «Amintiri» - cu cât pentru mine, în acea vreme, nu era nici o deosebire între a citi și a studia, și cu ușurință puteam reproduce conținutul unei cărți sau al unei cuvântări auzite. În plus, fiindcă mama mă obișnuise de mic să dorm puțin, puteam petrece două treimi din noapte citind și să-mi folosesc, în schimb, timpul de peste zi cu meditarea altora și dând ore particulare. Se găsea atunci la Chieri un librar evreu, căruia îi plăteam cinci centime pentru fiecare volum citit... Citeam câte un volum pe zi.”
      „În clasa a IV-a, am citit autori italieni.”
      „În clasa a V-a, am studiat clasicii latini, începând cu Cornelius Nepos, Cicero, Sallustius, Quintus Curtius, Titus Livius, C. Tacitus, Ovidius, Virgilius, Horatius și alții. Le citeam operele cu plăcere și le gustam ca și când le-aș fi înțeles pe deplin. Abia mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar așa, fiindcă, ajuns preot și trebuind să explic altora aceste celebrități clasice, am văzut că numai după mult studiu și după multă pregătire reușeam să le pătrund sensul și frumusețea.”
      „Dar îndatoririle școlare, repetițiile numeroase, cititul mult îmi răpeau o bună parte din zi, ba chiar din noapte. Nu o dată mi s-a întâmplat ca ora sculării să mă surprindă cu Decadele lui Tit Liviu în mână, a căror lectură o începusem cu o seară înainte.”
      „Dar acest regim îmi ruină în așa măsură sănătatea, încât, pentru mai mulți ani apoi, am fost cu un picior în groapă. De aceea voi da întotdeauna sfatul să faci numai ce omenește e posibil, nu mai mult. Noaptea e făcută pentru odihnă și, în afară de un caz de necesitate, după cină nici n-ar mai trebui să ne ocupăm de lucruri științifice. Cine-i robust va rezista câtva timp, dar totdeauna un astfel de program are urmări nedorite pentru sănătate.”

9) Când un sfânt ți-e prieten

      Pentru a-l îndrăgosti de culmi, Dumnezeu făcu să-i răsară sus pe creste o floare a reginei - floarea unei delicate prietenii. Luigi Comollo va fi singura prietenie omenească, de care acesta, prieten a mii și mii, se va lăsa vrăjit.
      Cum s-a ivit această prietenie?
      La o pensiune studențească se vorbea într-o zi despre virtuțile unuia sau altuia dintre școlarii exemplari.
      - La Chieri se găsește și un sfânt, e nepotul parohului din Cinzano, afirmă la un moment dat gazda, un creștin autentic.
      La această afirmație solemnă, Bosco zâmbi, convins că sfinți nu întâlnești la tot pasul, iar un sfânt chiar așa de tânăr, orice s-ar spune, părea neverosimil.
      - Cu toate acestea așa e, continuă Marchisio, gazda casei. De altfel, cam are cui semăna, căci și unchiul său, parohul, calcă tot a sfânt.
      Știindu-l pe Marchisio om ponderat în vorbe și bun creștin, Ioan era nespus de curios și ardea de dor să-l cunoască personal pe Comollo. O întâmplare dramatică îi aduse față în față.
      Era în primele zile de școală, Bosco fiind în clasa a V-a, iar Comollo în a IV-a, iar la unele materii clasele lor aveau lecții comune. Oricine știe în ce fel își petrec timpul unii elevi până la intrarea profesorilor în clasă. Și la Chieri se întâmpla ca în orice altă parte: glume, jocuri, certuri, îmbrânceli, strigăte, sărituri și alergări peste bănci și câte altele ce se contopeau într-un vacarm general. Într-o astfel de dimineață deosebit de zgomotoasă, unul din elevii cei mai răi, constatând că unul din colegi, un băiat de vreo 15 ani plăpând și sfios ca o copilă, rămânea impasibil la locul său, repetându-și lecțiile, voi să-l atragă în dezordinea și gălăgia generală.
      - Mai lasă-le naibii de cărți! Hai și tu cu noi!
      - Mulțumesc de invitație, dar la joacă n-am îndemânare și m-aș face numai de râs.
      - Cu atât mai bine, vom avea de ce râde! Haide! și-l zgudui încercând să-l urnească din bancă.
      - Ți-am spus că nu vin!
      - Atunci, te-oi sili eu să vii!
      - Fă cum crezi, dar nu pot și nu vreau să mă amestec cu voi!
      Nici nu sfârșise bine vorba, și o palmă i se lipi pe obraz, răsunând. Cel jignit se făcu palid, apoi se înroși tot și, deși era mai mare decât cel ce-l lovise, stăpânindu-și emoția, în mijlocul unei tăceri generale, îi zise:
      - Ei, acum ești mulțumit? Da? Atunci lasă-mă în pace, din parte-mi, te-am iertat!
      Acest act de stăpânire de sine îl mișcă până în adânc pe focosul Bosco, care întrebă imediat cine e noul venit.
      - E Luigi Comollo, nepotul parohului din Cinzano.
      - El e? mă bucur, zise el mulțumit că 1-a descoperit, fără să-l caute, pe tânărul atât de mult lăudat în pensiunea lui Marchisio.
      Din acea zi, o prietenie profundă îi va uni pe cei doi tineri și deveniră de nedespărțit. Toate îi apropiau: evlavia, dragostea de carte, iubirea față de Preasfânta Fecioară, râvna de a face bine colegilor, spiritul lor de jertfă, ba chiar și natura lor diametral opusă. Căci temperamental, Comollo și Bosco nu se asemănau deloc. Primul era calm, recules, iubitor de singurătate. Avea o structură mai curând firavă și era timid la culme; Bosco era numai mișcare și viață, dăruit cu o putere fizică puțin obișnuită și nu dorea decât prilejul de a o putea folosi; setos de acțiune, pândea orice prilej spre a-și ajuta colegii. Într-un cuvânt: un temperament sangvin tipic, pe când celălalt era un flegmatic. Or, poate tocmai aceasta a făcut să nu fie nicicând o prietenie mai bine închegată decât aceasta; și prea puține au dat vreodată roade egale.
      „Cine a câștigat mai mult? se întreabă unul din biografi, Auffray. Ioan spune că dânsul - și trebuie să-l credem. Cert este că influența lui Comollo asupra sa a fost profundă. Văzându-și prietenul totdeauna blând și liniștit, natura lui impetuoasă și violentă se liniști, devenind calmă și perfect stăpânită.”
      „Ne-am deschis deplin sufletul unul altuia - mărturisește mai târziu Don Bosco - și aveam nevoie unul de celălalt. Eu de ajutor spiritual, el de forța mea fizică..., fiindcă eram temut de toți colegii, chiar mai mari ca vârstă și statură, pentru curajul și puterea mea.”
      „Într-o zi, câțiva începură să-și bată joc și să-l lovească pe Comollo și pe un altul, Antonio Candello, model și acela de blândețe (... ).
      - Vai de cine mai îndrăznește să se mai atingă de ei, strigai eu cu ton ridicat.
      În acea clipă, un număr respectabil dintre cei mai bine legați și obraznici luară poziție de apărare solidară și de amenințare contra mea, în timp ce două palme răsunară pe obrajii lui Comollo.
      În acel moment - uitând de mine și trezind în mine nu mintea, ci forța brută - neavând la îndemână vreo bâtă sau vreun scaun, apucai pe la spate pe unul dintre agresori și mă folosii de el ca de o măciucă pentru a-i lovi pe ceilalți. Patru căzură mototol la pământ, iar ceilalți își luară tălpășița, țipând și implorându-mi iertarea.
      Și culmea, tocmai atunci mai trebui să Între  și profesorul, care, văzând mâini și picioare agitându-se prin aer în mijlocul unui zgomot de iad, începu să țipe împărțind pe nimerite și cu nemiluita palme în dreapta și în stânga.
      Furtuna furtunilor era să se abată asupra mea; dar după ce i se povesti pricina acelei încăierări, ceru să-i repet în fața lui acel tur de forță. Făcu nespus haz profesorul, râseră și elevii, minunându-se cu toții, și se uită și de pedeapsa ce mi s-ar fi cuvenit.
      Comollo însă mă luă din scurt, îndată ce am reușit să vorbim între patru ochi:
      - Dragul meu, puterea ta mă înspăimântă; dar crede-mă, Dumnezeu nu ți-a dat forța ca tu să-ți masacrezi colegii. El vrea să ne iubim, să iertăm și să facem bine celor ce ne fac rău!”
      Ioan va înțelege acest program, îl va face ținta eforturilor sale, așa încât, în tot decursul seminarului, nu va mai fi seminarist atât de pașnic și senin ca Bosco.
      Această ieșire este însă revelatoare: ea ne arată ce eforturi considerabile a trebuit să facă, pentru a-și înfrâna o natură așa de iute, bogată și clocotitoare, pentru ca, devenit preot, să fie judecat de toți drept omul cel mai blând din lume. Și mai sunt și din cei ce susțin că sfințenia ar fi o morală osificată! Să fii plin de seva vieții și să-ți strunești, armonizând în eroism și într-o supremă tensiune, forțele antagoniste ale unui temperament de o exuberantă bogăție, de când aceasta se numește osificare?
      „Nici n-a fost numai blândețea, comentează Auffray, singura virtute pe care Ioan și-o dobândi din intimitatea cu acest tânăr admirabil; prietenia lui Comollo a fost, am putea spune, după educația mamei Margareta și prețioasele lecții ale lui Don Calosso, marea putere formativă a inimii lui Ioan. O mamă, un venerabil preot, un prieten! Fericiți sunt cei ce întâlnesc aceste trei forțe afective spre a-i forma în bine încă din dimineața vieții lor!”

10) Iubirea nu alege

      Frecventând Domul, se împrietenise nu numai cu clopotarul ci și cu crâsnicul șef, un anumit Carlo Palozzolo, om de sinceră pietate, care de trei ori făcuse pe jos pelerinajul până la Roma, vreo 700 km, să viziteze Bazilicele și Catacombele. Avea spre 35 de ani și, deși mediocru ca inteligență, fără mijloace materiale, și în ciuda multiplelor sale ocupații, dorea cu orice preț să ajungă preot. Îl rugă pe Bosco să-l ajute, ceea ce acesta acceptă bucuros. Îi dădea lecții zi de zi, așa încât, în doi ani, acesta își termină liceul în particular (fără frecvență) și reuși să Între , deodată cu fostul său meditator, în seminar. Munca n-a fost zadarnică, nu numai pentru că Palozzolo deveni un preot model, un bun confesor și un excelent paroh la Sfântului Pancrațiu din Pianezza, ci și fiindcă a fost primul început al unei mari opere de mai târziu: Opera Mariei Ajutătoare pentru chemările întârziate.
      În școală avea aceeași râvnă de a face bine oricând și oricui, fără deosebire. Avea vreo patru sau cinci colegi evrei, ce erau puși într-o grea dilemă săptămână de săptămână: ori își făceau lecțiile sâmbăta, și atunci călcau Legea repausului rabinic, ori nu, și atunci erau dojeniți de profesori și batjocoriți de colegi. Ioan se oferi să le facă el lucrările de sâmbătă, ceea ce îi scutea să lucreze împotriva conștiinței și, totodată, de criticile celorlalți. Aceasta o făcea fiindcă adevărata iubire creștină e sinceră și fără gânduri ascunse, și tocmai aceasta aduse o mare mângâiere sufletului său de apostol.
      „Când eram în cafenea, la Pianta, am cunoscut un tânăr evreu pe nume Iona. Era de vreo 18 ani, foarte frumos ca înfățișare, cânta minunat și era un excelent jucător de biliard. Ne cunoscusem la librăria lui Elias și, abia venit, întreba de mine. Clipele libere și le petrecea în camera mea: cântam cu vocea și la pian sau citeam, iar el asculta bucuros nenumăratele povestiri ce i le îndrugam.”
      Într-o zi a avut o ceartă, cu posibile consecințe funeste. Alergă la mine după sfat.
      - Dacă ai fi creștin, dragă Iona, te-aș duce să te mărturisești, dar...
      - Bine, dar și noi ne putem mărturisi!
      - E adevărat, dar confesorul vostru nu e legat să păstreze secretul, nu are nici puterea să ierte păcatele și nu vă poate administra nici un Sacrament.
      - Dacă zici tu, eu sunt gata să merg și la un preot creștin!
      - Te-aș putea duce eu, dar e nevoie de multă pregătire înainte.
      - Ce pregătire?
      - Vezi tu, dragă Iona, Mărturisirea iartă numai păcatele făcute după Botez; de aceea, înainte de a primi orice Taină, tu trebuie să primești Botezul.
      - Și ce-ar trebui să fac pentru a-l primi?
      - Să înveți Catehismul și să crezi în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat.
      - Și ce avantaje aș avea prin Botez?
      - Botezul îți șterge păcatul strămoșesc și păcatele personale, îți deschide calea pentru primirea celorlalte Taine, te face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al Cerului. Te mântuiești!
      - Dar noi evreii, noi nu ne putem mântui?
      - Nu, dragul meu, evreii, după venirea lui Isus Cristos, nu se mai pot mântui fără a crede în El.
      - Dar dacă mama ar afla că vreau să mă botez ar fi vai și amar de mine!
      - Nu te teme; Dumnezeu e stăpânul inimilor; dacă El te cheamă să te faci creștin, va face fie ca mama ta să se împace cu gândul, fie că te va ajuta să reziști...”
      Din ziua aceea, Iona îndrăgi religia noastră. Mergea la cafenea și, după o partidă de biliard, își căuta prietenul pentru a vorbi despre religie.
      Iată însă că, într-o zi, mamă-sa găsi, între salteaua lui și somieră, un Catehism. Părea sfârșitul lumii. Interveni pe la rudenii, la rabini, iar acasă îi făcu viața imposibilă, încât îl sili să plece din familie.
      Fire dârză și cu judecată rece, el rămase consecvent sieși: „Mă botez neapărat - se destăinui el prietenului său. Am cumpănit totul și-mi dau seama că, atunci când voi muri, nici rabinul, nici mama și nici alții nu mă vor însoți ca să răspundă, în locul meu, lui Dumnezeu. Botezându-mă, nu numai că nu trădez religia Părinților, ci simt, dimpotrivă, că doar o completez. De acum Cristos e totul pentru mine!”
      Deși trăia în lipsuri, primi în sfârșit Botezul, cu mare solemnitate, spre edificarea întregului orășel, atrăgând prin exemplul său și pe alți coreligionari la Creștinism. Deveni un creștin exemplar și până trăi, prin 1880, nu încetă să-și viziteze prietenul ce-i făcuse cel mai mare bine în viață.

*
*     *

      Din cele povestite până aici e limpede că ascendentul asupra tineretului din Chieri, de care se bucura Ioan, era cel al unui adevărat lider. Iar latura cea mai interesantă a acestei înrâuriri morale era iscusința cu care știa găsi și râvna cu care știa folosi mijloacele cele mai ingenioase și eficiente, spre a face bine tineretului.
      O faptă din acele timpuri nu poate să nu impresioneze atenția unui observator obiectiv: dintre cei 25 de colegi pe care îi avea Bosco în clasa a V-a, 21 se făcură preoți, alți trei medici, - ceea ce era tot o consacrare a vieții în slujba aproapelui - și abia unul singur se făcu comerciant. Prezența lui Bosco printre ei să nu fi contribuit, oare, cu nimic la menținerea focului sacru al chemării?
      De altfel, să fie, oare, ceva mai de preț și mai frumos pe lume decât chemarea la sfințenia preoției și adevărata trăire a ei; ceva mai sublim decât a dispărea, tu, ca om, și a te identifica cu Cristos, pentru ca El să fie totul în tine?

11) „Și dacă spre nefericirea ta...”

      Dar cel ce ajutase pe alții în chemare ajunsese el însuși la o răspântie hotărâtoare. Se simțea strivit de sublimitatea preoției, iar, pe de altă parte, simțământul propriei nevrednicii îl făcea să se îngrozească de prea grelele obligații ce și-ar asuma ca preot în pastorație. Această criză interioară ce-i sfâșia sufletul era dublată de o alta, externă și pur materială, ce-l îndruma spre călugărie, căci bani pentru a-și plăti seminarul nu avea de unde să mai nădăjduiască, pe când, intrând în mănăstire, scăpa atât de obligațiile pastorale ale preoției, cât și de nevoia de a găsi fondurile necesare pentru întreținere, pe timpul studiilor din seminar, deci latura financiară a chemării.
      „Visul din copilărie îmi era mereu întipărit în minte - scrie el în «Amintiri» - și se reînnoise, în repetate rânduri, cu noi și noi amănunte. Dacă m-aș fi luat după ele, ar fi trebuit să aleg preoția spre care mă simțeam înclinat; dar nu voiam să cred în vise. (... ) Oh, de-aș fi avut atunci un îndrumător care să se îngrijească de chemarea mea, el ar fi fost cea mai mare comoară; dar această comoară îmi lipsea. Aveam un duhovnic ce voia să facă din mine un bun creștin, dar în chemarea mea nu voia să se amestece.”
      „Am stat în cumpănă cu mine însumi și, după ce am citit câteva cărți despre alegerea profesiunii, m-am decis să intru la franciscani.”
      „De rămân preot în lume - îmi ziceam - chemarea mea e expusă să naufragieze. Voi îmbrățișa deci starea ecleziastică, renunțând la lume și intrând în mănăstire unde mă voi putea dedica studiului și meditației. Acolo, în singurătate, îmi voi putea combate pasiunile, mai ales mândria ce avea rădăcini adânci în inima mea.”
      „Am cerut franciscanilor din Mănăstirea Păcii, din Chieri, să mă accepte, am făcut și examinarea prealabilă admiterii și toate erau pregătite pentru intrarea mea.”
      Dar nu acestea erau planurile Providenței. Avu un alt vis în care un franciscan îi spuse dojenitor: „Tu cauți pacea, dar în Mănăstirea Păcii nu o vei găsi... Alt loc și alt seceriș îți pregătește ție Dumnezeu!”
      „Am expus totul la proxima Mărturisire, dar confesorul nu voia să audă nici de vise, nici de călugărie: aici fiecare să-și urmeze înclinările și nu sfaturile altora, spunea el.”
      Ceruse și sfatul lui Don Cinzano, parohul său din Castelnuovo, care interveni pe lângă mama Margareta spunându-i să-l îndemne să se facă preot, nu călugăr: „Nu mai ești tânără - îi spuse - și cine te va îngriji peste câțiva ani, dacă nu Ioan, devenit preot? Este interesul Dumitale să-l faci să renunțe la gândul călugăriei; și este mai ales interesul său personal: ar fi păcat ca un tânăr cu calități atât de rare să se îngroape într-o mănăstire. De altfel, va reuși splendid ca preot.”
      În ziua următoare, mama Margareta era la Chieri.
      - M-a căutat, ieri, Don Cinzano. Pe cât spune el, s-ar părea că ai avea de gând să te faci franciscan.
      - Da, mamă, și sper că dumneata nu ai nimic împotrivă.
      - Oh, nu! Dumnezeu să mă păzească! Tot ce-ți cer e să chibzuiești bine pasul ce-l faci! Urmează-ți chemarea, oricare ar fi ea. Primul și singurul lucru ce-l aștept de la tine e mântuirea sufletului tău. Parohul ar vrea să te abat de la această hotărâre, în vederea ajutorului ce mi l-ai putea da mai târziu. Dar eu îți spun: în astfel de lucruri eu nu mă amestec și nici nu vreau să mă amestec câtuși de puțin, fiindcă Dumnezeu e înainte de toate! Cu mine nu-ți bate capul; de la tine nu aștept nimic și nici nu-ți voi cere niciodată nimic. Ba dimpotrivă, ține minte că eu săracă m-am născut, săracă am trăit, și săracă vreau să mor. Mai mult, ți-o spun răspicat, dacă te-ai hotărî totuși să te faci preot de mir ȘI SPRE NEFERICIREA TA AI AJUNGE BOGAT, nu uita că n-o să-ți mai trec în veci pragul casei. S-o știi, odată pentru totdeauna!
      „Sunt mame - scrie Rene Bazin - cu suflet de preot; ea era una dintre acestea!” (Auffray).
      La șaptezeci de ani, Don Bosco își mai aducea aminte de această mamă fără seamăn: îi revedea înfățișarea poruncitoare și-i mai răsuna în urechi timbrul acela hotărât, convins, pătrunzător, al glasului ei, și nu-i putea repeta cuvintele decât mișcat până la lacrimi.
      Ce sublimă înțelegere a preoției din partea acestei mame, ce, în clipa pășirii pragului sanctuarului, sapă, în sufletul fiului ei, drept singurul motiv și unicul program al ministerului preoțesc, gândul consacrării numai lui Dumnezeu și necesitatea dăruirii totale și exclusive în serviciul Lui!

12) La răspântie

      Mama își spusese cuvântul.
      Ioan își deschise, cum era firesc, sufletul și prietenului său scump, Comollo, și-i înșiră îndoielile ce-l frământau. De comun acord începură o novenă, iar Luigi Comollo îi scrise unchiului său, un excelent preot, expunându-i dubiile și frământările lui Bosco.
      În ultima zi a novenei, se împărtășiră și ascultară două Sfinte Liturghii cu acest gând. Când se întoarseră acasă, găsiră răspunsul lui Don Comollo, conceput astfel:
      „Chibzuind toate lucrurile expuse, eu l-aș sfătui pe prietenul tău să părăsească orice gând de a intra în mănăstire. Să Între  deocamdată în seminar și în timpul studiilor va avea tot răgazul dorit pentru a putea cunoaște mai bine ce așteaptă Dumnezeu de la el. Să nu aibă nici o teamă că și-ar pierde chemarea, căci, cu reculegere și cu fidelitate la deprinderile de pietate, va trece cu bine peste toate încercările.”
      Totuși, în fața greutăților financiare de neînvins și convins că în mănăstire va avea o mai mică răspundere, în ciuda acestui sfat, plecă la Castelnuovo pentru un rămas bun de la Don Cinzano. Fostul său maestru fierar, Evasio Savio, îl întâlni în cale.
      - Ce vânt te aduce pe la noi, Giovannino?
      - Am venit să-i cer parohului un certificat de moralitate și bună purtare: mă fac franciscan!
      - Cum?!?... Tu?... De ce?
      - Nu mai am mijloace să-mi continui studiile. Mama e prea săracă. Or, intrând în mănăstire, toate se aranjează.
      - Dar tu ai prânzit astăzi?
      - Nu.
      - Haide atunci până la mine. Vei lua mai întâi o gustare, iar după-masă voi vorbi eu cu părintele. Cine știe de nu te-om putea ajuta cumva?
      Ioan primi bucuros invitația acestui vrednic creștin, de la care, între două înghițituri, primi acest sfat înțelept:
      - Tare mi-e teamă că te pripești. De-aș fi eu în locul tău, m-aș sfătui înainte de toate cu Don Cafasso. Nu-i el bătrân, dar e așa de sfânt.
      Don Cafasso era tot din Castelnuovo și era abia cu patru ani mai în vârstă decât Bosco. Deși fusese hirotonit preot abia de curând, avea o bine meritată faimă de sfânt. Se găsea și el pe atunci în Torino, desăvârșindu-și studiile sacre la colegiul Sfântul Francisc de Assisi și catehizând bolnavii din spitale, deținuții din temnițe și din Institutul Corector.
      În prima zi liberă, Bosco alergă la Torino, unde-și expuse cazul.
      Ce clipă solemnă! O întreagă existență - și ce existență! - depindea de decizia ce-o va pronunța un tânăr preot de abia 25 de ani. Dar el o rosti fără urmă de ezitare, calm și hotărât, ca și când ar fi citit tot viitorul interlocutorului său:
      - Îți vei continua studiile, vei intra în seminar și fii apoi gata să urmezi semnele Cerului.
      Figura atât de scumpă a lui Don Cafasso o vom întâlni mereu; îl vom vedea intervenind la toate răspântiile decisive, totdeauna pentru a-i lămuri lui Bosco voința lui Dumnezeu și a-i aduce o nouă binecuvântare a Cerului.
      Dar el n-a fost poate niciodată atât de inspirat, atât de providențial în sfaturi, ca în dimineața de mai 1834, când sfatul său a fost macazul de care s-a servit Providența să îndrume viața acestui tânăr, a cărui glorie curată o va depăși într-o zi pe aceea a minunatului său sfetnic, pe calea măreței misiuni pentru care fusese predestinat.
      Ce înseamnă un adevărat duhovnic în viața unui suflet! în istoria unei chemări! E o forță și o lumină divină de neînlocuit!
      Ioan ținuse seamă întrucâtva și de sfaturile lui Don Comollo, și de cele ale lui Don Cinzano, de vorbele prietenilor și de vise. Dar îndrumarea decisivă a dat-o Don Cafasso, al cărui cuvânt a însemnat sentința definitivă și inapelabilă.
      Bosco simțea că prin el îi vorbește Dumnezeu, căci o liniște adâncă și de netulburat i se coborî în suflet și începu să se pregătească pentru intrarea la seminar.
      De acum avea certitudinea deplină că Cel ce-i vorbise prin preotul său, arătându-i drumul cel bun, îl va ajuta să ajungă și la ținta mult dorită.

Capitolul VI. Seminarist

l) „Nu haina onorează preoția”; 2) „Floarea Reginei”; 3) Mistuit de o mare pasiune; 4) Recreații dorite de toți; 5) „Clericul cu păr buclat”; 6) Visul se repetă; 7) „Bosco, eu sunt mântuit!”; 8) Mâna Mamei; 9) Cuvinte cu trecere la cer; 10) În vacanță; 11) Când un sfânt improvizează; 12) Mai câștigă un an; 13) Două întâlniri providențiale; 14) Cea mai frumoasă zi din viață; 15) Suflet de mamă.

1) „Nu haina onorează preoția”

      Gândul care, o vreme, îl obsedase - de a intra în mănăstire - și sfatul contrar al lui Don Cafasso avuseseră loc în clasa de retorică, pe atunci penultima clasă de liceu.
      Cu un an și jumătate mai târziu primi reverenda de seminarist chiar din mâinile parohului său în cadrul unei funcțiuni solemne săvârșite înainte de Sfânta Liturghie Mare, în aceeași biserică din Castelnuovo unde, cu 20 de ani înainte, fusese botezat.
      Era duminică, 25 octombrie 1835, zi când în localitate se celebra și se sărbătorea Sfântul Arhanghel Rafael. În Apusul catolic, îmbrăcarea hainei sacre are ceva din solemnitatea înveșmântării medievale a cavalerilor.
      „Când mi se porunci, scrie el, să-mi lepăd hainele de mirean prin cuvintele: «Domnul te dezbracă de omul cel vechi și de faptele sale», mi-am zis: «Vai, câte lucruri vechi nu am de lepădat, o, Dumnezeul meu! Nimicește Tu în mine toate obișnuințele rele!»”.
      „Când mi s-a întins haina sacră spunându-mi-se: «Înveșmânteze-te pe tine Domnul întru omul cel nou, zidit după Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului», mă înfiorai tot și adăugai în sinea mea: «Da, Dumnezeul meu, fă ca din această clipă să îmbrac un om nou, să încep o viață nouă, cu totul conformă voinței Tale divine, iar dreptatea și sfințenia să-mi fie singurul obiect al gândurilor, vorbelor și faptelor mele. Așa să fie! Fii Tu mântuirea mea, o, Marie!»”
      Cum se adună albinele când descoperă mierea, așa veniră roi tinerii din împrejurimi la această înveșmântare. Dar la sfârșitul slujbei, când îl văzură în noua sa haină, un simțământ de sfioasă și sacră teamă îi cuprinse făcând ochii mari. Însă, în curând, zâmbetul lui senin, mereu același, le dovedi că se pot apropia de el ca și mai înainte, cu prietenia și încrederea din totdeauna.
      Ziua aceasta ar fi fost însă prea senină și prea nepământească, dacă ar fi rămas fără surprize. Tocmai de aceea, o neașteptată și revelatoare lecție îl va întâmpina chiar în pragul noului fel de viață.
      Cu cea mai bună intenție și cu gândul de a-i face o bucurie de ziua înveșmântării, parohul îl duse cu sine la praznicul Sfântul Rafael la Bordella, cartier al Castenuovului. La început refuză și nu cedă decât la insistențele parohului, căci presimțea că se va simți stingherit: „făcând figura unei paiațe nou îmbrăcate, ce se prezintă pentru a fi văzut”, cum singur se exprimă. „După câteva săptămâni, de aspră și serioasă pregătire pentru această zi atât de mult dorită, să mă găsesc în mijlocul unei lumi amestecate, de toate condițiile sociale și sexele, strânși pentru veselie, flecăreală, mâncare și băutură, lume ce nu urmărea decât să danseze, să-și petreacă și să chefuiască, mă întrebam: Ce poate căuta pe aici unul care în dimineața aceleiași zile îmbrăcase haina sfințeniei, pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu?”
      Când se întoarseră acasă era noaptea târziu. El pășea tăcut și cu o mâhnire de moarte în suflet. Parohul intrigat se interesă cum și de ce, în această zi de publică veselie, el era așa de posomorât și îngândurat?
      El răspunse deschis că: „Funcțiunea sacră de dimineața era în total dezacord cu ceea ce se petrecuse în seara aceasta. Mai mult, adăugai, când văzui pe unii dintre cei la care mă așteptam mai puțin aproape chercheliți de vin și făcând pe bufonii în mijlocul comesenilor, m-a cuprins o scârbă și mi s-a făcut silă și de chemarea mea. De-aș ști că aș ajunge vreodată un preot alde ăștia, aș arunca fără zăbavă și pentru totdeauna haina aceasta și aș rămâne simplu mirean, însă bun creștin; sau, retrăgându-mă cu totul din lume, m-aș face trapist sau certozin.” [18].
      Atunci se hotărî să nu mai participe niciodată la astfel de praznice. El, care va fi crainicul bucuriei pentru generațiile și tineretul unei lumi întregi, simțea, cu o evidență ce devenise chin, cât de amarnic se înșeală lumea când caută veselia și fericirea în chefuri sau petreceri.
      Adevărata bucurie e doar cea adăpostită de virtute în străfundurile inimii. De aceea, sfinții și toți oamenii mari simt imperios nevoia reculegerii și a trăirii interioare. Când cântecul bucuriei, pe care numai o viață curată ți-l dă, a încetat din inimă, toate cântările și melodiile lumii nu-l vor putea suplini. Îți vor zgâlțâi cel mult simțurile ostenite, pentru ca, în clipa următoare, să te trezești și mai gol sufletește și mai amărât.
      Adevărata bucurie este conștiința trăirii unei armonii, a unei plenitudini de armonii. Iar prima armonizare de realizat e cea dintre activitatea noastră și destinul nostru de pelerini ai Paradisului, armonizare ce se face în adâncurile sufletului, acolo unde simțurile nu știu pătrunde. Ceea ce dau simțurile este șubred și supus putrezirii ca și ele, etern fiind numai ceea ce este spirit sau, cel puțin, pe deplin spiritualizat. Prima armonizare de înfăptuit trebuie să fie cea dintre spiritul nostru și Spiritul Infinit însuși. Or, dacă în adâncurile ființei și sufletului nostru contactul cu Dumnezeu e desfigurat și nimicit de păcat, veselia simțurilor e doar o efemeră și lugubră parodie, asemenea cu veselia unei maimuțe ce-ar face haz și ar dansa pe sicriul propriului stăpân, a sărmanului suflet. Iar anumiți „studenți teologi”, pentru a nu spune mai mult, găsesc ceva normal să ia parte la petreceri, ba să le și organizeze! O, Doamne, Răstignitule de pe Calvar, cu aceștia ce vei face?
      În zilele următoare așternu pe hârtie un program de viață îndelung cumpănit:
      „În anii trecuți, ticălos n-am fost, dar eram împrăștiat, vanitos, preocupat de jocuri, spectacole, sărituri, distracții și alte lucruri asemănătoare, ce înveseleau pentru o clipă, dar lăsau inima nemulțumită.”
      Se hotărî să evite jocurile, violina, vânătoarea, teatrele și banchetele și să păzească reculegerea, cumpătul în toate, lecturile bune și atmosfera de delicată curăție care să-i asigure păstrarea și pe mai departe a virtuții frumoase. Iar pentru a-și menține vie râvna de apostolat: „voi povesti zilnic exemple edificatoare colegilor, prietenilor, rudeniilor și, de nu voi avea pe altcineva, cel puțin mamei”.
      Odată formulate, reciti hotărârile luate în fața unei icoane a Preacuratei și promise în mod solemn, oricât ar costa, să le păzească întreaga viață.
      Cinci zile mai târziu își luă adio de la Mama, pentru a intra în seminar la Chieri. Cu o seară înainte, după ce numeroșii prieteni și cunoscuți, veniți să-și ia rămas bun, plecaseră, mama își luă fiul la o parte și-i spuse, ochi în ochii lui:
      „Ai îmbrăcat haina sacră, dragul meu Giovannino. Tu ghicești bucuria și mângâierea pe care mi-a adus-o inimii acest fapt. Dar adu-ți aminte că nu haina onorează preoția, ci practica virtuții. Dacă, din nefericire, ai ajunge să șovăi cumva în chemarea ta, te conjur să nu dezonorezi această haină. Las-o imediat, căci eu prefer să am drept fiu un biet plugar decât un preot neglijent în îndatoririle sale. Când ai venit pe lume, te-am consfințit Preacuratei Fecioare Maria; când ți-ai început studiile, ți-am recomandat aproape exclusiv devoțiunea față de Imaculata. Acum te conjur fierbinte să fii cu totul al Ei. Iubește-i pe cei ce O iubesc și, de vei ajunge într-o zi preot, răspândește fără încetare devoțiunea față de Preabuna Mamă...”
      De emoție, glasul i se opri în gâtlej. Dar și fiul său lăcrima.
      „Mamă, îi răspunse după o lungă pauză, înainte de a porni pe această cale, lasă-mă să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Sfaturile pe care mi le-ai dat, întipărite în inima mea pentru totdeauna, vor fi pentru mine o adevărată comoară.”

*
*     *

      În zorii zilei următoare plecă spre Chieri, unde porțile Seminarului mult visat se deschiseseră în sfârșit și pentru el.
      Dar cum se rezolvase, oare, latura financiară a chemării sale?
      Don Cinzano, parohul său, îi vorbise lui Don Cafasso (care era și el tot din Castelnuovo). Acesta, la rândul său, interveni pe lângă Don Guala, profesor de Teologie și directorul Colegiului de perfecționare a studiilor preoțești, un om pe cât de inimos și cucernic, pe atât de bogat. Acesta plăti el, în primul an, întreaga pensiune. În anii următori, n-a mai fost nevoie decât de o întregire, fiindcă Bosco obținu, ca premiu (ce-i revenea celui mai bun la studii și la purtare), suma de 60 de lire, iar sub titlul de semibursă seminarială, o altă sumă, acordată celor mai lipsiți și diligenți. Premiul amintit 1-a primit în toți cei cinci ani următori, ca și semibursă, iar din anul IV, mai primi și salariul de sacristan seminarial, alte 60 de lire. Ceea ce mai lipsea era întregit de Don Guala și Don Cafasso.
      Viitorul apostol al carității și binefăcătorul tuturor începu el însuși prin a avea nevoie de toți, căci chiar trusoul îi fusese dăruit în urma unui apel făcut de Don Cinzano în parohie. O persoană distinsă îi cumpărase reverenda, primarul, pălăria, un altul, ghetele, parohul îi dădu propriul său pardesiu, iar alții, lenjeria, ciorapii și celelalte.
      Intrarea în seminar venea tocmai la timpul potrivit pentru a-l scăpa de încorporare ca soldat în slujba Cezarului pe cel ce avea să fie mai mare în cuceririle sale pentru Dumnezeu decât un Napoleon în ale lumii. Legile de atunci știau da nu numai ce-i al lui Dumnezeu, ci și pe cei ce sunt ai lui Dumnezeu lui Dumnezeu, scutindu-i de militărie.
      Seminarul, practic și etimologic, aceasta ar și vrea să fie: un sămânțar (de la semenis = sămânță), adică o seră sau răsadniță în care semințele și apoi florile încă plăpânde ale chemării sacre sunt cultivate, pentru ca mâine, răsădite în mijlocul mulțimilor, să le înmiresmeze cu parfumul unei vieți curate și sfinte.
      În Seminarul din Chieri, Bosco regăsi încă proaspete urmele trecerii duhovnicului său pe acolo: a lui Don Cafasso. Totul mai era încă pătruns de mireasma virtuților și sfințeniei acestuia:
      „Mirosul suav al virtuților sale îmbibase zidurile bătrânului Seminar. Dragostea lui față de colegi, supunerea față de Superiori, răbdarea cu care suporta defectele aproapelui, grija de a nu supăra pe nimeni, bucuria ce-o avea de a servi pe toți, indiferența față de meniu, resemnarea în fața intemperiilor și inegalității anotimpurilor, promptitudinea în catehizarea copiilor, ținuta sa întotdeauna exemplară, râvna pentru studiu și pietatea, toate aceste virtuți străluciseră în mod atât de viu în timpul anilor săi de seminar, încât lăsaseră în urma lor o statornică bună mireasmă...”

2) „Floarea Reginei”

      Cu toate acestea, nu simțea, oare, Bosco, cu cele douăzeci de primăveri ale sale, greutatea renunțării definitive la tot ce e lumesc, inclusiv la libertatea și independența sa, închizându-și tinerețea între ziduri umezite și mucegăite de secolele multe ce trecuseră peste ele?
      Cum înșeală uneori aparențele!
      Bucuria nu ți-o poate da nimeni și nimic, dacă nu o porți în suflet. Seminarul nu numai că nu a fost, pentru tinerețea lui, o încarcerare; dimpotrivă, a fost o oază a adevăratei bucurii. Un „motto” scris pe un ceasornic solar din curtea seminarului: „Afflictis lentae, caeleres gaudentibus horae” (Dacă zăbavnice sunt ceasurile pentru cei întristați, pentru cei veseli, ele sunt grabnice), ne dezvăluie de ce, pentru el, anii seminarului mai curând au zburat decât au trecut. Pentru cei cu adevărat chemați Seminarul va fi totdeauna un sălaș al bucuriei. O bucurie austeră, dacă vreți, dar cu atât mai tonică și mai profundă. Ca și pentru Floarea Reginei, nici chemării la preoție nu-i priește decât aerul tare al culmilor, acolo unde cerul e senin și unde lumina soarelui e veșnic pură, desprinsă de tot ce este pământesc. „Nimenea din cei legați de poftele și de plăcerile trupești nu este vrednic să vină sau să se apropie sau să slujească Ție, împărate al măririi; pentru că a sluji Ție, mare și înfricoșător lucru este chiar și Puterilor celor cerești” spune, așa de exact și totodată așa de exigent, minunata rugăciune pe care o recită zilnic preotul în timpul Heruvicului la Sfânta Liturghie. Și, pregătindu-se de punctul culminant al prefacerii, un fior sacru trece prin întreaga mulțime care cântă, ca ecou al rugăciunii de mai sus: „toată grija cea lumească, de la noi s-o lepădăm!”
      Totul se plătește. De aceea, înălțarea pe care ți-o dă Preoția cere abnegație și impune renunțări nederogabile, așa cum un avion, numai dacă își smulge roțile din mâlul comun se poate înălța și zbura. Se renunță la balastul și tina lumii, pentru a primi, în măsura renunțării, mărgăritarele și toate comorile sfințeniei lui Dumnezeu. Să fie, oare, o proastă afacere învoiala prin care Cel întreitsfânt ți-a ajuns Mare Datornic? Și pe Pământ, desigur, sunt multe bucurii legitime. Dar ele nu sunt decât umbra netrainică și părelnică a bucuriei esențiale rezervată de Dumnezeu celor ce s-au lepădat de sine și de toate, spre a culege cu mâini curate, de pe culmile austere, dar însorite, ale Calvarului, această Floare a Reginei care e Sfânta Preoție. Nu numai că sfinții nu pot fi deplânși, ci ei sunt cei ce posedă Bucuria Lui, ce singură nu piere și nu înșeală niciodată.
      De aceea, pentru cei chemați, când sufletul lor e generos și curat, Seminarul e tot ce poate fi mai vesel și mai încântător pe Pământ.
      Anul școlar începu prin trei zile de exerciții spirituale. Ioan încercă să le facă exemplar și, cerând sfatul unuia dintre Superiori pentru a corespunde mai bine chemării, acesta îi răspunse: Un singur lucru - împlinirea exactă a îndatoririlor de seminarist.
      „Am luat drept bază acest sfat și mi-am pus tot sufletul în observarea fidelă a regulilor Seminarului. Nu făceam nici o deosebire atunci când clopoțelul mă chema la studiu, în Capelă ori la masă, în recreație sau la odihnă. Această exactitate îmi câștigă în curând atenția colegilor și stima superiorilor, astfel încât timpul petrecut în seminar mi-a fost o încântare.”
      Apreciat și iubit de superiori, ca și de toți colegii, la sfârșitul anului VI, când sosi și ziua plecării, o adevărată sfâșiere lăuntrică se săvârși în interiorul său:
      „Superiorii mă iubeau - scrie el - și-mi dădeau în continuare semne de deosebită bunăvoință. Colegii îmi erau atașați dincolo de tot ce se poate închipui. Se putea spune că eu trăiam pentru ei și că ei trăiau pentru mine. De aceea, despărțirea de ei și plecarea mea din acest loc scump, unde petrecusem șase ani, unde am primit educația, știința și spiritul ecleziastic și mă bucurasem de toate semnele de bunătate și afecțiune ce s-ar putea dori, mi-a fost extrem de dureroasă: dolorosissima.”
      Nu vrem să spunem prin aceasta că, în seminar, încercările l-ar fi ocolit. Ne limităm să semnalăm doar cele care l-au costat mai mult: o anumită distanță oficială la început între superiori și seminariști și imposibilitatea de a se cumineca zilnic. Monstrul jansenismului, această erezie ce-L descrie pe Dumnezeu ca pe un stăpân exigent, aproape hain, iar nu Părintele dintre toți cel mai tată, erezie de care s-a lăsat contaminat în parte și un Pascal și puțintel însuși marele Bossuet, făcea ravagii și aici. Unii superiori se considerau îndatorați să păstreze distanță, să-și mențină aureola autorității neștirbită.
      Prin contrast, a fost un mare bine și acesta, căci Bosco a simțit pe viu cât de greșită e atitudinea distantă și a înțeles că, pentru educarea tinerilor, Educatorii trebuie să aibă o atitudine externă nu de Superiori, ci de Părinți.
      „Aceasta îmi aprindea tot mai mult în inimă dorul de a ajunge odată preot, să mă amestec cu tinerii și cu preocupările lor, să le vorbesc, să-i asist în toate, să-i cunosc bine și să-i supraveghez neîncetat cu acea dragoste curată care să-i pună în imposibilitatea practică de a face răul, să le fiu de folos și să-i ajut în toate nevoile lor.”
      Aceeași rezervă se observa și față de Preasfânta Euharistie, și tot din cauza jansenismului. Sfânta împărtășanie nu se permitea decât în zilele de sărbătoare, în timp ce el era mistuit de dorul Ei, numind-o atât de plastic și justificat: „Alimentul cel mai eficace al chemării mele.”
      El profita de faptul că Biserica Sfântul Filippo din vecini avea un coridor ce comunica direct cu Seminarul. În timp ce ceilalți mergeau la micul dejun, el se furișa aici să se cuminece, revenind în clipa când colegii intrau la cursuri, dar lipsindu-se, astfel, de dejunul zilnic - renunțare nu tocmai mică, timp de șase ani,  pentru un fizic viguros ca al său, cu un program de mare efort ținând seama și de faptul că regimurile seminariale numai prin abundență nu păcătuiesc, chiar și cu dejun cu tot.
      Acești norișori nu vor posomori însă seninătatea acestui suflet tânăr, pe bolta căruia răsărise acel astru al chemării, ce de pe acum îi transformase viața într-o încântare.
      Veselia tinerească a sufletelor curate, atmosfera de iubire curată și prietenie, caldă ca o primăvară, a colegilor, dar mai ales mirajul apropierii continue și a prezenței reale, sub același acoperiș, a Aceluia, ce atâta bucurie aduce în sufletul oricui îl primește cu dispozițiile recerute, încât chiar și suferința se topește pierzându-și contururile la atingerea Lui, așa cum și le pierde stropul ce cade în imensitatea Oceanului - toate acestea vor face ca pentru Bosco Seminarul să fie o oază a bucuriei.

3) Mistuit de o mare pasiune

      Dotat cu o inteligență ieșită din comun și cu o memorie fără pereche, el se ocupa concomitent și de alte studii decât cele impuse de școală, fapt ce-i va înzeci valoarea de educator și scriitor, odată devenit preot.
      Pentru el, a asculta cursurile și a le însuși perfect erau lucruri identice, așa încât toate orele de studiu și le întrebuința pentru alte lecturi. Superiorii știau totul și-l aprobau tacit.
      Obișnuit din liceu cu clasicii, cu stilul lor elegant, dar bombastic, cu figurile emfatice ale mitologiei și fabulelor antice, nu afla nici o plăcere în citirea lucrărilor ascetice, scrise, firește, mai ponderat.
      Iată însă că, în anul II de filosofie, îi căzu în mâini Imitația lui Cristos, în originalul latin. Citind câteva capitole din Cartea a IV-a, despre Sfânta Euharistie, rămase încântat de frumusețea gândurilor și de felul limpede și ordonat în care autorul expunea acele mari adevăruri:
      „Mi-am zis atunci: acesta este un om învățat. Continuând apoi iar și iar să citesc din această carte de aur, nu întârziai să-mi dau seama că un singur stih cuprindea mai multă înțelepciune și morală decât aș fi putut găsi în toți clasicii vechi. Acestei cărți îi datorez faptul că am încetat cu lecturile profane.”
      Dar cum și de ce n-a reușit să guste de la început frumusețea cărților care tratează despre religie și viața spirituală? se va întreba cineva. Fiindcă frumusețea acestora este interioară, iar nu de stil, și presupune, de aceea, o maturitate de gândire pe care un tânăr din ultima clasă de liceu - din anul I de filosofie încă nu o are. Pentru a fi mai expliciți am adăuga că așa-zișii „intelectuali” nu sunt capabili să guste anumite scrieri ale sfinților, tocmai fiindcă sunt total neinițiați în tainele vieții interioare, fiind un limbaj pe de-a-ntregul criptic pentru ei.
      Dar revenind la Bosco, faptul că studiase atât de temeinic clasicii va însemna o adevărată binecuvântare pentru el, căci își formase astfel fondul de cultură și umanism indispensabil întemeietorului atâtor institute educative.
      Învăță pe de rost Noul Testament în latină și greacă și își însuși atât de bine și ebraica, încât în prezența lui Don Lemoyne, pe când era la Roma, în 1884, susținu, fără text, o documentată discuție cu un mare specialist asupra anumitor particularități ale originalului ebraic, confruntând din memorie locurile paralele!
      Citi, tot în particular, pe Flavius Josephus, conferințele lui Frassinhous, Marchetti, Balmes, Istoriile bisericii ale lui Henrion, Fleury; apoi tratatele lui Segneri, Cavalca, Passavanti, Cesari, Bartoli etc. Era familiarizat cu operele Sfântului Augustin, Sfântului Ieronim, Sfântului Francisc de Sales și îndeosebi cu ale Sfântului Toma de Acquino, din care învăță pe de rost articolele privitoare la argumentele de mai mare importanță. Citi voluminoasele Comentarii biblice ale lui Cornelius a Lapide și Tirino, pe cele ale altor exegeți și bibliști de atunci, precum și operele Bolandiștilor. [19]
      Era o performanță nu rară, ci pur și simplu unică.
      A și rămas totdeauna premiantul I pe tot seminarul, distanțându-și apreciabil colegii. Doar în anul II de filosofie, un coleg de o inteligență excepțională îl egală. Superiorii le propuseră să-și împartă premiul. Ioan se învoi imediat, dar celălalt, deși foarte bogat, făcea mutre, voind totul pentru sine și, mai ales, cinstea de a nu avea egal. Li se dădu atunci o nouă lucrare, incomparabil mai grea. Ioan rămase, de astă dată, învingător necontestat.
      Și la studiu, ca în tot ce va face în viață, își va pune tot sufletul, studiul devenindu-i marea și misterioasa pasiune. Nu citea, ci devora cărțile, profitând de cea mai mică frântură de timp disponibilă, lucru ce-i va periclita însă sănătatea, așa cum vom vedea în curând. Citea încontinuu până la intrarea profesorului în sala de curs, în timpul recreațiilor extraordinare și chiar masa în așa fel o lua, încât, după douăzeci de minute, studiul să poată fi reluat. Ba mai ciupea și din timpul destinat pregătirilor de plimbare sau de participare la funcțiile din Catedrală. Pentru cine e mistuit de râvna de a lăsa o dâră de lumină în urma lui în viață, fiecare clipă poate fi o comoară.
      Vacanțele, ce durau patru luni și jumătate, îi ofereau o splendidă oportunitate de adâncire a studiilor preferate.
      În 1836, avu norocul să fie chemat ca repetitor (profesor suplinitor) pentru limba greacă de către Iezuiții din Torino. Aceștia, din cauza ciumei, anticipaseră plecarea în vilegiatură a internilor, la Montaldo. însă, întrucât anul școlar nu se încheiase oficial, iar elevii externi mai rămâneau la Torino cu corpul profesoral obișnuit, pentru internii plecați la Montaldo erau necesari suplinitori. La propunerea lui Don Cafasso, fu chemat și clericul Bosco. Atât din necesitatea de a propune, cât mai ales pentru a avea alături un elenist neîntrecut, iezuitul Bini îl făcu să profite din plin de această vacanță, pentru o temeinică asimilare a limbii eline. Acest demn părinte, văzându-i marea bunăvoință, continuă pentru încă patru ani să-i corecteze, săptămână de săptămână, câte o compunere în greacă, pe care i-o retrimitea cu observațiile oportune. „Ajunsesem să cunosc elina tot așa de bine ca latina”, termen de comparație ce spune foarte mult când este vorba de un preot catolic apusean.
      Dar acest contact cu tineretul aristocrat din internat îi deschise ochii definitiv asupra profundei deosebiri dintre aceștia și prietenii săi din Murialdo, Castelnuovo sau Chieri. Comparația era pe de-a-ntregul în favoarea celor nearistocrați. Mai puțin prezentabili și arătoși și fără poleiala manierelor distinse, cu o inteligență mai puțin șlefuită, în schimb nu erau nici capricioși, nici viciați de bogăție și îngâmfare socială și, dacă nu aveau spoiala bontonului, aveau ceva mai de preț: o inimă de aur. Pricepu, odată pentru totdeauna, că tinerii provenind din familiile celor nobili și bogați ar fi un câmp mult prea restrâns pentru zelul său apostolic dornic să cuprindă lumea și că abia dincolo de seifurile cu titluri nobiliare și cu bogății se găsește adevărata valoare a omului: sufletul autentic omenesc, neviciat de ele.
      În vara aceea înțelese mai bine cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: „Vai vouă, bogaților (... )”, și mai ales rostul și înțelesul peșterii din Betleem...
      Chipul lui Isus, ce-i străjuise copilăria, se lumina acum cu o nouă rază - aceea a sărăciei voluntare. Înțelegea ceva din măreția acelei totale despuieri a Celui ce, murind pe Cruce, voia să nu mai aibă nimic al Său, chiar și Mama dăruindu-și-o lui Ioan și nouă tuturor. Dacă Don Bosco de mai târziu va avea mult de lucru cu cei bogați și le va cere insistent obolul, nu va fi atât de dragul promovării operelor sale, cât pentru că știa tot binele ce-l face acestora: „Nu ei ne îndatorează - le spunea Don Bosco colaboratorilor săi - ci noi îi îndatorăm și, ajunși Dincolo, ne vor fi extrem de recunoscători că am apelat la bogăția și resursele lor până mai erau pe Pământ.”

4) Recreații dorite de toți

      Atât de zgârcit cu timpul pentru sine, era în schimb darnic cu colegii și tineretul extern.
      Nu toți colegii săi erau ușă de biserică; și el nici nu face un mister din asta. Intrați în seminar fără chemare și fără aptitudinile necesare, ei își păstrau felul lumesc de a fi și de a judeca. Erau simpli clerici năimiți, care, mai curând sau mai târziu, sfârșeau prin a părăsi seminarul. Când i se cerea însă vreun serviciu, el nu făcea discriminări. Felul său jovial, deschis, conversația plăcută, înțelegerea împăciuitoare le stârnea tuturor dorința să recurgă la el. Făcea pe frizerul, îi bărbierea și-i tundea, făcea berete (potcapul patrunghiular latin), petecea hainele, repara ghetele, îngrijea și-i asista cu o neegalată competență pe cei bolnavi, ba scotea și dinți!
      Era apoi un coleg unic: rezolva dificultățile școlare, repeta lecțiile, rezuma inteligent și reliefat cursurile, împrumuta cărți, însenina prin veselia sa fețele posomorâte. Celor ce în timpul vacanței, în urma invitației parohilor respectivi, trebuiau să predice și nu reușeau să-și compună singuri predica, le-o pregătea bucuros tot el.
      A fi în societatea lui era o plăcere, îndeosebi în timpul recreațiilor. Dat fiind că Don Cafasso, duhovnicul său, nu-i aprobase hotărârea luată cu prilejul înveșmântării de cleric de a numai face nici o scamatorie sau joc de dexteritate, profita uneori de această îndemânare, ca să-și distreze colegii.
      Era inepuizabil în glume și spirite de bun gust și avea, mai cu seamă, un dar de povestitor neîntrecut. Propunea uneori, pentru variație, anumite dictoane sau fraze latinești sau grecești, care aveau totdeauna și o parte instructivă sau morală, pe lângă cea distractivă. Se traducea, dar se și învăța.
      În anumite zile era permis jocul de cărți, la care el avea un noroc deosebit, ieșind mereu câștigător. Ne mărturisește însă cu toată sinceritatea: „eram așa de absorbit, încât pentru un oarecare timp nu mai puteam nici citi, nici studia și mintea-mi era chinuită de craiul de cupă, de treisprezece sau cincisprezece de treflă, de jokeul de spadă etc. Am luat hotărârea să nu mai joc niciodată cărți, așa cum renunțasem și la alte distracții; era pe la jumătatea anului al II-lea de filosofie (1837).”
      Dar această hotărâre radicală nu veni din senin. Într-o zi Bosco câștigase de la un coleg o sumă oarecare, nu mare, totuși însemnată pentru sărăcăcioasa pungă a celuilalt. Văzându-l întristat, aproape plângând, îi restitui banii și se hotărî odată pentru totdeauna să nu mai joace cărți. Și așa făcu.
      Hirotonit, el va fi cu totul potrivnic jocului de cărți la preoți. Este un lucru semnificativ aversiunea pe care o au sfinții contra acestei patimi. Și Sfântul Ioan M. Vianney, unui preot ce se acuzase în Mărturisire că jucase cărți, motivând că după încheierea misiunilor se simțeau obosiți și aveau nevoie de o destindere, îi impuse un canon sever spunându-i: „Când cineva și-a terminat lucrul, se întoarce acasă. Nu ne-am făcut preoți ca să ne destindem!”
      Despre Don Bosco atât putem spune: dacă nu și-ar fi învins la timp această patimă, care de obicei aduce atâtea altele și duce la neglijarea propriilor îndatoriri, și-ar fi ruinat chemarea și, în mod cert, n-ar fi ajuns sfânt niciodată. Cărțile de joc și alte jocuri, zise sociale, îi pot duce pe cei pătimași la ruină, împreună cu familiile lor, iar celorlalți le răpește un timp atât de prețios, pentru care într-o zi li se va cere o teribilă socoteală.
      Recreațiile mai lungi le petreceau în plimbări prin pitoreștile împrejurimi ce înconjoară Chieri. Subiectele de conversație preferate în aceste plimbări erau cele de studiu. Încetul cu încetul, se formă o adevărată „Societate de lectură”, ce se reunea săptămânal, condusă de Ioan. Luau în discuție unele probleme de filosofie rămase obscure la cursuri, folosind numai limba latină, ceea ce le aduse marele avantaj că o puteau mânui pe urmă și în facultate, unde toate studiile se făceau în latină, cu o îndemânare și cursivitate surprinzătoare.
      Fiecare - povestește Don Bosco - avea dreptul să întrebe despre lucrurile pe care încă nu le știa sau pe care nu le înțelesese bine la cursuri sau din manuale. Celebru în întrebări era Comollo, intrat în seminar un an în urma mea. Peretti era iute la vorbă și totdeauna gata de răspuns. Garigliano știa asculta, dar când spunea ceva, era lucru gândit. Pe mine mă considerau ca un fel de președinte și arbitru incontestabil. Însă, întrucât erau ridicate uneori și unele chestiuni științifice cărora niciunul dintre noi nu le puteam da soluționare exactă fără pregătire, ne împărțeam dificultățile și fiecare trebuia să caute răspunsul până la data ce i se fixa.”
      După doi ani de filosofie, în 1837, începu Teologia. Studiile predilecte îi erau Dogmatica, Teologia Morală și Istoria Bisericii. Obișnuitul lor cerc de studii deveni, după expresia unuia din biografi, o adevărată moară ce măcina lecțiile, făcându-le materie digerabilă pentru toate stomacurile.
      În afară de acest cerc se mai înființa o „Societate de lectură” propriu-zisă, ce se întrunea în zilele de vacanță pentru discuții despre literatură, artă și bunele maniere. Membrii își citeau propriile lucrări în proză sau poezie. Se făceau și exerciții de elocvență sacră. Fiecare era liber să-și spună părerea, dar ultimul cuvânt îl avea Bosco. Unul din colegi povestea, mai târziu, cum el niciodată nu trecea cu vederea felul nepotrivit de exprimare când era vorba de lucrurile de natură delicată. Unuia dintre colegi îi reproșa odată două expresii despre femei, ce păreau galante și sentimentale, socotindu-le nepotrivite în gura unui cleric. Cel cenzurat ajunse și el preot, dar o sfârși în erezie. Cazul său confirmă, o dată în plus, care este răspunsul la întrebarea: pe unde intră viermele în măr? El nu intră, ci se găsește deja în floarea viitorului măr...

5) „Clericul cu păr buclat”

      Dar nu numai colegii, ci și externii, îi răpeau o parte din timpul său prețios, întrucât în Italia joia nu erau cursuri, în timpul recreației mai lungi de după-masă, o scenă curioasă se repeta săptămână de săptămână.
      Abia ieșiseră de la masă și se și auzi clopoțelul de la poartă. În clipa următoare un alt semnal, dat de astă dată chiar de portar, anunța că în vorbitor sunt vizitatori și-l chema pe Bosco, în dialectul piemontez: „Bosk de Castelnov” adică Bosco din Castelnuovo. (Mai era un Bosco Iacob, care va deveni mai târziu directorul Institutului Surorilor San Giuseppe din Torino).
      „Bosco di Castelnuovo, Bois de Chateau Neuf, Bosk de Castelnov”, și anume „Codrul [20] din Castelul nou”, repeta corul, devenit poliglot, al colegilor... Toată curtea era în freamăt, râdea și el, dar nu-și grăbea mersul liniștit.
      Se întreținea, în mijlocul unei veselii contagioase, cu tinerii ce-l înconjurau ca pe propriul lor tată și discutau despre școală, studii, deprinderile de pietate, le revedea compunerile școlare etc... Nu uita să le lase un gând bun și, uneori, îi ducea și în capelă, pentru o scurtă rugăciune, arătându-le o afecțiune cu totul specială. „Trebuie totdeauna să sfârșim convorbirile noastre cu un gând mai înalt”, mărturisea el lui Giacomelli, unul dintre cei trei prieteni ai săi preferați.
      Se ajunse astfel ca singura clipă de libertate pentru el să fie recreația de seară: era timpul povestirilor. Era apoi nespus de fericit când superiorii îl trimiteau la Dom, să-i învețe pe copii Catehismul.
      Îl cunoșteau liceenii, îl știau și cei mici: tot tineretul din Chieri îl cunoștea. Unul dintre ei, Giuseppe Brosio (despre care vom aminti mai târziu, fiindcă îl ajutase pe Don Bosco să redeschidă patronajul din Vanchiglia), ni-l evocă astfel:
      „Mi-aduc foarte bine aminte cum, pe când eram copil, frecventam Seminarul din Chieri pentru a-l căuta pe Don Bosco, care, deși numai cleric, era deja considerat de toți, nu numai de băieți, ci și de adulți, ca om de mare virtute, mai ales pentru că iubea la culme tineretul. Atât de mare era interesul său pentru noi, încât neîncetat se întreținea cu noi cu o afabilitate și drăgălășenie unică. Se poate spune că el nu trăia decât pentru copii. Duminica și în sărbători, când șirul seminariștilor se îndrepta spre Catedrală pentru slujba solemnă, băieții din Chieri îl pândeau și-l arătau cu degetul celor ce încă nu-l cunoșteau:
      - Vezi clericul acela cu părul buclat din șirul șase la dreapta?
      - Da, îl văd, ce-i cu el?
      - El e marele nostru prieten! De-ai ști cât e de bun!
      Clericul cu părul buclat, așa îl poreclisem între noi. Ceva tainic ne atrăgea spre el și ne făcea să-i dorim cunoștința și intimitatea. Eu unul am profitat de prietenia mea cu Comollo și, întrucât ei erau adeseori împreună, mi-a fost foarte ușor să fac cunoștință și cu Don Bosco și să-i câștig prietenia.”

6) Visul se repetă

      Bosco era mânat spre tineri de o atracție firească, spontană, de o tărie similară celei a instinctului matern, dar înnobilată și transfigurată printr-o tainică orânduire de Sus, o chemare harică de predestinat. Într-adevăr, în toată hagiografia nici un alt apostol al tineretului nu a avut atât de insistent, minuțios și miraculos indicată misiunea ce i se va încredința și toată evoluția ei, ca Don Bosco.
      În anul I de filosofie se visă preot îmbrăcat în ornate, dar lucrând după tejgheaua unui croitor. „Dar nu lucram haine noi, ci cârpeam haine uzate și coseam laolaltă un mare număr de petice de stofă.”
      În această viziune își întrezări viitoarea sa misiune de a se ocupa de tineretul rătăcit sau stricat din cauza condițiilor sociale potrivnice și de a-i purta atâta grijă, încât tinerii să se poată reintegra ca elemente creștine active în societate și să colaboreze ei înșiși la reînnoirea ei.
      Dar un vis și mai semnificativ avu în timpul uneia dintre vacanțe. Se văzu la Sussambrino, iar valea largă de la capătul lotului de pământ al fratelui său Iosif se preschimbă într-un mare și populat oraș. Pe străzi și în piețe erau în gâlceava o sumedenie de copii ai nimănui ce se jucau, se băteau, țipau, înjurau, blestemau. Auzind înjurăturile, se aprinse foc și se repezi între ei, mai întâi amenințându-i să tacă, iar apoi începând să împartă pumni și palme în dreapta și în stânga. Dar nici aceștia nu se lăsară și, răzbindu-l ca număr, îl luară la goană. În acea clipă însă, iată că un personaj impunător și misterios îi tăie calea și-i porunci să se întoarcă între acei zurlii nebunatici. Drept orice răspuns, el îi arătă urmele bătăii și loviturilor încasate, dând astfel să se înțeleagă cam la ce s-ar putea aștepta, de s-ar mai întoarce vreodată printre ei. La acest punct, Bărbatul misterios îi prezentă o Doamnă nobilă de o distincție nemaiîntâlnită, spunându-i: „E Mama mea: sfătuiește-te cu Dânsa!”
      Doamna îl învălui atunci într-o privire de negrăită bunătate și-i zise: „Dacă vrei să-i câștigi pe acești ștrengari, nu trebuie să-i iei cu răul și cu bătaia, ci cu blândețea și convingerea.” Și făcu așa.
      Ca și în primul său vis, fu martorul unei duble transformări: copiii aceia se preschimbaseră mai întâi în animale sălbatice, pentru ca după o clipă să devină toți mielușei blânzi.
      Să nu anticipăm ce vom avea de expus în capitolul al XV-lea. Totuși îți vine să te gândești: ce poate fi, la urma urmelor, și un vis?
      Cu toate acestea, când vezi cum aceste viziuni revin surprinzător de insistent și că de zeci de ori realitățile se mulează desăvârșit pe aceste vise, atunci trebuie să te întrebi dacă astfel de vise se mai pot numi simple vise sau, mai degrabă, viziuni, vizionarul fiind un adevărat predestinat al Cerului.
      În istorie se cunosc cazurile unor copii precoce, ce relevă încă de mici ce vor face în viață prin talentele neobișnuite cu care sunt înzestrați: gânditori ca Pascal, compozitori ca Mozart, pictori ca Rafael, strategi ca Napoleon etc. E și cazul lui Don Bosco. Cerul și pământul își dau întâlnire pentru a-i trasa drumul de urmat și, în timp ce o forță misterioasă îl mâna spre copii, aceștia, la rândul lor, se simțeau fascinați și irezistibil atrași spre el, ca de un magnet.
      Să amintim câteva dintre scenele acestor viziuni surprinzătoare?
      Între nouă și zece ani își visă misiunea ce-o avea de realizat. La 16 ani, când era să înceapă în mod normal liceul, Preacurata îi promite că-l va asista; la 19 ani, în timpul șovăirii de a se face preot sau călugăr, o figură severă de franciscan îi dezvălui că el nu mai are libertatea să refuze o misiune ce i-a fost predestinată; la 21 de ani, în anul I de filosofie, i se revelează categoria de tineri de care va trebui să aibă o grijă deosebită; iar la 22 de ani vede marele oraș Torino, în care își va începe truda de Apostol și de întemeietor de Institute pentru tineret.
      Ceva și mai semnificativ: aceste singuratice priveliști atât de revelatoare nu se vor sfârși aici, ci vor continua toată viața, până când întreaga operă a lui Dumnezeu va fi împlinită.

7) „Bosco, eu sunt mântuit!”

      Prietenia adevărată este un mărgăritar atât de rar pe Pământ. Iar prin lumina credinței noi știm că numai pentru aceasta am fost creați, ca să învățăm să intrăm în comuniune de suflet cu Cel Preaînalt, prin ucenicia făcută cu semenii noștri.
      În prietenie se întâmplă cam ceea ce se spunea odinioară că survenea în hotelurile spaniole: nu găseai decât ceea ce duceai cu tine. A avea un prieten adevărat, ce fericire! Prietenia e acea contopire de suflet și de destin între doi inși, în care trăirea și fuziunea merg, pe planul spiritului, până la identitatea de viață. Prietenul, fără urmă de gând sau satisfacție egoistă, trăiește în sufletul celuilalt până la contopire: „Sunt mai mult el decât eu însumi!”
      După Sfântul Toma, prietenia este a dori ca prietenul să existe, să fie fericit, să te bucuri de prezența și societatea lui. Dacă tovărășia nu este decât o unire de interese, iar camaraderia una de profesiune sau stagiu, doar prietenia adevărată este acea desăvârșită intimitate și fuziune de suflet ce se încheagă din urmărirea aceluiași destin, sub lumina caldă și transfiguratoare a unuia și aceluiași Ideal.
      Cine nu-și amintește de neasemuita prietenie dintre harpistul David și Ionathan, fiul lui Saul? Autorul psalmului 50, cum zice Bargellini în splendida sa biografie a Regelui Poet și Profet, și care gustase tot ce un om poate gusta savuros pe lume, nu se teme, sub lumina inspirației de Sus ce-l asista, să spună că prietenia lui Ionathan era de o mie de ori mai dulce decât orice iubire de femeie.
      E în parte un mister, dar se pare că numai între bărbați prietenia curată poate atinge astfel de profunzimi, dincolo de orice posibilitate de scrutare și de exprimare a limbajului omenesc.
      O astfel de prietenie i-a fost hărăzită și tânărului Bosco.
      „Măsura bunurilor puse în comun era diferită - zice unul dintre biografii săi, dar tocmai aceasta forma vraja și interesul acestei prietenii: ei se completau reciproc. Comollo îi oferea lui Bosco exemplul unei supuneri minuțioase, a unei fidelități dusă până la scrupul față de îndatoririle de seminarist, a unei iubiri delicate ce evita supărarea, chiar și numai cu o vorbă, a aproapelui, a evlaviei lui trăită intens, uneori prea gata de lacrimi și suspine, a unei austerități extraordinare și a perfectei lui ținute de seminarist model; iar Bosco îi dădea, în schimb, luminile unei inteligențe treze și prompte, o veselie de bună calitate, statornica sa bună dispoziție, un simț fără pereche al măsurii în tot ce făcea, oroarea lui pentru tot ce părea singular și toate însușirile norocoase ale unui caracter ce-i încânta pe toți.”
      „Dacă seminariștii puțin exemplari n-au reușit să mă atragă, dacă am putui progresa în chemarea mea - va scrie el puțin după moartea prietenului său - aceasta o datorez lui Comollo. Recreația mea era nu rar întreruptă de Comollo; mă trăgea de haină și mă ducea în Capelă, spre a face o vizită la Preasfântul Sacrament pentru cei în agonie ori să recităm împreună Rozarul sau Oficiul Preacuratei Fecioare Maria în sufragiul sufletelor din Purgator. Acest prieten minunat a fost norocul meu. Știa să mă dojenească, să mă mângâie și să mă corecteze cu atâta gingășie și iubire, încât, într-un anumit sens, eram fericit să-i dau prilej pentru a gusta plăcerea de a fi corectat...”
      „Deși abia de 19 ani, ajuna și postea riguros toate Paresimile și în celelalte posturi, ajuna în fiecare sâmbătă în cinstea Preacuratei Fecioare, renunța foarte des la micul dejun; la masă se mulțumea uneori cu pâine și cu apă, suporta orice dispreț sau jignire fără să dea semn de cel mai mic resentiment, era mai mult decât exact și în cele mai mici îndatoriri de studiu sau de pietate. Toate acestea mă înfiorau și mă făceau să văd în acest coleg un înger de prieten, un îndemn spre bine, un model de virtute pentru cine trăiește în Seminar.”
      În timpul vacanțelor își scriau foarte des și se cercetau reciproc de multe ori. Într-o astfel de vizită, pe când familia lui Ioan era la seceriș și rămăseseră singuri acasă în Bechis, Comollo îi citi predica pregătită pentru Adormirea Preacuratei și i-o recită apoi liber însoțind-o și de gesturi.
      După câteva ore de plăcută întrevedere, ne dădurăm seama că era ora prânzului. Eram singuri acasă. Ce-i de făcut?
      - Ei, bine, zise Comollo, eu voi aprinde focul, iar tu vei pregăti cratița și ape vom găsi noi ceva să punem în ea!
      - Ba nu, mai întâi să prindem un pui de-al mamei din ocol, zise Ioan.
      Zis și făcut. Dar să-l taie, nu se simțea niciunul în stare. Pentru a ieși di încurcătură, ne-am decis ca el (Comollo) să-l țină cu gâtul întins pe butuc, iar e să-i tai capul cu o bărduță. Dată lovitura, capul sări cât colo, iar Comollo scăpă puiul. Trupul fără cap se zbătea și, speriindu-ne amândoi, o luarăm la sănătoasa plângând.
      Peste puțin timp, Comollo, revenindu-și, zise:
      - Proști mai suntem! Dumnezeu ne-a poruncit să ne folosim de toate viețuitoarele de pe pământ lăsate de El spre binele nostru, de ce atunci atâta groaza pentru ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie așa?
      Ne reveni inima la loc, îl curățirăm și făcurăm o ciorbă minunată.
      Doi ani mai târziu, spre sfârșitul vacanțelor de toamnă, Comollo își presimte sfârșitul apropiat. Anul agricol fusese extrem de slab, iar recolta viilor era și ea compromisă. Cei doi prieteni, privind viile din vârful unei coline, comentau nenorocul.
      - Nu-i nimic, zise Bosco mereu optimist; culesul viilor va fi desigur mai bun.
      - Nădăjduiesc și eu, răspunse Comollo, ferice de cei ce vor ajunge să guste ș vinul acela. Tu unul vei ajunge!
      - Dar tu? Te pomenești că vei fi vrând să bei tot apă chioară, ca în Seminar.
      - Nu chiar, căci anul viitor sper să gust un vin mult mai bun, răspunse misterio Luigi Comollo.
      - Ce vrei să spui cu asta?
      - Nimic.
      - Ai vrea s-o apuci spre Rai?
      - Ce-i drept, mă simt atât de nevrednic; cu toate acestea, de câtva timp încoace mă mistuie o sete arzătoare după bunurile Cerului, încât mi se pare o imposibilitate să mai trăiesc mult pe Pământ.
      El nu se înșela și le reveni în minte un legământ pe care-l făcuseră puțin mai înainte. Dată fiind sinceritatea și încrederea nelimitată dintre ei, obișnuiseră să vorbească despre ce se va întâmpla când ar trebui să se despartă în caz de moarte.
      „Într-o zi, ne destăinuie Don Bosco, după ce citisem îndelung din Viețile Sfinților, între glumă și serios ne spuneam că ar fi o mângâiere pentru noi dacă cel care ar muri mai întâi ar da de veste celuilalt despre starea sa. Revenind și ulterior asupra acestor gânduri, am făcut acest pact: acela dintre noi care va muri mai întâi, dacă Dumnezeu o va îngădui, va da de știre despre mântuirea sa prietenului rămas în viață.”
      „Eu nici n-am bănuit gravitatea unei astfel de promisiuni și n-aș mai sfătui pe nimenea s-o facă; noi, cu toate acestea, o făcurăm și o socoteam drept un lucru sfânt și am reînnoit-o în repetate rânduri, mai ales în timpul ultimei boli a lui Comollo. Mai mult, ultimele cuvinte și chiar ultima privire au fost o confirmare a cele decise în acest sens. O știau aceasta și numeroși colegi.”
      Șase luni după convorbirea din vie, în 25 martie 1839, care în acel an era Lunea din Săptămâna Mare, Comollo căzu la pat asaltat de o febră pe care medicii nu o putură diagnostica, în ciuda definiției acelui răutăcios care spunea că medicina e arta diagnosticării, nu a vindecării...
      La 22 de ani, oboselile studiului, intensitatea trăirii interioare a unuia ce nu voia să acorde nimic naturii îl consumaseră. În 30 martie, Sâmbăta Mare, intră într-un delir de trei ore, căruia-i se adăugă zbuciumul sufletului. Deși era slab ca fizic, trebuiră uneori nu mai puțin de șase persoane să-l țină la pat; el, care avusese o evlavie atât de generoasă și plină de încredere, era auzit scoțând strigăte de groază la gândul apropiatei Judecăți. Apoi totul se liniști, iar sufletul își regăsi pacea, era a treia zi de Paști și, de tot înseninat, întărit cu Sfintele Taine, cu mâna în mâna lui Ioan, ce-l veghea la căpătâi suspinând, cu nevinovăția Botezului neîntinată, închise ochii pentru totdeauna. Ca întotdeauna, cei nevinovați sunt îngroziți de moarte, iar păcătoșii, împietriți. Preocupați doar de patimile lor, merg spre eternitate cu o inconștiență totală.
      Comollo murea marți, 2 aprilie 1839, iar în ziua următoare era înmormântat cu mare fast. Un fapt cutremurător a avut loc în noaptea următoare, cu prea mulți martori pentru a fi pus la îndoială. Bosco simțea că aceasta e noaptea când se va împlini promisiunea.
      Era către miezul nopții. În timp ce el singur, dintr-un dormitor de 20 de paturi, unde toți ceilalți dormeau duși, era încă treaz, deodată se auzi în fundul coridorului o bubuitură ca de tun, care se prelungea devenind tot mai asurzitoare și creștea pe măsură ce se apropia, zguduind zidurile, plafonul și podeaua. Toți seminariștii se treziră, tremurând îngroziți. „Eu eram împietrit”, ne mărturisește Ioan. Ușa se deschise trântită de perete, lăsând un uragan de trăsnete să năvălească în dormitor, în timp ce un tumult de bubuituri frânte, tot mai violente, asurzeau urechile. Nu se vedea totuși decât o lumină palidă, jucând culori diferite, ce păreau că se schimbă în același ritm cu hăuitul detunăturilor.
      Brusc, zgomotul încetă, lumina deveni tot mai clară, iar din mijlocul ei se auzi, limpede de tot, vocea lui Comollo, repetând de trei ori numele prietenului său: „Bosco, Bosco, Bosco, io sono salvo!”... Bosco, Bosco, Bosco, sunt mântuit!
      Urmă o lumină de o strălucire orbitoare, ce umplu tot dormitorul și le luă privirea; răsună apoi o bubuitură formidabilă și durduitul reîncepu prelungit și mai violent, de părea că întreaga clădire se va prăbuși sub un uragan al uraganelor, apoi totul se îndepărtă și dispăru în noapte.
      O tăcere de moarte se așternu pentru o clipă, iar beznele păreau acum un puhoi de clei negru, ce le lua și respirația.
      „Toți auziseră zgomotul, mai mulți auziră și cuvintele fără să le înțeleagă, iar alții le pricepură ca și mine și încă mult timp ele mai fură pomenite în acest Seminar.
      „Clericii, care săriseră din paturi la începutul fenomenului și alergau alarmați în dreapta și în stânga, se strânseseră într-un colț în jurul pedagogului-asistent și așteptau cu toții nerăbdători zorile izbăvitoare. Bosco, șezând pe patul său, încerca să-i liniștească, spunându-le - „Comollo e mântuit”, dar în zadar, căci toți erau consternați de tragica lecție a lumii de Dincolo. Bosco însuși abia mai târziu își reveni, căci în momentul fenomenului și groaza lui fusese la fel, încât ar fi preferat să moară. „Pe cât îmi amintesc - scrie el - a fost pentru prima dată că mi-a fost frică în viață.”
      Un neastâmpărat de seminarist îl făcea de multe ori să tresară, apropiindu-se tiptil pe la spate și țipându-i fără de veste în ureche: „Bosco, eu sunt mântuit!” Din această glumă de prost gust se declanșă o boală ce-l duse pe marginea gropii și nu se întremă decât mulți ani mai târziu.
      Oricine își poate închipui vâlva ce se produse.
      Dar din clipa în care Comollo era mântuit, de ce o fi permis Dumnezeu un astfel de fenomen cutremurător? Căile Lui noi nu le putem ști, dar se prea poate ca unele conștiințe amorțite să fi avut nevoie de această grozavă lecție, pentru a fi smulse din lâncezeala și amorțirea lor. Și pe cât se pare, chiar prietenia lor, deși atât de curată și supranaturală, trecând pragul Veșniciei, mai avea nevoie de o anumită purificare, ca tot ce-i pământesc.
      Don Giuseppe Fiorito, asistentul de atunci al dormitorului lui Bosco, ca și alți martori oculari, povestiră în repetate rânduri acest fapt tinerilor din Oratoriu, a cărui descriere amănunțită Don Bosco nu o inseră decât 45 de ani mai târziu, în cea de a doua ediție a biografiei lui Comollo, în 1884, când totuși o bună parte din cei de atunci mai erau încă în viață.
      Acest eveniment extern n-a fost singurul pricinuit de moartea lui Comollo. Câteva zile mai târziu, meditând asupra durerii lui de neconsolat, Ioan nu se putu reține să n-o compare în gând cu pierderea acelei mierle mâncate de pisică, pe când avea zece ani. Nu-și luase atunci angajamentul solemn să nu-și mai lege inima de nimeni și de nimic trecător? Curăția, suavitatea, gingășia lui Comollo îl făcuseră să-și calce cuvântul; pentru o a doua oară își dăruise inima făpturilor trecătoare, dar a fost și ultima. Marele beneficiu al acestei prietenii, harul minunat al acestei morți i-a dezlipit sufletul pentru totdeauna de bunurile acestei lumi.
      „Ca mâine, lumea din jurul său, tineretul de care se va apropia, făpturile toate, succesele obținute de credința lui, triumfurile cauzate de faima sfințeniei lui îi vor întinde - continuă Auffray - cupa lor amăgitoare, dar buzele sale nu se vor mai atinge de ea. La 24 de ani acest suflet este dăruit definitiv lui Dumnezeu, Binelui și Eternului.”
      Acest act eroic, dacă-i va purifica afecțiunea, nu-i va șterge însă din memorie amintirea prietenului incomparabil. Intimitatea lor va dăinui și după moarte. Într-una din nopțile lui 1847, mama Margareta, aveau camerele alăturate, îl va auzi conversând îndelungat cu un necunoscut.
      - Dar cu cine ai vorbit astă noapte? îl întrebă ea dimineața.
      - Cu Luigi Comollo, răspunse el simplu, păstrând pentru sine secretele de Sus încredințate de prietenul său de-a pururi fidel.

8) Mâna mamei

      În vacanțele ce urmară nu se mai putu restabili și reîncepu școala anului 1839-1840 istovit și tot tânjind o duse până la sfârșitul anului. Stomacului său nu-i mai pria nici o mâncare, se simțea torturat de o tenace insomnie, picioarele nu-l mai țineau, iar medicii îl declarară pierdut, irecuperabil.
      Căzu în cele din urmă la pat și zăcea de mai bine de o lună, când sosi mama sa total neștiutoare de situația disperată în care i se găsea fiul iubit, aducându-i o sticlă de vin vechi și o pâine de mei. Condusă în infirmerie, își dădu imediat seama de gravitatea bolii și, când să plece, vru să-și ia pâinea și vinul adus. Dar Ioan o rugă insistent să i le lase. Îi făcu pe voie. Abia plecată, i se trezi o poftă nebună să mănânce din pâinea aceea și să guste vinul. Luă cu greu o îmbucătură și o mestecă bine, bine cu o înghițitură de vin și îi dădu drumul pe gât. Apoi a doua și a treia oară, până le isprăvi de tot și-l cuprinse îndată un somn greu, pe care superiorii îl apreciară drept precursor al morții, mai ales că dură două nopți și o zi neîntrerupt, iar el arăta foarte palid.
      Dar, spre uimirea tuturor, când se trezi era aproape pe deplin vindecat. Este oare pentru prima dată că mâna mamei face adevărate minuni? Anumite sechele mai persistară și, înainte de a dispărea pricinuiră nu puține peripeții, între altele recidiva din 1846, când era într-adevăr să se sfârșească de-a binelea.
      În același an școlar (1839-1840), i se mai întâmplă o nenorocire tocmai în ziua când era să plece în vacanță; nu degeaba se spune că un rău nu vine niciodată singur. Afară ploua torențial, iar el stătea la geam dus pe gânduri, contemplând dezlănțuirea furtunii, când un trăsnet cu un zgomot asurzitor lovi în cerceveaua geamului de care se rezemase, iar pietrele, proiectate ca de o explozie, îl loviră în piept și-l aruncară pe spate la pământ, fără cunoștință, în mijlocul camerei.
      Colegii, crezându-l mort, îl întinseră pe pat, spălându-i fața, dar „eu mi-am revenit imediat, adăugă el, zâmbii și sării în picioare.”
      Ceea ce este mai curios în acest incident este faptul că aceste trăsnete păreau să aibă ceva personal cu Don Bosco. În iulie 1856, pe când făcea exercițiile la Sf. Ignațiu, tot în ziua plecării, fulgerul smulse o piatră pătrată din pavajul camerei tocmai de sub picioarele lui, dar, prin minune, rămase neatins. Peste alți cinci ani, în 16 mai 1861, un alt trăsnet va lovi cu violență chiar în camera lui Don Bosco, răvășind-o complet și zvârlindu-i patul în celălalt capăt al camerei, răscolind totodată și unul dintre dormitoarele elevilor.
      Dacă Sfântul a scăpat Cu viață - cum o va mărturisi el însuși - de cele trei trăsnete, el atribuia minunea unei medalii a Preacuratei pe care o purta la gât.
      Simplul joc al legilor naturii pare, oricum, insuficient pentru a explica ciudățenia și îndârjirea acestor trăsnete.

9) Cuvinte cu trecere la Cer

      În vara ce urmă, vizitându-i pe foștii săi stăpâni din Monccucco, familia Moglia, acceptă să fie nașul de Botez al ultimului lor copil. Fosta lui stăpână, Dorotea Moglia (cea care intervenise pentru ca soțul său să nu-l respingă pe micul Bosco, ci să-l accepte ca servitor), era la pat grav bolnavă, sleită de puteri. Cu o voce abia perceptibilă i se plânse că nu se va mai întrema niciodată și va muri în curând.
      - Dimpotrivă, fii veselă și fă-ți curaj: dumneata vei ajunge 90 de ani!
      Orice ar obiecta raționaliștii, sfinții își onorează cuvântul dat. Cuvintele lor sunt cecuri totdeauna onorate la Banca Cerului. De fapt, bolnava se și vindecă, iar în anii următori, deși lovită de boli grave, refuza doctoriile și răspundea tăios tuturor: „Don Bosco mi-a promis că voi trăi până la 90 de ani!”.
      Și aievea, îi supraviețui și lui Don Bosco și-l venera ca pe un sfânt, purtându-i portretul la piept. În fiecare zi i se ruga cu o încredere desăvârșită, fiind sigură că acum, din ceruri, o va asculta cu atât mai mult. Muri senină la 91 de ani.
      „O mare primejdie pentru clerici, scrie don Bosco în Amintiri, obișnuiesc să fie vacanțele de vară, mai ales din cauză că durau patru luni și jumătate. Îmi petreceam timpul citind și scriind, dar, neștiind cum să-mi folosesc zilele, am pierdut multe dintre ele. Încercam să omor timpul cu vreun lucru manual. Făceam fuse, sfârleze, popice, bile; croiam și coseam haine și ghete; lucram în fier și în lemn. Am făcut pe zidarul și compactorul de cărți. Și astăzi se mai găsesc la Murialdo un birou și o masă cu scaune, «capodoperele» mele din vacanță. Ieșeam la cosit iarba, seceram holdele, copileam și ajutam la culesul și îngrijirea viei, la storsul mustului, la trasul vinului și altele. Mă ocupam și de băieții mei obișnuiți, dar aceasta o puteam face numai în zilele de sărbătoare. Aveam o deosebită mângâiere să-i învăț Catehismul, căci erau și unii flăcăiandri de 17-18 ani cu totul neinstruiți în credință. (Cătunul lor nu avea preot). Dorul de carte ori poate chiar mania de a învăța cu orice preț, ce se răspândea și la țară, îmi aduse tineri de toate vârstele, setoși să învețe să scrie și să citească. Școala era gratuită, dar cu trei condiții: regularitate, atenție și Mărturisire lunară.”
      Într-una din veri, în timp ce era la Renenta, se întâmplă un fapt neobișnuit.
      „Castelnuovo, satul meu, ne mărturisește Iosif Turco, fusese devastat de grindină și furtuni vreo zece ani la rând; Don Bosco, pe atunci numai cleric, ne spuse într-o bună zi: „Până voi fi eu la Renenta, să n-aveți nici o teamă: n-o să mai fie furtună. Să ne rugăm Preacuratei și Ea ne va ocroti!” Lucru ce se adeveri întocmai.
      Cerul se făcuse, și de astă dată, girantul făgăduințelor sale.

10) În vacanță

      „Dacă puțin mai înainte spuneam că vacanțele sunt periculoase - continuă Sfântul în umilința sa - nu mă gândeam decât la mine. Unui biet seminarist i se poate întâmpla adeseori să ajungă în grav pericol, luat fără de veste. O pății și eu. Fusesem invitat la un praznic de familie la niște rudenii; nu voisem să merg nicidecum, dar mă luară cu frumușelul și mă momiră cu aceea că în satul respectiv nu este nici un cleric să cantoreze și să ministreze la Slujba solemnă. La insistențele unui unchi, în cele din urmă, am cedat. După ce se termină Liturghia, la care am ministrat și cântat, ne-am îndreptat spre casă. La masă, toate merseră bine până la un punct, când comesenilor începuseră să le cam sticlească ochii de vin, li se dezlegară și limbile în niște vorbe și apropouri ce nu mai puteau fi tolerate de un cleric. Încercai să le atrag atenția, dar glasul meu fu copleșit de vociferări. Neștiind ce-ar mai fi de făcut, mă gândeam s-o șterg. Mă și ridicai și-mi luai pălăria să plec, dar unchiul meu se împotrivi, în timp ce un altul începu să vorbească și mai nesărat și să insulte pe comeseni. De la vorbe, se trecu repede la fapte: strigăte, amenințări, ciocniri de pahare, sticle, farfurii și tacâmuri (furculițe și mai în urmă și cuțite), se uneau împreună pentru a face un zgomot infernal. Neavând altă scăpare, o luai la sănătoasa. Ajuns acasă, îmi reînnoii din toată inima hotărârea, făcută de repetate ori, să fiu mai retras, să nu alunec în păcat.”
      „Mi se mai întâmplă un fapt, tot așa de neplăcut, la Croveglia, cătun al Buttiglierei, unde fusesem invitat să ministrez și să cânt de Sfântul Bartolomeu. Totul reuși de minune, în Biserică și la prânzul onorat de prezența parohului și oferit de un unchi de-al său, organizatorul festivității.”
      Când se termină banchetul, fiind rugat să cânte la violină, el refuză. La insistențele celorlalți, răspunse că nu-și adusese violina. (Violina era instrumentul său predilect, la care renunțase însă, cu prilejul înveșmântării sale de cleric. )
      Într-o clipită i s-a adus o violină. Aceasta îl puse într-o situație cât se poate de jenantă, dar refuză din nou, până când unul dintre cei prezenți îl rugă doar atât: să-l secondeze măcar.
      „Mizerabilul de mine, exclamă el în Amintiri, cântai până auzii un zumzet și un zgomot ritmic, de joc. Apropiindu-mă de fereastră, văzui că mulțimea dansa și petrecea la sunetul violinei mele. Nici un cuvânt n-ar putea exprima mânia de care am fost cuprins în acel moment.
      Cum, am zis comesenilor, eu, care protestez împotriva unor asemenea petreceri, să fiu tocmai eu cel care le promovează? Una ca asta în veci n-o să mai fie!”
      Restitui violina străină, se întoarse pe dată acasă și, luându-o pe a sa, o făcu țăndări cu picioarele. Probabil că acest gest îi va șoca pe unii cititori, care ar vrea să impună și sfinților reacțiile și normele omului de rând, iar aeronavelor, în locul vitezei necesare pentru menținerea în zbor, doar ritmul molcom de deplasare al promenadei lor prin parc...
      Adevărul este că Don Bosco nu de muzică avea oroare, ci de deturnarea ei de la adevăratul rol. Așa cum desfășurarea ulterioară a vieții sale o va dovedi, muzica va fi un mijloc educativ extraordinar de eficient în mâinile sale.
      Dar să nu se uite că tot ce a creat Dumnezeu, indiferent la ce nivel de spiritualizare s-ar găsi, poate să devină un obstacol pentru cei ce înaintează spre sfințenia adevărată. Chiar și viziunile sfinților și revelațiile supranaturale, oricât de veridice ar fi, din clipa în care sufletul se alipește de ele și le admiră, pot deveni piedici insurmontabile pe calea sfințirii. [21]
      Din acea clipă, deși la nevoie îi învăță pe alții și violina, nu mai cântă niciodată, cu toate că scuze sau „motive de conveniență sacră” (ca de exemplu înălțarea fastului funcțiilor liturgice etc. ) ar fi putut găsi și el.
      Sfinții nu doresc decât unirea cu Dumnezeu, care pentru ei e mărgăritarul de mult preț pentru a cărui dobândire merită să vândă și să renunțe la tot ce au, numai să-l cumpere (Matei XIIL 45-46).
      Un alt episod interesant i se întâmplă când, ca vânător, se luase după un iepure, urmărindu-l din câmp în câmp, din vie în vie, trecând peste văi și peste coline mai multe ore în șir și, în cele din urmă, îl ajunse în bătaia puștii, ochi și trase, alica rupându-i coastele. „Sărmanul animal căzu, lăsându-mă abătut când îl văzui ucis.”
      La sunetul armei, apărură ca din senin câțiva colegi, care întâmplător se găseau pe acolo și-l felicitară pentru lovitura de maestru. Abia atunci Ioan își dădu seama în ce hal plecase de acasă: numai în pantaloni și cămașă, cu mânecile suflecate, fără reverendă și cu o pălărie de paie în cap. „Aveam - zice el - o mutră de contrabandist” și se simți foarte jenat și umilit, mai ales că era foarte departe de casă. Le ceru colegilor scuze pentru exemplul rău ce-l oferea cu un așa echipament. Reîntors acasă, își reînnoi hotărârea să nu mai vâneze de aici înainte niciodată. „Cu ajutorul Domnului, de astă dată am rămas credincios promisiunii făcute. Dumnezeu să-mi ierte sminteala.”

*
*     *

      Ciudată mai este și sfințenia, se va gândi unul sau altul dintre cititori, dacă-ți impune astfel de renunțări. La urma urmelor, ce rău este în puțin vin sau veselie ori într-o vânătoare? Sfințenia cere renunțarea la toate acestea? Îți cere să-ți zdrobești mai întâi violina?
      NU! Hotărât nu! Afară de un caz…
      - Și anume?
      - Afară de cazul că simți că ele te stânjenesc și te împiedică să te dărui total lui Dumnezeu. Sfinții nu sunt nici ei insensibili la artă și sunt și ei mișcați în fața priveliștii naturii sau a creațiilor artei. Dar, pe când ceilalți oameni se opresc la priveliștea naturii, la opera de artă în sine, deci la ceva ce este trecător și nestatornic, sfântul trece mai departe și vizionează Eternul prins în chenarul șubredei vremelnicii. Sfântul nu se oprește la culorile vitraliului Catedralei, ci privește spre razele ce îmbracă în lumină și frumusețe acest vitraliu, spre izvorul prim ce le irizează. Pe când ceilalți se mulțumesc cu lumina fumegândă a torțelor propriilor lor pasiuni, sfântul caută fondul etern a tot ce e frumos: INFINITUL. El caută o altă lumină: acea lumină ce nu mai este o simplă licărire a unui foc oarecare, chiar astru să fie, ci o plenitudine a Luminii Dintâi. Acea lumină ce nu mai e o simplă calitate a ceva material, ci însăși substanța ființei și armoniei dintâi, Dumnezeu, Lumină din Lumină...
      Bosco evită distracțiile și petrecerile comune nu pentru că ar avea oroare de ceea ce e plăcut și frumos, ci pentru că știe că sufletul său e prea mare pentru a se putea stampară cu prea puținul ce-l pot oferi făpturile, chiar toate fiind. Unui frumos de spoială, el preferă frumosul autentic și veridic. El face să tacă flașneta simțurilor nu pentru că, nu-i place muzica, ci pentru că, din sferele cerești, a început să perceapă preludiul transfigurator al unei simfonii ce depășește auzul și chiar închipuirea a tot ce-i pământesc.
      Sfântul renunță la muzica de bâlci a muritorilor de rând, pentru superioara audiție a Aceluia ce lui Beethoven i-a îngăduit să-i fure frânturi din Simfonia Infinitului. De aceea, gestul sfinților nu este o renunțare la poezie, la muzică, la artă, la frumos, ci regăsirea deplinei armonii în toată puritatea ei, deasupra tuturor simțurilor, în izvorul ei Dintâi, care e Dumnezeu. Și tocmai acesta este farmecul sfințeniei autentice: o viață sărmană de om e ridicată, gratuit, prin iubire, la trăirea în identitate de viață cu Dumnezeu și este invitată la banchetul Armoniei Divine.
      Renunțarea sfinților nu e o renunțare prin defect, ci prin exces: ei nu renunță ca să se lipsească, ci pentru că au ceva mult mai BUN și-L au cu prisosință; ei se lipsesc de frânturi, spre a nu pierde TOTUL!
      Ce ați spune despre un Beethoven devenit flașnetar? Ar fi murit, probabil, într-o mizerie mai puțin neagră, ar fi făcut mai mulți bani în viață, dar ce ireparabilă pierdere pentru artă și pentru această ingrată omenire!
      Nerecunoașterea geniului și a sfântului, până mai sunt încă în viață, ce este altceva decât resentimentul mediocrității care, în silă, tolerează să se vadă atât de mult depășită? Și, în fond, oare cu ce drept omenirea de rând detestă faptul incontestabil că geniile nu pășesc pe drumul neted și fără riscuri al mediocrității?
      Din același resentiment izvorăsc și criticile acerbe aduse renunțărilor sfinților. Căci ei nu renunță decât pentru a regăsi totul în Dumnezeu, transfigurat, purificat, infinitizat. Acest TOT îi vrăjește fiindcă este ceva dumnezeiesc nu numai în substanța lucrului, ci chiar și ca mod de realizare, ei înșiși fiind ridicați la un ritm și o amploare - de trăire a frumuseții - divine. Trebuie să precizăm totuși că am fi înțeleși cu totul greșit dacă s-ar crede că sfințenia nu ar fi decât un egoism distilat și eterat, un egoism care nu renunță la bucuriile de rând decât pentru ceva infinit mai de preț și mai delectabil. Nu! Sfințenia nu este un mister de egoism, ci unul de iubire și dăruire complet dezinteresată: Sfinții îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu, încât nu bucuriile lui Dumnezeu le caută și le râvnesc, ci pe El și numai pe El. Chiar dacă, prin absurd, iubirea lor n-ar fi nicicând răsplătită, ei tot atât de sincer și generos l-ar iubi, fiindcă El este vrednic, infinit de vrednic de toată iubirea lor și de toată iubirea tuturor...
      E un fel de a vorbi pe care nu-l înțeleg - o știm prea bine - decât cei cărora Iubirea le-a dat privilegiul și harul de a-l pricepe.
      Dar atunci se va obiecta: „Și cei ce nu-l au?”
      - Ei bine, ei să tacă... Sau, vorbind iarăși pe înțelesul lor și privind doar scoarța, nu miezul lucrurilor, sfinții nu sunt insensibili la artă, ci atât de sensibili, încât numai suprema Armonie, Dumnezeu însuși, îi mai fascinează. Ei detestă și elimină luminile ce nouă ne sunt de folos pentru a ne jalona drumul în noapte, ci pentru că ei sunt în plină zi. Ei se lipsesc de opaițele înecăcioase ce călăuzesc pașii muritorilor de rând, fiindcă sunt prinși în mirajul Astrului Frumuseții Nemărginite - Dumnezeu.

*
*    *

      „Pentru a reveni - continuă Don Bosco - cele trei întâmplări mi-au administrat o teribilă lecție și, de atunci încoace, m-am dedicat cu hotărâre mai statornică unei vieți de retragere și am rămas convins că cine vrea să se consacre într-adevăr slujbei Domnului trebuie să excludă cu totul petrecerile lumești. Este adevărat că, adesea, acestea nu sunt păcătoase, în sine luate; dar este și mai adevărat că, pentru conversațiile ce se fac, pentru felul nebunesc de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta, ele sunt totdeauna o primejdie pentru virtute, îndeosebi pentru cea mai delicată dintre ele, aceea a castității.”
      Așa au gândit și gândesc toți sfinții. „Deși uneori jocurile și petrecerile sunt cinstite - zice Sfântul Ambroziu - cu toate acestea ele nu se potrivesc unui preot” (De Officiis, I, 23).
      Cât despre reproșurile și incriminările ce și le face, ele trebuiesc să fie privite în adevărata lor lumină, căci, așa cum spune Scriptura, „Justus prior est accuzator sui” (Pilde, 18, 17), cel drept este primul care se acuză pe sine.
      Dacă Bosco își este primul acuzator, ceilalți, în schimb, nu mai contenesc cu elogiile. Considerăm de prisos să mai transcriem o splendidă pagină a lui Don Ropolo, vice-parohul său, în care-i descrie purtarea din timpul vacanțelor. Ne mărginim să-i reproducem doar încheierea: „Toată ținuta sa era de o modestie și reculegere ireproșabile, cunoscând importanța exemplului bun. Pentru toate acestea, în fața tuturor consătenilor săi avea o trecere și o faimă extraordinară.”

11) Când un sfânt improvizează...

      Ioan își inaugura cariera de predicator încă din vacanțele primului său an de teologie. Dacă primele două predici au fost bine pregătite - prima despre Rozar, la cererea parohului local - celelalte două, din Cinzano și din Pecetto, au fost improvizații impuse de o necesitate de moment. Iată cum.
      La Cinzano mersese să-l felicite pe Comollo pentru predica din ajun ce reușise admirabil, predică despre a cărei pregătire am amintit mai sus, când cu tăierea puiului. Era 16 august, hramul parohiei Sfântului Roch. Sosi și ora prânzului, dar predicatorul angajat pentru slujba de seara nu mai apărea.
      „Se făcuse aproape ora urcării în amvon, dar oratorul așteptat nu mai venea. Dorind să-l scot pe paroh din încurcătură, alergam de la unul la altul dintre numeroșii parohi prezenți insistând să spună două vorbe mulțimii ce umplea biserica, dar nimeni nu voia să audă de așa ceva.
      - Dar se poate să lăsați să plece atâta lume fără câteva vorbe?
      Supărați de insistențele mele, invitații îmi răspunseră cu acrime:
      - Naiv ce ești! A vorbi despre Sfântul Roch nu e cum ai bea un păhărel de vin. În loc să ne tot molestezi, mai bine ai predica dumneata!
      La aceste cuvinte, toți bătură din palme. Jignit și rănit în mândria mea, le-am răspuns:
      - Eu n-aș fi îndrăznit să mă propun pentru un lucru atât de greu, dar fiindcă toți refuză, ei bine, accept!
      Se intonă un cântec religios, pentru a-mi da răgazul să-mi adun gândurile, apoi, redepănând în minte viața sfântului, pe care o citisem, m-am urcat în amvon și am ținut o cuvântare despre care totdeauna mi s-a spus că a fost cea mai reușită din câte ținusem până atunci și de atunci încoace!”
      Vecinul său, Iosif Turco, fiind de față la predică, spunea că predica fusese atât de închegată și logică, încât părea să fi fost îndelung studiată și expusă nu ca de un începător, ci ca de un orator obișnuit cu amvonul și hrănit cu studii profunde, așa încât trezi cea mai vie uimire în toți parohii prezenți la solemnitate. Orice s-ar spune, „marea pasiune pentru studiu” se revanșa de acum împărătește.
      Tot cam așa se întâmplă și la Pecetto. La insistența parohului, urcă în amvon după ce de-abia avusese timp să parcurgă „Lecțiile”, adică citirile Sărbătorii din breviarul latin [22]. Vorbi despre Preacurata, Regina Sfântului Rozar, Patroana comunei. Câțiva dintre ascultători, relatând faptul parohului din Castelnuovo nu mai găseau cuvinte să laude frumusețea cuvântării și măiestria oratorului.
      Dar când vorbi pentru a cincea oară, avu o cruntă și providențială decepție. Fusese invitat să vorbească despre Nașterea Preacuratei. Oriunde vorbise până atunci îi ridicaseră osanale artei lui oratorice, așa încât - cum însuși o mărturisea - „mărirea deșartă mă călăuzea.” Abia coborât din amvon, cu curiozitatea caracteristică debutanților, întrebă pe unul din cei mai inteligenți dintre criticii și admiratorii săi: „Cum a fost?” Căzu însă din nori când îl auzi pe acesta preamărindu-i acea nemaipomenită predică despre... sufletele din Purgator! Când colo, el vorbise despre Preacurata!
      Deziluzionat și arzând de nerăbdare să știe tot adevărul, i se adresă lui Don Giuseppe Pelato, parohul din Alfiano, care fusese prezent.
      - Poporul, oare, a înțeles?
      - Prea puțin; te-am putut urmări eu și fratele meu, tot preot și, poate, încă vreunul - doi.
      - Bine, dar n-am vorbit decât despre lucruri așa de simple!
      - Vor fi ele simple - după părerea dumitale, dar pentru popor sunt așa de înalte! A frunzării prin aluzii Istoria sacră, a zbura argumentând pe o urzeală din Istoria bisericească sunt toate lucruri pe care poporul nu le pricepe.
      - Ce mă sfătuiți să fac?
      - Să lași la o parte limba și argumentarea clasicilor și să vorbești pe înțelesul tuturor, popular, popular, popular! În loc de raționamente, mai bine asemănări, întâmplări și exemple practice și simple. Ține mereu minte că poporul pricepe prea puțin și că adevărurile de credință nu-i sunt niciodată îndeajuns de explicate!
      „Acest sfat părintesc îmi servi îndreptar toată viața. Mai păstrez și astăzi ca un rușinos «memento», cuvântările în care acum nu mai văd altceva decât mărire deșartă și limbă spilcuită. Atotmilostivul a voit să primesc acea salutară lecție, lecție atât de rodnică pentru predici, la Catehism și instructaje religioase, ca și pentru scris, lucruri în care mă deprinsesem încă de pe atunci.”

12) Mai câștigă un an

      În al cincilea an de Seminar și al treilea de Teologie, în care survenise atât moartea lui Comollo, cât și incidentul cu trăsnetul poznaș, deși încă bolnav, îi fulgeră prin minte gândul: ce-ar fi dacă anul penultim de Teologie l-ar face peste vară? Făcuse doi ani de filosofie și, adăugând cei cinci de Teologie ar fi făcut șapte, iar el era și așa cam înaintat în vârstă.
      Ce-i drept, așa ceva era cu totul neobișnuit, dar de ce n-ar încerca? Dorul să ajungă mai curând la altar îl zorea, căci studiile le va continua el și după hirotonire, cum de altfel vom vedea.
      Ceru audiență Monseniorului Fransoni, Arhiepiscopul de Torino, un prelat excepțional, și acesta îi aprobă derogarea solicitată, luând în considerare atât vârsta înaintată, cât și examenele excelente de până acum, cu condiția ca în noiembrie, când i se fixase sesiunea de examen, să se prezinte cu întreg materialul anului IV.
      Condiția a fost onorată peste orice așteptări, felul său de a răspunde fiind mai curând un spectacol de competență și măiestrie decât o simplă examinare. Examenul a fost public, așa că numeroșii clerici și colegi veniți ca să asiste au avut de ce să se minuneze.
      Anul V de Teologie a fost și el în nota de întâietate indiscutabilă a celorlalți ani. Aceasta nu-l scuti de o mică umilire în sesiunea din februarie. Când examinatorul îi ceru un anumit canon al Conciliului Tridentin, neamintindu-și textul, improviza unul ad hoc, în același sens. Don Gastaldi, viitorul episcop de Torino, îl întrebă atunci dacă într-adevăr așa sună canonul cerut. El nu-și mai stăpâni râsul și râse și profesorul. Dar acesta, deși glumise la examinare, nu mai glumi deloc când îi stabili calificativul și-i dădu un „Fere optime”, adică un „aproape foarte bine.”
      Acest quasi-eșec îi biciui râvna de studiu în așa fel încât, același profesor, la examenul final, se revanșă și îi acordă o notă ce de fapt nu exista între calificativele oficiale: un „plus quam optime”, adică mai mult decât foarte bine.
      Căci Bosco răspunsese perfect.

13) Două întâlniri providențiale

      Tot în 1839, anul morții lui Comollo, îl cunoscu pe Teologul Borel [23]. Acesta, preot exemplar, ținuse seminariștilor niște exerciții spirituale minunate.
      Teologul Borel, căruia își deschisese și el sufletul, îi lăsă ca amintire aceste cuvinte:
      „Cu reculegerea și Cuminecarea frecventă se păstrează și se desăvârșește chemarea și se formează un adevărat preot.”
      „Aceste exerciții spirituale - notează Don Bosco - făcură epocă în Seminar și, ani de-a rândul, li se mai păstră amintirea, iar maximele sfinte predicate în public sau date în particular de Teologul Borel erau încontinuu repetate de toți.”
      Această întâlnire avea să rodească îmbelșugat, căci tocmai Teologul Borel va deveni principalul colaborator al primilor săi ani.

*
*    *

      O a doua întâlnire memorabilă avu loc cu prilejul uneia dintre vizitele făcute la Torino, când seminariștii din Chieri cercetară și „Piccola Casa della Divina Providenza”, această minune vie a timpurilor noastre, prin care opt mii de infirmi, fără nici un fond sau patrimoniu, sunt susținuți zi de zi din mila tuturor, operă miraculos ținută vie de o intervenție a Cerului.
      Sfântul Iosif Cottolengo, fondatorul ei, a întemeiat o operă ce nu e pe placul eugeniștilor și rasiștilor, căci el a îndrăznit să accepte povara atâtor existențe naufragiate, simple epave ale imensului ocean omenesc, și era încântat că o face pentru Dumnezeu. El avea ferma convingere că un om care, după trup, nu mai este decât o biată epavă mai este totuși o valoare. El avea credința că și atunci când totul pare năruit și când a trăi și a suferi au devenit sinonime viața omenească mai poate avea un rost, cel mai sublim dintre toate fiind să colaboreze, prin suferință și iubire, la mântuirea proprie și a lumii. Creștinii sunt mândri de această sacră încredere, mândri de a menține viața nu pentru că a devenit, aparent, o „inutilă existență”, ci pentru că face parte din planul etern. Căci există un plan nefăcut de om, în care orice suferință e atinsă cu o dumnezeiască mângâiere de mâinile Unuia ce a suferit El însuși; este acel plan unde suferința nu mai e fără rost și fără preț, ci de o valoare eternă pentru victimă, ca și pentru Cel ce o alină. Acest plan este cel al Crucii Omului-Dumnezeu.
      Cu intuiția caracteristică sfinților, într-una din vizite, privi ochi în ochi pe acest seminarist, ce va ajunge sfânt ca și el, dar pe căi atât de diferite, și-i spuse:
      „Oh, cât ești de tânăr... eu sunt acum bătrân.”
      Apoi, prinzându-i o cută a reverendei, trăgând de ea încetișor, continuă să-i vorbească:
      „Vezi, fiul meu, această stofă e prea fină, dar, deocamdată, te poate încă servi; dar când vei fi preot, nu uita, va trebui să o schimbi cu alta mai tare și mai rezistentă, căci atunci vei avea atâția în jurul tău și te va trage unul într-o parte și altul în cealaltă, așa că, dacă reverenda ta nu va fi tare pentru orice încercare, vei fi nevoit să o porți sfâșiată!”
      Cuvinte misterioase ale unei intuiții de sfânt. Don Bosco le va înțelege sensul abia mai târziu, când în viața lui văzu într-adevăr tinerii asaltându-l și trăgându-l în toate părțile, realizând, în neștirea lor, prezicerea lui Cottolengo. Căci întâlnirile dintre sfinții autentici sunt întotdeauna priveliști deschise asupra viitorului și destinului lor, pe care Providența le așează la o răspântie a vieții lor...

14) „Cea mai frumoasă zi din viață”

      În septembrie 1840, fusese sfințit subdiacon; în primăvara anului următor, în sâmbăta înainte de cea de a cincea duminică a Paresimilor 1841, fu sfințit diacon; iar în 26 mai, sărbătoarea Sfântului Filip Neri, intră într-o casă de exerciții spirituale să se pregătească pentru Sfânta Hirotonire de preot.
      Hotărârile luate în cursul acestor exerciții spirituale și le notă într-un mic și sărăcăcios carnețel din care transcriem:
      „Preotul nu merge singur nici în Rai, nici în iad. (Notăm că acest gând îl va avea drag și-l va repeta pe urmă cu regularitate, de câte ori va vorbi într-o reuniune de preoți ori de seminariști. ) Dacă rămâne credincios chemării sale, duce cu sine în Rai și sufletele pe care, prin exemplul său bun, le-a mântuit; dacă săvârșește răul și-și smintește frații, se osândește la iad împreună cu sufletele pierdute prin pildele sale rele. Acest gând mă va ajuta să tind, din toate puterile mele, să observ următoarele hotărâri:
      1) Să nu fac niciodată o plimbare care să nu fie necesară;
      2) Să-mi întrebuințez cu sfințenie timpul;
      3) Când e vorba de mântuirea sufletelor, voi fi întotdeauna gata să sufăr, să lucrez și să mă umilesc;
      4) Iubirea și blândețea suavă a Sfântului Francisc de Sales îmi vor călăuzi fiecare acțiune;       5) Voi fi totdeauna mulțumit cu mâncarea ce o voi primi, afară de cazul, evident, că ar fi dăunătoare sănătății mele;
      6) Nu voi bea vin decât amestecat cu apă, și numai ca medicament, adică în zilele și în măsura în care sănătatea mea o va cere;
      7) Fiindcă munca este o puternică armă împotriva dușmanilor mântuirii mele veșnice, nu voi dormi niciodată mai mult de cinci ore pe noapte. Peste zi, mai ales după prânz, nu mă voi culca niciodată decât în caz de boală;
      8) Îmi voi face zilnic meditația și lectura spirituală. Peste zi voi face o scurtă vizită la Preasfânta Taină sau cel puțin o rugăciune. Pregătirea la Sfânta Liturghie va dura un sfert de oră și la fel mulțumita.
      9) În afară de scaunul Mărturisirii și de cazuri cu adevărat de forță majoră, nu mă voi opri niciodată pentru a sta de vorbă cu femei.”

      În 5 iunie 1841 fu hirotonit preot prin punerea mâinilor Mgr. Fransoni, iar în 6 iunie, duminica Preasfintei Treimi, celebră prima sa Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Francisc de Assisi. Era asistat de Don Cafasso, sfântul său duhovnic și binefăcător. „A fost cea mai frumoasă zi a vieții mele”, va scrie el în „Amintiri”.
      În timpul acestei prime Sfinte Liturghii, se simțea îndemnat lăuntric să facă o cerere deosebită. Ca toți sfinții, avea și el ferma convingere că într-adevăr Dumnezeu acordă întotdeauna harul implorat de un preot la Prima sa Sfânta Liturghie și de aceea ceru de tot fierbinte „eficacitatea cuvântului pentru a face bine sufletelor”.
      Patruzeci și trei de ani mai târziu, el mărturisea candid: „Mi separe că Bunul Dumnezeu a ascultat smerita mea cerere.”
      În umilința sa el spune numai „mi se pare”, dar cititorii noștri vor putea singuri constata cu ce minunată prisosință i-a fost acordat acest har. Un simplu cuvânt de-al său va opera miracole în suflete, schimbând dintr-odată voințele și trezind cele mai splendide chemări.
      Nu se grăbi să revină în satul natal, la Bechis, voind să se achite mai întâi de obligațiile recunoștinței sale pururi fidele.
      Luni, celebră la „Consolata”, mulțumind Preasfintei Fecioare pentru toate harurile pe care i le obținuse de la Mântuitorul.
      Marți, celebră la Chieri, în biserica Sfântul Dominic, unde mai trăia încă vechiul și iubitul său profesor, Pr. dominican Giusiana, ce-l aștepta cu toată duioșia unei inimi de adevărat părinte. În timpul Sfintei Jertfe, preotul plânse de fericire văzându-și, în sfârșit, fiul preaiubit ajuns la altar. Petrecură împreună toată ziua aceea, numită „de Paradis” (în Amintiri).
      Miercuri, celebră tot în Chieri, în Domul de acolo, unde o icoană a Preasfintei Fecioare, zi de zi, îi primise confidențele și rugăciunile și-l ocrotise în tot decursul asprei sale vieți de liceean.
      În Joia următoare, fiind și Sărbătoarea Preasfintei Euharistii (Corpus Domini sau Joia Verde), celebră și în Castelnuovo, unde toți îl așteptau, îl iubeau și atâția îl ajutaseră din inimă. Aici i se pregătise un adevărat triumf, parohul locului invitând la masă toate rudeniile lui Ioan, tot clerul, autoritățile și personalitățile din împrejurimi.

15) Suflet de mamă

      Dacă pe un artist l-ar fi încântat faptul că a devenit obiectul simpatiei generale, pe el în schimb îl obosea. Noul hirotonit jinduia să se poată sustrage cât mai curând tuturor acestor manifestări zgomotoase, să stea singur împreună cu neasemuita lui mamă.
      În sfârșit, pe înserate, o luară în doi spre Bechis. Ne putem închipui valul cald de sentimente ce le năpădi inimile.
      Pe ce căi misterioase trecuseră de cincisprezece ani încoace! O mână de Femeie și de Mamă, a Celei mai înalte dintre toate femeile și mai duioase dintre toate mamele, povățuise pașii amândurora și luase, în vis și în realitate, mâna acestui copil și, prin încercări de negândit, îl călăuzise fără greș la altar și la cereasca demnitate a Preoției Fiului Său!
      Când ajunseră aproape de casă și revăzu locul-scenă al visului de la nouă ani, nu-și mai putu reține lacrimile și exclamă:
      „Cât sunt de minunate căile Proniei Divine! Dumnezeu a luat de pe pământ un sărman copil, pentru a-l așeza împreună cu principii poporului Său ales!”
      Ajunși în casă, mama aprinse lampa de odinioară. Dar o altă lumină, mai vie, lumină ce nu se va mai stinge niciodată, se aprinsese în sufletele amândurora. Se pregătiră de culcare și, ca altă dată, cu douăzeci de ani în urmă, rugăciunea de seară țâșni spre ceruri, fierbinte, din cele două inimi curate.
      Și apoi mama îi spuse:
      „De acum ești preot, fiul meu, și celebrezi și ești mai apropiat de Mântuitorul. Adu-ți aminte însă că a începe să celebrezi Sfânta Liturghie înseamnă și a începe să suferi. Nu-ți vei da seama imediat, dar încetul cu încetul vei vedea că Mama ta ți-a spus adevărul... Știu că te vei ruga zilnic pentru mine, de voi fi vie, de voi fi murit, și-mi ajunge. Dar de aici înainte tu să nu te mai gândești decât la mântuirea sufletelor, iar grija mea să nu mi-o mai duci!”
      O așa mamă era demnă de astfel de fiu. Nu făcuse ea, oare, minuni de sacrificii, de renunțări, de răbdare, de umiliri, pentru a-și ajuta fiul să devină preot? Dumnezeu o păstrase în viață ca să poată săruta și ea mâna sfințită a fiului ei, ce nu mai era al ei, ci al Altuia și, prin El, al tuturor.
      Această mamă, când mai târziu, în 1854, ciuma făcea ravagii la Torino - ea care tremurase de atâtea ori pentru viața acestui fiu preaiubit - va fi cea care-i va spune că de data aceasta e de datoria lui să înfrunte primejdia. Iar el o va înfrunta cu un eroism ce va rămâne în Istorie.
      Cine, oare, ar putea vreodată înțelege inima de Mamă, afară de Cel Preaînalt?
      Sunt jertfe, sunt virtuți, sunt minuni de generozitate pe care, dacă nicăieri pe pământ sau între îngeri nu le-ai găsi, mai poți fi sigur să le afli undeva: în inima de mamă!
      Dacă preoția este suprema demnitate acordată de Dumnezeu omului, a fi mamă - nu în înțelesul doar biologic, ci spiritual al cuvântului (căci fecioria însăși, atunci când e consfințită pentru totdeauna lui Dumnezeu, e tot o maternitate cu totul spirituală: a sufletelor) - este tot ce a hărăzit Dumnezeu mai înalt femeii.
      După moartea ei, în 1860, lui Don Bosco i se păru că o reîntâlnește lângă Biserica Consolatei.
      - Mamă scumpă, nu ești moartă?
      - Am murit, dar sunt vie.
      - Și ești fericită?
      - Foarte fericită: felicissima!
      O mai întrebă între altele dacă după moarte ajunsese imediat în Rai, iar ea îi răspunse că nu! „Dar atunci cu noi ce va fi?”
      O întrebă dacă Comollo, Domenico Savio și alți băieți buni sunt deja în Rai. Răspunse că da. În sfârșit, o rugă să-i dea un semn al fericirii de care se bucură acolo. În acea clipă, toată ființa ei deveni dintr-odată strălucitoare, haina în care era îmbrăcată părea țesută în același atelier în care-și comandă veșmântul crinii văilor, avea fața de o măreție inexprimabilă și apăru înconjurată de un cor de îngeri. Și începu să cânte...
      Păreau armoniile a mii dintre cele mai neîntâlnite voci, care, de la basul cel mai profund, urcau până la notele cele mai înalte, cu o varietate de tonuri și o deosebire de modulații, cu vibrații mai mult sau mai puțin tari, uneori abia perceptibile, combinate cu atâta măiestrie, gingășie și acord, încât formau cea mai negrăită armonie.
      Sfântul, la această melodie de Paradis, rămase atât de extaziat, încât nici nu mai știa ce să-și mai întrebe mama, iar aceasta, sfârșind cântecul, se mai întoarse o dată spre el și-i spuse:
      - Te aștept, fiindcă noi trebuie să fim pentru totdeauna împreună. Și dispăru.
      Dar și aici, pe Pământ, dimpreună cu numele Sfântului, tot împreună va rămâne de-a pururi numele incomparabilei lui mame - MAMA MARGARETA.
      El nu va fi Sfânt decât fiindcă Ea a fost Mamă!
      Este ziua a doua de Crăciun și sărbătoarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu când scriem aceste rânduri.
      Îngenuncheați în gând în fața ieslei din Betleem și privind spre Maria cu Dumnezeiescu-i Prunc în brațe, ne vine să întrebăm mulțimea îngerașilor ce-l înconjoară dacă Cel Preaînalt și Atotputernic, în infinita Sa înțelepciune, a creat ceva mai frumos și mai măreț pe lume decât sufletul de mamă.
      Suflet de mamă: Preacurata Fecioară Măria, Monica, Brigitta, Margareta...
      În albumul veacurilor, filele rezervate mamelor sfinte ale neamului nostru până când, oare, mai rămânea-vor goale?

Capitolul VII. Un preot la răspântie

1) „Fața zâmbitoare”; 2) O trântă salutară; 3) Cuvântul Duhovnicului; 4) Căminul pentru preoți; 5) Copiii nimănui; 6) Sub semnul Imaculatei; 7) Entuziasm... modă... ; 8) Un compozitor improvizat, un cor ambulant și un triumf; 9) Un ascendent girat de... îngeri; 10) Încep minunile; 11) Importanța Direcțiunii Spirituale; 12) Lupta pentru existență.

1) „Fața zâmbitoare”

      Primele cinci luni după hirotonirea sa, Don Bosco, rămase ca ajutor de paroh la Castelnuovo.
      Poezia primelor zile de preoție nu numai că nu apuse, așa cum se întâmplă cu cei lâncezi, ci dimpotrivă, se lărgea, devenind tot mai cuprinzătoare și mai suavă, nutrită fiind de un zel arzător și de acea dragoste divină fără de hotare, ce-n clipa hirotonirii, ca o nouă flacără a Rusaliilor, i se sălășluise în inimă.
      Deși harnic și zelos în toate ocupațiile parohiale, bucuria și deliciile lui erau copiii, pe care-i învață Catehismul și cărora le știa vorbi la suflet. O vrajă tainică îi atrăgea, așa încât, „ieșind din casa parohială, oriunde aș fi mers, eram mereu înconjurat de micii mei prieteni, ce mă sărbătoreau”, scrie el.
      La Bechis, la Murialdo, la Castelnuovo și oriunde apărea Don Bosco, aveai impresia că revezi scene idilice ale Evangheliei când Isus se vedea asaltat de tineri și de prunci. Cei mici îl porecliseră pe Mântuitorul - cum ne spune o tradiție păstrată de Sfântul Hieronim - „Fața zâmbitoare”.
      Și lui Don Bosco i-a fost dat să pășească pe aceste dumnezeiești urme.
      Încă din primele luni, a fost invitat cam peste tot, stârnind simpatia tuturor, mai ales că vorbea cu ușurință și accepta bucuros să predice oriunde.

2) O trântă salutară

      Așa, într-o zi, a fost rugat să facă panegiricul Sfântului Benign la Lauriano. Având însă și la Castelnuovo anumite obligații parohiale, fiindcă era zi de sărbătoare, a trebuit să-și împartă cu multă chibzuință timpul ca să ajungă peste tot.
      Ca să nu întârzie, se decise să o ia călare. își studiase bine cuvântarea și și-o închegase după legile celei mai bune elocințe. În timp ce-și rememora în gând pasajele principale, era sigur că-și va onora numele de bun orator, mai ales că și limba avea dubla calitate de a fi îngrijită, dar și pe înțelesul tuturor. Fără să-și dea seama, se căuta pe sine, dar era convins că se conformează întru totul sfatului lui Don Pelato de a vorbi „popular”.
      Or, cu cei ce se caută prea mult pe sine, Dumnezeu nu mai are ce face; ei își compromit nu numai sfințenia, ci chiar mântuirea. Tocmai de aceea, Providența, care veghea cu grijă asupra acestui destin prețios, îi rezerva o lecție mântuitoare acestei vanități timpurii.
      Mai în trap, mai în galop, străbătuse cam jumătate calea, când, ajungând în valea Casal Borgone, iată că, fără de veste, un stol de grauri, zburătăciți din holda de alături și speriați de goana calului, se ridică făcând zgomot, înspăimântându-i calul. Acesta, speriat, o luă de-a lungul câmpului galopând nebunește peste holde și pajiști, în timp ce șeaua - care pe cât se pare nu fusese tocmai bine strânsă - alunecă treptat într-o parte. Încercă să-și scoată picioarele din scări, dar, la un salt neașteptat și violent, se trezi zburând în direcția de mers și căzând pe o grămadă de pietriș.
      Un creștin, ce mergea pe câmp în apropiere, îl văzu și-i sări în ajutor. Ajutat de servitorul său îl transportă acasă.
      Îl îngrijiră cât putură mai bine, dar abia peste o oră își reveni în simțiri.
      - Nu-ți face griji că te vezi într-o casă străină, n-ai să duci lipsă de nimic. Am trimis după medic și pe urma calului. Sunt țăran, dar am ce-mi trebuie. Dar cum te simți? Ți-e tare rău?
      - Dumnezeu îți răsplătească pentru tot binele ce-mi faci, scumpe prietene, îi răspunse Don Bosco. Cred că nu-i nimic grav...
      După o mică pauză: s-ar putea să am vreun os rupt la umăr, căci nu-l pot mișca... Dar unde sunt?
      - Pe dealul Bersano, în casa lui Giovanni Caloso poreclit Brina. Am umblat și eu prin lume și am ajuns să am nevoie de ajutorul altora. Câte n-am mai pățit colindând cele târguri și bâlciuri... Să vă povestesc una dintre ele. Într-o zi rece de toamnă - sunt ani de atunci! - mersesem la Asti pentru aprovizionările de iarnă, când, ajungând la Murialdo, calul meu căzu într-o hârtoapă cu noroi cleios și toate încercările mele de a-l scoate rămăseseră zadarnice. Era către miezul nopții, întuneric beznă și pe deasupra mai și ploua. Nemaiștiind ce să fac, am început să strig după ajutor.
      După câteva minute, mi s-a răspuns dintr-o casă ce părea să fie undeva pe aproape. Apăru în curând un cleric cu fratele său și cu încă doi oameni, purtând făclii aprinse. Mă ajutară să-mi descarc lucrurile, mi-au scos calul din glod și mă duseră la el acasă cu toate ale mele. Eram pe jumătate mort și toate-mi erau pline de noroi. Mă curățiră, mă întremară cu o cină pe cinste și-mi dădură un pat ca puful. Dimineața, înainte de a pleca voiam să le plătesc, dar clericul refuză, zicându-mi:
      - Nu se știe dacă mâine nu vom fi noi care să avem nevoie de dumneata!
      „La aceste cuvinte, mă simții mișcat - povestește Don Bosco - iar el văzându-mi lacrimile: Ți-e rău?
      - Nu, dar mi-a plăcut atât de mult această poveste. M-a mișcat.
      - De-aș ști ce-aș mai face pentru acea minunată familie! Ce oameni de suflet!
      - Și cum se numeau?
      - Familia Bosco, zisă și Boschetti. Dar de ce pari așa de mișcat? Îi cunoști? Oare mai trăiește și e sănătos clericul acela?
      - Clericul acela, bunul meu prieten, e tocmai preotul căruia acum îi răsplătești înmiit tot ce-a făcut în acea noapte pentru dumneata! E același pe care l-ai adus în această casă și l-ai culcat în acest pat! Providența vrea să ne arate, prin această împrejurare, că cine face binele să-l și aștepte!”
      „Oricine își poate închipui mirarea și bucuria acestui bun creștin și a mea, că Dumnezeu voise ca, în nenorocirea aceasta, să ajung în mâna unui astfel de prieten. Soția, ca și o soră de-a lui și alte rudenii și prieteni, făcură mare sărbătoare auzind că li s-a nimerit în casă acela despre care de atâtea ori auziseră vorbindu-li-se. Sosind peste puțin timp, medicul constată că nu aveam nici o fractură și, de aceea, peste câteva zile, îmi reluai drumul spre casă, călare pe calul regăsit, dar însoțit de Ioan Brina, ce mă întovărăși până acasă și cu care am păstrat legăturile celei mai scumpe prietenii toată viața.”
      „După acest semn de sus, încheie căit și smerit Don Bosco, am luat hotărârea să-mi pregătesc de aici înainte cuvântările numai spre mărirea lui Dumnezeu, nu ca să apar literat și învățat.”

3) Cuvântul Duhovnicului

      La sfârșitul vacanței de toamnă lui Don Bosco i se ofereau trei posturi.
      Primul era de pedagog într-o veche și nobilă familie din Genova, cu un salariu princiar, de o mie de lire anual, pe lângă întreținerea completă. Rudeniile și cunoștințele apropiate stăruiau tare pe lângă mama Margareta să-l convingă să accepte acest post atât de avantajos. Ea le-o tăie scurt: „Fiul meu, în casă de boieri? Și ce-ar face el cu mia de lire, ce-aș face eu sau fratele său, dacă Ioan și-ar pierde apoi sufletul?”
      Al doilea post era de capelan la Murialdo, credincioșii de aici obligându-se să dubleze toate veniturile, numai să rămână el să le învețe copiii ce i se atașaseră trup și suflet.
      Al treilea post era cel de viceparoh la Castelnuovo unde Don Cinzano, marele său binefăcător, ar fi fost în stare de orice, numai să-l poată reține lângă sine.
      Cum era normal, Don Bosco nu se pripi, ci merse și de data asta la Torino, să-și consulte duhovnicul, pe Don Cafasso.
      Întrucât are un rol prea decisiv în toată orientarea vieții și activității lui Don Bosco, nu putem să nu ne oprim o clipă asupra lui.
      „Viețile amândurora - zice Auffray - de ajutorat și de binefăcător, de învățăcel și de maestru, de admirator și de model, de penitent și de duhovnic, se vor împleti vreun sfert de veac, așa încât aproape ajungi să nu le mai poți desluși limpede. Se va ajunge într-o zi - continuă Auffray - să se spună că unul dintre ei nu va fi decât continuarea celuilalt, Elizeu ce-a moștenit mantia și puterea lui Ilie.”
      „Dar ce grosolană eroare de istorie și de psihologie! Niciodată două naturi și două temperamente n-au fost mai diametral opuse decât acestea! O arată limpede și formula lor de apostolat:
      Cafasso spunea: „Binele trebuie făcut bine”, iar Don Bosco: „Binele trebuie făcut așa cum se poate!”
      Primul era de părere că, pentru a face binele, trebuie să aștepți până îl poți face desăvârșit, iar celălalt era de părere că binele trebuie făcut în măsura posibilităților și în felul îngăduit de împrejurări.
      Și aici se vede foarte limpede cum nicăieri personalitatea omenească nu-și primește deplina înflorire atât de inedit ca în sfințenie. Făcându-te învățăcelul unui Kant sau Hegel etc. nu ești kantian sau hegelian decât în măsura în care ești aservit de gândirea și concepția lor și nu faci decât să le prelungești gândul și personalitatea întocmai ca o umbră; în schimb, când te faci învățăcelul Celui Preaînalt, ești veridic, mai personal, inedit și unic, cu cât ești mai sfânt, apropierea de Dumnezeu fecundându-ți în înflorire lăuntrică de viață întreaga ființă (și nu printr-o carapace stereotipă sau un pat a lui Procust, ce ți-ar silui ființa, venind din afară și care ar strivi tocmai ceea ce e mai autentic în tine). De aceea, modalitatea realizării depline este să pui în primul rând în valoare ceea ce El ți-a dat cu precădere și îți este personal și irepetabil. Și vei fi cu atât mai sfânt, inedit, între sufletele din istoria Mântuirii, cu cât vei fi mai unit cu Dumnezeu și cu cât El, Cel ce este Infinit, va fi totul în tine.
      Spiritul său nu i-a dat inspirația și nici directivele propriu-zise ale operelor de înfăptuit, ci-l călăuzea la viața de preot sfânt, ceea ce-l făcea executor fidel al planurilor Providenței. Când elevul său se găsea în vreun dubiu sau impas, tot ce făcea Don Cafasso era să caute și să verifice care este voința divină.
      Și de data aceasta, Don Cafasso, luminat interior, îi răspunse fără ezitare:
      - Nu vei primi nimic; lasă cele trei posturi și vino la Torino să-ți completezi formarea preoțească în „Convitto Ecclesiastico”- Căminul ecleziastic de perfecționare a preoților (un fel de specializare postuniversitară).
      Don Cafasso nu se mulțumi însă cu un simplu sfat, ci îi obținu și o bursă integrală, cu întreținere gratuită. Niciodată, poate, o bursă n-a fost acordată mai cu vrednicie cuiva.

4) La Căminul pentru preoți

      Ce era acest cămin?
      La începutul veacului trecut, Don Luigi Guala, eminent preot din Torino, înțelesese că, după toate frământările și convulsiile prin care trecuse omenirea în ultimele decenii, cea mai urgentă necesitate pentru promovarea binelui comun și asigurarea prosperității țării era de a pregăti un cler evlavios, învățat și plin de zel, care să fie pentru societate ceea ce este sarea în bucate. Opera, începută sub forma unor simple cercuri de studii cu sediul în clădirea parohiei sale din Torino, în 1808, o transferă, zece ani mai târziu, în 1818, în edificiul unei mănăstiri a franciscanilor, ce servise până atunci drept cazarmă pentru trupele napoleoniene.
      În 1822, Căminul a fost autorizat și de Stat și a primit personalitatea juridică legală, iar în 4 iunie 1823, Mgr. Chiavarotti, arhiepiscopul de Torino, îl numea printr-un decret chiar pe Don Guala în postul de rector al Căminului de studii, aprobându-i totodată Regulamentul pe care acesta îl întocmise.
      În 1841, mâna dreaptă a lui Don Guala era Don Cafasso, căruia îi revenea catedra de Teologie Pastorală, în timp ce Rectorul își rezervase expunerea principiilor Moralei. Ambii erau temeinic ajutați de Don Felice Calzio, preot savant, modest și cu inimă de aur. Un astfel de învățământ nu era pur teoretic, căci mai mult decât vorbele, trăirea și sfințenia vieții unor astfel de superiori aveau rolul principal în formarea viitorilor „directori spirituali”, cum li se spune duhovnicilor în Apus.
      Rostul acestui cămin era să-i deprindă pe preoții tineri, abia ieșiți din Seminar, cu viața pastorală, așa după cum medicii sau farmaciștii, înainte de a păși în viață ca profesioniști independenți, își fac într-un spital, respectiv farmacie, stagiul de practică.
      Preoții din Cămin audiau în fiecare dimineață și seară câte o conferință teologică, iar peste săptămână, cursuri de specializare; biblioteca, înzestrată cu toate operele necesare și noutățile ce i-ar fi putut interesa, era totdeauna deschisă pentru a putea consulta tot ce doreau.
      Tradiția lui Don Guala se va păstra la Torino prin înrâurirea pe care a avut-o Don Boccardo, vestitul duhovnic al clerului italian, mort nu demult în faimă de sfânt. Se poate spune că a continuat, în zilele noastre, spiritualul „înșiră-te mărgăritar”, început cu aproape două veacuri înainte de Don Guala.
      Preoții adevărați nu se improvizează, căci preoția nu consfințește decât virtuțile ce le găsește deja în suflet la hirotonire. Ce imensă distanță spirituală între Piemont și noi! Acolo, pe lângă liceu - care la rândul său e un mic seminar - se mai studiază șapte ani de nivel universitar (doi de filosofie și cinci de teologie) până la hirotonire, și alți doi, trei ani de practică, după hirotonire.
      La noi, din cauză că se admite căsătoria la preoți și fiindcă prea greu atârnă în cântar interesele, blestematele interese vremelnice, se uită că preoția nu este o carieră de procopsire, ci continuarea, prin viața ta, a Jertfei de pe Cruce, devenind tu însuți, ca și Hristos, preot și victimă deopotrivă. Chiar și cei patru ani regulamentari unora le par lungi și câte meschine și perfide pretexte nu știu invoca pentru a mai smulge prin derogare un an, doi sau chiar trei! Și, bineînțeles, cei mai nepregătiți ca studii și cu virtuțile mai putrezite sunt și cei mai zoriți și mai nerăbdători să ajungă cât mai repede hirotoniți!
      Cu ce-am putea asemui mărimea inconștienței lor decât cu necuprinsa durere a neamului nostru de a nu avea preoți sfinți? Din clipa hirotonirii, și ei sunt „preoți”, dar preoți pripiți, improvizați, preoți T. R. (termen redus). Sărman Neam Românesc, numai tu ai ajuns în acest hal, fiindcă numai tu nu ai avut adevărați preoți. Tu ai mulți hirotoniți, dar prea puțini preoți la nivelul cerințelor vremurilor, sărman Neam Românesc...
      Don Bosco, în schimb, deplin conștient de ceea ce vrea să însemne preoția - și Dumnezeu știe dacă mia aceea de lire, pe lângă întreținerea princiară la Genova, nu i-ar fi aranjat și lui „interesele familiale”- nu numai că nu se va socoti suficient de pregătit după șase ani de Seminar și alți doi de perfecționare la Cămin, ci va solicita și va obține un al treilea an la „Convitto” pentru a-și desăvârși formarea. Atunci, cine este, oare, pe linia justă și, cine năuc? Căci ori suntem noi cei ce ne înșelăm, ori el. Ajunge însă o singură privire aruncată spre cel Răstignit și orice urmă de îndoială va dispărea.
      Timpul petrecut în „Convitto Ecclesiastico” a fost hotărâtor pentru viitoarea orientare a lui Don Bosco. Chiar deprinderile de pietate, pe care le introduce în Congregația sa de mai târziu, nu sunt decât cele din Regulamentul lui Don Guala, care cu multă înțelepciune le alesese în așa fel, încât să poată fi ușor continuate și în viață, după încetarea trăirii în comunitate.
      Rugăciunile de dimineață și de seară, o vizită peste zi la Preasfântul Sacrament al Altarului, Rozarul, o jumătate de oră de meditație, un sfert de oră de lectură spirituală; toate acestea în comun. Recomanda ca practici individuale: Mărturisirea săptămânală, o mică mortificare vinerea, tăcerea peste zi, în afară de recreații. Studiul se făcea în comun, în fiecare lună se ținea o zi de tăcere și de reculegere; se mai recomanda o plimbare după-masa, în locurile mai liniștite, de preferință în doi, dar cu opreliștea absolută de a intra în cafenele, localuri sau la spectacole publice.

5) Copiii nimănui

      Cursurile ce se audiau la Cămin nu erau doar teoretice, ci grefate pe viață. Don Cafasso era magistral: clar, vioi și documentat în expunere, își făcea cursul atrăgător chiar și în punctele cele mai dificile. O atmosferă caldă de pietate, prudență și știință de sfânt învăluia lecțiile expuse, iar din vorba și din toată ținuta lui se desprindea o învățătură și mai prețioasă, ce trezea nu doar veleitatea, ci imperativul imitării. Datorită în special lui, atmosfera din Cămin era, pentru tinerii săi auditori, ceea ce este pentru natură primăvara: nimic forțat și impus, ci crea condițiile optime care să trezească la viață mugurii de virtute ce le piroteau în suflet.
      Don Bosco va profita de acest stagiu la Cămin nu numai pentru a-și cristaliza cunoștințele și a-și adânci cultura, ci mai ales pentru a se pune în contact direct cu acele mizerii de care suferea tineretul și care decid orientarea definitivă a apostolatului său.
      Pe lângă obișnuitele invitații periodice pentru predici, ținerea de exerciții spirituale, Mărturisiri și altele comune tuturor, el primi drept sarcină specială să predea celor mici Catehismul și să viziteze spitalele și închisorile.
      „După prima vizită la închisori - zice Ceria - se reîntoarse cu inima sângerândă. Erau numeroși, mult prea numeroși tinerii între doisprezece și optsprezece ani închiși în acel loc de pedeapsă. De unde o atât de precoce depravare? Mai târziu, mai constată și altceva: cum atâția din cei ce ieșiseră din penitenciare cu ferma hotărâre să înceapă o viață mai bună, peste puțin timp ajungeau iarăși închiși.”
      „I se părea că principala cauză a acestei situații jalnice era abandonarea lor din partea tuturor și se întreba: De și-ar găsi și ei un prieten care să se intereseze de ei și să le poarte de grijă, iar în zilele de sărbătoare să-i învețe Religie, oare nu s-ar micșora cel puțin numărul acestora? Cu fiecare vizită la închisoare, se întorcea tot mai întărit în această idee”.
      Cei din Cămin vizitau în mod curent și familiile mai nevoiașe, încercând să le ajute la domiciliu. „Domiciliu” e un fel de a spune, căci colibele, hrubele, bordeiele, mansardele, subsolurile cu pereții înnegriți de umezeală, mucegai și fum, în care, într-un spațiu restrâns, trăiau în promiscuitate familii de zece-doisprezece membri de-a valma, formau un tablou cu totul altul decât tot ce și-ar putea închipui cei înstăriți și anumiți copii și tineri de bani gata.
      Ceea ce îl rodea însă cel mai mult era spectacolul jalnic al ruinării timpurii a celor mici în aceste cuiburi infecte.
      Cutreierând apoi străzile, alte scene îi puneau aceeași chinuitoare întrebare. Capitala, mărindu-se în ritm accelerat, atrăgea o mulțime de flăcăi și copilandri din Piemont și Lombardia, veniți să-și încerce norocul pe vreunul din șantierele de construcții sau în vreuna din fabricile tot mai numeroase. Dar, până să-și găsească de lucru, vagabondau în grupuri de trei-șase inși, iar nopțile și le petreceau prin pivnițe sau prin podurile caselor și pe maidanele de peste râul Po. În luncile de-a lungul râului, pe maidanele și terenurile virane ale orașului, se vedeau hoinărind toată ziulica, se hârjoneau sau se jucau pe bani diferite jocuri de noroc, în timp ce cuvintele urâte și cântecele dubioase le erau neîncetată și colectivă îndeletnicire.
      Era o tinerime părăsită de toți, fără călăuză și fără păstor și pradă ușoară pentru patimile cele mai infame.
      Ce grijă le purta societatea? „Societatea” și autoritățile le pregătiseră doar închisorile pentru momentul când mizeria și foamea îi va fi împins la disperare și furt. Toate cele patru închisori principale din Torino gemeau de tineri, căci și propria lor familie îi trădase sau părăsise și, astfel, respinși de toți, oricât de bune le-ar fi fost hotărârile în clipa eliberării, în mod fatal recidivau.
      Spectacolul acesta, al copiilor nimănui, era nespus de sfâșietor pentru o inimă de preot atât de simțitoare ca a lui Don Bosco.
      Ce-i drept, el încercase în unele seri, să se apropie și să ia contact cu ei; dar când îi vedeau reverenda, unii fugeau, alții îi întorceau spatele sau chiar îl înjurau, pe când cei mai mulți nici nu se sinchiseau de prezența lui și-și continuau jocurile dubioase.
      El rămânea îndurerat, deși o rază de nădejde stăruia să-i lumineze sufletul. Scenele acestea nu le văzuse el, oare, amănunțit, de trei ori înainte? Dacă pe atunci aceste scene nu erau decât vis, acum avea în față realitatea însăși, în toată goliciunea ei tragică. Și-și zicea: „Visurile realizate întocmai în partea lor dintâi, oare nu se vor adeveri la fel și înjumătățea cea de-a doua? Acești copii sărmani și părăsiți, tratați cu blândețe și acea bunătate pe care ei n-o cunoșteau, fiindcă nimeni nu le-o arătase în viață, cine știe de nu vor deveni și ei, odată și odată, simpli și blânzi mielușei?”
      Cu astfel de gânduri, ce se transformau spontan într-o implorare către CEI DOI din vis, își relua drumul spre Cămin, rugându-l să-i deschidă calea spre inima tineretului părăsit și spre viitoarele cămine și institute sortite să-i adăpostească.
      Vizitele pe la spitale, cele ale lui Cottolengo îndeosebi, îl confirmau în același gând. Cine nu cunoaște astăzi această imensă cetate a durerii? Prin 1841 avea vreo două mii de suferinzi dintre cei mai neajutorați. În fiecare ungher se împletea durerea cu o iubire supranaturală și o grijă împinsă până la eroism. Dar ceea ce-l îndurera cel mai mult era priveliștea tinerilor cu fețele supte și cu sănătatea ruinată de viciu.
      Nu se putea face nimic pentru a preîntâmpina toate aceste dezastre?
      Intrase în cămin în 2 noiembrie 1841, dar, încă din prima lună, își dădu seama de dezolanta părăsire a tineretului. Se folosi de toate prilejurile pentru a se apropia de ei și nu peste mult timp cete întregi de tineri îl însoțeau prin oraș.
      Duminica și în zilele de sărbătoare sau vacanță, Don Cafasso inițiase Catehismul cu niște ucenici, zidari și tineri de alte meserii, chiar în una din sălile Căminului. Încă din noiembrie 1841, îl va înlocui Don Bosco.
      „Dar ce era această școală - se întreabă Ceria - în comparație cu nenumăratele cete ale tinerilor ce-ar fi avut nevoie de asistență? Un strop de apă dulce în imensitatea mării!”
      Ar fi fost nevoie de o operă de mari proporții, cu cămine festive și, cu personal numeros...
      Se sfătui cu Don Cafasso și, cu recomandarea sa și a lui Don Guala, îi ceru Arhiepiscopului o audiență în acest scop. Monseniorul Fransoni, întruchiparea desăvârșită a Bunului Păstor, mișcat de accentul cald și moderat totodată, îi dădu încuviințările, încurajarea și binecuvântarea arhierească în acest scop.
      De altfel, din această clipă, cele două suflete mari se vor înțelege deplin. Arhiepiscopul îi va purta harnicului și devotatului său preot o deosebită și privilegiată dragoste, pe care nici un eveniment nu o va putea zdruncina.

6) Sub semnul Imaculatei

      Avea de acum și aprobarea directă a autorității bisericești superioare, ceea ce pentru el însemna o confirmare a nădejdilor din vis. Tot chibzuia cum și de unde să înceapă, când o banală întâmplare, în aparență fără nici o însemnătate, survenită la doar vreo cinci săptămâni după intrarea sa în Cămin, anume de sărbătoarea Imaculatei Conceperi a Mariei, 8 decembrie 1841, îi deschise noul făgaș.
      Cu toate că încă nu fusese declarată și definită oficial drept adevăr de credință - va fi abia în 1854 - în Piemont ca și în alte părți, Zămislirea Neprihănită a Mariei era sărbătorită cu mare fast. În acea dimineață, în sacristia Sfântului Francisc de Assisi, Don Bosco tocmai își îmbrăcase ornatele pentru a celebra Sfânta Liturghie, când apăru în ușă un copilandru de vreo șaisprezece ani, îmbrăcat ca vai de el, supt la față, făcând ochii mari. Împins de cine știe ce curiozitate, intrase și el în sacristie și privea cu atenția mirată a unuia ce pentru prima dată vede așa ceva: sala ciudată, dulapurile în zid și înalte până în tavan, ornamentate sobru, preotul acela așa de curios îmbrăcat - pe stradă nu vezi așa ceva: totul părea așa de impunător. Încă privea când interveni brusc crâsnicul, care tocmai intra. Acesta, deși mirean, era îmbrăcat într-o sutană violetă și cu un stihar mai scurt pe deasupra, alb și dantelat. Crâsnicul i se adresă răstit:
      - Ce stai gură cască! Nu vezi că preotul ăsta are nevoie de un ministrant? Pune mâna pe Missale (liturghierul romano-catolic) și mergi de-i ministrează!
      - Dar eu nu mă pricep la așa ceva.
      - Păi, dacă nu știi ministra, dobitoc încălțat ce ești, atunci ce naiba cauți pe aici? Cară-te de pe aici, m-ai auzit?
      Și acestea zicând, se aruncă asupra-i cu bătătorul de praf întors cu coada, și dă-i, și dă-i.
      Nenorocitul de băiat, luat pe neașteptate, se zăpăci și mai tare și încercă s-o șteargă. Crâsnicul după el, lovindu-l. Don Bosco încercase să intervină, dar glasul îi fusese acoperit de gălăgia goanei celor doi.
      - De ce l-ai bătut? întrebă aspru Don Bosco, când crâsnicul reveni. Ce rău ți-a făcut?
      - Ce caută prin sacristie, dacă nu știe ministra?
      - Ai făcut foarte rău că l-ai bătut.
      - Pe dumneavoastră ce vă interesează?
      - Mă interesează fiindcă e un prieten de-al meu.
      - Vă este prieten nespălatul ăla? chicoti crâsnicul.
      - Tocmai! Când cineva e maltratat, prin asta îmi devine pentru totdeauna prieten. Și să știi un lucru: de mai superi pe cei ce vin pe aici, vei avea de-a face cu Don Guala. Iar acum mergi de-l caută și cheamă-l imediat: trebuie să-i vorbesc!
      După câtva timp, reuși să-l aducă, asigurându-l că nu i se va întâmpla nici un rău. Reapărând în ușă, băiatul, cu lacrimi în ochi, tremura.
      - Vino, scumpul meu, vino. Nu-ți fie teamă. Eu te-am chemat... Spune-mi, ai ascultat azi Sfânta Liturghie? Îl întrebă Don Bosco cu o prietenie și o amabilitate al cărei secret doar el îl avea.
      - Nu, răspunse băiatul.
      - Dar îmi faci o plăcere? Vrei să vii să asiști la Sfânta Liturghie pe care o voi celebra acum? Pe urmă vom vorbi despre ceva ce o să-ți facă o deosebită bucurie. Bine? Îmi promiți?
      Spontan, îi promise.
      Terminată Sfânta Liturghie și rugăciunea de mulțumită, își conduse candidatul într-o chilie alăturată unde, luându-l cu buna, începu să-l întrebe.
      - Iubitul meu prieten, spune-mi cum te numești?
      - Bartolomeo Garelli.
      - De unde ești?
      - Din Asti.
      - Ce meserie ai? - Zidar.
      - Tatăl tău mai trăiește?
      - Nu, a murit de mult.
      - Câți ani ai?
      - Șaisprezece.
      - Ai învățat să scrii și să citești?
      - Nici una, nici alta.
      - Dar să cânți și să fluieri știi?
      Băiatul începu să râdă. Gheața se rupsese și prietenia se înfiripase.
      - Spune-mi, Bartolomeo, Prima Sfântă împărtășanie ai făcut-o?
      - Nu, încă nu.
      - Dar de spovedit, te-ai spovedit vreodată?
      - Da, însă e mult de atunci. Eram mititel.
      - Și cu rugăciunile cum stăm? Ți le zici tu regulat?
      - Nu... căci le-am uitat.
      - Dar la Sfânta Liturghie de duminica mergi?
      - Da, aproape întotdeauna.
      - Dar la Catehism?
      - Nu, la Catehism nu mă încumet.
      - De ce?
      - Fiindcă mi-e rușine. Ceilalți sunt mai mici ca mine și-l știu mult mai bine, iar eu, așa de mare printre ei, nu știu nimic.
      - Și dacă ți-aș explica separat Catehismul, anume pentru tine, ai veni?
      - Cu toată inima!
      - Ai veni aici, în odăița asta? zâmbi Don Bosco.
      - Bineînțeles, bucuros, numai să nu mă ia iarăși la bătaie.
      - Fii liniștit, tu ești prietenul meu și, de aici înainte, oricine ți-ar face ceva, ar avea de furcă cu mine. Tu-l cauți pe Don Bosco și cu alții nu ai nimic. Când să începem Catehismul?
      - Când doriți, Părinte.
      - Astă seară?
      - Fie și astă seară.
      - Dar de ce nu chiar acum?
      - Bucuros și acum!
      Don Bosco îngenunche și rosti cu glas tare un „Ave Maria” către Fecioara Imaculată, să-l ajute ca să mântuiască acest suflet. Tot sufletul său setos de jertfă și dornic de a se dărui celor tineri se revărsă în umilele cuvinte ale nemuritoarei rugăciuni. Când se ridică, avea o senzație ciudată, de ceva mare. Simțea că opera de apostol începea cu adevărat.
      - Semnul Sfintei Cruci îl știi face?
      Băiatul făcu ochii mari. Nu înțelegea.
      - Posibil? își zise în sine Don Bosco, nici măcar acest prim semn al unui creștin, pe care orice copilaș îl învață pe genunchii mamei sale, să nu-l știe! De necrezut! Într-o capitală creștină, sunt tineri care nici măcar primul semn distinctiv al Creștinismului și al Botezului lor nu-l cunosc! Ce nenorocire și ce  rușine!
      Abia atunci i se deschiseră de-a binelea ochii tânărului preot, iar misiunea pe care o întrezărea i se păru imensă și neasemuit de frumoasă. Da! Va merge în căutarea celor mici și sărmani și le va turna în inimi credința bine temeinicită, credința ce dă dor de viață și de lumină, ce alină durerile și întărește în încercări, credința ce, prin faptele bune pe care le inspiră, te face vrednic de eterna fericire.
      Această primă lecție de Catehism a fost scurtă, de o jumătate de oră numai, dar era întâia a unui apostolat care va dura o jumătate de veac.
      La plecare îi dădu o medalie a Imaculatei. Garelli se alesese cu semnul Sfintei Cruci și învățase rostul pentru care Dumnezeu ne-a creat pe Pământ.
      - Azi e miercuri. Pe duminică te vei întoarce, Bartolomeo, nu-i așa?
      - Da, cu siguranță, da!
      - Dar să nu vii singur! Mai cheamă-ți câțiva prieteni. Știi, n-o să le pară rău!
      Îl conduse apoi prietenește până în stradă, lăsându-l transfigurat de bucurie și încântat de felul cum Don Bosco îl tratase.
      Ori de câte ori, apoi, va fi vorba de începutul marilor sale opere, Don Bosco va defini acest episod din ziua Imaculatei, 8 decembrie 1841, drept piatra de temelie a Oratoriilor sale. A fost o dată istorică.
      De sărbătoarea Imaculatei, „Doamna Misterioasă” își onora promisiunile pe care i le făcuse în repetate rânduri în acele viziuni în vis.
      Să nu fie acest 8 decembrie decât o simplă și întâmplătoare coincidență? Se înșela, oare, presupunând că, la această bănuială a sa, pe Stăpâna îngerilor, de-ar vedea-o pe neașteptate, ar surprinde-o zâmbind tainic?
      Oricum, el simțea până la evidență că între Doamna din vis și Fecioara Imaculată exista, desigur, o misterioasă legătură.

7) Entuziasm... modă...

      Garelli se ținu de cuvânt. Duminica ce urmă, 12 decembrie 1841, se prezentă însoțit de alți șase prieteni de-ai săi, la care se mai adăugară încă doi tineri recomandați de Don Cafasso, în total nouă.
      La despărțire, cuvântul de ordine către fiecare dintre cei nou veniți era ca, în duminica viitoare, să nu mai vină singuri. În acest fel numărul tinerilor sporea cu fiecare săptămână.
      Le mai creștea numărul și dintr-un alt motiv: din împrejurimile Biellei și Milano veniseră foarte mulți tineri să se angajeze ca zilieri de zidar, iar Don Bosco, știindu-i pribegind fără nici o ocupație în zilele de sărbătoare, îi căuta pe diferitele șantiere și schelării ale edificiilor în construcție în zilele de peste săptămână și-i invita prietenește la proxima întâlnire. Pe nesimțite, acești ucenici de zidar, prinși de vraja unică a acestui preot, se lăsau angajați la zidirea unui edificiu mult mai trainic, spiritual, ce va înfrunta veacurile.
      O grijă deosebită le arăta apoi nefericiților abia ieșiți din penitenciare; disprețuiți și părăsiți de toți, el le oferea toată afecțiunea sa curată și întreprinzătoare, ajutându-i să-și găsească un rost în viață, pentru a-i menține pe drumul cel bun.
      Ba i se întâmplă ceva și mai neașteptat. Într-una din primele duminici de când era la Cămin, în timpul predicii, pe când traversa biserica îndreptându-se spre sacristie, la unul dintre altarele laterale, mai retrase, era să nu-și creadă ochilor: mai mulți tineri zidari moțăiau pe treptele acestui altar mai dosit.
      Îi întrebă în șoaptă:
      - Dar voi ce faceți aici? De ce nu sunteți atenți?
      - Păi nu înțelegem nimic din predică - răspunse unul mai îndrăzneț dintre ei - preotul acela nu vorbește pentru noi!
      - Veniți cu mine. Și-i conduse în sacristie, invitându-i apoi la lecția sa de Catehism. Printre ei erau Buzzetti, Germano, Gariboldo: toți tinerii ce au lăsat cele mai frumoase amintiri în istoria „Oratoriilor” lui Don Bosco. Căci acesta era titlul pe care Sfântul îl dăduse întrunirilor sale catehetice, împrumutând termenul de la Sfântul Filip Neri, veselul apostol de odinioară și patronul tinerimii din Roma, care obișnuia astfel să-și denumească adunările tinerilor, unde se distrau, dar se și rugau (de aici și numele de oratoriu, de la oro-are) în zilele de sărbătoare.
      Fiindcă se țineau duminica și în sărbători, le-a zis „festive”, și, punându-le sub patronajul Sfântului Francisc de Sales, așa au și trecut în Istorie: „Oratoriile festive saleziene”.
      Sporind neîncetat numărul, Don Bosco nu mai răzbea singur. De aceea apelă la câțiva elevi mai răsăriți din școlile secundare, clase superioare, pe care-i deprinsese cu menținerea disciplinei, să facă lecturi în public învățându-i să cânte cântece religioase și, cu timpul, chiar să explice ei înșiși Catehismul.
      În „Amintirile” sale, pe acești prețioși colaboratori îi numește „maestrini”, adică mici dascăli. În compensație, Don Bosco le explica materiile de școală mai grele și lecțiile pe care nu le înțeleseseră bine.
      Acești dascăli improvizați i-au fost de folos încă la ceva. Băgase de seamă, foarte curând, că analfabetismul făcea anevoioasă explicarea Catehismului și a Micii Biblii. De aceea, duminica și în serile de iarnă, ajutat de aceștia, începu să-i învețe să scrie și să citească pe toți tinerii dornici de aceasta.
      Întrunirile ocupau ambele jumătăți ale zilelor de sărbătoare. Dimineața li se oferea posibilitatea să asculte Sfânta Liturghie și să se apropie de Sfintele Taine, iar după-masa se făcea o lectură atrăgătoare, se cânta, iar la sfârșit se făcea Catehismul. Acesta se încheia cu o pildă, revelatoare din punct de vedere sufletesc, și apoi fie că li se împărțea ceva gratuit tuturor, fie că se improviza o mică tombolă cu medalii, cărți, broșuri, alimente, haine și altele.
      Peste săptămână, se ocupa de toți și, pe cât posibil, de fiecare, cercetându-i, căutându-le de lucru sau un stăpân mai omenos, când era cazul. Îi vizita pe șantiere, în prăvălii, în ateliere. Chiar și stăpânii îl vedeau cu ochi buni, căci, chiar și sub aspect profesional, tinerii progresau în urma prieteniei lor cu Don Bosco.
      Afecțiunea cu care băieții îl înconjurau era vie și spontană. Așa, într-o zi, unul dintre cei mici, având în mână o sticlă cu ulei de măsline iar în cealaltă o alta cu oțet, se întâlni cu Sfântul lângă Palatul Municipal.
      - Viva Don Bosco, viva Don Bosco! (trăiască Don Bosco) izbucni acesta.
      Don Bosco răspunse începând să bată din palme, să-i arate micului prieten că și lui îi pare bine de întâlnire.
      Copilul, foarte mulțumit, încercă să-l imite, după ce-și pusese sticlele subsuoară. Și, firește, inevitabilul se întâmplă: ambele sticle, căzând la pământ, se sparseră. Băiatul, aiurit pe moment, începu să plângă spunând că mama sa o să-l bată.
      - Nu-i nimic, dragul meu, e un rău ce se poate repara imediat. Vino cu mine.
      Mai plângea când îl duse în cea mai apropiată băcănie și, amintind stăpânei ce se întâmplase, o rugă să repare paguba, căci achită el.
      - Iată, s-a făcut, zise stăpâna plină de admirație pentru bunătatea tânărului preot. Dar dumneavoastră cine sunteți?
      - Sunt Don Bosco. Cât vă datorez?
      - Ar fi o liră și zece centime, dar... de data asta nu primesc nimic!
      Generozitatea trezește în drumu-i generozitate.
      Atât băieții ce participau la întruniri, cât și cei ce-l ajutau i se atașaseră așa de mult, încât alergau la dânsul și peste săptămână, târând adeseori după sine și pe alți membri ai familiei lor, ce veneau bucuros la Cămin să-l vadă și să mai schimbe o vorbă.
      Așa, familia Verniano, prin fiul lor Emil, veneau în fiecare joi, aducând uneori și fetițele, a căror îmbrăcăminte mai lăsa câteodată de dorit. În timpul unei astfel de vizite, una dintre ele îl asculta cu gura deschisă. Don Bosco se îndreptă spre ea, zicându-i:
      - Aș vrea, copila mea, să-mi dai o lămurire.
      - Foarte bine, foarte bine, răspunse ea jubilând.
      - Spune-mi, de ce-ți disprețuiești brațele?
      - Eu?!?... Eu... nu le disprețuiesc!
      - Și totuși, așa pare să fie.
      - Dimpotrivă - interveni mama ei - de-ați ști! Trebuie încontinuu s-o dojenesc pentru vanitatea ei, nu mai termină în veci să și le tot spele și să și le parfumeze.
      - Și cu toate acestea, eu îți spun că tu ți le disprețuiești.
      - De ce?
      - Fiindcă, atunci când vei muri aș dori să sper că vei ajunge în Paradis, dar un lucru e sigur: mâinile tale o să fie aruncate în foc... Și nu înseamnă că ți le disprețuiești?
      - Dar eu nu fac rău nimănui, iar în iad... zău, nu vreau să ajung.
      - Și cu toate acestea, răbdare, n-ai ce face, tot vei ajunge, sau cel puțin în Purgator... și cine știe pentru cât timp!
      - Dar asta-mi sună și mie, exclamă una dintre cele mari: și la mine gâtul e cam decoltat!
      - Ei da, flăcările de la brațe se vor prelinge și pe gât și-l vor învălui...
      - Sunt acum deplin lămurită asupra datoriei mele, încheie mama: va fi grija mea să îndrept greșeala și vă mulțumim, Don Bosco, că ne-ați atras atenția.

8) Un compozitor improvizat, un cor ambulant și un triumf

      Adânc cunoscător și iubitor al armoniei, Don Bosco remarcă imediat pe băieții cu simț muzical și voce mai bună și-i învăță diferite cântece, de preferință cu caracter popular, care, în reuniuni și în plimbările lor, le mărea buna dispoziție. Pentru Crăciunul lui 1842, compuse o colindă patetică, pe care tinerii coriști o cântară și în biserică atât de frumos, încât întreaga asistență a fost mișcată până la lacrimi.
      De întâmpinarea Domnului, 2 februarie 1843, avea un cor de douăzeci de copii cu voci selecte, care, de Bunavestire, se ridicară la treizeci. Dar câtă bătaie de cap și cu probele de cor! Căminul, fiind un institut de studiu și reculegere, Don Bosco cu copiii săi nu putea abuza de bunăvoința superiorilor și peste săptămână, după ce și așa duminică de duminică era o gălăgie de se cutremura tot Căminul. De aceea, pentru a-i învăța partiturile, lua opt-zece băieți dintre cei cu urechea și vocea mai bună și-i învăța melodia în timp ce colindau străzile mai liniștite ale orașului, cântând în surdină. Când era destul de sigur de ei, în duminica viitoare, riscară o ieșire în public la biserica Sfântului Dominic, unde lumea rămase entuziasmată căci, pe acele vremuri, vocile curate de băieți nu se auziseră încă în biserici.
      Cu sprijinul unui alt eminent preot și muzician, L. Nasi, poet, artist și compozitor deopotrivă, ce-și asumă apoi și rolul de dirijor de cor și organist, corul se consolida definitiv.
      Dacă pentru public cântecele erau o încântare, pentru băieți erau și o necesitate și o expresie a veseliei lor tinerești. Și câtă inimă puneau băieții aceștia în toate! Pentru a-i recompensa, Don Bosco le făcu drept cadou o excursie până la „Madona del Pilone”, un sanctuar apropiat, în aval de Torino. În acest scop, închirie trei bărci încăpătoare în care intrară cu toții. Când bărcile ajunseră pe firul apei, în mijlocul Padului, intonară un cântec pe care îl știau foarte bine cu toții. Trecătorii ce se găseau pe țărmuri, la început se opriră să-i asculte, apoi, ca vrăjiți, se luară după bărcile ce înaintau în josul fluviului, urmându-i de-a lungul șoselei paralele cu malul.
      Întâmplător, pe țărmul opus, se găseau membrii unei fanfare, care, prinzând din mers melodia, îi urmară și ei, acompaniindu-i cu trompetele și celelalte instrumente. La această neașteptată și nemaiauzită muzică, lumea curioasă se ivi de pretutindeni, așa încât, pe când ajunseră la destinație, împreună cu locuitorii satului Madona del Pilone, nu mai puțin de o mie de persoane se minunau de neobișnuitul spectacol oferit de tânărul preot, înconjurat de cetele acelea vesele de tineri cântăreți, și aflară că se cheamă Don Bosco.
      Era un prim triumfal micilor coriști ai lui Don Bosco, modest preludiu al altor sute și mii, pe care le vor secera în viitor de pretutindeni.

9) Un ascendent girat de îngeri

      Excursiile ajunseseră de altfel o imperioasă necesitate, căci tinerii au nevoie de mișcare. Curtea Căminului, de al cărei spațiu nu se bucurau decât din când în când, era oricum mult prea strâmtă. Se mai revărsau ei și în piața din fața bisericii, dar deranjau credincioșii și erau și ei deranjați. Pentru a se relaxa și recrea puțin, nu se puteau lipsi de astfel de plimbări.
      Dar pentru cei tineri, vraja vrăjilor rămânea tot persoana lui Don Bosco. Nu se mai văzuse nicicând un preot care să se știe coborî atât de bine ca și el, făcându-se mic cu cei mici. Câtă suavitate în felul său unic de a trata! Câtă duioșie înțelegătoare și dragoste curată, câtă grijă de a-i cerceta și peste săptămână, de a le găsi o ocupație, un stăpân cinstit, un adăpost!
      Cum am amintit, deși tinerii îi erau în centrul atenției, ei nu-i erau singura preocupare. Ca întotdeauna, cei mai ocupați sunt cei ce-și știu găsi răgazul pentru încă ceva. Și o știe oricine, mai ales între preoți, când vrei să fii servit, nu apela la serviciul celor ce se cruță și dispun, de fapt, de mai mult timp, ci la cei supraîncărcați.
      Așa și cu Don Bosco: era chemat cam peste tot să predice, să țină exerciții spirituale, să spovedească, să asiste familiile sărace și muribunzii.
      Într-o zi, fu chemat la patul unei grav bolnave, la Spitalul Sfântul Ioan. Era tuberculoasă în ultimul grad, cardiacă și avea dureri acute de cap. De Sfintele Taine nici nu voia să audă, vociferând contra capelanului de la Spital, a celorlalți preoți, a surorilor și a tuturor celor ce încercaseră să-i facă binele. Îl repezise chiar și pe Don Cafasso, și acesta se decise atunci să-și trimită prietenul.
      Don Bosco se supuse, dar, ajuns la patul ei, bolnava începu să îndruge câte și mai câte, până când prinse momentul pentru a-i face următoarea declarație:
      - În numele lui Dumnezeu îți spun că, în îndurarea Sa, nu-ți mai acordă decât puține ore ca să te îngrijești de suflet. Acum e ora patru. Mai ai timp să te mărturisești, să te cumineci și să primești Sfântul Maslu. Dar nu-ți face iluzii: mâine vei fi în veșnicie!
      Nefericita, cuprinsă de o sfântă teamă, se spovedi și în aceeași noapte muri.
      La 31 august 1844, o doamnă din aristocrație, soția ambasadorului portughez la Torino, trebuind să călătorească la Chieri, voia mai întâi să se spovedească și să se cuminece. Intrând în biserica Sfântului Francisc de Assisi și, negăsindu-și confesorul obișnuit, apelă la Don Bosco pe care nu-l cunoștea și care era adâncit în rugăciune lângă unul dintre confesionale (scaunul de spovadă).
      Drept pocăință, Don Bosco îi dădu să facă o milostenie în anumite circumstanțe determinate, încă în aceeași zi.
      - Nu pot s-o fac!
      - Cum, dumneavoastră nu puteți, și aveți atâtea bogății?
      Doamna rămase uimită auzind că preotul acela îi cunoștea poziția socială, cu toate că ea era îmbrăcată mai mult decât modest în acea dimineață, în timp ce era sigură că nu-l mai întâlnise înainte niciodată.
      - Dacă nu vreți, ei bine, veți zice de trei ori rugăciunea către îngerul Păzitor: „Angele Dei”, ca să vă asiste și să vă păzească de tot răul și să nu vă înspăimântați de ceea ce vi se va întâmpla astăzi.
      Doamna, și mai surprinsă, întoarsă acasă, făcu întocmai, recitând, împreună cu tot personalul de serviciu, rugăciunea prescrisă.
      Se urcă apoi în trăsură cu fiica și cu una dintre cameriste. După o bună bucată de drum parcursă în mare grabă, caii se speriară dintr-odată și începu o goană nebună. Vizitiul se rostogoli de pe capră, doamna și fiica ei fură aruncate jos în trăsură, în timp ce caii galopau înnebuniți.
      Instinctiv își aduse aminte de cuvintele lui Don Bosco și strigă cu câtă putere avu: „Angele Dei qui custos es mei...”, și caii se opriră dintr-odată și se liniștiră, vizitiul îi ajunse din urmă și, pe când lumea alerga să le ridice, doamnele se ridicară singure cu totul nevătămate și fără pic de spaimă.
      Nici nu mai trebuie spus ce idee își făcu doamna despre tânărul preot care atât de înțelept o sfătuise. Abia reîntoarsă la Torino, îl căută și află că se cheamă Don Bosco și, din acel moment, deveni o admiratoare pe cât de înflăcărată, pe atât de generoasă binefăcătoare și colaboratoare saleziană.
      Cu un alt prilej, în timp ce distribuia o iconiță cu o rugăciune către îngerul Păzitor, Don Bosco spunea tinerilor:
      - Să aveți o mare evlavie față de îngerul vostru Păzitor. De vă veți găsi vreodată într-o mare primejdie pentru trup sau suflet, invocați-l și eu vă asigur că vă va păzi ori, cel puțin, vă va izbăvi din ea.
      Cu câteva zile mai târziu se întâmplă ca unul dintre cei prezenți, ucenic de zidar, să se găsească pe schelele unei case în construcție la al IV-lea etaj. Scândura pe care stătea împreună cu alți doi alunecă pe neașteptate, iar ei se rostogoliră, toți trei, căzând de la așa înălțime. Instantaneu, tânărul își aduse aminte de cuvintele lui Don Bosco și strigă: „Îngerul meu, ajută-mă!”.
      Rugăciunea îl salvă. Unul dintre ceilalți doi rămase mort pe loc, iar celălalt muri la spital câteva ore mai târziu. În prima clipă și el fu crezut mort, dar, spre uimirea tuturor, imediat după aceea sări în picioare perfect teafăr și neatins, fără urmă de zgârietură măcar! În duminica viitoare, reîntors la Sfântul Francisc, povestea cu adâncă recunoștință colegilor încremeniți cele întâmplate.
      Apostolul celor tineri era cu atât mai mult crezut, după ce îngerii înșiși se făcuseră chezași ai cuvântului său de preot.

10) Încep minunile

      Încă de pe când mai era în Seminar, Don Bosco se folosea de un mic truc pentru a-i ajuta pe cei bolnavi, prin invocarea Preacuratei. Acesta consta în a distribui pilule făcute din miez de pâine ori mici prafuri din faină de mei și zahăr, impunând celor ce recurgeau la arta lui medicală obligația să se apropie de Sfintele Taine și să recite un anumit număr de Ave Maria, Salve Regina sau alte rugăciuni în cinstea Preacuratei. Prescria acest tratament uneori numai pentru trei zile, alteori pentru nouă. Se vindecau până și bolnavii cei mai gravi. Curând, faima i se răspândise și clientela ce apela la dânsul sporea neîncetat, mai ales că reușita înaripa încrederea tuturor. Însă ceea ce nu știa lumea știa el: marea eficacitate a rugăciunilor către Preacurata. Neprihănita însăși îi acordase darul tămăduirilor, iar el îl tăinuia sub acest subterfugiu al pilulelor și prafurilor, pentru a evita să devină obiect de venerație și cult. Chiar preot, se mai folosea încă de acest mijloc, până când o întâmplare nostimă îl făcu să-și schimbe atitudinea.
      La trei ani după ce se hirotonise, în 1844, apelase la dânsul familia unui anume Turco din Montaffia, căzut la pat răpus fiind de o febră rebelă. Nici o prescriere medicală nu-i ajutase. După ce-l sfătui să se spovedească și să se cuminece, Don Bosco îi dădu bolnavului o cutie din obișnuitele pastile de luat zilnic într-un anumit număr, recitând mai întâi obligatoriu, de trei ori, de fiecare dată, rugăciunea „Salve Regina” (Bucură-te, regină).
      Abia luase cele dintâi pastile, că sus-numitul Turco se vindecă de tot. Toți erau uimiți. Farmacistul din Montaffia, la curent cu desăvârșita inutilitate a tuturor celorlalte prescripții medicale, alergă ață la Torino să-i ceară lui Don Bosco, dacă nu o cantitate suficientă din noul medicament antipiretic așa de eficace, cel puțin formula chimică spre  a și-l pregăti singur. Era un nonsens - nu-i așa? - ca toată Montaffia să alerge până la Torino după niște prafuri sau pilule când farmacia lui se găsea chiar în localitate...
      Don Bosco numai o astfel de cerere nu prevăzuse și, pus în încurcătură, nu găsi alt expedient decât să-i spună că „tocmai mi s-au terminat medicamentele gata preparate” și, cu tot regretul nu-l putea servi.
      Farmacistul se reîntoarse acasă furios și, dornic de a smulge acestui cleric uzurpator secretul, se făcu luntre-punte până când, la una din familii, ce avusese bolnavi „tratați” de Don Bosco, dădu peste câteva din faimoasele pilule și, cu cea mai mare atenție, le făcu analiza chimică. Dar nu găsi decât pâine și, cu toate acestea, vindecările fuseseră evidente și indiscutabile!
      Apelă la ajutorul unui coleg farmacist, prieten bun, și împreună refăcură toată seria de reacții de laborator și ajunseră exact la aceeași concluzie: analiza chimică dovedise iarăși că nu era decât pâine și atât.
      Vestea se răspândi în regiune. Fostul bolnav Turco, având drum la Torino, trecu și pe la Don Bosco, să-i mulțumească, dar, totodată, și să-i aducă la cunoștință ciudata noutate cu pilule de pâine și, firește, rugându-l să-i spună deschis taina acestui medicament.
      - Ai rostit cu toată credința cele trei „Salve Regina”?
      - Bineînțeles că da, răspunse Turco.
      - Și asta nu vă este, oare, de ajuns? zâmbi Don Bosco, care, văzându-și descoperită șiretenia, încetă acest fel de cură și, ca preot, nu mai recurse în viitor decât la eficacitatea binecuvântării sale de Sfânt.

11) Importanța Direcțiunii Spirituale

      Dacă fizicul lui Don Bosco era hărțuit de neîncetate alergături și de o activitate externă istovitoare, nici sufletul său nu era scutit de îndoieli și nesiguranțe lăuntrice, așa încât, asemeni Sfântului Pavel, se vedea prins între două focuri: „Dinafară lupte, dinăuntru temeri” (2Cor. VII, 5).
      Deși gratificat de Dumnezeu cu alese daruri charismatice, inclusiv darul de a citi în inimi, pentru a-și rezolva însă propriile nedumeriri, avea și el nevoie, ca oricare altul - și poate chiar mai mult decât alții! - de cuvântul părintelui său spiritual.
      Când sufletul e generos, un duhovnic sfânt și învățat e poate cel mai ales dintre toate darurile pe care Dumnezeu i le-ar putea acorda. Or, un astfel de duhovnic era Don Cafasso. El îi fu confesor și duhovnic de tânăr, până în 1860, anul când Don Cafasso muri.
      Acela care a întemeiat taina Preasfintei Euharistii, pentru a rămâne pururea pe altarele noastre, a întemeiat o altă Taină, aceea a preoției, pentru a-l putea avea și în conștiințele noastre. Nu numai că sfinții mari (chiar și un Sfânt Pavel, devenit discipol al acelui preot Anania din Faptele Apostolilor [cap. IX], necunoscut de rest) nu sunt scutiți de duhovnic, ci se poate chiar spune că, cu cât drumul lor e mai extraordinar și misiunea lor mai excepțională, cu atât au o mai simțită nevoie de asistență, de verificarea și controlul unui duhovnic învățat și sfânt. Am spus învățat și sfânt, conform sfatului pe care Sf. Teresa de Avila îl dădea Carmelitelor și fiicelor sale: dacă aveți posibilitatea să alegeți între un duhovnic învățat și unul sfânt, alegeți-l totdeauna pe cel învățat (în sensul de a cunoaște perfect teologia și principiile vieții spirituale), căci el nu vă va putea îndruma greșit; dacă e și sfânt, cu atât mai bine.
      Or, Don Cafasso era nu numai un excelent profesor de teologie, ci, mai mult, era și sfânt, deci cu atât mai bine pentru Don Bosco. Acest doct spiritual interveni decisiv în trei momente de răspântie, pentru a-i curma aspirații care, urmate, i-ar fi zădărnicit misiunea.
      Când viața lui Don Bosco ajungea la o „cumpănă a apelor”, direcțiunea spirituală a lui Don Cafasso era aceea care-i indica versantul spre care trebuia să se orienteze și albia în care trebuia să curgă fluviul activității lui viitoare și al zelului său de apostol. Târziu sau greșit îndrumată, și viața lui și-ar fi putut pierde cursul și urma în deșertul nisipos al și mai deșartei mediocrități omenești.
      Câte vieți ratate, câte genii sugrumate în leagăn de propriile patimi sau defecte, câți eroi neîmpliniți din cauza dibuirilor tinereții, câți sfinți pierduți în noaptea fără nume, înainte de a răsări privirilor pământene și câte flori ofilite steril în lume, cine oare ne-ar putea spune? Câți n-ar fi îndreptățiți să se plângă ca și paraliticul de 38 de ani din Evanghelie: „Doamne, om nu am...!”
      Fără Don Cafasso, tineretul de pretutindeni n-ar mai fi asistat la acea cascadă maiestuoasă ce a fost viața lui Don Bosco, și mii și mii de tineri nu și-ar fi putut astâmpăra setea sufletului la izvoarele limpezi (ale celei mai adânci fericiri omenești), acelea ale intimității cu sfinții. Căci acesta este rostul prezenței sfinților printre noi: să te facă să te bucuri de vraja, tăria, iubirea delicată și de necuprins a lui Dumnezeu adăpostit prin sfințenie într-un suflet de om ca și tine, dar mai bun și mai curat decât tine.
      În viața ta, pierderea prilejului unei curate fuziuni de suflet cu un sfânt este o mai mare pierdere decât a întregii averi, oricât de bogat ai putea fi, așa cum, în istoria unui neam, împiedicarea și zădărnicirea unui singur sfânt autentic este o mai mare nenorocire decât o cedare din teritoriul național. Dintre popoarele mari și nobile vor rămâne în veșnicie doar acelea a căror comoară sunt sfinții. Căci lui Dumnezeu îi este mai drag Cristos singur decât toți sfinții și îngerii împreună, așa cum spune Sfântul Toma de Aquino. [24] Și prin El, îi sunt dragi, în măsura identificării cu Cristos (deși de fiecare dată în alt și alt fel realizată), ceilalți frați mai mici, adică sfinții, începând cu Neprihănita. De aceea, în ochii Părintelui Ceresc, un singur sfânt este mai de preț decât toți ceilalți fii nesfinți ai unui întreg neam. În ei, Dumnezeu și Cerul găsește mai multă frumusețe, mai multă curăție, mai multă bucurie și încântare decât în toți ceilalți împreună, căci sfinții nu mai sunt „ei”, ci sunt EL: „nu mai sunt eu care trăiesc, ci Cristos trăiește în mine” (Galat. II, 20).
      Don Bosco, în primul său an, dorea cu ardoare să se refugieze într-o mănăstire retrasă, pentru a se specializa în studiile sacre, mai ales Istoria Bisericii și, în general, în tot ce i-ar fi putut îmbogăți bagajul lucrurilor predicabile.
      Don Cafasso se mulțumi să zâmbească și să dea din cap negativ: o considera o simplă fantezie, neadmisă de orânduirile divine.
      Îl obseda apoi dorința să plece misionar printre păgâni. Începuse chiar să studieze diferite limbi, inclusiv gramatica engleză, limba de universală circulație a altor continente. Dar Don Cafasso îi răspunse sec: „Misionar nu vei merge niciodată. Dumnezeu NU te vrea acolo.”
      A treia oară a fost în ultimul său an la Cămin, când dorul de a intra într-o mănăstire devenise de-a dreptul chinuitor. Își făcu bagajul să Între  la „Oblații Mariei” și venise să-și ia adio de la Don Cafasso.
      - Încotro cu geamantanele acelea? îl întrebă Don Cafasso.
      - Plec la Pinerolo; intru la Oblații Mariei.
      Don Cafasso îl privi surâzând tainic și apoi îi zise blând:
      - Câtă grabă, prietenul meu, câtă grabă! Și de tinerii dumitale cine se va îngriji?
      - E adevărat - răspunse Don Bosco - dar dacă Dumnezeu mă vrea călugăr, se va îngriji El și de ei și le va trimite pe cineva.
      La acesta reflecție, Don Cafasso deveni pe neașteptate serios, îl privi drept în față și, cu un ton patern dar solemn și fără replică, îi zise:
      - Scumpul meu Don Bosco, părăsește pentru totdeauna orice gând de a mai intra în mănăstire; mergi, desfă-ți bagajele și du-ți mai departe opera începută în favoarea tinerilor. Aceasta, și numai aceasta, este voința lui Dumnezeu!
      Don Cafasso avea o certitudine interioară absolută în privința vocației de apostol al tineretului a lui Don Bosco, dar aceasta era doar în forul conștiinței sale, în timp ce, în forul decizional extern, fixarea slujbei și a cadrului în care el, ca preot, avea să-și desfășoare activitatea revenea Ierarhiei, din partea căreia s-ar fi putut ivi surprize. De aceea, Don Cafasso sondă mai întâi intențiile Curiei, urmărind un dublu obiectiv: Don Bosco să rămână la Torino și să primească o slujbă care să-i permită să se ocupe și pe mai departe de tineret.
      După ce îi fu clar punctul de vedere al Arhiepiscopiei, spre sfârșitul anului ultim, îl cheamă din nou pe Don Bosco, spre a-i afla dispozițiile, spunându-i:
      - Timpul studiilor la Cămin a trecut. Se apropie clipa când va trebui să-ți alegi noul câmp de activitate și de muncă. Spre ce te simți atras?
      - Spre ceea ce dumneavoastră, Spiritualul meu, îmi veți indica.
      - Din câte am aflat eu, sunt trei slujbe posibile:

      1) Ai putea rămâne pe mai departe aici, la Cămin, ca profesor;
      2) Ai putea merge ca viceparoh la Buttigliera d'Asti ori      
      3) Să mergi ca director spiritual și capelan la Orfelinatul marchizei Barolo. Ce alegi?

      - Aleg ce-mi veți spune.
      - Nu te simți atras în mod deosebit spre nimic?
      - Ba da, spre tineret. Dar faceți din mine ce voiți: eu voi recunoaște în sfatul ce îmi veți da voința lui Dumnezeu.
      Apoi tăcu. Părea absorbit de gânduri, în timp ce Don Cafasso îl observa atent. Pe fața lui Don Bosco jucau umbre și lumini. Privirea lui părea că ar urmări ceva în depărtare.
      - La ce te gândești acum? Pari preocupat.
      - În această clipă, nici eu nu știu cum, dar mă vedeam în mijlocul unei mulțimi de băieți, ce strigau către mine după ajutor!
      - Deocamdată vei merge pentru câteva săptămâni în vacanță, hotărî Don Cafasso. La întoarcere o să-ți dau răspunsul.
      După aceasta, Don Cafasso se sfătui cu Teologul Borel, de care amintisem că ținuse exerciții spirituale seminariștilor, căruia îi spuse:
      - Cum știți, Don Bosco a terminat și cel de-al treilea an al său la Cămin; este timpul acum să-i dăm o însărcinare corespunzătoare, lăsând locul liber altora în Cămin. El e destinat de Providență să devină Apostolul Torinului. Dacă îl lăsăm să plece ca viceparoh la țară, rămâne un preot pierdut și nu va mai face acel imens bine la care Dumnezeu îl cheamă. Trebuie să facem ceva pentru a-l reține la Torino cu orice preț!
      Teologul Borel, duhovnicul Orfelinatului copilelor primejduite, orfelinat cunoscut de toți sub numele de Refugiu (de la patroana lui, Preacurata, invocată sub hramul „Refugium peccatorum”, scăparea celor păcătoși, fondat și susținut de marchiza de Barolo), îi răspunse că el tocmai avea nevoie de un capelan pentru Spitalul Sfânta Filomena de pe lângă sus-numitul Orfelinat, întemeiat tot de aceeași marchiză.
      Luă asupra sa sarcina de a vorbi cu marchiza, care-l acceptă imediat.
      Când Don Bosco se întoarse din vacanță, Don Cafasso îi comunică decizia luată și, pe la jumătatea lui septembrie 1844, se mută la noua-i reședință de pe lângă Refugiu.

12) Lupta pentru existență

      Dar ce se alesese de tineri în decursul celor trei ani de la Cămin? se va întreba în mod legitim cititorul.
      Vraja lui Don Bosco, tactul și zelul său făcuseră ca adunările de duminica să devină tot mai frecventate. Dar unde să aduni atâta puzderie de tineri gălăgioși, în restul timpului, când nu se făcea Catehismul?
      Don Bosco nu avea la început decât camera sa de student și, drept resurse, intențiile liturgice atât de modeste. Or, desigur, nu cu astfel de resurse se purcede la întemeierea unei mari Opere!
      Don Guala, directorul Căminului, și Don Cafasso, ambii preoți de suflet, îi oferiseră, cum am amintit, una dintre încăperile Căminului și curtea, ceea ce nu era un sacrificiu tocmai mic pentru o instituție cu un scop și un ritm de viață total diferit.
      Deși mulți dintre subalternii lui Don Guala abia îl mai tolerau, de altfel, care mare operă n-a avut potrivnici și dușmani printre cei așa-ziși buni?, acesta, inimă adevărat preoțească, nu numai că-l răbda pe Don Bosco cu neastâmpărații și gălăgioșii săi prieteni, ci le mai și oferea, din când în când, ba un mic dejun, ba o gustare; ceea ce nu era puțin, dat fiind că depășeau suta!
      Așa, de sărbătoarea Sfintei Ana, mama Preacuratei, venerată în Piemont drept patroana meseriașilor, dejunul oferit fu - după părerea micilor ștrengari - de-a dreptul regesc: franzelă, lapte, cafea, unt, prăjituri, bomboane etc. „Repede am fi ajuns la câteva sute, dar localul devenise cu totul neîncăpător”, mărturisea mai târziu unul dintre băieții de atunci.
      Mai cu necazuri, mai cu neajunsuri, noua operă fu găzduită cumva și la Cămin trei ani de zile (1841-1844), deși Don Bosco vedea clar că așa nu se mai putea continua.
      Nevoia unui local încăpător și independent, cu spațiu în aer liber pentru joc, mișcare etc., se făcea tot mai simțită - „spațiul vital” - cum ar fi zis unii... Căutarea unui sediu corespunzător, unde Oratoriul festiv să-și aibă propria biserică, curte, local, a fost o adevărată luptă pentru existență.
      „Luptă aspră și îndelungată - comentează Ceria - ce-ar fi dat gata răbdarea celui mai oțelit caracter, dacă n-ar fi fost susținut de o credință eroică.”
      Rămăsese așadar în Torino. Cu mutarea sa la Refugiu se schimba, natural, și sediul Operei. În a doua duminică din octombrie 1844, le împărtăși tinerilor săi că data viitoare se vor întruni în suburbia Valdocco, deși încă nici el nu știa cum și în ce local se va întâmpla aceasta.
      Adormi neliniștit și copleșit de griji. În aceeași noapte i se repetă visul din copilărie.
      „Mă vedeam în mijlocul unei mulțimi de lupi, capre, iezi, mielușei, oi, berbeci, câini și păsări. Aceste animale, toate împreună, făceau un zgomot, o gălăgie de iad, de să bage în sperieți și pe cei mai curajoși. Voiam s-o șterg, când o Doamnă într-o haină de păstoriță de toată gingășia îmi făcu semn s-o urmez și să însoțesc această turmă așa de ciudată, în timp ce Ea mergea în frunte. Am rătăcit prin locuri diferite, făcând TREI POPASURI. La fiecare popas, multe dintre animalele acelea deveneau mielușei al căror număr sporea mereu. După mult umblet, am ajuns într-o pajiște unde animalele acestea săreau și pășteau împreună, fără să se bată între ele.
      Istovit de drum, voiam să mă odihnesc la o răspântie, dar Păstorița îmi făcu semn să merg înainte. După o bucată de drum, mă găseam în mijlocul unei curți, împrejmuită de clădiri și cu o biserică. Luai seama că patru cincimi din animale deveniseră mielușei. Numărul lor se făcuse mare de tot.
      În acea clipă, iată venind câțiva păstorași să-i păzească. Dar nu aveau răbdare și, tot așa de repede cum veniseră, plecau. Atunci se întâmplă o minunăție: mulți mielușei deveneau ciobănași ce, crescând, se îngrijeau de ceilalți. Sporind simțitor numărul ciobănașilor, iată-i că se împărțeau și mergeau și în alte părți, să adune alte dobitoace ciudate, în alte turme.
      Tocmai voiam să plec, fiindcă mi se părea că e timpul să celebrez Sfânta Liturghie, când Păstorița mă invită să privesc spre Miazăzi. Privind, am zărit un câmp semănat cu sorg, cartofi, varză, sfeclă, salată și alte legume.
      - Mai privește o dată! îmi zise, și privii din nou. Atunci văzui o biserică minunată, înaltă. O orchestră cu un cor mă aștepta să slujesc Sfânta Liturghie solemnă. Înlăuntrul acelei biserici era o dungă albă pe care, cu litere uriașe, era scris: «HIC DOMUS MEA, INDE EXIBIT GLORIA MEA!» (Aceasta este casa mea, de aici va purcede preamărirea mea!)
      În continuare, tot în vis, voiam s-o întreb pe Păstoriță unde mă găsesc și ce vrea să-mi arate cu acel mers, cu acele popasuri, cu acea casă, cu acea biserică, apoi cu cea de-a doua biserică.
      - Vei înțelege tot când cu ochii trupești vei vedea în fapt ceea ce acum vezi doar cu ochii sufletului.
      Dar eu, crezându-mă treaz, i-am răspuns:
      - Bine, dar eu văd limpede și văd totul cu propriii mei ochi: știu unde merg și ce fac!
      În acea clipă, clopotul bisericii Sfântul Francisc sună pentru Angelus și mă trezii.
      Acest vis m-a preocupat aproape toată noaptea și multe amănunte îl însoțeau. Pe atunci am înțeles prea puțin din ce-ar fi voit să spună și nu-i dădeam crezare, dar l-am priceput mai târziu, pe măsură ce-l vedeam adeverindu-se. Ba mai mult, după aceea, împreună cu un alt vis, mi-a servit chiar de program în deliberarea hotărârilor ce aveam de luat când eram la Refugiu.
Visul acesta, povestit în „Amintirile” sale scrise după 1864, așa cum o mărturisea lui Don Bonetti, se mai repetă încă de cinci ori.
      Prima dată i se arătă casa infamă Pinardi (asupra căreia vom reveni în capitolul viitor) unde, pentru întâia oară, Oratoriul reuși să-și aibă sediul său stabil; în a doua viziune, i se confirmară întrutotul indicațiile din prima; în cea de-a treia i se arăta că Opera, statornicită, va iradia de aici; în a patra, văzu Biserica Sfântul Francisc de Sales cu inscripția: „Hic est domus mea, inde exibit gloria mea”; în a cincea i se arăta drumul aspru și anevoios ce-l va avea de parcurs până să poată întemeia viitoarea sa „Societate Saleziană”, inclusiv maniera în care va trebui să procedeze pentru a-și aduna în jurul său primii săi colaboratori.
      Cele relatate sunt doar puncte de reper ce ne reliefează caracterul cu totul singular și supranatural al întregii opere a lui Don Bosco.
      În clipele de cumpănă ale operei sale, o mână nevăzută, dar Atotputernică, veghează patern asupra destinului său. Ea nu-i cere decât ceea ce Don Bosco avea cu prisosință: supunere și bunăvoință. Ceea ce însă nu va face întru nimic oboseala mai puțin istovitoare, lupta mai puțin aspră și încercările mai puțin dureroase și numeroase.
      La punctele de răspântie ale acestei vieți de preot, ai impresia că Cerul însuși se pune în mișcare și, în clipele hotărâtoare, confirmă, prin viziuni, ceea ce Don Cafasso îi interpreta prin viu grai: misiunea lui nu este și nu trebuie să fie decât SĂ SE OCUPE DE TINERET!

Capitolul VIII. Popasurile unei mari opere

1) „Întâi, caută femeia...”; 2) Primul popas: SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, la Refugiu; 3) Sub spânzurătoare; 4) Tineret printre morminte; 5) Pe locul Martiriului; 6) Al doilea popas: LA MORILE DORA; 7) Cum se răzbună sfinții; 8) Oratoriul ambulant; 9) Un băiețaș ce valorează cât o lume; 10) Obstacole tot mai multe; 11) Al treilea popas: în PAJIȘTEA FILIPPI; 12) Excursiile și metodica lui Don Bosco; 13) Coboară în câmp și primarul; 14) În vis, colț de Rai; aievea... de iad; 15) „Ce vrea femeia...”; 16) Când porțile Ospiciului sunt prea larg deschise... ; 17) Cuibul din nou la pământ.

1) „Întâi, caută femeia...”

      Viața lui Don Bosco era acum indisolubil legată de aceea a tinerilor de care se ocupa. După ce-și găsise el însuși un adăpost la „Refugiul” Marchizei de Barolo, era firesc să-și dorească tineretul alături și împreună cu sine.
      Dar cine era această marchiză?
      În toate operele mari, ca și în misterul oricărei drame, ca să le înțelegi desfășurarea - cum zicea un dramaturg francez [25] - trebuie să cauți mai întâi femeia „Cherchez d’abord la femme”, și apoi totul se explică. La obârșia unor mari curente de gândire și de mișcări sociale, ca și în declanșarea prăbușirii marilor imperii, femeia fatală e mereu în față. În rău, ca și în bine - dar mai ales în bine - acțiunea ei înnoitoare e permanent prezentă.
      Nimic mare, nimic eroic, nimic sfânt n-a apărut vreodată pe pământ fără ca o inimă de mamă, de soră sau de femeie, în general, să nu fi bătut aproape. Sufletul femeii este, pentru Neam, ceea ce sunt rădăcinile pentru stejarii multiseculari - tainicul laborator subpământean ce dă viață trunchiului și coroanei. Până când rădăcinile țin, zadarnic vuiește vijelia! Și când furtuna a abătut stejarii, tot aceleași misterioase rădăcini vor reface întregul codru.
      Iulia, născută Colbert, văduva marchizului Tancredo Faletti di Barolo, era o femeie plină de fapte bune și de milostenii - zice unul dintre biografii lui Don Bosco - cum se spune și despre Tabita în Faptele Apostolilor (IX, 36-42). Între operele ei de binefacere aveau întâietate patru instituții, dintre care cea principală era un azil cu două sute de locuri pentru păcătoasele pocăite, cunoscut sub numele de Refugiu, cum am amintit. Alături de Refugiu, se găsea o mănăstire destinată celor ce ar fi dorit să-și petreacă restul zilelor îmbrățișând călugăria. Într-un al treilea edificiu erau adăpostite și ocrotite minorele sub paisprezece ani, care ajunseseră să cadă în păcat; acestora, marchiza le spunea „Magdalenine”, spre a le deosebi de „Magdalenele” majore.
      În 1844, anul în care ne găsim, era pe terminate edificiul celei de-a patra opere: Spitalul Sfânta Filomena, pentru copilele schiloade sau bolnave.
      Aici, în regiunea pustie Valdocco, afară din oraș, în mijlocul acestei oaze de caritate, va poposi temporar și Oratoriul lui Don Bosco, până când își va găsi locșorul propriu, sortit lui de Pronie.
      Marchiza ajunsese să-l cunoască pe Don Bosco prin intermediul lui Don Cafasso și Don Borel și, bună cunoscătoare de oameni, nu voia să-i scape un astfel de preot. Îl angajă imediat drept capelan al viitorului său spital și ca ajutor pe lângă Don Borel. Îi acordă imediat, pe lângă locuință, o retribuție de șase sute de lire anual.
      Cine ar fi crezut că această femeie rară, care își consacra operelor de caritate grijile și timpul său cel mai prețios, care purta ciliciu și făcea zilnic meditație cel puțin o oră, avea totuși primul salon din Torino?
      Elegantă, foarte cultă, inteligentă și plină de spirit, de o distincție rară, atrăgea în jurul său cei mai de seamă scriitori și intelectuali ai Capitalei. De Maistre, D'Azeglio, Sclopis, Balbo etc. erau vizitatorii obișnuiți ai salonului ei. Balzac, în trecere prin Torino, se făcu luntre-punte pentru a-i fi prezentat, în timp ce Lamartine ținu ani de-a rândul permanentă corespondență cu ea. Cavour însuși o socotea prietena lui cea mai bună, iar vestitul Sivio Pellico, eliberat din închisorile Habsburgilor, își va scrie zguduitoarele amintiri: „Le mie prigioni” (Închisorile mele), în palatul marchizei de Barolo, care și-l angajase drept secretar. [26]
      Însă, din nefericire - cum zice Auffray - fiecare medalie își are reversul ei. Marchiza era o fire extrem de ageră și autoritară, aproape violentă, obișnuită ca toată lumea să se plece în fața dorințelor ei. Pe când trăia, soțul ei îi menajase - pe cât se pare - impetuozitatea și capriciile, iar după moartea lui, cu atât mai vârtos nu mai era nimeni și nimic să se opună proiectelor ei. Întemeietoare de mănăstiri, creatoare de opere multiple, tonul de imperativ categoric îi intrase în sânge și-i devenise o a doua natură. Imaginația ei arzătoare, voința impetuoasă, ce depășea uneori granițele și nu admitea opoziție, dar mai ales felul său impetuos și absolut personal prea adesea o făcea nedreaptă în aprecieri și tiranică în exigențe.
      Din principiu, contrazicerea nu avea cuvânt în fața ei, și orice împotrivire sau obstacol trebuiau să cedeze imediat.
      Este adevărat și aceea că își putea permite astfel de procedee față de toți cei care, într-un fel sau altul, depindeau, mai ales pentru partea financiară, de bunul ei plac, căci aceștia știau prea bine că, rezistându-i, ei ar fi fost cei care riscau să piardă cel mai mult.
      Însă nu toți vor accepta această situație. Și cel puțin o dată teribila marchiză întâlni o voință blândă, dar energică, și care nu consimți să i se închine.
      A fost tocmai voința lui Don Bosco, și chiar în două rânduri. Dar să nu anticipăm.

2) Primul popas: SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, la Refugiu

În ultima lor întrunire la „Căminul preoțesc”, în clipa când își luase „Adio” de aici, Don Bosco le dăduse întâlnire băieților săi, pentru cea de-a treia duminică a lui octombrie, la „Refugiu”.
      În duminica respectivă, puțin după prânz, întregul cartier Valdocco a fost pus în mișcare de o mulțime de tineri de toate vârstele și condițiile, ce se revărsară neastâmpărați și gălăgioși, întrebând pe toți:
      - „Unde e Don Bosco, unde e Oratoriul?... Don Bosco... Don Bosco...”, se auzea peste tot. Părea tumultul și năvălirea unei hoarde din stepe.
      Dar de Don Bosco și de Oratoriu, ei, localnicii, nu auziseră niciodată nimic și le ripostară, înfuriați:
      - „Ce Don Bosco? Ce Oratoriu?... Cărați-vă de pe aici, haimanalelor!”
      Băieții, la rândul lor, crezându-se luați peste picior, țipară și mai tare, iar cei din cartier, socotindu-se insultați chiar la ei acasă, răspunseră cu amenințări și bătăi. Lucrurile începură să se complice de-a binelea și să ia o întorsătură nedorită, când Don Bosco, auzind vacarmul, le ieși înainte.
      - Oh, Don Bosco, Don Bosco, făcură ei ușurați, unde este Oratoriul? și se strânseră grăbiți în juru-i, încetând pe dată orice gălăgie.
      La această schimbare de scenă, lumea trecu de la mânie la mirare și făcură ochii mari de uimire, întrebându-se: „Cine pot fi preotul și băieții aceștia, și la ce se vor fi adunat tocmai aici?”
      Întrebării unde-i Oratoriul, Don Bosco le răspunse că încă nu-i gata; deocamdată aveau la dispoziție doar o curte mică; pentru cameră, vor intra la el până Providența le va ajuta să se aranjeze altfel. Bunătatea și vraja lui Don Bosco îi făcură să uite de celelalte neajunsuri.
      În duminica următoare, situația deveni și mai serioasă: „Hoarda” lor făcuse senzație, așa încât li se adăugară în plus și o bună parte a tinerilor din cartier, așa încât camera, scările și toate coridoarele gemeau de atâta tineret.
      În timp ce Don Bosco le vorbea celor din camera sa și de pe coridorul vecin, Don Borel făcea același lucru cu cei ce nu răzbiseră până la scări.
      Cât pentru programul spiritual (Sfânta Liturghie și Binecuvântarea Euharistică), era ceva mai ușor, căci Don Bosco, după ce spovedea pe cei ce se prezentau la Oratoriu, își conducea apoi batalionul la vreunul dintre sanctuarele mai apropiate; pentru slujba de seară, după ce se termina Catehismul, se mergea de obicei la capela Sfânta Barbara condusă de Frații Creștini.
      Și așa, cu chiu, cu vai, cei două sute de băieți își petrecură primele șase duminici. Era însă evident că așa nu se mai putea continua.
      De comun acord cu Don Borel, Don Bosco ceru o audiență Arhiepiscopului. Acesta îl primi, îl înțelese și scrise imediat Marchizei de Barolo, rugând-o să găzduiască Oratoriul în două dintre camerele disponibile ale Spitalului încă neterminat, la etajul al III-lea.
      În 6 decembrie, totul era parafat, iar în 8 decembrie, tot în ziua Imaculatei, noua Capelă, dedicată Sfântului Francisc de Sales, primi binecuvântarea. Alegerea Sfântului Francisc de Sales fusese a marchizei, dar de data aceasta și Don Bosco era perfect de acord, fiind sfântul său preferat pentru două motive: era genul de sfințenie spre care se simțea atras și Don Bosco, având el însuși un temperament tot sangvin, și apoi fusese un neasemuit apărător al credinței contra sectarilor, lucru în care va excela și Don Bosco, așa cum vom vedea în curând.
      În ziua Imaculatei, afară ningea din greu, dar între cei patru pereți, în jurul altarului improvizat, se îngrămădea această primă ceată de tineri, într-o atmosferă de pietate ardentă și sănătoasă.
      Dar lucrurile prea mergeau șnur ca să poată dăinui mult. Greutățile se iviră în primăvară, cu prilejul deschiderii Orfelinatului. În curând ajunseră la urechile marchizei diferite plângeri ale binecuvântatelor ei fiice, atât din dreapta cât și din stânga curții de joc rezervată oratorienilor noștri. Ba gălăgia era prea asurzitoare, ba se temeau de comunicări indiscrete între cele două genuri de Institute (deși zidurile erau foarte înalte) ; dar chiar vocile acelea de băieți, nu erau, oare, o provocare pentru bietele ființe firave ascunse între acele ziduri?
      În definitiv, toate acestea încă s-ar mai fi trecut cu vederea, dar seria „crimelor” de neiertat începu primăvara, când ba un boboc de trandafir sau o panseluță, ba o margaretă sau narcisă mai dispăreau din straturile de flori.
      „Cine ar putea spune - remarcă Auffray - ce vină are, în închiderea operelor pentru tineret, găzduite în case străine, această dispariție a unei flori dintr-un strat de flori?”
      Acesta fusese și pentru băieții lui Don Bosco delictul delictelor. Era o crimă de nesuportat.
      Dar Don Bosco, simțind apropierea furtunii, i-o luă înainte. Cum? Vom vedea în curând.
      În cele șapte-opt luni cât rămăsese la Refugiu, Don Bosco se vedea asaltat și de necazurile materiale. Ca în orice întreprindere omenească, și averea își avea partea ei. „Dacă - așa cum spune PIUS XI - banii sunt cel mai hain stăpân, ei sunt, în schimb, un minunat servitor.” Or, nici pentru sfinți, ei nu vin din senin. E adevărat că Don Cafasso și Don Borel dădeau tot ce aveau disponibil, dar, pentru a pune pe roate o astfel de operă, era nevoie de cu totul altceva.
      Don Cafasso, îndeosebi, se folosi de ascendentul său în lumea bună din Torino, să-i deschidă cale lui Don Bosco, când va veni să ceară milostenie pentru băieții săi. Cuvânt atât de aspru, pentru un temperament așa de demn ca a lui Don Bosco, căruia nimic nu-i displăcea mai mult decât să bată după milă la ușa bogaților. Umilirea era cu atât mai simțită, cu cât la Torino nimeni nu mai văzuse preoți cerșind. Operele de caritate - cu excepția lui Cottolengo - își aveau toate patrimoniul și fundațiile lor fixe, iar ofertele întâmplătoare și sporadice erau o rubrică neglijabilă în bugetul lor anual.
      Dar la ce nu te împinge Iubirea? Pentru băieții săi, Don Bosco acceptă și jertfa aceasta, fără a bănui măcar ce parte importantă din viața sa va trebui să și-o petreacă cerșind!
      Pe lângă grija băieților săi, o bună parte din săptămână Don Bosco și-o petrecea mărturisind, atât la Refugiu, cât și la Sf. Francisc de Assisi, predicând în diferite institute și biserici și studiind asiduu în vederea publicațiilor. Făcea și pe dirijorul de cor la Refugiu, ba dădea și lecții de matematică unora dintre surorile ce se pregăteau să devină învățătoare.

3) Sub spânzurătoare

      Între celelalte activități, poate că merită o mențiune specială vizitele sale săptămânale la închisori. Și aici, dorința de a face bine tuturor se dovedi ingenioasă. Era o anticipare, în sensul bun, a metodelor pedagogice cunoscute ulterior sub numele de „Sistemul activ”. Pentru a le capta interesul, Don Bosco le stimula colaborarea. Cum anume?
      În timpul vizitelor, Don Bosco încredința unora dintre deținuții mai răsăriți și sincer convertiți rolul de obiectanți secreți. Îi alegea pe cei mai inteligenți, mai instruiți și cu o mai mare ușurință în exprimare, deci mai capabili să se impună celor recalcitranți.
      Aceștia îi comunicau lui Don Bosco principalele obiecții pe care tovarășii lor de nenorocire le ridicau contra religiei și a deprinderilor de pietate, a Providenței și a preoților, și apoi pregăteau în comun - cu unul sau altul dintre ei - dialoguri de dezvoltat în public.
      Pe când se întreținea în mod familiar cu toți, în conversație sau la Catehism, era întrerupt de unul dintre acești colaboratori. În mijlocul atenției celei mai vii și a curiozității generale, formulau obiecții dificile cărora Don Bosco le răspundea, prinzându-le din zbor. Acest duel verbal dintre întrebările puse și răspunsurile lui Don Bosco presărate cu proverbe, glume și întâmplări plastice îi captiva pe toți. Adevărul, în timp ce-i făcea să râdă și să se desfăteze, îi și mișca totodată, convingându-i, azi pe unul, mâine pe altul, să înceapă o viață mai creștină. Câtă mângâiere pentru sfânt, când vedea convertindu-se astfel de fii risipitori care, după ani îndelungați, uitaseră de Dumnezeu, de suflet și de toate și, mai ales, când îi vedea apropiindu-se de Sfintele Taine cu așa dispoziții, încât să deștepte cu tot dreptul invidia celor mai căliți în virtute.
      Adevăratul secret al succeselor sale nu era „metoda sa”, ci sfințenia, adică jertfirea zilnică împreună cu Hristos. Aceasta a fost și va rămâne pentru totdeauna marele resort și mijlocul, în mod infailibil eficace, care parcă pune la îndemâna sfinților ceva din eficacitatea suverană a Atotputerniciei divine.
      Dar dintre toate atribuțiile de duhovnic al închisorilor, pregătirea sufletească a celor osândiți la moarte era, fără îndoială, cea mai penibilă, mai ales pentru o inimă de o sensibilitate atât de rară ca a dânsului. Cu cei ce urmau să fie executați rămânea, de obicei, numai până la miezul nopții, când Don Cafasso venea să-l înlocuiască.
      O singură dată, în 1846, a fost silit să facă o excepție. Erau trei osândiți. Unul dintre aceștia, un tânăr de 22 de ani, pe care Don Bosco îl mărturisise în repetate rânduri în decursul procesului, i se atașase peste măsură. Din nefericire, procesul din Torino se terminase prin condamnarea la moarte atât a tânărului nostru, cât și a tatălui acestuia, implicați în săvârșirea aceleiași crime. Executarea sentinței trebuind să aibă loc la Alexandria, locul crimei, cei trei osândiți au fost escortați mai multe zile până au ajuns la destinație.
      În urma cererilor insistente ale tânărului, Don Cafasso îl înduplecă pe Don Bosco să-l asiste. El acceptă cu toată groaza ce i-o inspira și plecară spre Alexandria unde ajunseră în ajunul execuției.
      Tânărul când îl văzu, i se aruncă de gât și-l îmbrățișa plângând și nu voia să se mai despartă. Plânse și el, dar reuși să se stăpânească și-și petrecu noaptea alături de acel nenorocit, încurajându-l și mângâindu-l cu nădejdea vieții nemuritoare și fericite. Îi trezi încrederea în ajutorul Preacuratei. Din când în când, un ușor zâmbet se schița pe buzele tânărului. Se strădui să-l pregătească cât mai bine pentru ultima Sfântă împărtășanie, ce trebuia să fie o întâlnire cu Iubirea. Oamenii și justiția lor nu iartă, dar Dumnezeu iartă orice. Ba mai mult, dacă păcătosul se căiește din inimă, cu cât păcatul este mai mare, cu atât îl iartă cu mai mult drag și mai ușor.
      Pe la ora două noaptea, îl mărturisi din nou, celebră apoi în carceră Sfânta Liturghie pentru el și, după ce-l cuminecă, făcu împreună cu el mulțumita după Sfânta Cuminecare.
      Sosi însă și momentul fatal. La dangătul de clopot așteptat, porțile se deschiseră larg și apărură autoritățile, gardienii și călăul. Ultimul se apropie de osândit, îngenunche cerându-i iertare, apoi îi legă mâinile la spate și-i aruncă zbilțul în gât.
      Se dădu apoi semnalul de plecare. Cei trei osândiți, fiecare pe o căruță separată, au fost scoși din curtea închisorii. Conform uzanțelor, fiecare osândit avea alături pe cineva pentru a-l întări. Don Bosco ședea în trăsura a doua, alături de tânăr, iar în cea de-a treia, cu tatăl acestuia, se găsea Don Cafasso.
      O mulțime imensă (unii din pură curiozitate, alții avizi de senzații tari) se îngrămădise de-a lungul șoselei. Convoiul înainta încet, roțile abia învârtindu-se. Don Bosco își îmbărbăta prietenul, dar strigătele și huiduielile unora, încetineala penibilă a parcursului, toată oboseala și lupta ce-o avusese ca să-și stăpânească sensibilitatea zguduită de tragica atribuție ce-i revenea, până la urmă, răzbiră și în afară. La o cotitură a șoselei, Don Cafasso, care era în ultima căruță, îl văzu alb ca varul și se hotărî să-l înlocuiască. Se coborî în grabă și opri căruța lui Don Bosco și, profitând de faptul că aceasta avea loitrele (cele două balustrade de pe margini) mult mai înalte decât celelalte două, îi spuse cu glas tare:
      - Loitrele acestea sunt prea înalte, îți taie și respirația. Coboară și mergi în locul meu: te voi înlocui eu aici.
      În piața mare din Alexandria, unde erau ridicate spânzurătorile, mulțimea curioșilor setoși de senzații tari, în năvala ei, închisese drumul ultimei trăsuri și au fost nevoiți să se oprească un timp, așa încât, pe când ajunseră la eșafod, ceilalți doi se bălăbăneau încetișor, morți.
      Tânărului asistat de Don Bosco în cursul nopții i se vedea albul ochilor bulbucați de groază, limba atârnându-i din gura întredeschisă, în timp ce o șuviță de sânge i se prelingea din colțul stâng al buzelor pe bărbie în jos, iar vârful picioarelor balansate de adiere descriau un ușor cerc în văzduh.
      Când tatăl tânărului, la rândul său, păși pe eșafod, Don Bosco simți că i se înmoaie genunchii și se așeză pe o grindă. Interveni Don Cafasso, care se grăbi să-l înlocuiască, lăsându-și apoi prietenul în grija celuilalt preot din Alexandria, care-l asistase pe primul executat.
      Don Bosco reuși să-și revină abia când cele trei cadavre erau în drum spre cimitir, unde le urmă și el, asistând la Sfânta Liturghie celebrată pentru odihna sufletelor celor trei nenorociți.
      Din acea clipă însă Don Cafasso nu mai îndrăzni să-l invite la vreo execuție capitală, deși Sfântul va continua ani de-a rândul să mângâie, să întărească și să mărturisească pe cei condamnați la moarte.
      Ultimul pe care-l asistă pare să fi fost în 1857. Acesta fu spânzurat în spatele fortificațiilor Citadelei și, fiind considerat mort, fu condus la cimitirul San Pietro în Vincoli, unde se înhumau osândiții, când executatul începu să se miște pe catafalc, gemu și apoi se ridică să șadă. Capelanul și ceilalți din Capelă îl duseră pe un pat, când auziră că nefericitul îl cheamă pe Don Bosco. Acesta alergă într-un suflet, îl spovedi din nou și nu se îndepărtă decât două ore mai târziu, când medicii constatară că, de data aceasta, murise cu adevărat.
      Acest interval între execuție și moartea reală, Providența anume îl permisese pentru ca nefericitul să-și poată ușura conștiința.

4) Tineret printre morminte

      Cimitirul acesta, dedicat Sfântului Petru în lanțuri - San Pietro în Vincoli - va avea și el un mic rol în viața Oratoriului. Și iată cum.
      În primăvara anului 1845, Oratoriul stârnise multă vâlvă, făcând să se vorbească despre el atât în păturile de jos, cât și în cele de sus. Marchiza nu prea vedea cu ochi buni toată această hărmălaie tinerească, patronată de Don Bosco chiar sub geamurile Institutelor sale. Don Bosco, la rândul său, cu acel barometru ce i-l asigura inteligența lui vie, înțelese în curând ce vreme i se pregătește. Era evident că, dacă nu mai curând, apoi cel puțin cu deschiderea efectivă a Spitalului, tot va trebui să plece de pe acolo. Se decise, de aceea, să preîntâmpine totul și s-o ia el înainte.
      Lângă torentul Dora, într-o regiune solitară, se ridica Biserica Sfântului Petru în lanțuri, cu cimitirul de care am amintit. încă în decursul Paresimilor aceluiași an, el reușise să obțină asentimentul bătrânului capelan, să-și catehizeze în această biserică o parte din băieți, mai ales că, de prin 1835, aici nu se prea făceau înhumări decât în cazuri excepționale. însuși capelanul nu prea avea de lucru, ocupat fiind mai mult cu grija mormintelor, căci și pe vremea aceea, cei vii nu se prea grăbeau să zăbovească în cimitir, și cu atât mai puțin să rămână definitiv în ele...
      Pe neașteptate interveni însă Consiliul municipal și, începând cu ziua de Paști, 23 martie 1846, interzise catehizarea băieților în biserica cimitirului. Din fericire însă, la acea dată cursul de cateheză era terminat.
      Două luni mai târziu, Don Bosco se văzu nevoit să solicite din nou bunăvoința capelanului Don Iosif Tesio, de 68 de ani, care-l acceptă:
      - Veniți, Don Bosco, veniți cu băieții dumneavoastră, o să-mi faceți plăcere.
      În duminica următoare, 25 mai, Don Bosco veni cu „Marea sa armată” de o veselie exuberantă și gălăgie și mai mare, băieții socotindu-se deja stăpâni pe situație. Galeria cu coloane și acoperită, ce mărginea cimitirul, biserica spațioasă, iarba verde, curtea largă ce contrasta cu cele câteva palme de pământ gâtuite de ziduri de la Refugiu, totul trezea entuziasmul celor mici, extaziați de bucurie. Doamne, ce tumult!
      Dar, în planul lor strategic, ei nu ținuseră cont de o ființă rivală și care le va disputa noua cucerire. Nu, nu era vorba de vreo stafie a vreunuia dintre morții ce odihneau nepăsători la toată această tinerească revărsare de viață, ci de cineva în carne și oase: bucătăreasa Capelanului. Nu era prima „armată” din lume ce-și va pierde cuceririle din cauza unei femei...
      Don Tesio fiind plecat, aceasta, de îndată ce auzi glasurile, cântecele și țipetele acelea vesele, ieși înfuriată în mijlocul curții. Năframa de pe cap îi alunecase într-o parte și, cu o lingură mare de lemn în dreapta, înainta cu gravitate marțială; apoi, deodată, se opri cu stânga pe șold, agitând lingura și începând să vocifereze cu un iureș de locomotivă. Și parcă ar fi făcut-o anume, chiar atunci își găsise mingea de oină a băieților să descrie cea mai reușită traiectorie în coșul cu cuibarul unei găini ce-și îndeplinea rostul. Băieții constatară cu o satisfacție mai mare, iar bucătăreasa cu una mai mică, măiestria loviturii, mai ales că, surprinsă în momentul critic, găina o zbughi într-o parte, iar oul în alta, și se sparse, fără să fi fost vreun Columb prin apropiere...
      Împreună cu bucătăreasa mai țipa o fetiță, câinele schelălăia, pisica miorlăia, găinile și cocoșul cotcodăceau încât ai fi zis - notează Don Bosco - că izbucnirea unui război de proporții europene ar fi iminentă...
      Sfântul se apropie de ea s-o liniștească, vorbindu-i cu blândețea sa irezistibilă pentru alții, dar nu pentru ea! încercă să-i spună că va plăti toate pagubele cu plăcere, că băieții săi nu avuseseră nici o intenție rea, că se jucau și, la urma urmelor, asta nu-i o fărădelege; dar erau vorbe aruncate nu în vânt, ci în vijelie! Nu numai că nu reuși s-o calmeze, dar ea deveni și mai furioasă și-i descarcă pe cap o adevărată avalanșă de invective și fel de fel de epitete fără curs la Academie.
      Țipa ca o îndrăcită și, strângând pumnii, amenința:
      - Dacă Don Tesio nu vă expediază imediat de pe aici, voi ști eu ce să fac. Și matale, Don Bosco, în loc să-ți iei o ocupație mai serioasă, nu ți-ai găsit ceva mai bun decât să aduni toate aceste haimanale, acești ticăloși și nespălați fără rușine? Și în loc să-i ții în frâu, așa ți-ai găsit să le faci educație, lăsându-i să ți se urce în cap? De mai vin ăștia pe aici, îi vor scula și pe morții din morminte! dar, las' pe mine..., voi avea eu grijă ca duminica viitoare să nu mai puneți piciorul pe aici! Voi avea eu grijă!
      Pentru a pune capăt acestei scene neplăcute, dădu ordin de adunare și, sfârșind recreația, intrară în biserică pentru Catehism și Rozar.
      Dar, întors spre ea - așa cum o dezvăluiră câțiva din martorii oculari, între care frații Melanotti și Buzetti - îi mai zise:
      - Stimată doamnă, dumneata nici nu ești sigură că duminica viitoare vei mai fi pe aici și de ce te sfărâmi atâta, amenințându-ne că nu ne vei mai îngădui să venim pe aici o a doua oară?
      Iar, după câteva momente, pornind spre biserică, își repetă băieților din jur prezicerea: „Sărmana de ea! Ea amenință că noi nu vom mai pune piciorul pe aici, dar, până duminică, ea însăși va fi deja îngropată!”
      După ce-și terminară programul în biserică, plecară toți în cea mai perfectă ordine. Oricum, mai nădăjduiau ca în mai multă liniște să poată reveni peste opt zile.
      Dar așteptările lor au fost total înșelate. Și iată cum: abia sosise Don Tesio acasă, că bucătăreasa îl scoase din sărite, descriindu-l pe Don Bosco și pe băieții săi drept „răzvrătiți și zurbagii, profanatori de morminte și ai locurilor sfinte și toți niște canalii fără pereche".
      Uitaserăm să amintim că, la sosirea lui Don Tesio, pe înserate, Don Bosco mai vorbea încă afară, în stradă, cu un ultim grup dintre băieții mai mari. Don Tesio, „informat” între timp de bucătăreasă despre cele survenite în lipsa dânsului și în felul tendențios în care aceasta le vedea, deși cunoștea iritabilitatea nesuferită a bucătăresei, se lăsă prins în joc. Îl căută pe Don Bosco și-i strigă cu vocea alterată de o furie senilă:
      - Duminica viitoare pe aici să nu mai dați! NU! Pentru a face un astfel de vacarm și să ne răsturnați totul; Oh, nu! Voi face demersurile necesare ca așa ceva să nu se mai repete!
      Don Bosco privi mâhnit în urma Capelanului ce-i întorsese spatele îndepărtându-se cătrănit și zise celor din jur, dar așa ca pentru sine:
      - Sărmanul de el! Ne amenință și nu știe nici măcar atât dacă, o altă duminică,  va mai fi încă în viață sau nu!
      Din nefericire pentru toți, Don Tesio se lăsă dominat și montat. Jalba ce-o adresă Autorităților municipale o scrise sub instigarea pătimașă a bucătăresei. Fără să mai fi controlat spusele acesteia, acuza băieții Oratoriului că ar fi profanat locurile sfinte, că ar fi deteriorat monumentele sacre și funerare prin inscripții injurioase și, calificând acea întrunire drept o năvală incalificabilă de „răzvrătiți”, solicita „scutul autorităților” pentru a împiedeca o revenire a acestora în cimitir. Drept răspuns, Municipiul dădu ordin de arestare pentru acei băieți ai Oratoriului care ar fi îndrăznit să mai pășească pe acolo.
      Scrisoarea-jalbă a Capelanului a fost însă și ultima. A doua zi, luni dimineața, își chemă servitoarea și, sigilând plicul, i-o înmâna spunându-i: „Du hârtia asta la Primărie.”
      I-au fost ultimele cuvinte căci, în timp ce persoana plecase să-i execute comisionul, un atac de apoplexie îl lovi și rămase fără simțire până în noaptea de 27 spre 28 mai când, puțin după miezul nopții, muri fără să-și fi revenit. Era miercuri, în aceeași săptămână.
      Dar nici nu se închisese bine o groapă, că o alta se deschidea. Lovită de aceeași năpastă, vineri fu îngropată și bucătăreasa cea nervoasă, așa încât, conform prezicerilor lui Don Bosco, cei doi izgonitori ai Oratoriului dispăruseră de pe scena acestei lumi încă înainte de sfârșitul aceleiași săptămâni.
      „Faima acestor întâmplări - scrie Don Bosco în „Amintiri”- se răspândi ca fulgerul și făcu mare impresie, nu numai printre băieți, ci printre toți cei care ajunseseră la cunoștința faptelor acestora.”
      Or, vorbind mai exact, s-ar putea spune că toți se îngroziră.
       „Accesele de nervozitate”- ce nume medical frumos, pentru a ascunde o realitate atât de urâtă! - nu sunt o scuză pentru nimeni, așa că nedreptățile ce te fac să le comiți își pot primi, pe neașteptate, răsplata.

*
*    *

Don Cafasso, la curent cu cele întâmplate, socoti că sosise momentul pentru a încerca o lovitură. Mort Don Tesio, el scrise contesei Bosco de Ruffino, soția unuia dintre consilierii municipali, cerându-i să intervină pentru ca Don Bosco să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli. „Don Bosco, scria el, acum preot la Refugiul marchizei de Barolo, a început o operă de mare mărire pentru Dumnezeu, adică adună în zilele de sărbătoare o mulțime de băieți abandonați să-i instruiască și să-i țină departe de pericole. Dar fără condiții pentru a continua, în sus-numitul loc, această operă splendidă, din lipsă de spațiu, cere să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli, folosind acest local pentru opera sa atât de binefăcătoare.”
      Dar Primăria - sub a cărei administrație se găsea cimitirul - nu numai că nu-l numi, ci, dând mai multă greutate scrisorii defunctului capelan, publică un decret municipal prin care se interzicea orice viitoare întrunire, a Oratorienilor și lansa mandat de arestare contra lui Don Bosco, de-ar mai fi îndrăznit „să violeze” cu băieții săi acest sfânt lăcaș!
      Nu toți băieții aflaseră la timp desfășurarea evenimentelor și, în duminica următoare, 1 iunie, găsiră intrarea și locul păzite de carabinieri (jandarmi italieni).
      Grupurile de tineri se revărsară atunci din nou spre Refugiu, unde Don Bosco îi primi cu amabilitatea-i din totdeauna.
      Însă nici Don Bosco nu se lăsă cu una cu două. La sfârșitul lui iunie își reînnoi cererea să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli, dar, în ședința municipală din 3 iulie același an, cererea i-a fost respinsă definitiv.

5) Pe locul Martiriului

      Ziua de 13 iulie a fost și ultima duminică pe care Oratoriul și-o mai petrecu la Spital. De data aceasta și Marchiza dăduse ordin formal de evacuare.
      În timp ce se frământa îngrijorat ce-ar mai putea face, iată un nou vis, asemănător cu celelalte.
      Se văzu „în mijlocul unui șes imens ce gemea de mulțimea tinerilor. Unii se certau, alții înjurau; aici se fura, dincolo se vătămau bunele moravuri. În aer, pietrele aruncate de cele două tabere ce se băteau păreau un nor întreg. Erau cu toții tineri stricați și abandonați de părinți.
      Eram tocmai gata să mă depărtez, când văzui alături de mine o Doamnă ce se apropie și-mi zise:
      - Mergi între ei și apucă-te de lucru.
      Am înaintat, dar ce puteam face?”
      Se vedea în plin câmp, fără un local, fără ajutoare și i-o spuse Doamnei.
      „Ea îmi răspunse: Fiul meu, și Apostolii n-au avut nici o palmă de pământ unde să-și plece capul.”
      Se puse atunci pe treabă, în plin câmp, dojenind, predicând, spovedind; dar fără edificiu i se părea muncă zadarnică. Atunci Doamna îi arătă o capelă scundă, cu o curte mică (mai târziu o recunoscu: era casa Pinardi) și cu băieți foarte numeroși.
      Se apucă iar de lucru, dar capela se dovedi în curând cu totul neîncăpătoare. Recurgând din nou la Ea, îi arătă o nouă biserică, mult mai mare, cu multe edificii în jur (viitoarea biserică Sfântul Francisc de Sales).
      Îl duse apoi puțin mai încolo, pe o bucată de pământ cultivat, aproape față în față cu biserica, și-i spuse:
      „În acest loc, unde martirii glorioși ai Torinului, Aventaor și Octavianus, au suferit martiriul - pe aceste brazde scăldate de sângele lor - vreau să fie onorat Dumnezeu în mod cu totul deosebit.”
      Zicând aceasta, înaintă un pas, punându-și piciorul exact pe locul unde se întâmplase martiriul.
      „Între timp mă văzui înconjurat de o mulțime imensă de băieți; dar de câte ori priveam spre Ea, creșteau și mijloacele și localul; și am văzut, apoi, o biserică foarte mare (Bazilica Mariei, Ajutătoarea Creștinilor), exact în punctul unde îmi arătase că fusese martiriul Sfinților din Legiunea Tebee, cu multe edificii în jur și un frumos monument la mijloc.”
      El era însă întristat, căci nici unul dintre numeroșii colaboratori nu-i rămânea fidel. Mâhnit și descurajat, se adresă din nou Doamnei.
      - Ia această panglică și leagă-le-o peste frunte.
      El ascultă și, luând panglica, îi legă cum i se poruncise. Pe acea fundă era scris „OBBEDIENZA”, adică supunere (Votul ascultării). Efectul a fost de astă dată uimitor: o ceată tot mai numeroasă de ajutoare se strângea în jurul său și-i rămânea credincioasă. Era Societatea Saleziană!
      Tot atunci viziona unele evenimente viitoare (care nu s-au dat însă publicității) și a fost instruit nu numai cum să-și conducă institutele, ci i s-a arătat totodată felul cum să se comporte cu străinii și cu autoritățile. Văzu și marile dificultăți cu care va fi confruntat și modul cum să le învingă.
      „Vedeam cu de-amănuntul - continuă Don Bosco - tot ce mi se va întâmpla și mergeam înainte în plină lumină. Numai după ce am văzut și în realitate bisericile vizionate, edificiile, clericii și preoții ce mă ajutau să împlinesc totul, am început să vorbesc și cu alții și povesteam lucrurile ca și când ar fi fost gata înfăptuite. Acesta este motivul pentru care mulți mă credeau ieșit din fire și mă socoteau nebun.”
      Ultima frază e bine să o reținem, căci de la a-l judeca până la a-i găsi un loc în balamuc nu mai era decât un pas, pe care, bineînțeles, „solicitudinea și dragostea” câtorva confrați îl vor trece foarte ușor...
      Don Bosco precizează însă că pe atunci nu povestise nimănui „visul” și nici locul, ci doar îl rugase pe profesorul de istorie Gastaldi să studieze datele transmise prin tradiție, topografia și în general istoria martirilor din Legiunea Tebee. După cercetări îndelungate, Gastaldi își publică studiul, ajungând la concluzia că fuseseră uciși lângă torentul Dora, în cartierul Valdocco. Numele însuși, Valdocco, ar fi provenit, pe cât se pare, din primele silabe ale denumirii antice date acestui loc și anume VAL-lis (ori VAL-lum) OC-cisorum, în italiană Valle dei Uccisi, adică Valea celor uciși.
      Ei se refugiaseră afară din cetate, ascunzându-se într-o peșteră a văii, unde, în urma unei trădări, fuseseră găsiți și uciși de călăi.
      Cert rămâne faptul că terenul acela este binecuvântat de Dumnezeu și încă în mod cu totul special, așa cum se vede din minunatele instituții religioase și de caritate ridicate acolo. Un indiciu în plus că glia aceea fusese sfințită de sângele martirilor.
      Istoricul Gastaldi adăuga că, în ceea ce privește așezarea topografică și ținând seama de vechea așezare a cetății, după toate probabilitățile, actualul Oratoriu al Sfântului Francisc de Sales s-a ridicat în preajma acelui loc binecuvântat și poate că îl cuprinde între zidurile sale. [27]

6) Al doilea popas: LA MORILE DORA

      Încurajat de vis, Don Bosco porni în căutarea unui nou adăpost. În piața Porta Palazzo se găsea o bisericuță dedicată Sfântului Martin, în care, chiar și duminica, nu se oficia decât o singură Liturghie, tot restul zilei rămânând liberă. Cu o adresă de recomandare din partea Arhiepiscopului și un memoriu însoțitor al lui Don Borel, - care avea o excelentă și binemeritată reputație de cetățean -, Don Bosco își înaintă cererea, găsind, de astă dată, mai multă înțelegere la autorități. I se îngădui folosirea bisericii, pentru catehizarea tinerilor, în fiecare duminică, între orele 12 și 15.
      Era cam puțin; totuși mai mult decât nimic... Primi și rămase acolo câtva timp, în ciuda numeroaselor greutăți întâmpinate. Când nu aveau program în biserică, nu aveau nici un adăpost unde să se refugieze în caz de ploaie, iar drept loc de recreație se mulțumeau cu piațeta din fața bisericii, neîncetat străbătută ba de pietoni, ba de animale și vehicule ce le întrerupeau partidele de joc.
      „Marea Armată”, întrunită pentru ultima oară la Refugiu, în 13 iulie, se hotărî să-și transfere cartierul general în locul ales. La un semn al lui Don Bosco puse fiecare mâna pe ce putea duce: bănci, scaune, îngenunchere, cruci, sfeșnice, icoane, cărți etc., și caravana o porni în strigăte de veselie și râsete, dar și cu păreri de rău, spre noul sediu.
      Tot acest tumult făcu o neprevăzută publicitate Oratoriului. Ajunși la destinație, își depuseră poverile în locul împrejmuit ce le servea drept depozit și intrară în biserică. După un cântec religios din baierile plămânilor, Don Borel, după unii, Don Bosco după alții (această a doua părere, din punct de vedere istoric, ni se pare mai temeinică), rosti o cuvântare ce făcu vâlvă și epocă printre băieți: „Varza, dragii mei băieți, dacă nu e sădită din nou, nu face căpățâna mare și frumoasă. Așa putem spune și noi despre întrunirile noastre, despre Oratoriul nostru.”
Și, pornind de la această asemănare, reconstitui povestea etapelor succesive parcurse: Sfântul Francisc de Assisi, Refugiu, San Pietro în Vincoli, acum San Martino.
      „Vom sta aici mult timp? De unde s-o știm? Să sperăm că da. Orice ar fi, noi credem că, așa cum crește varza mai bine printr-o nouă răsădire, tot așa și Oratoriul nostru va spori numărul tinerilor iubitori de virtute, de cântec, de muzică, de veselie, de școală...
      Dar, fiindcă harurile lui Dumnezeu se țin lanț, așa încât o verigă aduce după sine pe următoarea, folosind cu vrednicie primele haruri, noi suntem siguri că Dumnezeu ne va da altele tot mai mari. În felul acesta, vom corespunde scopului Oratoriului, vom merge din virtute în virtute, până să ajungem în patria fericirii, unde nemărginita îndurare a Mântuitorului va da fiecăruia premiul de care, prin faptele lui bune, se va fi învrednicit.”
      Această primă zi se încheie cu un dialog umoristic compus de Don Bosco, ce le descreți și mai mult frunțile, recitat în fața celorlalți de câțiva băieți mai cu talent.
      Primele două luni trecură, ce-i drept, cu bine. Dar era liniștea de dinaintea furtunii, căci „verzele” noastre trebuiră în curând să se transplanteze iarăși. Fără săli de lecții și cânt, fără o curte a lor, nu erau tocmai în largul lor. Dacă pentru băieți prezența lui Don Bosco reușise să compenseze multele lipsuri, nu izbutise însă să schimbe și dispoziția vecinilor.
      În spațiul liber din fața bisericii - azi Piazza Emmanuele Filiberto - era și pe atunci târg și piața gospodinelor. Știe toată lumea că în astfel de locuri ștrengarii sunt tot atât de bine primiți precum câinii în biserică. Să fi auzit invectivele precupețelor și vânzătorilor. Morarii și angajații lor, târgoveții și căruțașii, vânzătorii și cumpărătorii, vecinii și nevecinii, toți tunau și fulgerau împotriva bieților băieți.
      Dar, văzând că ofensiva pur verbală lăsa lucrurile cum le și găsise, se deciseră să prezinte un memoriu colectiv autorităților municipale. Don Bosco era iarăși prezentat ca un răzvrătit turbulent, înrolând cele mai periculoase elemente dintre tineri ce, dintr-o clipă într-alta, puteau începe, dacă nu și începuseră, o mișcare subversivă, ba chiar o revoluție. Drept motivare a acestei supoziții aduceau înrâurirea și ascultarea absolută de care se bucura Don Bosco printre ei! O astfel de ascultare era, firește, cel puțin periculoasă și ducea direct la anarhie! Se mai adăuga în mod calomnios că acei „derbedei” făceau mii de stricăciuni în biserică și în afară, pe ziduri și pe arbori: vandalisme prea multe de înșirat pe hârtie.
      În urma denunțului se alarmă tot orașul, cu Consiliul Municipal în frunte. Dacă acele adunări s-ar fi continuat, prăpădul amenința Torino...
      Don Bosco a fost citat să dea socoteală. Drept răspuns, el ceru o anchetă. Expertul însărcinat cu aceasta găsi zidurile, gardul, podeaua și lucrurile din Biserică în cea mai perfectă stare. Dintre marile vandalisme denunțate nu se găsi decât o ușoară zgârietură pe unul dintre pereți, făcută pe semne de vreun băiat cu vârful unui cui.
      În urma raportului corect și obiectiv, denunțul a fost lăsat pentru moment să doarmă.

7) Cum se răzbună sfinții

      Oricum, toate aceste adversități și neajunsuri, pe lângă noianul de oboseli istovitoare și preocupări, dacă nu reușiseră să nimicească Oratoriul, măcinară în schimb sănătatea lui Don Bosco. Era atât de extenuat, încât cei din jur au fost nevoiți să-l constrângă la puțin răgaz. De aceea, în primele zile din octombrie, însoțit de șapte dintre băieții săi cei mai buni, o luă spre Bechis, unde nădăjduia ca aerul locurilor natale să-l reîntremeze. Însă era atât de epuizat încât, ajuns la Chieri, căzu la pat. Nouă zile mai târziu, scriind lui Don Borel care îl înlocuia printre băieți, nici nu mai avu putere să-și termine scrisoarea. Nici nu mai celebra, căci picioarele nu-l mai țineau. Cu toate acestea, ce făcu, ce nu, dar și în această stare se îngrijea de departe de tipărirea unei Istorii a Bisericii, ce ieși de sub tipar spre sfârșitul lunii, când se întorcea la Torino.
      Dar, abia reîntors, vechile sale cunoștințe, adică nelipsitele încercări, erau și de astă dată punctuale la întâlnire. Administratorul morilor Doria mai făcuse o plângere, colectivă și aceasta, însă mult mai gravă și mai tendențioasă decât prima. Don Bosco nici nu mai avu timp să pareze lovitura și, în 18 noiembrie, primi ordin de evacuare definitivă a pieței Filiberto; celor vreo trei sute de băieți li se interzicea accesul acolo.
      Don Bosco își încredință cauza Providenței, care a fost foarte severă cu răutăciosul calomniator; aceasta fu ultima lui scrisoare, căci un atac de paralizie agitantă îl țintui la pat pentru trei ani, cât mai trăi.
      Și culmea - ironie divină și răzbunare de sfânt - Dumnezeu rândui astfel lucrurile, că fiul calomniatorului, alungat în stradă odată cu moartea tatălui său și părăsit de toți, ajunse să-i ceară pâine și adăpost lui Don Bosco. Acesta îl primi în Căminul deschis între timp la Valdocco. Așa e sufletul sfinților.
      În orânduirile Providenței, o dreptate imanentă lovește, mai curând sau mai târziu, calomnia. Fericiți calomniatorii pe care îndurarea lui Dumnezeu îi pedepsește aici, în lumea aceasta, pentru că Dreptatea Lui nu lovește cu adevărat decât în veșnicie.

8) Oratoriul ambulant

      Data decretată pentru evacuare era 1 ianuarie 1846. Dar Don Bosco nici nu visa să-i părăsească pe cei trei sute de băieți. În duminicile ce le mai aveau la San Martino, își continuau vechiul program între orele 12 și 15, iar după-mesele și le petreceau pe terenurile necultivate de pe țărmul de apus al Dorei, unde, sub ochii paterni ai lui Don Bosco, tinerii puteau zburda în voie. Însă, din nefericire, iarna începuse să-și cam arate colții. Numai cu cuvinte de îmbărbătare nici pe atunci nu răzbea nimeni cu frigul ce creștea continuu. Fiind extenuat și cu sănătatea tot mai zdruncinată, în duminica de dinaintea Crăciunului, Don Bosco își anunță trupa că, în astfel de condiții, la San Martino de la mori nu se mai putea continua și că vor căuta un alt sediu.
      Dar, între cele două duminici, căzu Crăciunul. Băieții, fără să știe ceva nou, îl căutară pe Don Bosco acasă, la Refugiu, acolo unde cu un an înainte sărbătoriseră cel mai frumos Crăciun din viața lor și unde Don Bosco ajunsese spiritualul Spitalului Sfintei Filomena, deschis din august trecut.
      Ce era de făcut? Don Bosco îi duse să asculte Sfânta Liturghie la una dintre bisericile mai apropiate. Ce deosebire față de Nașterea Domnului de anul trecut! I se frângea inima gândindu-se că, până la urmă, se vor mai și sătura de atâta hoinărit.
      „Veți vedea, veți vedea, le spuse: vom avea o biserică mare, a noastră, o casă mare și o curte de joc uriașă, toate numai pentru noi! Ce minunate lucruri vom face noi atunci!”
      Intra chiar în detalii și descria totul în culori atât de vii, încât băieții îl credeau orbește. Don Bosco i-ar fi putut, oare, minți?
      Dar din păcate, între ei și viitorul de vis aurit se interpunea realitatea prezentă, dură, cât se poate de dură. Pentru a-și menține lucrarea, inventă Oratoriul ambulant.
      „Aveam - scria mai târziu Don Bosco - grămezi de obiecte de biserică, de aparate de gimnastică și de articole de sport; o ciurdă de copii mă urmăreau pas cu pas, iar eu nu aveam nici măcar o palmă de pământ unde să-i pot aduna.
      Încercam să-mi ascund aceste necazuri și, în zilele de sărbătoare, ca să-i pot ocupa cumva, îi duceam când la Sassi, când la Madona del Pilone, la Madona del Campo, la Capuccini, ba chiar până la Superga.
      Acesta situație atât de critică ar fi trebuit să-mi spulbere orice gând de consolidare a Oratoriului, însă, dimpotrivă, ea nu făcea decât să sporească în chip extraordinar afluența noilor veniți.”
      Dar, în timp ce pe ceilalți reușea să-i încurajeze cu viziunea unui viitor mai bun, mintea sa se răsucea și sfârâia pe jăratecul îngrijorărilor, căutând zadarnic o ieșire realistă. Așa cum învățase de la mama Margareta, avea cea mai deplină și filială încredere în ajutorul Providenței, cu condiția ca și din partea sa să facă tot ce putea, încercând să se ajute la rândul său.
      Într-una din zile, cercetările îl duseră pe vestita Via Cottolengo de astăzi, în inima oazei de caritate a Torinului, pe atunci o simplă cărăruie de câmp. Privirile i se opriră la o casă singuratică, situată pe locul unde astăzi se ridică biserica Sfântului Francisc de Sales.
      Intrând pe ulicioara ce ducea spre casa aceea, i se păru că nu întreaga casă ar fi locuită. Proprietar era un oarecare Moretta, pe lângă care atât stărui, până reuși să închirieze trei camere. Le și mobilă imediat, transformându-le în clase de școală. Reuși să reia astfel cursurile serale de alfabetizare în zilele de lucru, iar duminica se citea pentru toți Catehismul. Prin ce miracol reușeau băieții lui Don Bosco să încapă toți în cele trei „săli” e un punct al Istoriei a cărui lămurire o lăsăm bucuros în grija altora...
      Această improvizație putea servi drept adăpost de frig și de intemperii, dar de recreații în aer liber, cu o așa iarnă, nu putea fi vorba. Don Bosco își distra copiii cu numere din vechiul său repertoriu de atlet și scamator, cu povestiri și câte alte surprize, pe care ingeniozitatea lui mereu fecundă le inventa necontenit. Îl ajuta și un preot tânăr dintr-o familie înstărită, iubitor și devotat tineretului, Don Carpano, trimis de Don Cafasso. Pentru slujbe se mergea când într-un sanctuar, când în altul.
      Cât despre mersul Oratoriului, ar fi răspuns și Don Bosco la fel ca simpaticul  profesor blăjan cu nouă copii. întrebat cum îi mai merge, profesorul răspundea zâmbind imperturbabil:
      - O, mai bine nu se poate!
La uimirea interlocutorului neinițiat:
      - Cum, chiar așa de bine-ți merge, Coane Iancule?
      Păi dacă mai bine nu se poate, nu se poate!
      În lipsă de altceva, se trăia și așa. Nu degeaba își luase de lozincă „Binele să-l faci așa cum poți!”

9) Un băiețaș ce valorează cât o lume

      Cine ar crede însă că Don Bosco și-ar fi limitat apostolatul tineretului doar la ștrengarii săi ar face o mare greșeală. Pe lângă obișnuitele ore de religie pe care le ținea la două școli (un liceu și un gimnaziu), el suplinea bucuros pe colegii-cateheți ori de câte ori era solicitat. În plus, spovedea pe elevii Școlilor Fraților Creștini. Don Rua - primul succesor al lui Don Bosco și pe atunci elev al Fraților - povestește cum, la intrarea lui Don Bosco pentru predică, un curent electriza întreaga asistență. Băieții săreau de la locurile lor, adunându-i-se în jur și prinzându-i mâinile cu putere, să le sărute. La Mărturisire, când se anunța că și Don Bosco se afla printre confesori, aproape toți voiau să se mărturisească numai la dânsul.
      Michele Rua avea pe atunci opt ani. Îl întâlnise întâi la morile Dora. Micul Michele i se atașase trup și suflet. Abia-l vedea intrând în curtea școlii, că îi ieșea înainte cu o bucurie nespusă; descoperindu-se, îi săruta mâna și, cu cutezanța simplă a sufletelor nevinovate, intra direct în subiect:
      - Don Bosco, nu-mi dați o iconiță?
      Ca și când n-ar fi avut nimic altceva de făcut, Sfântul se oprea zâmbind, își lua bereta de pe cap și i-o punea pe cap mititelului și, drept orice răspuns la insistentele cereri ale acestuia, îi întindea palma deschisă a mâinii stângi în timp ce cu dreapta, în formă de cuțit, o tăia simbolic în jumătate, zicându-i misterios:
      - Ia, Michelino, ia!
      Mititelul, sărutându-i afectuos mâna, se îndepărta îngândurat:
      „Ce-o fi voit Don Bosco să zică?”
      O află abia câțiva ani mai târziu când, devenit cleric, îl întrebă direct:
      - Vă mai amintiți, Don Bosco? Când eram elev, la Frații Creștini, vă ceream o iconiță. Dumneavoastră totdeauna glumeați, făcându-mi semn că-mi dați jumătate de mână. Ce voiați să spuneți prin aceasta?
      - O, fiul meu scump, n-ai înțeles încă? Ar fi trebuit să înțelegi de mult... Desigur, în viitor vei pricepe și mai bine... Apoi continuă: Don Bosco voia să spună că, într-o zi, se va înjumătăți cu tine!
      De fapt, Rua deveni cu timpul mâna dreaptă a lui Don Bosco, vicarul său în ultimii ani și succesor la conducerea Societății Saleziene.
      Cum se va vedea, Morile Dora, dându-i posibilitatea să întâlnească acest băiețaș curățel, zburdalnic și inteligent, au fost pentru Don Bosco un noroc ce-l revanșa cu prisosință pentru toate sacrificiile din perioada Oratoriului ambulant.

*
*    *

Pe lângă activitatea cu băieții, Don Bosco mai găsi timp - te întrebi cum? - să publice în aceeași perioadă patru opere, între care o Istorie a Bisericii, de 398 de pagini. Concomitent lucra și la alte cărți ce urmau să fie publicate.
      Acestea însă nu-l împiedicau să-și continue vizitele pe la închisori și spitale și să predice oriunde i se cerea.
      Fiindcă, datorită împrejurărilor politice de atunci, la Torino se așezaseră și multe familii germane, pe lângă o mulțime de soldați nemți care se găseau fie în garnizoană, fie în spitalele din Torino, Don Bosco începu să studieze limba germană. Își găsi un profesor și, după șaisprezece lecții (ce-l costară 20 de lire, sumă nu tocmai indiferentă pentru punga lui), o vorbea aproape fluent, ceea ce permise multor germani ca, de Paștile lui 1845, să-și poată îndeplini îndatoririle creștinești.
      „Când aveți posibilitatea și prilejul, nu neglijați studiul limbilor - spunea el mai târziu. Orice limbă învățată face să cadă baricada dintre voi și milioane de frați ai noștri de alt neam.”
      Și povestea cum, prin spitale, nu numai limbile de circulație europeană, dar chiar greaca și latina i-au fost uneori de folos pentru a spovedi pe unii bolnavi.
      Dar, mai presus de toate era asaltat de ștrengarii săi. Îl însoțeau peste tot, dornici să-l vadă, să-i vorbească, să-l asculte, să-i stea în preajmă; în orice biserică l-ar fi întâlnit, îl rugau să-i mărturisească.
      Ajunsese atât de mult asaltat de cei dornici să se mărturisească, încât, în 1845 fu nevoit să ia aceste hotărâri:
      „Întrucât abia ajuns în sacristie sunt nevoit să spovedesc, îmi voi face totdeauna o scurtă pregătire la Sfânta Liturghie încă înainte de a ieși dimineața din cameră. În vederea celebrării, mă voi spăla pe mâini tot în cameră și, când timpul îmi v-a permite, mă voi spăla din nou și în sacristie.”
      Încă de timpuriu, Don Bosco a fost un mare educator în scaunul Mărturisirii. Știa valorifica Mărturisirea și Cuminecarea frecventă astfel încât au ajuns secretul sistemului său educativ, cum vom vedea mai târziu.
      Iată câteva dintre hotărârile sale, definitorii pentru sistemul său și pentru sine:
      „Când vei fi chemat la Mărturisire, arată-te bucuros și abil și nu fi nerăbdător.”
      „Pe copii primește-i cu blândețe și mare dragoste. Să nu te miri nicicând de neștiința sau lucrurile mărturisite.”
      „Lucrurile ce de obicei lipsesc copiilor în Mărturisire sunt părerea de rău și propunerea (hotărârea) de îndreptare.”
      „Când lipsește una sau alta din aceste calități ale Mărturisirii, copilul să fie îndemnat să se instruiască frecventând Catehismul sau printr-o lectură corespunzătoare, dacă știe citi și pricepe ceea ce citește. În astfel de dubii, dacă nu au păcate grele, li se poate da și numai o binecuvântare (în loc de dezlegarea sacramentală).”
      „Este un lucru de foarte mare importanță și de mare folos pentru cei tineri ca ei să nu plece niciodată nemulțumiți de la preot. Dimpotrivă, o iconiță, o promisiune, un cuvânt bun ca să-i încurajeze să mai vină iarăși să ne caute.”
      Promisiunile făcute copiilor să fie ținute cu sfințenie, iar când nu se poate, să li se arate motivele pentru care nu s-a putut.”
      „Pentru a corija pe unul rău, nu-l dojeni niciodată în fața altora.”
      „Fă-te iubit, și apoi vei fi ușor ascultat și respectat.”
      „Nu poți fi niciodată prea sever când este vorba de a salva moralitatea.”

10) Obstacole tot mai multe

      Dar, să ne reluăm firul. Această multiplă activitate prea sărea în ochii celor mediocri și tradiționaliști, ce păreau că țin mult mai mult la un „anumit tipic” de a face binele decât la binele în sine și cărora le convenea să prefere răul făcut într-un fel... tradițional decât binele făcut într-un fel nou și neobișnuit.
      Cei ce se alarmaseră și protestaseră - cam zadarnic, ce-i drept - împotriva introducerii căilor ferate în Italia erau fericiți că-și găsiseră acum un nou obiectiv: cursurile acestea serale (accentul, firește, era pus pe ultimul cuvânt), care nu puteau fi decât un prilej de ruinare a bunelor moravuri, întrunirile de duminică și toate jocurile acelea zgomotoase nu erau oare o vădită profanare a sărbătorilor? Mai era aceasta educație cetățenească și creștină ori mai curând cel mai anarhic și primejdios liberalism? Mereu zâmbind, râzând, glume și veselie zgomotoasă: ăștia, ajunși mari, își vor bate joc de orice autoritate și vor lua în derâdere și glumă și... Legile!
      Don Bosco să nu știe, oare, că viața este un lucru atât de serios? Și că „începutul înțelepciunii este frica Domnului” [28] și a reprezentanților Lui? Or, fără o față încruntată și mai ales fără nuiaua recomandată și de Scriptură, cum s-ar mai putea salva Autoritatea?
      Vestitului pedagog Aporti, care-și începuse și el activitatea în 1844 cu o nouă metodă pedagogică, i se mai adăuga acum și Don Bosco, ce nu putea fi decât tot un revoluționar, și dacă nu un eretic, atunci măcar în drum spre erezie...
      „Don Bosco acesta trebuie ținut în ochi!” își ziceau mai mult sau mai puțin pe șoptite unii dintre cei mai gravi ecleziastici locali.
      Încercară ei „să-l potolească” prin Don Cafasso, dar răspunsul acestuia îi descumpăni și mai mult: „Lăsați-l în pace - zicea Don Cafasso - lăsați-l în pace; nici eu nu pricep unele lucruri, dar știind că sfinții nu pot fi judecați omenește, mă mulțumesc să le admir înfăptuirile.”
      Dar dacă Don Cafasso „dezerta” de la datorie, apoi nu toți vor fi atât de... „lași” ca el!
      Într-adevăr, la una din conferințele preoțești obișnuite, venind vorba și despre catehizarea copiilor, unul dintre parohi, anume Don Carolo Dellaporta, rupse gheața:
      „Don Bosco ne răstoarnă așezările parohiale și-și formează o clasă de parohieni care, până la urmă, nu vor ști nici măcar cărui paroh îi aparțin!”
      Principiul expus de acest apărător înfocat al tradiționalismului putea fi enunțat și mai direct: „Nu binele, ci înainte de toate tipicul, frații mei, TIPICUL!”
      Însă din fericire, Don Borel, care era prezent, luă cuvântul și dovedi că toți acești copii ai nimănui, de care se ocupa Don Bosco, nici până acum nu cunoșteau vreun paroh, și nici de acum înainte nu prea aveau șanse să-i cunoască, fiind cu toții străini și pripășiți cine știe de pe unde. „De-ar fi ceva de dorit - încheie Teologul Borel - ar fi ca în Torino să fie cel puțin zece-douăzeci de Oratorii ale lui Don Bosco.”
      Era logica stringentă a bunului simț, care, dacă îi convingea pe unii, nu putea însă smulge și prejudecățile celorlalți. Și problema a fost pusă din nou pe tapet într-o ședință a parohilor din Torino, care numi o comisie pentru „anchetarea cazului Bosco”, formată din doi venerabili parohi.
      Când aceștia se prezentară la Refugiu, unde mai locuia „inculpatul”, Don Bosco le atrase cu seninătate atenția că majoritatea tinerilor săi erau străini pripășiți, fără părinți și fără îndrumători sau supraveghetori și care habar n-aveau despre fruntariile diferitelor parohii torineze; dar mai ales că aceștia, mulți dintre ei fiind de cincisprezece-optsprezece sau chiar de douăzeci de ani, erau cu totul lipsiți de orice cunoștințe religioase și, desigur, nu s-ar fi învoit să ia parte la lecțiile de Catehism alături de niște prunci de șapte-zece ani, mult mai instruiți decât dânșii. Dânsului, pe de altă parte, nu-i era posibil să-i însoțească la singuraticele parohii pentru Catehism, afară de cazul că fiecare paroh ar fi venit să și-i conducă. Dar chiar și așa ar fi greu, căci cei mai mulți dintre tineri nu veneau la Oratoriu decât momiți de recreații, de plimbări și excursii și de celelalte distracții ce-i fac să rămână și la Catehism și la deprinderile de pietate. Fără de acestea, lor numai de biserică nu le-ar arde și astfel nu i-ar avea nici parohii, nici Don Bosco, și singurii care ar avea de pierdut din toate acestea ar fi tot acești sărmani tineri. Pentru a evita aceasta, fiecare parohie să-și înființeze un astfel de Oratoriu, unde băieții să se poată instrui, dar și distra și recrea; ei răspunseră că așa ceva nu le este cu putință, deocamdată cel puțin.
      - Atunci?
      - Faceți cum socotiți mai bine. Noi suntem lămuriți și-i vom lămuri și pe ceilalți.
      Ei fuseseră obiectivi și, în urma raportului prezentat, Don Bosco fu chiar „încurajat să-și continue opera începută, până se va putea lua o altă hotărâre”.
      Dar abia se răzbunase cerul a senin într-o parte, că un nou uragan se dezlănțui din altă parte peste această operă prigonită fără încetare.
      Chiriașii lui Moretta, după două luni nu mai puteau. Drăcușorii aceștia de copii erau prea numeroși și prea zgomotoși și mai ales vacarmul cursurilor serale nu le mai dădea răgaz nici să doarmă.
      De aceea un „ori, ori” îi este dat proprietarului: „Așa nu mai merge, ori pleacă Don Bosco cu ai săi, ori noi, chiriașii. Proprietarul să se decidă. Dar imediat!”
      Astfel, în martie 1846, Don Bosco își văzu băieții din nou pe drumuri și fără un adăpost. Iar sub Alpi, în martie nu e încă primăvară!
      De data aceasta însă Don Bosco nu mai așteptase să fie luat fără de veste. Prevăzătorul închirie anticipat o... pajiște (!) de la frații Filippi, în apropiere de casa lui Moretta.

11) Al treilea popas: ÎN PAJIȘTEA FILIPPI

      În această pajiște împrejmuită cu un gard simbolic, ce lăsa liberă trecerea oricui, de oriunde ar fi venit, băieții ajunseseră între trei sute și patru sute.
      Duminica, Don Bosco sosea de dimineața, înaintea băieților, ce veneau grupuri, grupuri. Șezând apoi pe un scaun, o lădiță sau vreun alt obiect corespunzător, în mijlocul a zece-doisprezece băieți îngenuncheați înjur, le asculta Mărturisirile în timp ce ceilalți cântau, ascultau o lectură sau o povestire, sau chiar se jucau.
      La ora fixată se bătea toba pentru adunare, și apoi un sunet prelung de trompetă impunea silențiu, și Don Bosco le comunica biserica unde aveau să meargă pentru Sfânta Liturghie.
      Apoi cu toții, fie pe echipe, fie in corpore, se puneau în mișcare, de obicei cântând. Odată terminată slujba, se împrăștiau fiecare pe la ale sale.
      După-masă, o nouă adunare pe pajiște, sub ochii paterni și vigilenți ai lui Don Bosco și Don Borel, ajutați de câțiva dintre cei mai mari. Se cânta, se juca, alergau și se distrau până când, la un semnal de trompetă, se împărțeau după vârstă și cunoștințe. Cei doi preoți, fie pe o movilă de pământ, fie pe un scaun, își începeau cuvântarea sau Catehismul. Un cântec religios suplinea slujba de seară și apoi se continua cu jocul până pe înserate.
      Orarul Oratoriului era însă în funcție nu numai de ceas, ci și de... barometru; mai ales de acesta. Din păcate pentru cei ce se închină numai Științei, și pe atunci, tot barometrul se orienta după timp, iar nu timpul după instrumentele oamenilor de „știință”, așa încât, când ploua, se lăsa să plouă, cum de altfel se mai lasă și astăzi...

12) Excursiile și metodica lui Don Bosco

      Obiceiul de a face excursii se păstră și aici, și mai ales aici! Uneori întreaga zi era petrecută astfel. Aici se împletea zelul de apostol cu râvna de educator.
      Pentru a da o idee despre felul cum decurgeau aceste excursii, ne folosim de descrierea celei făcute la Superga, povestită de Don Bosco însuși și din care pot fi judecate și celelalte.
      „Băieții erau adunați pe pajiște și, până soseau cu toții, ceilalți se jucau. La sunetul tobei se făcea adunarea, apoi trompeta dădea semnalul de plecare. (Conform îndrumărilor date anterior, Sfânta Liturghie o ascultase fiecare mai înainte, așa încât, puțin după nouă, o luară din loc. )
      Unii duceau coșulețele cu pâine, alții cele cu caș, salam, fructe sau celelalte lucruri necesare. S-a păstrat tăcerea până ieșirăm din oraș; apoi începură strigătele, chiotele, cântecele, un întreg vacarm de veselie și gălăgie, dar păstrând ordinea și rândurile.
      Ajunși la poalele urcușului spre Bazilică, am găsit un căluț minunat, înșeuat cu măiestrie, pus la dispoziție de Don Anselmetti, parohul Supergăi. Tot acolo am mai primit un bilețel de la Teologul Borel, ce mă precedase, în care-mi spunea: «Veniți liniștiți cu scumpii noștri băieți; supa, masa și vinul vă așteaptă!»
      M-am urcat în șa și, în mijlocul unei tăceri generale, am citit răvașul. Un chiot de bucurie, aplauze și ovații nesfârșite adunându-se tot mai strâns în jurul calului și călărețului; strigau, cântau, chioteau.
      Unii luară calul de urechi, alții de nări, ba chiar de coadă, lovind când în cal, când în călăreț. Bietul animal le suporta toate stoic, dând dovezi mai mari și mai vădite de răbdare decât cele pe care le-ar fi dat cel ce-l încălecase.
      În mijlocul acestei expansiuni de veselie, aveam și noi fanfara noastră, ce consta dintr-o trompetă, o tobă, o violină și o chitară. Era cel mai desăvârșit dezacord, dar fiindcă reușeau să facă zgomot, împreună cu vocile băieților formau fără doar și poate cea mai minunată armonie!
      Obosiți de atâta chiot, râs și cântat și, aș adăuga, urlet, am ajuns la ținta prestabilită. Băieții, toți transpirați, se adunară în curtea Sanctuarului.”
      Mai mult și mai de sus decât Tâmpa Brașovului, Superga domină Torino. Regele Carol Albert întemeiase aici o Academie Ecleziastică de studii post-universitare, al cărei rector era învățatul de renume Guglielmo Audisio. [29] Rectorul, împreună cu parohul, s-au dovedit mărinimoși să asigure tot ce lipsea pentru a potoli cu prisosință tinereasca și robusta foame a băieților.
      După prânz, Don Bosco îi adună în jurul său și le povesti cu lux de amănunte istoria monumentului; îi făcu să viziteze Biserica, sala Papilor și Mausoleul cu criptele regale; îi duse pe rând și sus în cupolă, de unde se vedea în jos Torino, iar în sus, fundalul Alpilor - una dintre panoramele cele mai încântătoare din lume.
      La ora trei după-masă urmă Binecuvântarea Euharistică, în care corul băieților, acompaniat la orgă de Don Bosco, încântă nu numai poporul ce tixise biserica, atras de tinereasca veselie a caravanei, ci și pe academicieni.
      Don Bosco, urcând în amvon, ținu o cuvântare despre Puterea de mijlocire a Mariei și felul cum trebuie să I ne rugăm ei, pentru a fi întotdeauna ascultați, cuvântare de care, după ani și ani, mulți își mai aduceau încă aminte: „Dacă vă este posibil, faceți mai întâi o vizită în biserică și o rugăciune înaintea Preasfintei Euharistii; rugați-vă apoi și cereți Mariei să vă obțină acel har ce vi se pare mai util sau necesar și fiți siguri că această Mamă puternică și milostivă vă va obține fie harul cerut, fie un altul echivalent, unul și mai prețios decât cel voit de voi.”
      După slujbă lansară câteva baloane, care măriră farmecul zilei.
      În încheiere și drept mulțumire pentru aleasa găzduire avută, se încumetă să-și plaseze cei patru „instrumentiști” sub geamurile Rectorului și-i sfâșiară urechile cu o serenadă ce ar fi intenționat să fie în onoarea, dar poate că nu a fost decât spre... oroarea acestuia. Oricum, bunăvoința era neîndoielnică, indiferent de reușita ei.
      Reîntorși în oraș, pe măsură ce ajungeau la punctul cel mai apropiat de locuințele respective, unul după altul ieșeau din rând și se retrăgeau în familie. Pe când sosiră la Refugiu nu mai erau cu Don Bosco decât vreo șapte-opt dintre cei mai robuști, înhămați la obiectele de care avuseseră nevoie peste zi.
      „La Torino, în seara aceea - comentează Ceria - împreună cu descrierea zilei aceleia, numele lui Don Bosco trecu din familie în familie, devenind sinonim cu acea noutate pe care băieții obișnuiseră s-o numească „Oratoriu”.

*
*     *

Biografii Sfântului relatează nenumărate episoade, unul mai atrăgător decât celălalt, despre felul cum știa să se poarte cu tinerii.
      Pe când erau adunați în pajiștea Filippi, un ucenic zidar se oprise, din curiozitate, să privească peste „gardul” Oratoriului în timp ce Don Bosco mărturisea în pajiște. Ucenicul a fost însă imediat luat în primire de unul dintre băieți: „Prietene, n-ai vrea să joci piastrelle (un joc de pietricele) cu mine?” Cum să nu accepte când era tocmai jocul său preferat!
      Când se dădu semnalul din trâmbiță, Don Bosco îi anunță că de data aceasta vor merge la Liturghie la Monte dei Cappacini, după care li se va distribui micul dejun și încheie: „Cei care nu s-au mărturisit acum, o vor putea-o face duminica viitoare; nu uitați că, în fiecare duminică, cine vrea se poate mărturisi.”
      Drumul, de vreo trei kilometri, cu cântări și rugăciuni în comun de răsunau văile și colinele, cu nota sa romantică, îl încântă pe noul venit.
      Ajunși la sanctuar, se celebră Sfânta Liturghie, în timpul căreia mulți se cuminecară. După o scurtă predică și cuvenita mulțumită după Cuminecare, [30] toți se adunară în curtea mănăstirii, pentru micul dejun.
      „Socotind că nu eram dintre ei, mă retrăsesem într-un colț, așteptând să mă unesc din nou cu ei la întoarcerea spre casă. Zărindu-mă, Don Bosco se apropie:
      - Dar tu prietene, cum te numești?
      - Paulino.
      - Ai luat micul dejun?
      - Nu, domnule.
      - De ce?
      - Fiindcă eu nu m-am spovedit, nici nu m-am cuminecat.
      - Bine, dar nici nu e nevoie să te spovedești și să te cumineci pentru a dejuna!
      - Dar, atunci, de ce e nevoie?
      - De nimic decât de un apetit sănătos și de dorința de a lua, îmi răspunse Don Bosco zâmbind.”
      Zicând aceasta, îl luă de mână și-l duse la un coș, dându-i pâine și fructe din belșug. Bineînțeles, băiatul nu lipsi nici de la programul de după-masă și nici în celelalte zile, ani de-a rândul!
      Într-altă seară, un băiețandru de vreo cincisprezece ani se uita cu jind peste gardul cu pricina, cu fața tristă și întunecată. Don Bosco, văzându-l, se apropie de el și-l întrebă în fel și chip, dar nu reuși să scoată un cuvânt. Sfântul tocmai se gândea că e mut. Se și pregătea să-i vorbească prin semne, când îi puse mâna pe cap întrebându-l: „Dar ce ai, dragul meu? Ți-e rău?”
      Încurajat, băiatul șopti slab: „MI-E FOAME!”
      Don Bosco îi găsi imediat ceva de mâncare și, când se mai întremă, începu să-l descoase și află că era un biet băiat străin, ucenic curelar, tocmai alungat de stăpân ca fiind necorespunzător, neștiind prea bine meseria, că în noaptea aceea dormise pe treptele Catedralei și că de mai multe ceasuri era chinuit de gândul să fure ceva pentru a-și astâmpăra foamea.
      Sfântul îl luă cu sine, îi dădu de cină și-l culcă, iar a doua zi îi căută un stăpân și un adăpost. Tânărul continuă să frecventeze Oratoriul încă vreo șase ani, până în 1851, când a fost încorporat, ducând cu sine, în armată și în viață, cea mai vie și mai curată dragoste pentru Don Bosco.

13) Coboară în câmp și primarul

      Dar toate aceste manifestări neobișnuite nu puteau să nu îngrijoreze „somitățile” orașului, care din nou se puseră în mișcare, începând cu vicarul capitalei, pe vremea aceea marchizul de Cavour (tatăl vestiților Gustav și Camil, care se remarcaseră în lupta pentru făurirea unității italiene). „Vicarul” era mai mult decât un simplu echivalent al primarului nostru, în sensul că avea puteri mai mari.
      Cavour îl văzuse pe Don Bosco în plină acțiune în câmpul Citadelei, în mijlocul unui cerc de tineri cărora le vorbea.
      - Dar cine o fi și preotul de colo, între acele haimanale?
      - E Don Bosco.
      - Don Bosco? Ah!... Cel cu Oratoriul? Acesta dacă nu e nebun, atunci e un om primejdios, vrednic de temniță.
      „Vicarul” îi mirosea... „mișcarea subversivă”. Credea de datoria lui să intervină și, de aceea, îl cită la raport.
      Convorbirea, dacă răbdarea lui Don Bosco nu ar fi fost eroică, s-ar fi sfârșit cu o furtună. Zadarnic încercase să-i dovedească, să-i argumenteze, să-i explice că întrunirile lui nu aveau umbră de țeluri politice și încă și mai puțin subversive; marchizul, obișnuit cu tonul autoritar și imperativ, nu îngăduia replică și-o repeta neîncetat:
      - Lasă-i... de derbedei! Ăștia nu-ți pot pricinui decât necazuri, iar nouă, autorităților, încurcături. Am certitudinea că astfel de întruniri sunt primejdioase și nu le mai pot tolera!
      - Tot ce urmăresc - răspunse calm Sfântul - nu este decât să îmbunătățesc cât de cât situația mizeră a acestor sărmani fii din popor. Nu cer Autorităților nici bani, nici altă asistență, ci doar îngăduința să ne întrunim, sigur fiind că prin aceasta se va micșora numărul celor răi și al candidaților la închisoare.
      Vicarul, care avea sub ordinele sale Poliția și Parchetul, îi spuse fără ocol că-l va aresta dacă se încăpățânează.
      Don Bosco, fără să se tulbure, nu-și pierdu nici zâmbetul, nici blândețea, ceea ce pe marchizul nostru îl scoase de-a binelea din sărite.
      - E o dezordine pe care n-o vreau; trebuie s-o împiedic: orice întrunire neaprobată de mine e ilegală. Vei suferi deci rigorile Legii!
      - Să-i învăț pe tineri Catehismul cu știrea și învoirea Arhiepiscopului, de când e împotriva Legii?
      - Adică Monseniorul Fransoni este informat despre asta?
      - Nu numai că este informat, dar n-am făcut niciodată un singur pas fără aprobarea dânsului!
      - Dacă Arhiepiscopul ți-ar porunci s-o sfârșești odată cu această ridicolă întreprindere, te-ai opune?
      - Nicidecum. La cel mai mic semn al său, mă voi conforma întocmai.
      - Ei bine, voi avea eu grijă ca Arhiepiscopul să-ți dea acest ordin. Un zâmbet sceptic se schiță pe fața vicarului, care, neavând de-a face decât cu politicieni cu două fețe, se îndoia și de sinceritatea lui Don Bosco. Peste o clipă, continuă: Și dacă tot nu te vei supune, voi ști recurge la altfel de măsuri!
      Cavour era convins că-și face cea mai sfântă datorie; ca atâția alții, nu înțelesese nimic din opera și idealurile lui Don Bosco. „Vicarul” îl informă pe Monseniorul Fransoni despre toate încă în aceeași zi și cu uimire află că tot ce-i spusese Don Bosco despre aprobarea episcopală era purul adevăr. Ceea ce nu-l reținu însă să dea ordin Poliției să-l supravegheze îndeaproape, împreună cu băieți cu tot. Era foarte nostim să vezi ba carabinieri și polițiști, ba agenți secreți în civil, plimbându-se în jurul pajiștei Filippi, duminică de duminică, ba însoțind și caravana în drum spre vreun sanctuar sau altul, de teamă să nu se ivească vreo rebeliune!
      Dar dacă agenții erau civili, nu erau și „secreți” pentru băieți, îndeobște cunoscuți pentru simțul lor de detectivi. Îi recunoșteau imediat și deveneau obiectul lor de curiozitate, ba și de distracție.
      Don Bosco se răzbuna și el în felul său, în cuvântările ținute băieților săi. Agenții se apropiau și ei, să tragă cu urechea și să raporteze cele auzite. Dar până una alta, ei se trezeau ba cu o aluzie fină, ba cu o alta cu atâta iscusință făcute, încât unul dintre ei își exprimă cu glas tare gândul: „De ne mai trimit încă două-trei duminici pe aici, vom sfârși vrând-nevrând prin a ne spovedi cu toții. Ce ciudat conspirator mai poate fi și preotul ăsta!”
      Don Bosco nu conspira mai mult contra Piemontului din 1846 decât cititorii noștri de acum. Adevărul era că forțele răului se aliaseră, făcând totul pentru a distruge încă în germene această formidabilă operă pentru salvarea tineretului, ce va împânzi lumea.
      Abia întors acasă, Don Bosco mai primi o lovitură. Era o scrisoare din partea fraților Filippi, care-i cereau evacuarea pajiștilor în cincisprezece zile, deși contractul fusese încheiat pe un an, căci spuneau ei: „nu-și închipuiseră că acești băieți o să le bătucească în așa hal câmpul, încât să distrugă iarba cu rădăcini cu tot”, vorba vine.
      Don Bosco, după o audiență la Arhiepiscopul Fransoni, ceru și sprijinul contelui Provena de Collegno, ministrul Finanțelor, ce se bucura de o mare trecere la Curte. Când socoti că schimbul de idei între Conte și Cavour avusese loc, îi solicită ultimului o audiență. Era 30 martie 1846. Încercă să-i explice totul, dar Don Bosco n-a fost nici primul, nici ultimul care să constate că e mai ușor să civilizezi un sălbatic decât să smulgi prejudecățile unui civilizat.
      - Ce-ți pasă dumitale de toți acești derbedei? încheie mânios marchizul. Lasă-i la mama d... și nu-ți mai asuma răspunderi de prisos!
      Se despărțiră glacial, păstrându-și fiecare pozițiile strategice și concepțiile de dinainte de întrevedere.

14) În vis, colț de Rai; aievea... de iad

      Dar de unde-și mai găsea Don Bosco energia necesară să persevereze și să-și îmbărbăteze băieții? Abia în 1884, într-o confidență făcută intimilor săi, îi scăpă destăinuirea unei alte viziuni, avută când contrazicerile erau mai îndârjite și mai numeroase.
      Pe locul unde se ridică cetatea Saleziană de astăzi, într-un câmp pe atunci de zarzavaturi, îi apărură trei tineri minunat de frumoși, strălucind în lumină, și care stăteau în picioare tocmai pe locul din visul precedent, indicat drept locul martiriului soldaților din Legiunea Tebee. Îl chemau prin semne, invitându-l să vină cu ei. Don Bosco se grăbi spre ei și, când îi ajunse, aceștia îl conduseră cu mare afabilitate și drăgălășenie spre marginea terenului, în locul unde astăzi se găsește Bazilica Măriei, Ajutătoarea Creștinilor.
      Aici, abia după câțiva pași, trecând din uimire în uimire, se găsi pe neașteptate în fața unei Doamne splendid îmbrăcată, de o negrăită măiestrie și frumusețe, înconjurată de un sfat de bătrâni venerabili, cu aspect princiar. Acestei Regine neasemuite îi făceau cortegiu un alai întreg de curteni cerești, ce-ți luau vederea cu frumusețea și gingășia înfățișării lor și cu bogata strălucire a podoabelor lor. În jur, alte cete se înșirau cât vedeai cu ochii, până se pierdeau în zare.
      Regina, apărută în punctul precis unde acum se înalță altarul principal al Sanctuarului, îi făcu un semn să se apropie. Când ajunse lângă Ea, îi spuse că cei trei tineri erau martirii Legiunii Tebee: Adventor, Octavius și Solutor, cu o astfel de modulație ca și când prin aceasta ar fi voit să-i indice că ei vor fi patronii speciali ai acelui loc. Apoi, cu un surâs în care vraja tuturor gingășiilor își dăduse întâlnire și cu vorbe în care accentul matern duios spunea mai mult decât înțelesul lor, îl încurajă să nu-și părăsească fiii și să continue cu o ardoare și mai mare opera începută. Îl mai avertiză că va avea de înfruntat obstacole dintre cele mai penibile, dar că va trece cu bine peste toate și le va învinge prin încrederea în Maica Domnului și în Dumnezeiescul Ei Fiu. La rostirea acestor nume, străfulgerări tainice, dar mai grăitoare decât toate formulările directe, îi luminară și mai suav ființa.
      Îi arătă apoi, la o mică distanță, o casă ce atunci exista aievea, proprietatea unui anume Pinardi și o bisericuță pe locul unde se va ridica Biserica Sfântului Francisc de Sales. Ridicându-și apoi dreapta, cu o voce în care se contopeau inefabil toate armoniile, exclamă: „HAEC EST DOMUS MEA, INDE GLORIA MEA.” (Aceasta este casa mea, de aici se va răspândi preamărirea mea).
      La aceste cuvinte, Don Bosco se simți atât de profund mișcat, încât tresări. Chipul Fecioarei dispăru încetul cu încetul, împreună cu întreaga viziune însoțitoare. Cu cea mai vie încredere în bunătatea și asistența de Sus, își reînnoi la picioarele Mariei consacrarea întregii sale ființe pentru marea Misiune la care fusese chemat. După Liturghie, încă în aceeași dimineață, cu sufletul în praznic pentru visul avut, se grăbi să viziteze casa Pinardi, indicată de Preacurata.
      - Dar unde te grăbești așa? îl întrebă Don Borel, întâlnit tocmai când ieșea zorit din cameră.
      - Merg să văd o casă numai potrivită pentru opera noastră.
      Cât de mare a fost însă mirarea când, ajuns acolo, în loc de o casă cu o biserică alături nu se afla decât o casă de moravuri ușoare.
      Rămase adânc decepționat. Cu toate acestea, Preacurata știa ce spune și prezicerile Ei se vor adeveri întocmai: un loc sfințit prin sânge de martir, deși profanat, se cuvenea să fie restituit sfințeniei dintâi. Și va fi!
      Nu este, oare, aceasta și povestea atâtor suflete destinate să ajungă la o mare sfințenie, deși, poate, în clipa de față, se găsesc scufundate în mocirlă? Un mare har va stărui asupra lor mereu, până ce le va reda toată curăția divină, chiar dacă acum nu sunt decât potire profanate și pline de toată necurăția.
      Dar și aceea este adevărat că, pentru a se săvârși această minune și transfigurare, astfel de suflete au nevoie ca la o răspântie a vieții lor să le iasă înainte un sfânt care să le ațină calea și să le-o întoarcă spre culmi, smulgându-le din mlaștina simțurilor și din fărădelegi.
      Iată pentru ce întâlnirea cu un sfânt este și va rămâne un suprem privilegiu pe care Dumnezeu ni-l poate face nouă, sărmani păcătoși.

15) „Ce vrea femeia...”

      Dar iată că pe lângă adversari, coboară de acum în arenă și prietenii...
      Faptul că nu se putea despărți de băieții săi, că-i cerceta și la locurile de muncă și că era dornic să adune mereu alții și alții, păru multora simptomul sigur al „monomaniei acute”, cum i-ar fi spus acestei anomalii psihice psihopatologii de pe atunci sau, tălmăcind pe înțelesul tuturor, semnul neîndoielnic al nebuniei.
      Don Bosco avea mulți prieteni sinceri în clerul din Torino, dar care se eschivau de la orice amestec practic. Don Bosco ar fi preferat un mic ajutor decât o sută de sfaturi. Era, în schimb, silit să asculte mereu, când de la unul, când de la altul, recomandările cele mai vii și mai fraterne: să nu se compromită cu lucruri așa de contrare solemnității clerului torinez, să aștepte timpuri mai bune pentru o operă așa de... „grandioasă” (epitet căruia i se atribuia un bogat subînțeles... ), să nu încerce imposibilul...
      - Dar nu vezi, frate, că tu compromiți însuși caracterul preoțesc?
      - Cum adică?
      - Cu ciudățeniile sfinției tale ai ajuns în mintea copiilor și te joci cu ei ca unul de-al lor; le îngădui chicote și râsete atât de contrarii seriozității clericale...
      Don Bosco îi lăsă să îndruge și, cu caravana sa, își vedea de drum. Când deveneau prea insistenți, le răspundea că el știe ce face, că va avea în curând, și cu toată siguranța, biserica și casa sa, școlile și atelierele sale proprii, cu preoți, clerici și maiștri, cu mulți colaboratori, cu...
      Încetul cu încetul, vestea despre pretinsa nebunie a lui Don Bosco se răspândi. Prietenii adevărați erau îndurerați, cei indiferenți dădeau semnificativ din cap, iar invidioșii făceau mare haz. În jurul său, golul se tot lărgea.
      Marchiza de Barolo începu și ea să se neliniștească din cauza zvonurilor, dar mai ales după ce află opinia și aprecierile marchizului de Cavour, vicarul capitalei. Și ea era dintre persoanele care se știu devota lui Dumnezeu de ochii lumii. Cât stima și reputația lor în fața lumii erau salvate, cauza binelui trebuia servită, desigur, dar fără riscuri...
      Ea știa ce vrea și, de aceea, într-o zi, venind la dânsul în birou, începu pe departe:
      - Sunt încântată de toată grija ce-o porți pentru toate operele mele. îți mulțumesc și că ai primit să fii profesor de matematică și dirijor de cor, că ai introdus muzica religioasă și sistemul zecimal...
      - Doamnă Marchiză, dar nici nu e nevoie de mulțumiri pentru aceasta. Este o datorie a preoților să acționeze. Dumnezeu ne va răsplăti pentru toate. De aceea, vă rog, nici să nu mai amintiți despre aceasta!
      - Dar - și tonul său sublinia cuvintele, scandându-le - prin asta voiam să spun că mă doare nespus văzând cum mulțimea ocupațiilor ți-au ruinat sănătatea. Nu e posibil să continui în paralel cu direcțiunea operelor mele și pe aceea a copiilor părăsiți, mai ales că numărul lor a sporit peste măsură. Am venit să-ți propun ca sfinția ta să te ocupi de aici înainte numai de ceea ce e datoria statutului și a funcției ce o deții, adică de direcțiunea spirituală a Spitalului meu, încetând cu închisorile, așezămintele lui Cottolengo și, mai ales, nu te mai ocupa de copii. Ce zici?
      - Doamnă Marchiză, Bunul Dumnezeu care m-a ajutat și până acum nu mă va părăsi nici de aici înainte. Cât despre program, nu vă neliniștiți, împreună cu Don Borel și cu Don Pacchiotti, ne vom aranja noi cum nu se poate mai bine.
      - Dar eu nu pot tolera să te istovești așa!
      - Vă mulțumesc pentru bunătatea inimii, dar nu pentru a mă îngriji de sănătate m-am făcut eu preot!
      Marchiza, fiind franțuzoaică, știa și ea zicala: „Ce que la femme veut, Dieu le veut”, ce vrea femeia, vrea și Dumnezeu. De aceea, sigură de victorie, continuă:
      - Atât de multiple și variate ocupații, vrând-nevrând, sunt în detrimentul sănătății dumitale. Și apoi, circulă fel și fel de vorbe în legătură cu sănătatea dumitale mintală; aflând și poziția fermă a Autorităților locale (de fapt asta o durea cel mai mult pe marchiza noastră!), mă văd silită să te sfătuiesc...
      - Ce anume, doamnă Marchiză?
      - Ori să părăsești opera băieților acelora, ori pe aceea a Refugiului. Te las să chibzuiești și să-mi dai răspunsul.
      - Răspunsul meu e gata chibzuit: Bani, dumneavoastră aveți, așa că puteți găsi câți preoți vreți pentru Instituțiile dumneavoastră. Dar cu sărmanii mei băieți nu e tot așa! Dacă mă retrag eu, tot ce s-a făcut se duce în vânt! De aceea voi continua să fac tot ce voi putea pentru Refugiu, renunțând însă la postul oficial de duhovnic, pentru a mă dedica total îngrijirii copiilor abandonați.
      Sigură de sine, marchiza recurse și de data aceasta la arma suverană ce-i redusese la tăcere pe toți cei cu care avusese înainte de lucru:
      - Și din ce vei trăi?
      - Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna și mă va ajuta la fel și de acum încolo.
      - Dar - reluă ea înciudată - dumneata ești cu sănătatea ruinată, capul nu te mai servește, te vei îneca în datorii și apoi vei veni la mine; eu te avertizez încă de acum, că un bănuț n-o să-ți mai dau pentru băieți!
      După o mică pauză, cu un ton afectat ce voia să fie matern, continuă:
      - Acceptă mai bine sfatul meu de mamă. Eu voi continua să-ți dau salariul, ba îl pot chiar mări dacă dorești. Dar acum du-te undeva într-un loc de refacere pentru un an, doi, trei sau chiar cinci, cum îți convine, ca să te refaci. Când vei reveni la Refugiu, o să fii binevenit. Altfel, mă pui în neplăcuta situație să te concediez. Gândește-te serios.
      - M-am și gândit, doamnă Marchiză, misiunea mea e să fac bine tinerimii. Vă mulțumesc pentru propunerile ce-mi faceți, dar nu mă pot îndepărta de calea pe care Providența mi-a trasat-o.
      Marchizei îi sărise de-a binelea muștarul.
      - Ai ajuns deci până acolo încât îi preferi pe vagabonzii aceia institutelor mele?
Dacă-i așa, ești concediat din această clipă! Chiar astăzi mă voi îngriji de un suplinitor!
      „I-am arătat atunci - scrie Don Bosco - că o astfel de concediere precipitată ar face să se presupună motive ce n-ar fi nici spre cinstea mea, și nici pentru bunul renume al institutelor dânsei; era mai bine să lucrăm cu calm și să păstrăm între noi aceeași caritate cu care va trebui într-o zi să vorbim în fața Tribunalului lui Dumnezeu.”
      - Atunci îți dau un răgaz de trei luni, după care vei lăsa altora grija Spitalului meu.
      „Am primit termenul, abandonându-mă cu totul planurilor Bunului Dumnezeu asupra mea.”
      Era pentru a doua oară că teribila marchiză trebui să se plece în fața voinței blânde, dar de neclintit, a lui Don Bosco.
      Toate acestea avuseseră loc în prima jumătate a lunii mai, 1846.
      În cele trei luni de așteptare, zadarnic reveni marchiza la asalt. Pe cât se pare nu s-ar fi îndurat să-l piardă totuși pe Don Bosco. Îi trimise pe cap într-o bună zi și pe celebrul Silvio Pellico, secretarul său, ba mai încercă și prin Don Cafasso și Don Borel, dar tot fără rezultat.
      Căci sfinții sunt cei ce întruchipează adevărata voință a lui Dumnezeu, și El vrea ce vrea femeia numai atunci când ea însăși este o sfântă autentică. Or, sfințenia nu e printre obiectele pe care le poți afla în vreo poșetă de cucoană și cu atât mai puțin de aristocrată.” [31]

16) Când porțile Ospiciului sunt prea larg deschise...

      Dar zvonurile despre așa-zisa nebunie a lui Don Bosco prindeau tot mai mult teren. Toți colaboratorii îl părăsiseră, tocmai când băieții ajunseseră la vreo patru sute. Chiar Don Cafasso, copleșit de insistențe, îl sfătuia „să mai aștepte”. Iar după ce Don Borel i-o spuse deschis că până și lui i se pare, uneori, după unele semne, că Don Bosco ar avea „sticleți la mansardă”, se retrase și tăcea îndurerat. Iar arhiepiscopul „lăsa lucrurile să-și urmeze drumul lor”. Era unul dintre acele abandonuri totale din partea tuturor, atât de des întâlnite în viața sfinților.
      Dacă Vlădica aștepta calm, nu însă și sfetnicii săi. Ei delegară pe un ecleziastic „prudent” să-i examineze condițiile psihice.
      Încrederea aceea oarbă în opera întreprinsă - pentru ei inexplicabilă, dar nu și pentru Don Bosco - îl derută și pe delegat. Se crezu în fața unui caz de halucinație mintală specifică și tipică. Cazul fu prezentat și discutat pe larg în una dintre acele reuniuni periodice de Teologie Morală, obișnuite la clerul din Apus. Toți erau de acord în două puncte: 1) că trebuia intervenit pentru a împiedica la timp o dureroasă catastrofă și 2) că tratamentul atent al unui bun alienist ar fi înlăturat orice primejdie.
      Se ajunse, astfel, la concluzia că era neapărat necesar ca Don Bosco să fie... internat la balamuc, iar canonicilor Panzati și Nasi le reveni sarcina să ducă la îndeplinire această „delicată și fraternă misiune”.
      De altfel, oare, Isus nu fusese și El judecat „ieșit din fire” de către ai Săi? (Marcu, III, 20-21), fiindcă El, cel dintâi, ajunsese, din cauza mulțimilor, să-și „neglijeze” hrana și deci sănătatea... Cum ar putea aștepta cei aleși de El o soartă mai bună?
      Demersurile preliminare pentru internare au fost grabnic terminate, mai ales o ultimă vizită nu le mai lăsase nici o îndoială.
      - Deci, Don Bosco, încă tot te mai gândești la Opera pentru tineret?
      - Dacă mă mai gândesc? Dar mai mult decât oricând!
      - Dar cum o vedeți, mică și modestă, de merită să vă preocupe atât?
      - Mică? Ba de loc! Ci mare, uriașă, imensă! Curți spațioase, școli serale, ateliere proprii, o biserică grandioasă, localuri vaste, încât să cuprindă și să adăpostească pe toți aceia pe care Dumnezeu ni-i va trimite!
      - Singur, fără ajutoare, cum vei răzbi?
      - Bine, voi avea și ajutoare suficiente! Cateheți, asistenți, profesori, maiștri, și mai ales preoți. Ei vor învăța și se vor îngriji de toți, îndeosebi de cei ce vor arăta semne de chemare.
      - O întreagă armată, deci...
      - Tocmai ce voiam să spun.
      - Te gândești, poate, chiar la o nouă congregație călugărească?
      - Și de m-aș gândi, ar fi vreun rău?
      - Și ce haină vei da călugărilor dumitale?
      - Îi voi îmbrăca în virtuți!
      Cei doi pufniră în râs și se priviră semnificativ.
      - Virtute, virtuți, [32] dar nu știi, Don Bosco, că numai virtutea nu e de ajuns?
      - Ei bine, le voi impune să muncească și-i voi purta prin oraș cu mânecile suflecate, ca ucenicii de zidar!
      Hohotele au fost de astă dată și mai mari.
      - Ce vi se pare ciudat? Nu știți că în piemonteză: „a umbla cu mânecile suflecate” înseamnă să fii sărac? Cum ar putea dăinui o comunitate călugărească în care nu s-ar cultiva sărăcia?
      Într-adevăr - îi ziseră ei la plecare - am înțeles totul!
      Dar și Don Bosco, susținut de viziunile lui nocturne, ce prea cadrau și se mulau perfect pe realitate ca să nu le creadă, știa el bine ce vorbește.
      Până una-alta, într-o frumoasă după-amiază, cei doi delegați, fidel misiunii încredințate, se prezentară la locuința sa de la Spital.
      O luară pe ocolite, începând cu banalele subiecte caracteristice oricărei conversații între oameni ce-și vorbesc pentru a salva conveniențele, nu pentru că ar avea ceva să-și spună.
      Ajunși în cele din urmă și la argumentul dorit, îl rugară să nu se încăpățâneze zadarnic încercând imposibilul și ispitind pe Dumnezeu. Mai bine să accepte generoasele propuneri ale marchizei de Barolo. Știau și ei prea bine că pentru Don Bosco a-și părăsi copiii va fi un mare sacrificiu. Dar nu avea ce face, trebuia să consimtă și la aceasta, tocmai fiindcă era mare, din clipa în care așa voia Providența!
      - Oh, Providența! exclamă Don Bosco înălțându-și ochii spre Cer, dar tocmai Ea mă face să merg înainte, în ciuda tuturor opozițiilor și contrazicerilor. Providența mi-a trimis acești copii, deci nu-i voi părăsi!
      Le repetă și lor ce spusese și altora, așa că cei doi se priviră cu înțeles. Îi amintiră atunci că el și-a cam măcinat sănătatea și că nu i-ar strica o mică plimbare ca să se mai relaxeze și, dacă ar dori, iată, ei sunt gata, l-ar invita chiar în trăsura lor.
      - De ce nu, iubiții mei, de ce nu? îmi iau numai pălăria și pardesiul și vă stau la dispoziție.
      Dar Don Bosco pricepuse prea bine ce clocea sub această invitație aparent inocentă și de care fel de „sănătate” intenționau dânșii să se îngrijească. Făcând pe naivul, coborî cu dânșii până la trăsură. Era un cupeu închis, tras de doi cai, cu uși care nu se puteau deschide decât pe dinafară.
      - Poftește, Don Bosco! îi ziseră cei doi complici.
      - Vai de mine! Dar nici nu visez! Urcați-vă întâi dumneavoastră, vă rog. Eu știu respectul ce-l datorez la doi canonici!
      Cei doi, conform instrucțiunilor primite de la Direcțiunea Balamucului de a se acomoda în toate voinței „nebunului”, de a-l lua cu buna, n-avură încotro și se urcară.
      Dar abia se urcase și al doilea în trăsură, că Don Bosco trânti cu putere ușa strigând birjarului: „în galop la Ospiciu, unde acești doi domni sunt cu nerăbdare așteptați!”
      Caii șfichiuiți aspru o luară la goană și, după un galop de câteva minute, trăsura intra la Ospiciu, pe poarta larg deschisă, unde personalul îi aștepta.
      Paznicii se aruncară la portiera trăsurii să ia în primire bolnavul pentru care primiseră ordin să-l trateze cu toată grija, dar și cu toată energia, dacă ar fi cazul. Dar, în loc de un singur preot, văzură doi ce se agitau, țipau.
      „Stiam freschi” (am dat de naiba), gândiră paznicii: ăștia sunt furioși, nu ne va fi chiar ușor cu ei! Să încercăm totuși fără mijloace prea violente!
      Cei doi țipau cât îi ținea gura, spunând că este o greșeală grosolană, să cheme Directorul, să cheme Capelanul, să cheme medicul de serviciu, să cheme...
      Dar și paznicii știau ce știau și, înainte de a umbla după lămuriri și instrucțiuni,  se asigurară vârându-i cu forța într-o celulă pentru violenți și făcându-i... inofensivi.
      După o vreme, ce li se păru un veac, apăru într-un sfârșit și capelanul. Misterul celor doi canonici se lămuri.
      Pilula administrată de Don Bosco fusese amară, ce-i drept, și destul de scump plătită...
      Dar îi lecui definitiv nu numai pe ei, ci și pe toți ceilalți - complici și necomplici. Din acea clipă, despre pretinsa nebunie a lui Don Bosco, nu se mai pomeni un cuvânt!

17) Cuibul din nou la pământ

      Ultima audiență nefavorabilă la Cavour avu loc luni, 30 martie 1846. În 5 aprilie următor, Duminica Floriilor, conform ultimatumului primit de la frații Filippi, era ultima zi ce-o petreceau pe pajiștea lor.
      La cine să mai recurgă? Imploră ajutorul Preacuratei și ceru și băieților săi să se roage, mai ales că unii dintre ei erau adevărați Îngeri de virtute.
      În acest scop, după ce mărturisi o bună parte dintre ei, se hotărî să-i ducă în pelerinaj la o mănăstire a Capucinilor, „Madonna di Campagna”, la vreo doi kilometri depărtare, de cealaltă parte a Dorei. „Vom merge în pelerinaj - îi anunță el - să cerem Preacuratei să ne obțină harul de a găsi un alt locșor pentru Oratoriul nostru.”
      Vestea a fost primită cu un adevărat entuziasm. Pe drum se recită Rozarul, se cântară Litaniile Preacuratei și alte cântece sacre.
      Când ajunseră la intrarea aleii care ducea din șosea, printre două rânduri de pomi, până la mănăstire, spre uimirea tuturor, toate clopotele începură să răsune din răsputeri. În trecut, niciodată nu mai fuseseră primiți astfel. Dar era și mai interesant că starețul mănăstirii, Părintele Fulgenzio di Carmagnola (om atât de serios și vrednic, încât ajunsese confesorul regelui Carol Albert), oricât s-a străduit să afle cine a tras atât de sărbătorește clopotele, nu descoperi nimic. De aceea, circulă zvonul că s-ar fi tras clopotele singure, în mod miraculos.
      După Sfânta Liturghie, în timp ce starețul se pregătea de îngrijirea unui mic dejun, Don Bosco le vorbi tinerilor, asemănându-le soarta cu aceea a unor puișori cărora din nou le fusese distrus cuibul, și-i îndemna s-o roage pe Preacurata să se milostivească de ei și să le dăruiască un cuib mai stabil.
      Reîntorși în pajiște, dacă programul extern de după-masa păru să fie același și în această ultimă zi petrecută aici, dispoziția lui Don Bosco era însă alta. Numai el știa tot chinul zăgăzuit în inima lui de părinte, mai ales că, făcând la amiază o nouă vizită familiei Filippi, îi găsi pe aceștia neclintiți în hotărârea luată.
      Singur și părăsit de toți, „în seara acelei zile tragice - scria el - priveam mulțimea copiilor ce zburdau; socoteam abundentul seceriș ce se pregătea pe seama ministerului sacru și mă simțeam adânc mișcat. Singur, sleit de puteri și cu sănătatea mai mult decât șubredă, nu știam unde mi-aș fi putut aduna băieții. Dus pe gânduri, mă retrăsei deoparte și începui să mă plimb de unul singur. Pentru prima dată mă simții mișcat până la lacrimi. Plimbându-mă și înălțându-mi implorator ochii spre cer: «Dumnezeul meu - exclamai - de ce nu-mi arăți locul unde vrei să-mi adun acești copii? Ori arată-mi-l, ori spune-mi ce trebuie să fac.»”
      Rugăciunea lui, țâșnită din durere, ridicându-se pe aripile speranței și încrederii în Providență, n-a fost zadarnică.
      Trei fuseseră marile popasuri între 20 octombrie 1844 și 12 aprilie 1846; Oratoriul de lângă Refugiu, San Martin la morile Dora și pajiștea Filippi; dar acestea îi sleiseră nu numai puterile, ci aproape și orice nădejde.
      Deși nu-L căutase decât pe Dumnezeu și mântuirea sufletelor, Autoritățile l-au judecat vrednic de închisoare, colegii, de balamuc, iar prietenii își țin de o sfântă și fraternă îndatorire: aceea de a-l părăsi cu toții. Chiar și Cerul părea închis.
      Singur nu știa ce să mai creadă.
      Cu toate acestea, oare nu-i indicase visul, limpede, cele trei etape, înainte de a intra în pământul Făgăduinței?
      Dar, acest pământ, unde o fi oare?

Capitolul IX. În pământul făgăduinței

l) Solia așteptată; 2) În triumf; 3) Intervine regele! 4) Cavour nu se lasă; 5) Când noaptea e zi; 6) Cade istovit; 7) Dragoste de fii; 8) Inimă de Părinte; 9) Unde e comoara... 10) Nu munca e dăunătoare.

1) Solia așteptată

      Don Bosco se mai ruga încă, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, când iată că sosește un anume Pancrazio Soave (adică Suavul), care nu avea însă nimic suav în bâlbâială sa, și-l întrebă:
      - Ddd... dreppp.. t îi.. că.. cău.. ta. tatați un loloccc. pepe... pentru truuuu... un llalabobo... rara... totoriu...?
      - Nu laborator, ci oratoriu (Non laboratorio, ma oratorio!)
      - E toto.. totuna.. na...
      De altfel și pe Don Bosco îl interesa mai mult lucrul în sine decât numele. Din bâlbâială pelticului Pancrațiu anevoie desprinse că undeva prin apropiere s-ar găsi un local tocmai nimerit pentru el, al unui oarecare Francesco Pinardi. Din fericire, chiar atunci pică în vizită un preot, fost coleg de seminar, căruia îi lăsă în grijă băieții și plecă însoțindu-și călăuza la locul respectiv, la nu mai mult de două sute de metri de pajiștea Filippi.
      Edificiul oferit era un fel de șură răzimată într-o parte de o casă, iar de partea cealaltă acoperișul îi cobora până la un metru de la pământ. Putea servi de magazie sau cel mult lemnărie și la nimic altceva. Să intri în ea trebuia să te apleci de-a binelea.
      - Nu mi-ar fi de nici un folos: e mult prea joasă!
      - Dacă e numai asta - reluă curtenitor Pinardi - totul se aranjează. Voi săpa și coborî padimentul, voi pune scări noi și o podea nouă, dar doresc așa de mult ca laboratorul dumneavoastră să se stabilească aici!
      - Nu laborator, ci oratoriu: o mică biserică unde să-mi pot aduna băieții.
      - Cu atât mai bine - făcu Pinardi. Sunt și eu cântăreț (pelticul... ) și o să aduc și două scaune pentru mine și pentru consoarta mea. Mai am și o lampă de rezervă. Am s-o aduc și pe aceea aici.
      Don Bosco acceptă, cu condiția ca podeaua sa fie coborâtă cu 50-60 de centimetri.
      - Dar cât îmi ceri?
      - Trei sute de lire pe an, dar știți, asta numai pentru dumneavoastră! Alții îmi dau și mai mult, dar vă prefer pe dumneavoastră! (Se pricepea omul la câștigarea mușteriilor!)        
- Uite ce: îți dau 320 anual, numai să fie cuprinsă în contract și fâșia de curte din jur, pentru recreația băieților și cu condiția ca, până duminica viitoare, totul să fie gata, să pot veni cu toți ai mei aici.
      - Suntem înțeleși! Pe duminica viitoare veniți liniștiți, totul va fi aranjat!
      Don Bosco nici nu mai așteptă altceva. Se întoarse între băieți, îi adună și le comunică noutatea.
      - Veseli, copiii mei, fiți veseli! Duminica viitoare vom avea localul nostru pentru Oratoriu... Ovațiile îl întrerupseră. Când se mai liniștiră, continuă: E acolo, în casa Pinardi!
      Băieții, care și ei suferiseră văzând chinul lui Don Bosco, la noua completare a veștii celei bune izbucniră într-o entuziastă manifestare de bucurie, o dovadă în plus a atașării tinerilor de persoana sa.
      Revenind acum la cele promise de Pinardi, de a pune totul în ordine într-o săptămână - vorba unui biograf - aducea cu o jumătate de miracol! Podeaua trebuia coborâtă și refăcută toată la noul nivel, cu o jumătate de metru mai jos. Trebuiau, apoi, prelungiți stâlpii ce susțineau acoperișul și, la fel, zidurile susținătoare, dar peste orice așteptare, om aspru la vorbă, dar mai ales la treabă, Pinardi se ținu de cuvânt și miracolul se înfăptui, isprăvind într-o săptămână un lucru de cel puțin o lună.
      Arhiepiscopul, informat la timp, îl delegă pe Don Borel pentru binecuvântarea noii Capele dedicate Sfântului Francisc de Sales.
      Inaugurarea fii fixată pentru luni, 13 aprilie, a doua zi de Paști. O capelă mai improvizată și mai nearătoasă nici că s-ar fi putut: „O adevărată meschinărie”, va zice Don Bosco. Și, cu toate acestea, de bine, de rău, aceasta va servi șase ani!
      Cu noul local propriu, numărul băieților se urcă în curând la șapte sute, cu toții atrași de Sfânt ca de un tainic magnet. Preoții ce-l părăsiseră înainte se întorseseră și ei, în frunte cu neobositul Don Borel.
      „Din acea clipă - scrie Don Bosco - tinerii au fost, deopotrivă, și mai bine îngrijiți, și mai harnici. Era o adevărată minune cum se putea disciplina o mulțime cu puțin înainte cu totul necunoscută și, în parte, chiar îndobitocită.”
      Care era programul? Frecventarea Sfintelor Taine, Catehismul și Sfânta Liturghie erau pietrele de temelie pe care se înălță noul Oratoriu al Sfântului Francisc de Sales.
      Capela era deschisă în fiecare duminică din zorii zilei, iar Don Bosco mărturisea până către ora nouă; atunci celebra și predica. La început făcea omilia Evangheliei zilei, dar pe urmă o schimbă cu un ciclu de subiecte din Mica Biblie și din Istoria bisericească, ce se pretau mai ușor la aplicări practice. Constată că această nouă variantă era atât de folositoare, încât o continuă vreo douăzeci de ani.
      Catehismul era explicat la ora 14: 30. El era precedat de una - două ore de recreație și era urmat de o mică predică și de Binecuvântarea Euharistică. Mai târziu se introduse și „Micul Oficiu al Preacuratei” (slujba catolică ce ar corespunde întrucâtva Paraclisului).
      Restul duminicii era folosit fie învățându-i rugăciunile pe cei ce nu le știau încă, fie pentru o lecție de Catehism cu cei mai măricei, ce nu-și făcuseră încă prima Cuminecare; se făceau exerciții de citit pentru analfabeți, școală de cânt pentru cei cu vocile frumoase etc.
      Însă majoritatea se jucau, în timp ce Don Bosco se învârtea printre ei. Împăca o ceartă, le spunea un cuvânt bun la ureche și, mai ales, observa toată această mică lume, preocuparea de totdeauna fiindu-i binele și mântuirea sufletului.

2) În triumf...

      Câte scene sugestive și de neuitat sunt în viața lui Don Bosco! Rămâi uimit în fața iubirii lui dezinteresate, impresionantă prin gingășia și eroismul ei, ca și în fața încântătoarei afecțiuni ce i-o poartă fiii săi. Ora despărțirii îndeosebi dădea prilejul unor scene fără precedent în analele educatorilor. Duminica seara, târziu, trebuia să plece fiecare pe la ale sale. Abia ieșiți din biserică, după ultima slujbă de seara, tinerii îl salutau și iar îl salutau și se întorceau să-i spună pentru a suta oară: „Buona notte.” (noapte bună). Îi forfoteau în jur ca un roi de musculițe și nu se îndurau să se despartă de lumina acelei flăcări dumnezeiești care, dacă lui Don Bosco îi mistuia sufletul de iubire curată pentru ei, apoi și pe ei îi vrăjise. Dar ce era mai frumos se întâmpla abia după ce majoritatea plecaseră.
      - Mergeți acasă. S-a înnoptat și vă așteaptă familia... Părinții, le repeta Don Bosco. Era însă în zadar.
      Șase dintre cei mai robuști, încrucișându-și brațele, făceau un fel de sede gestatoria (scaun portativ) pe care Don Bosco, vrând-nevrând, trebuia să se așeze. Așezați apoi în rânduri de defilare îl purtau în triumf până la „Rondo” (piațeta rotundă din apropiere, de unde și numele) unde intonau o cântare-două, sfârșind totdeauna prin nelipsita invocare finală: „Lăudat de-a pururi fie numele lui Isus și al Mariei!”
      Urma o clipă de tăcere generală, de care Don Bosco profita pentru a le ura tuturor: „Noapte bună și o săptămână bună!”, la care răspundeau cu toții în cor un așa „Noapte bună”,  de-ai fi zis că glasurile acelea ies din niște piepturi sub presiune. „Presiunea” nu era de fapt decât cea a dragostei filiale, atât de sinceră și de profundă.
      În acea clipă era depus de pe tronul mâinilor lor și fiecare pleca acasă. Câțiva mai măricei îl mai însoțeau până la Refugiu unde, pe jumătate morți de oboseală, se despărțeau cu un „La revedere, pe duminică!”, deși adesea, din cauza întunericului, nu se prea vedeau...
      Ceea ce este mai ciudat este faptul că Rondo-ul era și locul execuțiilor capitale și de aceea i se și spunea: „Il rondo della forca”, adică Rondo-ul spânzurătorii.
      Ce frapant contrast între scenele ce se petreceau pe unul și același loc: pe de o parte teribilele execuții ale Justiției omenești, iar pe de alta, triumfurile celei mai curate iubiri evanghelice!

3) Intervine regele

      Ca un preot să se bucure de o atât de nemaipomenită popularitate și dragoste fără precedent a atâtor tineri era un lucru ce prea călca pe nervii anumitor „persoane bine” și care reușiseră să-l monteze iarăși pe vicarul capitalei, marchizul de Cavour. Marchiza de Barolo nu pare să fi fost nici ea străină de afacere (pe cât se poate presupune din antecedentele psihologice).
      Vicarul îl cită din nou la Palatul Municipal și-l săpuni drastic. Încercă Don Bosco să se explice cumva, dar marchizul înfuriat nu-i dădea răgaz nici să răsufle.
      După această faimoasă audiență ar fi inexact să se mai spună că fiecare dintre ei își păstraseră vechea poziție căci, de data aceasta, vicarul era ferm hotărât să treacă la ofensivă și   să-i impună lui Don Bosco o capitulare fără condiții. De aceea, întrucât văzuse că Monseniorul Fransoni nu se lăsa convins, decise să-l copleșească și să-i anihileze rezistența printr-o hotărâre adusă de Consiliul Municipal, unde votul și părerea Arhiepiscopului s-ar fi înecat în majoritatea voturilor celorlalți. Fără să-l aprobi, nu poți să nu admiri șiretenia de vulpe bătrână a lui Cavour.
      Fiindcă Monseniorul Fransoni era suferind, „La Regioneria”, cum i se spunea în mod tehnic Consiliului Municipal, chiar la Arhiepiscopie se convocă, într-o ședință extraordinară.
      Cine ar putea relata tot ce se spuse contra „vagabonzilor lui Don Bosco”! Ca un perfect strateg, marchizul își pregătise atât de bine terenul, încât era mai limpede ca lumina zilei că rezultatul votării va duce la cel mai mare dezastru pentru opera lui Don Bosco.
      Tocmai când marchizul era mai încântat de desfășurarea ostilităților și voia să se treacă la votarea mult așteptată, care ar fi pecetluit definitiv biruința asupra lui Don Bosco, se treziră din senin cu o bombă ce le aruncă în aer toate planurile. În Consiliul respectiv se găsea și contele Giuseppe Provana di Collegno, de care amintiserăm mai sus, ministru de Finanțe și Sfetnic de încredere al creștinului Rege Carol Alberto și mare prieten și binefăcător al lui Don Bosco.
      Acesta vorbise în repetate rânduri regelui despre Don Bosco și-l ținea chiar la curent cu orice eveniment mai important din viața Oratoriului. În „Amintiri” Don Bosco ne destăinuie despre acest simpatic suveran, cum, de mai multe ori Majestatea sa mi-a trimis augusta sa încurajare, spunându-mi că El ținea în mare stimă această parte a Ministerului preoțesc, asemuindu-l activității misionarilor din țările păgâne, exprimându-și dorința sa cea mai vie ca în toate orașele și satele regatului său să fie întemeiate astfel de opere. Mai mult, de Anul Nou, obișnuia să-mi trimită trei sute de lire, cu această dedicație: „Pentru ștrengarii lui Don Bosco.”
      Partea cea mai nostimă a fost că susnumitul Conte păstrase o rezervă și o tăcere desăvârșită până în ceasul al doisprezecelea. Cu un minut înainte de a fi prea târziu, ceru cuvântul.
      Începu să spună că se simțea deosebit de onorat că a primit din partea suveranului însărcinarea să comunice unui Consiliu atât de select voința Sa augustă Majestatea sa, deplin informat despre Oratoriul lui Don Bosco, și-a exprimat voința în acești termeni preciși: „Gândul și intenția mea este ca aceste întruniri festive să fie promovate și protejate; dacă ar fi pericol de vreo dezordine, să se studieze cum pot fi prevenite și înlăturate!”

4) Cavour nu se lasă!

      Toți tăcură mâlc și adunarea se dizolvă. Unii dintre consilieri, acum că direcția vântului se schimbase, făcură și ei stânga împrejur și deveniră prietenii și binefăcătorii lui Don Bosco. Nu însă marchizul, care se îndepărtă cu sufletul otrăvit.
      El îl chemă din nou pe Don Bosco în audiență la Palatul Municipal, îl anunță că de aici înainte îl pune sub supraveghere și-l amenință cu toate rigorile legii și ale mâniei sale, dacă numai unul dintre vagabonzii aceia s-ar face vinovat de vreo abatere.
      - Te fac direct și personal răspunzător pentru tot ce s-ar putea întâmpla, încheie el.
      După ce fusese pus pe roate de alții, patima îl făcea să creadă că tot ce urmărește el era tutelarea ordinii publice; pe când, de fapt, nu vorbea în el decât neputința unei ambiții și mânii înfrânte.
      Și în cazul lui Cavour, Istoria trebui să înregistreze din nou că e periculos să te atingi de sfinți. Aceasta a fost și ultima lui vizită la Palatul Municipal. Asaltat de podagră, avu de suferit foarte mult și muri abia în 15 iunie 1850.
      Don Bosco îl iertase din suflet, dar o Dreptate imanentă și inexorabilă urmărește pe cei nedrepți și pătimași. E ușor de înțeles, căci sfinții sunt mai dragi lui Dumnezeu decât nouă lumina ochilor și Dumnezeu nu întotdeauna așteaptă eternitatea pentru a arăta celor răi că brațul Său nu s-a scurtat...
      Cavour, deși bolnav și reținut la propriul domiciliu, până a mai fost vicar, în fiecare duminică își trimitea agenții și carabinierii la Oratoriu, să supravegheze tot ce se zicea și se făcea în biserică și în afara ei. I se raporta cu regularitate totul, dar rapoartele unuia erau la fel cu ale oricărui altuia. Marchizul nu-și credea urechilor.
      - Ei bine, ce mai e nou cu adunătura aceea de haimanale?
      - Domnule vicar, nimic deosebit: o mulțime de băieți se joacă și se distrează într-o mie de feluri. Dar am auzit și niște predici de te bagă în sperieți...
      - Cum adică, ce vrei să spui?
      - Ei da, s-au spus atâtea lucruri despre iad și diavoli, încât zău că-mi venea mai-mai să mă spovedesc și eu!
      - Bine, bine, replică decepționat marchizul, dar despre politică nimic?
      - De politică nici măcar nu pomenește... La drept vorbind, chiar de li s-ar pomeni, tot n-ar înțelege nimic.
      Din fericire, Don Bosco completează descrierea acelei vremi în „Amintirile” scrise spre sfârșitul vieții. Iată înfățișarea primei lui „Biserici”, în anumite duminici, pe vremea lui Cavour:
      „Sute de tineri ascultau cu atenție cuvintele mele și șase gardieni în uniformă, doi câte doi, împlântați ca niște prapori cu brațele încrucișate îmi ascultau și ei predicile... Ei veniseră să mă supravegheze pe mine, dar de fapt mă serveau, supraveghindu-mi băieții. Cât ar fi de frumos să pot descrie cum gardienii își ștergeau pe furiș lacrimile cu dosul mâinii sau cum își ascundeau fața în batistă, să nu le observe ceilalți emoția; ori când, îngenuncheați printre băieți, în jurul scaunului meu de Mărturisire, își așteptau și ei rândul! Predicile le făceam deseori mai mult pentru ei decât pentru băieți!”
      Ce rapoarte puteau face niște gardieni aduși într-o astfel de situație ne-o putem ușor închipui. Oricum, Don Bosco era mulțumit de rezultate, gardienii de cele auzite, iar Cavour aproape mulțumit de cele raportate. Căci, cu timpul, și dispozițiile acestuia se îmbunătățiră. Și iată cum: Don Bosco, deși îl învinsese, încercă cel puțin să-i îndulcească înfrângerea. Și tocmai aici se vede deosebirea dintre o inimă de sfânt și inimile noastre. Cine iubește pe ceilalți pentru Dumnezeu îi iubește mai stăruitor tocmai pe cei mai înrăiți, fiindcă își dă seama că aceștia sunt cei ce au o mai mare nevoie de iubirea lor și a Lui.
      Don Bosco nu ignora faptul că impresia înfrângerii îți otrăvește sufletul și-l umple de fiere; de aceea, îi mai solicită o audiență prin mijlocirea unei persoane pe care o știa agreată de marchiz. În timpul audienței, conversația decurse fără asperități, astfel încât marchizul se declară în sfârșit mulțumit. Totuși, ca expert în administrație, pentru el mai stăruia o umbră de îndoială asupra Oratoriului lui Don Bosco și anume: de unde-și procura fondurile imense pentru atâtea cheltuieli?
      Cu un zâmbet pe buze, arătând spre Cer, răspunse:
      - Mă încred total în Providența Divină și, dacă în această clipă Providența i-ar inspira domnului vicar să-mi acorde un ajutor, eu i-aș mulțumi din suflet.
      Marchizul scoase, zâmbind, frumușica sumă de două sute de lire și i-o dărui. Relațiile deveniră din acea clipă cu totul cordiale. Iubirea, nu cea obișnuită, ci a lui Hristos, „care toate le poate și toate le rabdă”, învinse și de astă dată. Don Bosco îi va rămâne fidel, cercetându-l în repetate rânduri, mai ales în decursul ultimei sale boli.
      Atitudinea Sfântului n-a fost fără ecou. Cei doi băieți ai marchizului, cu rol atât de important în istoria Risorgimentului italian, îi vor rămâne atașați și, ajunși maturi, vor participa chiar și la procesiunile euharistice organizate de Don Bosco.
      Încă de atunci Don Bosco deosebea, la Autorități, persoanele de faptele lor. Față de persoane avea tot respectul și nu îngăduia celor ce depindeau de el să le vorbească de rău; în ce privește apoi faptele, el le aprecia senin și cu toată obiectivitatea, în lumina legilor divine sau omenești. Când era în joc un bine superior, se știa opune dispozițiilor nedrepte, dar persoanelor le purta iubirea neprefăcută a unei inimi de sfânt.

5) Când noaptea e zi

      Așa se purtase el și cu marchiza de Barolo în primele zile din mai 1846, când fusese concediat, cu termenul - peste trei luni.
      Or, în aceste luni de răgaz, el mai avu vreme să facă atâtea și atâtea lucruri. Mai urgent decât toate era, desigur, să-și găsească o locuință.
      Capela Oratoriului - așa cum amintisem - era instalată într-o aripă a unei clădiri a lui Pinardi, închiriată unor persoane de moralitate echivocă. El se decise să facă tot posibilul pentru a rămâne stăpân pe situație. Abia deveniră libere alte trei camere, că le închine imediat și plăti chiria anticipat, dar mulțumindu-se să-și ia cheile în buzunar și să evite orice contact cu locatarii aceia.
      Ca odinioară Napoleon, ce putea dicta concomitent scrisori diferite la patru-cinci secretari, tot așa și Don Bosco ne uimește prin pluralitatea posibilităților și valențelor sale. Anumiți oameni mari îți dau impresia că au creierul compartimentat pe sectoare izolabile, astfel încât le pot pune în mișcare deodată, fiecare sector urmărind un plan de acțiune și o execuție deosebită, fără să se producă ciocniri sau interferențe. Toate ocupațiile istovitoare, mai mult amintite decât descrise până aici, nu-l abătuseră pe Don Bosco de la munca de cugetător, ce nu numai că-și înțelegea timpurile, ci le și anticipa.
      Cum notează unul din biografii Sfântului, tocmai în anii aceștia ajunseseră la modă congresele agrare. E adevărat că, în spatele lor, ca și cu asociațiile carbonarilor, se ascundeau și uneltiri naționaliste, dar contribuiră și ele să dea un nou impuls progresului agricol al Peninsulei. În universalitatea preocupărilor sale, Don Bosco nu putea rămâne străin nici de aceasta. Originar din una dintre regiunile cele mai bogate în vin din Italia, el tocmai își publică un manual de viticultură: „L'Enologi italiano” (Cultivatorul de vin italian), în care trata pe larg producerea, păstrarea și comercializarea vinurilor. Și mai sunt detractori ce susțin că Sfinții s-ar dezinteresa de lumea aceasta!
      Îl preocupa, încă și mai mult, o altă problemă, de o și mai arzătoare actualitate: introducerea sistemului zecimal pentru uniformizarea greutăților și măsurilor, conform unui decret regal din 1845. Același gând altruist îl urmări și aici. Deoarece poporul putea ușor să cadă victimă șarlatanilor și profitorilor, publică un mic tratat popular „Sistemul metric zecimal”, difuzat în zeci de mii de exemplare, operă mult apreciată și elogiată nu numai de presă, ci și de Autorități.
      Compuse opt dialoguri teatrale, în care introducerea noului sistem era prezentată scenic atât de reușit, încât trezi aprecierile cele mai entuziaste ale celebrului pedagog Aporti care spunea: „Don Bosco n-ar fi putut imagina un mijloc mai eficace de a face popular sistemul zecimal; așa îl învață oricine râzând.”
      Întocmi și o carte de evlavie pentru tineret: „II Giovane provveduto” (Tânărul înarmat), în care principalele adevăruri de credință erau explicate curgător în 352 de pagini. Încă din primul an avu trei ediții cu 20. 000 de exemplare și pătrunse repede peste tot, în școli, în ateliere, în familii. Mai scrise tot atunci viața Sfântului Aloisiu Gonzaga, pentru tineret.

6) Cade istovit

      Dar cum mai găsise timp pentru toate acestea și pentru atâtea altele? Făcând din noapte zi, cum însuși o recunoaște, ceea ce-i zdruncină și mai mult sănătatea, de altfel șubrezită.
      Din pricina Oratoriului, de vreo douăzeci de luni încoace, dusese o viață de câine. În zece luni, cinci mutări succesive, cu tot calabalâcul; alergările prin oraș spre a găsi de lucru și adăpost fiilor săi, interminabilele ședințe la Spovadă, o lume întreagă de copii ce trebuiau distrați și instruiți și, adeseori, îmbrăcați și hrăniți, numeroasele vizite ce i le impunea nevoia de bani sau băieții săi bolnavi care așteptau zâmbetul și cuvântul său de mângâiere.
      Toate acestea nu erau, de fapt, decât accesorii pe lângă partea principală, propriu-zisă, a obligațiilor sale, adică îngrijirea spirituală a Spitalului și Refugiului, vizitarea cu regularitate a închisorilor, predarea Catehismului la Cottolengo, activitatea de scriitor cu nopțile nedormite. Să se adauge la toate acestea adversitățile din partea Autorităților, părăsirea din partea prietenilor și toate celelalte chinuri ale unei inimi de o rară sensibilitate, toate îi mistuiseră ireversibil sănătatea.
      Catastrofa mai putea fi, oare, evitată?
      Cel puțin s-a încercat și, de aceea, Don Borel, la sfatul medicilor, îl sili să plece pentru odihnă la un vechi prieten, paroh în Sassi. Se făcu însă marea greșeală că nu păstră cea mai absolută discreție asupra locului așa-zisei odihne, la doar vreo patru kilometri de Torino, așa încât tineretul începu să se reverse zilnic, valuri-valuri, să-l revadă, să schimbe o vorbă, să primească încurajarea și zâmbetul lui. Și nu veneau numai băieții Oratoriului său, ci și elevii școlilor pe unde era cunoscut. Și unde nu era? Într-o bună zi, după un curs de exerciții spirituale la Sfânta Barbara - școală aflată sub conducerea Fraților Creștini - în ajunul închiderii lor, zi consacrată după obicei Mărturisirilor, toți băieții o luară „in corpore” spre Oratoriu, să-l găsească pe Don Bosco, întrucât aproape toți se mărturiseau regulat la dânsul.
      Ajunși, aflară că Don Bosco e undeva în jurul Torinului, la Sassi. Deși ploua, o luară în grup într-acolo. Sosiră dintre ei vreo patru sute, obosiți de drum și de foame, uzi până la piele, plini de noroi și cerură imediat să fie mărturisiți. Li se porunci să se întoarcă la internat, pentru a nu-și îngrijora superiorii, dar nici nu voiau să audă.
      - Noi de aceea am venit să ne mărturisim la Don Bosco, căci vrem să ne schimbăm viața și să devenim mai buni.
      Cu toate că alți trei preoți îl ajutară la ascultarea Mărturisirilor, Don Bosco, de altfel ajuns la limita puterilor, căzu istovit. Parohul dădu băieților toate proviziile sale alimentare: pâine, mămăligă, fasole, orez, caș, brânză, cartofi, fructe și tot ce mai avea, fără să-i sature.
      Încurcătura mai mare a fost însă la internat unde preoții care veniseră pentru Mărturisire și încheierea exercițiilor spirituale nu mai găsiră nici un elev. Se luară măsuri ca așa ceva să nu se mai repete.
      Don Bosco, constatând că la Sassi nu numai că nu se poate odihni, ci că, dimpotrivă, e mai deranjat ca acasă și că, în plus, mai deranjează peste măsură și pe alții, în frunte cu gazda, se reîntoarse la Torino, reluându-și ocupațiile. Dar aici, inevitabilul se întâmplă.
      În prima duminică din iulie 1846 se întoarse acasă seara târziu, stors de puteri, și căzu la pat doborât de o bronșită ce trecu într-o dublă pneumonie violentă, cu puternice expectorări de sânge.
      Sfârșitul părea iminent. El rămăsese senin și se împăcase cu gândul morții, deoarece dăduse Oratoriului o formă stabilă și-și zicea că alții vor ști desăvârși lucrul început.

7) Dragoste de fii

      În duminica următoare, Teologul Borel, însoțit de cei mai mari dintre băieți, printre lacrimi și suspine, îi aduse ultima Sfântă Cuminecare.
      Se mai găseau la căpătâi mama Margareta și fratele Antoniu.
      Bolnavul rămase în aceeași letargie, extenuat de febra mare, până marțea următoare, când, accentuându-se criza, i se făcu și Sfântul Maslu.
      Vestea bolii lui se răspândise fulgerător încă din a doua zi. Durerea printre fiii săi era de nedescris; abia atunci se văzu ce însemna Don Bosco pentru toți acești tineri. Cei mai mari făceau pe infirmierii cu rândul, iar ceilalți încercau toate stratagemele posibile să-l mai poată vedea o dată, să-i mai spună un cuvânt. Fiecare se credea preferatul lui Don Bosco:
      - Lăsați-mă să-l văd numai, n-o să-l fac să vorbească, se ruga unul.
      - Trebuie să-i spun ceva și nu trebuie să moară înainte de a ști acest lucru de la mine, spunea un altul.
      - Dacă Don Bosco ar ști că sunt aici sunt sigur că v-ar porunci să mă lăsați să intru, adăuga un al treilea.
- Dar lăsați cel puțin pentru o clipă ușa întredeschisă să-l mai vedem o dată, implorau ceilalți.
      Toți ardeau să afle noutăți despre el și, cu cât li se dădeau, cu atât mai multe cereau.
      Să piardă ei pe Don Bosco? Era posibil să rămână Cerul surd la implorările și strigătele țâșnite din inimile lor îndurerate?
      Să rămână iarăși ai nimănui, fară Părinte, fără un prieten, fără un cuvânt bun, o călăuză?
      Dar ca să mai poată fi salvat era nevoie de un miracol.
      Ei bine, ei îl vor smulge Cerului cu forța!
      Și, de fapt, niciodată în analele unei instituții nu s-a mai înregistrat un spectacol asemănător. În Biserica Consolatei - biserica preferată a lui Don Bosco - toți acești copii și adolescenți, până mai ieri simpli hoinari ai străzilor, străjuiau cu schimbul pentru a-i smulge Fecioarei această vindecare, mai prețioasă și mai necesară pentru viitorul lor decât însăși viața.
      Din zori și până-n seară și din seară până-n zori, rugăciunile lor se urcau năvalnic spre Ceruri, din inimile acestor cete de copii ai nimănui. Inima Mamei din Ceruri putea, oare, rămâne nesimțitoare în fața chinului lor?
      Se rugau, ajunau, ascultau cu acest gând Sfânta Liturghie, se cuminecau. Pentru a-și smulge Părintele unic din ghearele morții, acești fii, înnebuniți de durere, făceau eforturi nesocotite și supraomenești. Unii făcură votul să recite zilnic Rozarul mare (adică de 15 decade) timp de o lună, un an sau chiar toată viața. Nu lipsiseră nici dintre cei ce făgăduiră să ajuneze cu pâine și apă, luni sau ani, ba chiar toată viața.
      Câțiva ucenici zidari se flămânzeau, posteau cu pâine și apă, uneori mâncau ceva numai după apusul soarelui, zile de-a rândul, fără să-și întrerupă munca, urcând împovărați cu cărămizi, pietre și alte materiale pe schele, și de cincizeci de ori pe zi! Și, ca și când n-ar fi fost de ajuns, în pauza de masă sau de seară, în timp ce ceilalți lucrători se odihneau, ei petreceau și acest răstimp în biserică, în fața Preasfintei Euharistii.
      Cum știuse câștiga inimile tinerilor acest sărman preot, ce acum se pregătea să apară în fața Judecății lui Dumnezeu!
      Noaptea de sâmbătă spre duminică, în cea de-a doua săptămână, păru să fie și ultima pe pământ. Don Bosco era senin, aproape fericit. Nemângâiatul Don Borel era însă sigur că, dacă Don Bosco s-ar ruga și el pentru propria vindecare Dumnezeu l-ar asculta fără îndoială. Încercă să-l convingă, dar Don Bosco tăcea. El insistă: atunci Don Bosco îi răspunse:
      - Să lăsăm să se întâmple întru toate voința lui Dumnezeu!
      - Rostește atunci cel puțin împreună cu mine: „Da, Dumnezeul meu, dacă Ți-e pe plac, fă să mă vindec.”
      Muribundul, ca să-i facă o ultimă dată pe voie, repetă și el această invocare.
      Don Borel își simți atunci inima lărgindu-i-se de o nemărginită bucurie, așa cum povesti de atâtea ori în anii următori. Căci pentru ca Don Bosco să se vindece, nu lipsea decât esențialul: rugăciunea lui de Sfânt. Și, de fapt, nu se înșela.
      Don Bosco căzu într-un somn adânc. În ziua următoare, medicii, siguri că vor veni să-i constate decesul, îl declarară în afară de orice pericol - adăugând rutinata formulă medicală de camuflare a propriei neputințe și neștiințe - „bineînțeles dacă nu se vor ivi complicații!”
      Despre această neivire se făcuse garantă chiar Fecioara vindecărilor, și complicațiile n-avură cum să se mai ivească...
      Pericolul odată trecut, ce prețioasă lecție pentru reflecțiile noastre ne oferă boala aceasta! Ea arată, pe de o parte, de ce minuni de jertfă și generozitate sunt capabile inimile tinerilor atunci când o mare și curată Iubire i-a cucerit, și, pe de altă parte, ea subliniază în special neasemuitul preț pe care îl are în ochii Celui Preaînalt rugăciunea unui sfânt autentic: rugăciunea lui Don Bosco, singură, a fost mai eficientă decât toate jertfele și rugăciunile tuturor celorlalți împreună!

8) Inimă de Părinte

      Două săptămâni mai târziu, într-o plăcută după-masă de duminică, trecătorii prin Valdocco asistară la o scenă prea puțin obișnuită. O mulțime de tineri fremătau în jurul Refugiului, așteptând cu nerăbdare. Deodată poarta se deschise și, în cadrul ei, apăru figura lui Don Bosco.
      A fost un adevărat delir de ovații și entuziasm. I se pregătise un fotoliu cu brațe și îl siliră să se așeze în el. În clipa ce urmă, câțiva mai robuști săltară de la pământ fotoliul cu Don Bosco, deasupra capetelor mulțimii de băieți ce cântau, strigau, aplaudau, râdeau, plângeau de bucurie și astfel îl conduseră în triumf, ca pe un suveran, până la Oratoriul lor din casa Pinardi.
      - Fiii mei, scumpii mei fii - zise Don Bosco, ajuns la altar - vă mulțumesc din suflet pentru dovada iubirii voastre. Vă mulțumesc pentru rugăciunile și pentru jertfele voastre ce mi-au redat sănătatea. Dacă eu sunt azi din nou aici o datorez numai vouă, rugăciunilor voastre. De aceea, este cu totul drept ca și eu să-mi folosesc toate zilele, pe care Bunul Dumnezeu mi le va dărui, în slujba și în folosul vostru. Puteți să contați și să fiți siguri de mine. Dar și din partea voastră vă cer ceva: ajutați-mă și voi, la rândul vostru, ca să vă pot mântui sufletele voastre dragi!
      Emoția s-ar putea cel mult imagina, nu însă și descrie. Toți băieții plângeau, în rând cu Don Borel. Nici Don Bosco nu-și mai reținu lacrimile.
      Te-Deum-ul solemn de mulțumită cântat în biserică se continuă afară printre mii de aclamații și manifestări entuziaste.
      Unul dintre primele lucruri au fost să-i ia pe rând și să le schimbe voturile năstrușnice în rugăciuni, mici jertfe sau acte de virtute pe măsura puterii și potrivit vârstei lor. [33]
      Dar tocmai atunci ajunsese scadent și ultimatumul marchizei de Barolo. Cele trei luni ce trecuseră fuseseră mai bogate în evenimente și răsturnări de perspective decât ar fi bănuit la început și se vedea rămas, dintr-o dată, fără adăpost. La casa Pinardi, cu faima ei rea, nici nu se putea gândi.
      Se hotărî de aceea să plece acasă la Bechis, pentru a-și petrece convalescența în familie. Era a doua săptămână din august 1846, când Don Bosco apăru în Castelnuovo călare pe un măgăruș și însoțit de unul dintre băieții săi din Oratoriu.

9) Unde e comoara...

      Afecțiunea ce i-o purtau băieții lui Don Bosco i-a fost de mare folos și lui Don Borel pentru ca să poată menține în viață Oratoriul în timpul absenței maestrului.
      Dar cât de instructivă a fost lipsa lui Don Bosco atât pentru Don Borel cât și pentru cei câțiva prieteni ce-l ajutau. Ei abia atunci își dădură cu adevărat seama de câte imense rezerve de răbdare, uitare și lepădare de sine, avea nevoie Don Bosco pentru a trăi în nemijlocit contact cu acești tineri care, dacă-i erau atașați, nu erau mai puțin zurlii, zvăpăiați, gălăgioși, nespălați și neciopliți, ba chiar și bădărani uneori.
      Să știi zâmbi mereu și inalterabil tuturor, atât celor veseli, cât și - mai ales - celor ce te priveau chiorâș; să alergi săptămâni la rând pentru a găsi de lucru celor neocupați; să întinzi mâna cerșind ajutoare; să desfășori, pe lângă activitatea istovitoare de peste săptămână ca preot, și pe aceea, mai istovitoare, de duminica și să nu culegi drept răsplată, pentru toate acestea, decât criticile tăioase și nu lipsite de răutate ale „persoanelor bine”. Sfințenia nu numai pentru noi, dar chiar și în ochii lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai prețios pe pământ. Dar cât costă!
      Prietenii aceștia se jertfiră trei luni (oh, cât au fost de lungi, nu-i așa, Don Borel?), dar Opera fu salvată. Don Bosco îi scria mereu locțiitorului său și acesta îi răspundea prompt.
      Dar după câteva săptămâni, băieții nu se mai mulțumiră cu veștile scrise, ci, reunindu-se în cete, începură să-l cerceteze, în ciuda celor vreo patruzeci de km distanță, mai ales că nici timpul nu era totdeauna favorabil.
      Dar, cum spune Mântuitorul: „Unde e comoara voastră, acolo e și inima voastră”, zadarnic i se recomandase lui Don Bosco să trăiască liniștit la Bechis un an - doi, mai mulți chiar, cum să facă așa ceva, când inima lui era mereu la băieții săi din Torino? Sfatul de a se retrage o vreme îi venea nu numai de la Don Cafasso, ci chiar și de la Arhiepiscopul său, Monseniorul Fransoni.
      Pe de altă parte, băieții săi se alarmaseră și pentru altceva: Don Bosco trezise atâta vâlvă și dragoste în tineretul din satul său natal și din jur, care îl cercetau și deveniseră foarte numeroși, încât un nou Oratoriu răsărise peste noapte. Băieților din Torino le era teamă de ceva și mai grav: nu cumva Don Bosco să se aclimatizeze cu totul acasă și, astfel, să-l piardă definitiv. Începură să i-o spună pe față:
      - Ori dumneavoastră vă întoarceți la Torino, ori noi ne mutăm, cu Oratoriu cu tot, aici la Bechis!
      Don Bosco îi liniști și-i asigură că la toamnă, înainte de căderea frunzelor, va fi din nou printre ei, așa cum cu inima și gândurile era deja acolo. Îi urmărea chiar și în visurile sale, dacă un astfel de termen mai are sens când, de fapt, erau mult mai mult - adevărate viziuni. Astfel, într-o noapte, văzu pe doi din tinerii Oratoriului în drum spre Bechis, atacați pe podul peste Po de un monstru oribil ce-i trânti la pământ și-i tăvăli în noroiul ce-l făcea cu saliva sa neagră-verzuie, înecându-i în această murdărie.
      Povesti visul câtorva dintre băieții ce tocmai îl vizitau. Din nefericire, viitorul îi adeveri visul, căci cei doi părăsiră Oratoriul și se apucară de fărădelegi.
      De aceea, se decise definitiv să revină la Torino în noiembrie. De abia se auzi în comună de proiect, că părinții, și mai ales mamele, împreună cu copii, năpădiră curtea și locuința mamei Margareta, rugându-l cu lacrimi, orice ar fi, să nu plece.
      Dar datoria este datorie. Drumul îi fusese trasat de Altcineva, și preotul Său îl va urma cu fidelitate.
      Singurul lucru ce-l punea pe gânduri era locuința. Aflase că, imediat după ce plecase din Torino, marchiza se grăbise să-i evacueze camera, pentru a-și instala acolo noul său capelan. Don Borel transportă obiectele în una din cele patru camere închiriate de Don Bosco din casa Pinardi și-i completă zestrea casei cumpărând din piața de vechituri o saltea, o masă, un pat și două scaune, toate sărăcăcioase.
      Și totuși, nici nu se putea gândi să se instaleze aici: 1) pentru el, ca preot, ar fi fost indecent, iar 2) pentru cine ar fi venit împreună cu el, ar fi fost periculos. Am zis „pentru cine ar fi venit cu el”, căci în starea precară a sănătății lui, fără un mic ajutor pentru gospodărie, curățenie și fără hrană bine pregătită ar fi însemnat să-l ispitească pe Dumnezeu încercând să rămână singur.

10) Nu munca e dăunătoare...

      Frământat de aceste gânduri, nu știa ce să decidă, când Don Cinzano îi sugeră soluția salvatoare: de ce n-ai aduce-o cu tine la Torino pe mama Margareta?
      Era într-adevăr oul lui Columb! Dar cum să-i propună, la o vârstă atât de înaintată, o astfel de jertfa? Pe de o parte, putea el, oare, cere scumpei sale mame, pe lângă toate jertfele și lipsurile la care știa că în mod inevitabil ar expune-o (căci dacă, în legătură cu viitorul, alte lucruri nu erau sigure, Don Bosco de unul era absolut sigur, anume că necazurile se vor ține scai de el) ; apoi, cum să-i pretindă să i se subordoneze lui, să devină dependentă de el, și, vrând-nevrând, prin forța situației, să asculte de el?
      Dar, negăsind altă soluție, îi vorbi. Înțelegea ce-i cere: să renunțe la liniștea și odihna binemeritată de la Bechis, acum când multele necazuri și ierni îi albiseră părul, și să accepte zgomotul, necazurile, exigențele și proasta creștere a peste șapte sute de băieți. Să părăsească glia îmbibată cu sudoarea, lacrimile și amintirile unei vieți, să părăsească viața calmă și ritmul patriarhal de la sat, toate cunoștințele și prieteniile de o viață, pentru o ambianță de agitație și freamăt și pentru tot vacarmul unui oraș mare. Și încă în ce împrejurări!
      Ea rămase pe gânduri. Într-un târziu îi răspunse, așa cum numai un suflet de adevărată creștină putea să răspundă:
      - Tu știi prea bine cât costă ceea ce ceri... Dar dacă tu crezi că acest lucru este după voința lui Dumnezeu și este plăcut Lui, sunt gata să te urmez imediat.
      Suflet de mamă!
      Fiul o privi fără glas, dar, încercând să-i mulțumească, ochii i se umeziră...
      Își făcură, de zor, ultimele pregătiri și, în 3 noiembrie 1846, ea coborî pentru cea din urmă oară scara de lemn, ce scârțâia aproape gemând sub picioare, urmărită de toți cei dragi. Se mai întoarse o dată să le spună un ultim adio; apoi, însoțită de lacrimile fiilor, nepoților și cunoscuților, își întoarse pașii spre drumul acela de atâtea ori bătătorit în ambele sensuri, dar pe care, de astă dată, nu va mai reveni niciodată.
      Fiul o urma pe drumul ce cobora lin. Fiecare plantă, fiecare piatră, fântâna lor... toate păreau că primesc ochi și o privesc îndurerate... Ea nu le va mai revedea.
      Intrați în șosea, o ultimă privire spre colina scăldată în razele dimineții și apoi întinseră pasul, tăcuți, pe albul drumului fără întoarcere, dar nu și fără regrete...
      Margareta ducea pe brațul drept un coș cu albituri și alte obiecte necesare, în timp ce fiul său ce-i pășea alături avea o legăturică în care păstra câteva caiete, un Liturghier și Breviarul.
      Călătoriră astfel până la Torino, șapte ore și mai bine de mers pe jos. Când să Între  în Torino, abia se mai țineau pe picioare.
      Ajunși la Rondo-ul din Valdocco se întâlniră cu Don Vala junior care, văzându-i frânți de oboseală și plini de praf, se interesă de unde vin așa.
      - Din Bechis.
      - Pe jos?
      - Firește că pe jos. Ne lipsesc „ăștia”. Gestul de numărare a banilor completă răspunsul.
      - Și încotro?
      - La casa Pinardi, cu mama.
      - Și din ce veți trăi, acum când ai rămas fără post?
      - E o întrebare, dragul meu, la care eu nu ți-aș putea răspunde. Dar se va îngriji Bunul Dumnezeu și de noi.
      - Dar la casa Pinardi sunteți așteptați?
      - Cine să ne aștepte?
      - Păi, ce veți mânca de seară?
      - Ne vom mai gândi... răspunse Don Bosco râzând.
      - Sărmanul meu Don Bosco, să știi că-mi inspiri milă. Aș vrea să fac și eu ceva pentru tine. Se scotoci, dar nu avea un ban în buzunar. își scoase atunci ceasul și i-l întinse hotărât.
      - Bani acum nu am, dar te rog ia cel puțin atât.
      - Și ce te faci fără ceas?
      - Mă descurc eu, de mine nu te sinchisi. Vinde-l, să ai măcar cu ce să începi să trăiești.
      - Iată, mamă dragă - comentă Don Bosco după ce se despărțiră - o dovadă că Bunul Dumnezeu se gândește la noi. Este un semn de bun augur, să avem toată încrederea.
      Ajunși și instalați într-una din camerele casei Pinardi, văzându-se singuri și lipsiți de toate, mama îi zise glumind:
      - Câte griji și gânduri mai aveam acasă! Iată, aici nu mai am nimic de făcut și nimănui de poruncit. Aceasta chiar că e liniște!
      Dar dacă în jurul lor era sărăcie și pustiu, inimile lor cântau de bucurie. Jertfele, când le faci din iubire și pentru Dumnezeu, nu mai par jertfe. În curând, cântecul pe care Silvio Pellico - „Îngerașul Dumnezeului meu” - îl compusese la cererea lui Don Bosco, se ridică suav, cântat de cele două glasuri, care, neavând nimic, aveau totul având pe Dumnezeu.
      Abia se răspândi vestea reîntoarcerii sale printre băieți că iată-i rânduri-rânduri, venind să-l vadă și să-l salute, aducând și alții noi, curioși și dornici să-l cunoască și ei pe acel Don Bosco despre care auziseră atâtea.
      În duminica următoare se pregăti o mică serbare în cinstea lui. Don Bosco ședea pe un scaun, iar în fața lui avea mulțimea tinerilor ce cântau.
      Don Carpano îi citi o poezie care, pusă apoi pe note de Luigi Nasi (unul dintre cei doi canonici implicați în afacerea ospiciului, de care am amintit), a fost cântată de coriști.
      Giuseppe Buzzetti, unul din tinerii cei mai devotați și care-l urma pe Don Bosco de câtva timp precum o umbră, ne-a păstrat poezia aceasta. Fără a fi o capodoperă, îl proclamă pe Don Bosco:
      „Omul înțelept, evlavios și de virtute împodobit.”
      Cu toată opoziția Episcopului și a lui Don Cafasso care îi porunciseră să nu mai mărturisească și să nu mai predice cel puțin doi ani, inima nu-i îngădui să asculte.
      „N-am ascultat, mărturisește el în Amintiri; după ce m-am întors la Oratoriu am continuat să muncesc tot ca înainte și, douăzeci și cinci de ani (când o altă boală de moarte era să-l răpună, în 1871-1872) n-am mai avut nevoie nici de medici, nici de medicină, ceea ce m-a convins că munca nu pricinuiește daune sănătății trupești.
      Avea acum alături și pe neasemuita-i mamă.
      Dacă ea îi spusese odinioară, atunci când era vorba să aleagă între călugărie și preoție, că, de ar deveni preot ca să ajungă bogat, nu i-ar mai păși în veci pragul, acum, când îl văzu jertfindu-se pentru cei mai lipsiți și sărmani dintre copii, îl urmă generoasă.
      Jertfa mamei și a fiului nu puteau fi mai depline.

Capitolul X. Consolidarea operei pentru tineret

l) Imperativele experienței; 2) Casier, Providența; 3) Călirea celor buni; 4) Logică de marchiză; 5) Alarmă printre parohi; 6)... dar înțelegere la Episcop; 7)... și la Autorități; 8) La o cupă cu vin; 9) Perseverență de sfânt; 10) În intimitate de familie; 11) Se sesizează Parlamentul; 12) „Când albinele sunt prea numeroase....”; 13) La „Cazanele” lui 1848; 14) Jocul de-a războiul; 15) „Lui Don Bosco, nici să trăiască, nici să moară...”; 16) Sfințenia, torent de lumină și iubire; 17) Minuni ca în Evanghelie; 18) Pe cărarea trandafirilor; 19) Mereu preot; 20) Mămăliga miraculoasă; 21) Autorul zgomotelor misterioase; 22) Șantierul cu... butoiașul de vin; 23) O loterie și o explozie; 24) Adăpost Domnului și fiilor Săi; 25) Ateliere și școli în familie; 26) Jertfa Mamei.

1) Imperativele experienței

      Așa cum „Biserică” i se spune atât edificiului sacru, cât și comunității credincioșilor ce se adună în ea pentru cultul divin, tot astfel, de la denumirea de „Oratoriu” a primei Capele în care Don Bosco își adunase tinerii la Refugiu, acest nume trecu și se extinse și la întrunirile de duminica ale tinerilor, inițiate de acesta la Torino.
      Oricum, în aceste întruniri festive ale atâtor tineri mai era ceva confuz, aproape haotic. Instabilitatea sediului și pribegia dintr-un loc într-altul, cum observă Ceria, veșnica lipsă de spațiu și insuficiența localului, penuria ajutoarelor, ba uneori chiar dezertarea lor generală, a băieților și a ajutoarelor, plus cele două absențe ale lui Don Bosco (una mai scurtă la Sassi, și o a doua, la Bechis, prelungită din cauza bolii) împiedicaseră atât coordonarea mijloacelor, cât și continuitatea metodică - condiție esențială pentru a întrona disciplina. Desigur, fiind întruniri periodice de băieți de toate categoriile, nu era vorba de o disciplină de cazarmă, dar nu mai puțin se simțea și nevoia unei rânduieli și stabilități.
      Din clipa în care Don Bosco se văzu ajuns pe pământ solid, unul dintre primele lucruri la care se gândi era să dea Oratoriului o sistematizare dacă nu definitivă, apoi cel puțin mai durabilă.
      Îl concepea de acum altfel decât până atunci. Practica îi arătase că Oratoriul trebuia să fie deschis nu numai în anumite ore duminica, ci și în zilele de sărbătoare, toată ziua; tinerii să fie primiți cu toții (dacă nu sunt prea mici) și să nu fie îndepărtați decât atunci când prezența lor ar deveni periculoasă pentru sănătatea sau moralitatea celorlalți; preoții să fie prietenoși cu ei, ocupându-se continuu de ei pentru a-i distra, pentru a-i învăța Catehismul și a-i deprinde cu exercițiile de pietate, iar din partea Duhovnicului se cerea o autoritate paternă, dar atotcuprinzătoare, care să se intereseze nu numai de binele spiritual, ci și de cel profesional al tinerilor, nu doar cât timp sunt în Oratoriu, ci chiar peste săptămână.
      El voia să reacționeze contra repulsiei față de preot, care fusese răspândită de unii în masele poporului. Căci, pe lângă anticlericalii din principiu, totdeauna s-au găsit și se vor găsi capete înguste ce confundă și răsfrâng aversiunea contra unuia sau altuia dintre preoții nedemni și asupra Idealului în sine, pe care aceștia nu-l mai reprezintă, ci doar îl compromit. Voia apoi să suplinească neglijențele multor familii în educarea copiilor și, mai ales, voia să ocrotească tineretul abandonat, expus decăderii, viciilor și primejdiilor de tot felul.
      Pentru a-și materializa planul, înainte de toate trebuia să-și recruteze și formeze personalul de care avea nevoie. În afară de Don Borel și Don Carpano mai erau și alți preoți ce-și ofereau, dar numai sporadic, colaborarea. El se îngriji, de aceea, să-și formeze un mănunchi de tineri ce-l ajutară în mod eficient la păstrarea ordinii, dar și la predarea Catehismului și a cursurilor serale. La aceste cursuri, Don Bosco își rezervase clasa celor mai mari, fiind astfel cu prisosință recompensat de osteneala sa, prin generozitatea unora dintre ei.
      Al doilea imperativ impus de experiență a fost întocmirea unui regulament, în care se trasa clar scopul Oratoriului și metoda de urmat, stabilindu-se în termeni preciși rolul și atribuțiile fiecăruia dintre colaboratori. „Fiecare știa ce are de făcut” și, întrucât fiecare era responsabil de un anumit sector, cu atribuții precise pentru fiecare oficiu și rol, își dădeau toată silința să nu dezmintă încrederea ce li se acordase. Fiecare era edificat asupra propriilor sarcini de serviciu.
      Este, de altfel, un principiu pe care Don Bosco îl va urma fidel toată viața: el își va trata colaboratorii ca oameni cu inițiativă și răspundere proprie, și nu ca simple manechine sau telefoane de transmis ordine. Dar nu făcea, de altfel, și Napoleon tot așa? Când voia ca într-o chestiune să nu se facă ceva și ca o problemă să nu fie rezolvată, alegea o comisie. Don Bosco va numi responsabili.
      Al treilea lucru era să-și cumpere o casă proprie. A sta în chirie însemna a-ți vedea mereu fugind pământul de sub picioare. E adevărat că, rând pe rând, el închiriase întreaga casă, așa încât, de 1 aprilie 1849, era singur în edificiu dar tot chiriaș rămânea. Vechii impresari îi ofereau acum lui Pinardi o chirie aproape de două ori mai mare, deși nici acesta nu s-ar fi îndurat să-l alunge iarăși pe Don Bosco. Să i-o spună direct nu îndrăznea, dar nici să piardă nu-i surâdea. De aceea, bucuros s-ar fi oprit la o soluție radicală: să-i vândă casa! Pretențiile lui erau însă exagerate: 80. 000 de lire pentru o clădire ce valora cel mult a treia parte. Dar și Dumnezeu își avea planurile Sale, și nu este El stăpân peste inimile oamenilor?
      Într-o zi, pe când Don Borel predica, iar Don Bosco se găsea lângă intrare pentru a împiedica aglomerarea și gălăgia, apăru Pinardi și-l chemă în curte, la o parte.
      - S-o sfârșim odată - zise el glumind - de acum Don Bosco trebuie să-mi cumpere casa. (Să notăm însă că tocmai în acest timp, la crâșma „La Bellezza”, din vecini, se întâmplase o nouă încăierare în care căzuse însângerat și un ofițer. Pinardi era mereu citat la Chestura poliției ca martor în astfel de afaceri, ca și în atâtea altele similare, cu pierdere continuă de timp și cu primejdia de a-și atrage ura uneia sau chiar a ambelor tabere rivale și teama unor nesfârșite complicații.       
- De acord, s-o sfârșim odată; Domnul Pinardi să o vândă doar la prețul ei și eu o cumpăr imediat.
      - Păi asta cer și eu, numai prețul ei!
      - Cât?
      - E prețul ce l-am cerut: 80. 000 de lire.
      - Așa nici nu mai fac oferte.
      - Atunci oferiți-mi dumneavoastră.
      - Nu pot.
      - De ce?
      - Fiindcă este un preț exagerat. Iar eu nu intenționez să-l jignesc pe cel care o vinde.
      - Atunci oferiți cât puteți.
      - Mi-o dați atunci pentru cât valorează?
      - Aveți cuvântul meu de onoare că o dau.
      - Cât anume?
      - Lunile trecute - zise Don Bosco - am cerut unui expert, prieten de-al dumitale și cunoștință de-a mea și m-a asigurat că, în starea actuală, casa nu face mai mult de 26. 000- 28. 000 lire; iar eu, ca să fie târgul făcut, uite, îți ofer 30. 000 de lire.
      - Dar veți mai face pe deasupra un cadou de 500 de lire pentru nevastă-mea?
      - Îl voi face și pe ăsta.
      - Dar îmi plătiți cu bani gheață?
      - Da, cu bani gheață.
      - Atunci când facem contractul și plata?
      - Când dorești.
      - De mâine în cincisprezece zile și cu plată integrală.
      - Fie cum zici.
      - Și o sută de mii penalizare pentru cine nu se ține de târg.
      - Suntem de acord, răspunse scurt Don Bosco.

2) Casier, Providența

      Totul fusese pertractat și încheiat în cinci minute, deși Don Bosco nu avea în buzunar o para chioară. Dar fiind la mijloc binele băieților săi, încrederea sa în Providență era absolută.
      Mama Margareta abia auzi de târg, dar mai ales de clauza aceea cu penalizarea de o sută de mii, și se puse pe gânduri.
      - Ai făcut-o, dragul mamii! Dar de unde vei lua tu cele treizeci de mii în două săptămâni și suta de mii dacă nu te vei ține de cuvânt? Nu știi tu prea bine că noi ne înecăm în datorii?
      - Noi, se prea poate, dar Dumnezeu nu!
      Încredere de sfânt răsplătită dumnezeiește!
      Încă în aceeași seară, în mod cu totul neobișnuit din toate punctele de vedere, se prezentă la Don Bosco duhovnicul său, Don Cafasso, aducându-i zece mii de lire din partea contesei Cassanzza-Riccardi, care-i dăruise cu simpla indicație de a-i folosi așa cum credea că i-ar face plăcere lui Dumnezeu.
      A doua zi, iată că vine la Don Bosco și un călugăr Rosminian, pentru a-i cere sfatul cum să folosească mai bine 20. 000 de lire disponibile. Don Bosco i le ceru ca împrumut pentru a-i plăti lui Pinardi, lucru pe care acesta îl acceptă imediat, încât întreaga sumă venise pe neașteptate.
      Cele trei mii pentru cheltuielile de contract și întabulare i le făcuse cadou Cavalerul Cotta, directorul băncii unde se redactă contractul. Era în 19 februarie 1851. După vreo douăzeci de ani de profanări, vechiul edificiu, ce fusese un cuib de păcate, își primea reconsfințirea definitivă în slujba binelui și a tineretului.
      Don Bosco încercă să mai cumpere și alt local din vecini „La Giardiniera”, restaurant cu grădină de vară și parc de distracție pentru mahalagii etc. Cântecele murdare, chiotele, chefurile, dansurile și toate celelalte urmări ale alcoolismului deranjau nu numai programul Oratoriului, ci constituiau și un pericol moral pentru băieții tineri. Dar nu reuși.
      Încercă atunci măcar să o închirieze și, deși proprietara s-ar fi învoit, nu s-a ajuns la nimic, crâșmărița chiriașă pretinzând despăgubiri fabuloase. Fu nevoit să aștepte 33 de ani, până în 1884, când fondurile generoase ale Contelui Colle din Toulon - cel mai mare binefăcător al Sfântului - îi dădură posibilitatea să cumpere totul. Îl costă scump de tot, căci trebui să răscumpere nu numai localul, ci și inventarul întreg: mobilier, veselă, fețele de masă, lenjeria localului etc. cotate astronomic. Binele să-l faci când și cum poți - zicea Don Bosco - și, deși târziu, acest al doilea focar de infecție din Valdocco a fost desființat.

3) Călirea celor buni

      Înlăturarea ocaziilor rele este, desigur, importantă, deși ceea ce deosebește virtutea de viciu nu este aspectul negativ, ci angajarea pozitivă pe calea binelui. Or, un sfânt o știe mai bine decât oricine. De aceea, Don Bosco deosebea în mulțime pe cei mai buni, pe care încerca apoi să-i facă apostoli printre ceilalți, călindu-i prin alipirea lor la „Compania Sfântului Aloisiu”, iar periodic, prin exerciții spirituale. După vreo trei experiențe reușite, în 1850, alese 109 tineri pe care îi duse cu el la Seminarul din Giaveno pentru o săptămână de exerciții spirituale, premiindu-i la sfârșit și cu o încântătoare excursie la Sacra din San Michele, cum se numește Abația fortăreață ce domină și străjuiește intrarea vestitei văi Susa, prin care urcă astăzi linia ferată internațională Roma - Modane - Paris.
      Compania Sfântului Aloisiu trezi un entuziasm general printre băieți. Dar pentru a putea fi admiși, candidații trebuiau să îndeplinească două condiții: 1) Exemplul bun în vorbă și fapte și 2) Frecventarea Sfintelor Taine.
      Un patron mai potrivit ca acest tânăr nici nu se putea găsi, mai curat decât un crin, prinț de sânge și virtute (se știa de exemplu că, jignindu-l, era felul cel mai direct de a-i câștiga prietenia!), căzut eroic îngrijind ciumații. Poate fi un model mai atrăgător decât un tânăr curat, blând, stăpân pe sine și generos până la eroism?
      Don Bosco îi publică biografia, însoțind-o de scurte meditații și rugăciuni pentru cele șase duminici premergătoare și pregătitoare la Sărbătoarea lui (21 iunie). Își procură și o statuie, iar pentru partea sufletească le dădu posibilitatea de a se spovedi, în vederea sărbătoririi, la orice oră din zi și din noapte; și aceasta nu este numai o figură de stil.
      Această Companie, aprobată de Episcop la 12 aprilie 1847, a jucat un rol important în istoria Oratoriului, chiar și în aceea a atâtor suflete și personalități proeminente. Între primii înscriși în această Asociație religioasă se numără, pe lângă Pius IX, și mulți episcopi sau cardinali celebrii ca Gaudenzi, Cardinalului Antonucci, Cardinalului Antonelli, apoi abatele Rosmini (filosoful), ca și vestiții Camil și Gustavo Benso de Cavour. Ultimul intervenea nu numai la slujbele sacre, ci, de sărbătoarea Sfântului Aloisiu, lua parte la procesiunea euharistică, cu o lumânare într-o mână și cu cartea de rugăciuni în cealaltă, cântând imnul „Infensus hostis gloriae.”

4) Logică de marchiză

      Încercările erau departe de a-i lipsi, căci fără suferință nimic nu s-a făcut și nu se face pe pământ. De altfel, doar în încercări se măsoară caratele unui suflet.
      Pe lângă încercările ce-i veneau de pretutindeni, cele care prin firea lucrurilor erau inerente mersului Oratoriului, l-au mai făcut să sufere, nu puțin, un anumit zel al așa-ziselor persoane „de bine.”
      Marchiza de Barolo, dorind să răspândească o devoțiune la care ținea mult, aceea în cinstea „îndurării lui Dumnezeu”, căuta pe cineva care să ilustreze această pioasă deprindere cu un mic opuscul explicativ. Silvio Pellico i-l propuse pe Don Bosco, dar ea nici nu voia să audă, ceea ce nu-l împiedică pe Pellico să-i aducă la cunoștință, lui Don Bosco, gândul marchizei. Acesta, fără nici o amânare, nu numai că-l compuse, dar îl și tipări în mai multe mii de exemplare și, din delicată atenție, nu-și tipări numele și le trimise cadou călugăriței care deținea funcția de Superioară a Refugiului.
      Marchiza citi și ea cărticica și rămase încântată, dar nu îngăduia nimănui să spună că autorul ar fi Don Bosco. Cu toate acestea, Don Borel nu scăpă prilejul să i-o amintească, mai ales că Don Bosco continua și pe mai departe să mărturisească și să predice la Refugiu, ajutând în orice chip putea bunul mers al Institutelor Marchizei.
      - Este în Torino un preot plin de zel, ce asudă și aleargă din zori și până în noapte și ar avea uneori nevoie de ajutorul dumneavoastră.
      - Am înțeles - exclamă ea sec -; lui Don Bosco, nimic!
      Atunci, zâmbind cu înțeles, Don Borel îi atrase atenția că autorul cărții „Esercizio di divozione alla Misericordia di Dio” (111 pagini) e tocmai Don Bosco.
      - Ei bine, atunci dă-i aceste două sute de lire, dar nu vreau să știe că sunt de la mine.
      Gest admirabil al unei ambiții ce nu poate fi admirată. În viitor, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, nu-i mai dădu ajutoare decât prin terțe persoane.
      Era ceva din logica celui ce, ca să nu-și calce jurământul de a nu mai bea, își „mânca” rachiul cu lingura. Și apoi se știe că respectarea promisiunii de a... omite binele sau de a face răul e un păcat mai mare decât nesocotința însăși de a promite ceva. Din punct de vedere moral, astfel de gesturi sunt în genul jurământului stupid făcut de Irod Salomeei, într-un moment de patimă. În astfel de cazuri, nu numai că a-ți călca un jurământ sau o făgăduință nesăbuită nu este un păcat, ci, dimpotrivă, este o sfântă datorie. Dar un cap năucit de ambiție, chiar de marchiză să fie, n-are de unde ști... Teologie.

5) Alarmă printre parohi

      Dar dacă marchiza noastră nu știa, cei ce intră acum pe scenă știu și Teologie: sunt respectabilii parohi din Torino.
      Are acest Don Bosco un fel de a face, ce prea sare în ochi. În Paresimi, de exemplu, imediat după prânz, un băiat cu clopoțel mare, cu sunet argintiu, cutreiera împrejurimile Oratoriului, sunând cu o ardoare cum numai băieții știu când își dau importanță. Sunetul clopoțelului răzbătea prin case și amintea și părinților datoria de a-și trimite copiii la Catehism, dacă de intervenția lor mai era nevoie, când orice băiat din cartier ar fi luat parte la un Catehism ținut de Don Bosco. Era pitoresc să vezi cum apar, de prin case, acele mutrișoare, una după alta, strângându-se cete-cete în urma crainicului ce pășea în frunte, mândru de misiunea sa. Vuietul creștea ca o revărsare de apă, căci, la glasul clopoțelului, noii veniți se adăugau cu cele ale lor, în timp ce se îndreptau veseli și zgomotoși spre Oratoriu.
      Dar această afluență de copii la Oratoriu nu era oare o încălcare sfruntată a prerogativelor parohiale? Veni mai întâi la Oratoriu să i-o spună parohul Della Porta, care, întrebând însă băieții, se convinse că majoritatea nu aparțineau populației stabile a orașului, iar ceilalți erau dintre aceia care, pe la parohii, și așa nu ar fi dat.
      Mai veniră alți parohi și alți preoți, și toți își aveau pregătite dinainte observațiile. Dar, după o examinare obiectivă la fața locului erau siliți și ei să se ralieze părerii parohului Della Porta.
      Sosi într-un târziu și vechea noastră cunoștință, canonicul Ponzatti, paroh la Sfântul Augustin. Veni pe jos de astă dată, fiindcă, din clipa în care Don Bosco îl expediase cu acel cupeu, în locul său, la... Ospiciu, prinsese o anumită aversiune pentru trăsuri în general și pentru cele cu doi cai-putere, în special... El susținea sus și tare drepturile inalienabile ale parohilor de a face ei Catehismul și de a admite numai ei la Cuminecarea de Sfintele Paști.
      - Oare - argumenta Ponzatti - nu ne revine nouă, parohilor, misiunea de a-i învăța pe credincioși? Și cine are obligația să verifice că un tânăr știe sau nu Catehismul, dacă poate fi admis sau nu la Prima Sfântă împărtășanie? Cum putem noi ști care dintre tineri și-au îndeplinit sau nu porunca împărtășirii de Paști, când ei sunt scoși de sub controlul nostru?
      Don Bosco îi răspunse calm la toate și cu fapte de o evidență copleșitoare. Parohul Ponzatti replică:
      - Orice ar fi sau ar decide parohii ceilalți, eu îmi rezerv dreptul de a face eu însumi examinarea candidaților din parohia mea la Prima Cuminecare.
      Don Bosco înțelese și se conformă. Pe când pe ceilalți îi examină cu o comisie de preoți delegată canonic pentru aceasta, pe cei domiciliați în parohia Sfântul Augustin (erau aproape o sută) îi trimise spre examinare Reverendisimului Ponzatti. Dar acesta, văzând mulțimea de băieți și aflând pentru ce veniseră, le spuse:
      - Veniți altă dată, acum nu am timp pentru voi.
      Tinerii se supuseră, dar, când reveniră, parohul nu era acasă și un funcționar de la biroul parohial, auzind pentru ce veniseră, se minună că așa flăcăi de 15-20 de ani nu-și făcuseră încă Prima Cuminecare și-i luă chiar peste picior.
      Sărmanii tineri se întoarseră umiliți și rușinați la Oratoriu, spunând însă răspicat lui Don Bosco că în veci nu mai au nevoie de un astfel de examen.

6)... dar înțelegere la Episcop

      Don Bosco îl informă imediat pe Monseniorul Fransoni, care, în 30 martie 1847, îl autoriză printr-un decret să promoveze el la Prima Cuminecare și la Sfântul Mir [34]pe toți cei care frecventează Oratoriul, cu obligația de a anunța singuraticelor parohii numele celor admiși. Cu acest prilej, Episcopul dădu Oratoriului denumirea atât de dragă lui Don Bosco: „Parohia copiilor abandonați”.
      Monseniorul Aloisiu Fransoni a fost o figură admirabilă de mare Arhiereu. El îl va înțelege și-l va ocroti statornic pe Don Bosco, nelăsându-se prins în intrigile nimănui. Om integru și cu o veritabilă coloană vertebrală, va suferi temniță și va muri în exil, dar nu se va pleca și nu se va preta să fie păpușa docilă a nici unei politici, nici chiar pentru o clipă. În Galeria veacurilor, el a fost și va rămâne bronz, ceea ce nu-l va împiedica însă să reverse, în șirul anilor, cea mai caldă afecțiune, a unei inimi de părinte, peste Don Bosco și fiii săi.
      Voind să-i dea Sfântului un semn de deosebită apreciere și pentru a da mai mult fast solemnității, încă în același an, de sărbătoarea Sfântului Aloisiu de Gonzaga (21 iunie) veni la Oratoriu unde pontifică și administră Sfântul Mir, întrucât aproape nici unul dintre băieții Oratoriului nu fusese încă miruit.
      La Liturghie se cuminecară mai bine de trei sute de băieți. După dejunul bogat, oferit chiar de Episcop, se făcu o mică ședință festivă în cinstea înaltului Ierarh, jumătate academie, jumătate teatru.
      În prima parte, Don Bosco îi dezvălui toată afecțiunea și devotamentul său și al fiilor săi. Urmă partea teatrală, unde ca punct principal se juca piesa „Caporalul lui Napoleon”, în care caporalul era făcut de Don Bosco să spună o mie și una de snoave și glume pe seama aranjamentului lor și a celorlalte neajunsuri. Îi distra pe toți așa de mult, încât chiar Monseniorul Fransoni spunea că nu mai râsese atâta în toată viața sa.
      Această ședință nu a fost decât prima dintr-o lungă serie de asemenea încercări, ce se vor generaliza în toate Institutele Saleziene.
      Efuziunea de suflet și exclamațiile entuziaste, exprimând cel mai sincer și fierbinte atașament față de înaltul Oaspe, îi arătau acestuia cât erau de oportune aceste Oratorii ale lui Don Bosco în acele vremi când autoritatea episcopală era ținta de atac a celor mai odioase și inumane măsuri.

7)... și la Autorități!

      De altfel, pentru băieții lui Don Bosco, acest fel de „academii”- cum le spuneau ei ședințelor festive - nu erau cu totul noi. La începutul anului mai făcuseră o ședință similară cu puncte din Catehism, Mica Biblie și Geografia Țării Sfinte. Era un lucru modest în sine, dacă vreți, dar apreciabil prin rezultatele obținute, trezind admirația pedagogului Aporti, ca și a titularului catedrei de pedagogie de la Universitatea de Stat, Profesorul Raineri, care în repetate rânduri le spusese studenților săi:
      „Dacă vreți să vedeți cum se pune minunat în practică pedagogia mergeți la Oratoriul Sfântului Francisc de Sales din Valdocco și observați ce face acolo Don Bosco.”
      Tot cam pe atunci - suntem în primăvara lui 1847 - cursurile serale atrag atenția Autorităților. Municipiul delegă o comisie al cărei raport a fost atât de elogios, încât Municipiul îi votă un ajutor anual permanent de trei sute de lire, ca premiu pentru această meritorie inițiativă.
      Pe lângă partea științifică propriu-zisă, Don Bosco continua să dea și lecții de muzică instrumentală, orgă, pian, dar mai ales de canto. Dar și aici, necesitatea îl constrânse să se abată de la metoda în uz pe atunci, când fiecare cântăreț își avea ora lui specială, și începu să-i învețe colectiv. Faima și succesul acestor ore muzicale au fost atât de mari și de neașteptate, încât mari maeștri cu renume ca Rossi, Blanchi, Cerutti și alții veniră săptămâni de-a rândul aproape în fiecare seară să-i asculte lecțiile.
      „Aceasta este în contradicție cu proverbul „Nu este ucenic peste dascălul său”- notează Don Bosco în Amintiri - căci, deși nu știam a milioana parte din ceea ce știau aceste celebrități, eram cel care ajunsese maestru în mijlocul lor.”
      Această școală de canto va forma mulți muzicieni de mare virtuozitate și tot atâția organiști de valoare, devenind pepiniera pentru sute de alte școli asemănătoare, astfel încât, până la sfârșit, chiar și Municipiul din Torino - care pe vremea marchizului de Cavour îl șicanase atât de stăruitor - se lăsă înduplecat de evidențe și hotărî să-i acorde lui Don Bosco suma de o mie de lire drept „Premiu pentru dezvoltarea dată de el muzicii”.

8) La o cupă cu vin

      Mai era însă și o altă muzică, cunoscută numai lui Don Bosco, și asupra căreia Autoritățile nu-și prea aplecau urechea s-o asculte: erau glasurile copiilor nimănui, care ar fi voit de atâtea ori să înceapă o altă viață, mai bună și cinstită, dar nu reușeau, neavând nici pâine, nici haine, și nici sălaș unde să-și aplece capul.
      Don Bosco se convinsese, din proprie experiență, câtă dureroasă dreptate avea Sf. Toma de Aquino când spusese că „UN MINIMUM DE BUNĂSTARE ESTE NECESAR PENTRU DEPRINDEREA VIRTUȚII!”
      Dar generozitatea inimii lui nu întotdeauna a fost înțeleasă. Astfel, într-o seară din aprilie 1847, pe când se întorcea de la un bolnav, la o răscruce pustie a fost întâmpinat de un grup de flăcăi hoinari ce păreau gata de orice lovitură. Să-i întâlnească nu dorea, dar să-i evite nu mai putea, mai ales că începuseră să vorbească în fel și chip, despre preoți în general - că sunt mândri, zgârciți, intoleranți etc. - și despre cel tocmai întâlnit, în special. Don Bosco li se adresă direct, salutându-i:
      - Bună seara prieteni, cum vă merge?
      - Numai vă mulțumim de întrebare, domnule Teolog, nu prea bine. Nu de alta, dar ni-e sete și n-avem o para chioară; plătește-ne dumneata o cupă.
      - O cupă, o cupă! Ori ne plătești, ori de aici nu mai pleci! săriră toți - închizând cercul în jurul său.
      - Foarte bucuros, răspunse Don Bosco liniștit, și două chiar, dar vin și eu cu voi, căci aș vrea să le bem împreună!
      - Mai încape vorbă? Cu cea mai mare plăcere! Ce preot simpatic ești dumneata, Părinte! Oh, de-ar fi toți așa!
      - La „Hanul Alpilor” atunci, reluă Don Bosco, e mai colea! De altfel, și lângă o cupă de vin, el unul știa să rămână preot. Cu puțin timp înainte, într-un restaurant din Miasino, dând peste o mulțime de oameni, cuceri atenția tuturor și se folosi de ocazie, pentru a le povesti, cu felul său agreabil și vesel, întreaga viață a Sfântului Iuliu, spre încântarea ascultătorilor, mai obișnuiți cu altfel de discursuri decât cu panegiricele sfinților.
      După ce atmosfera devenise mai cordială, în urma vinului ce le dezlegase limbile, Don Bosco îi întrebă pe noii săi prieteni:
      - Ați vrea să-mi faceți și mie o plăcere?
      - Nu una, ci două, și trei! Noi dorim să vă păstrăm prietenia!
      - Ei bine, dacă vreți să-mi faceți un lucru la care țin mult, să nu mai înjurați de Dumnezeu și de lucrurile sfinte.
      - Aveți dreptate, perfectă dreptate, răspunse unul dintre cei ce doar cu ceva timp înainte înjurase din senin. Dar ce vreți, părinte? Știți, unele vorbe ne scapă din gură pe negândite... Dar să știu că-mi mușc limba, vă promit că pe viitor asta nu se va mai întâmpla.
      La fel făgăduiră și ceilalți.
      - Foarte bine; eu vă mulțumesc și plec mulțumit.
      Pe duminică deci vă aștept la Oratoriu. Iar acum, ca niște tineri vrednici - e deja târziu, fiecare acasă!
      - Dar eu n-am casă, zise unul.
      - Nici eu, reluă un al doilea.
      - Nici noi, adăugară alții.
      - Dar pe unde dormiți?
      - În câte un pod de grajd, ba pe la Azilul de noapte, când avem cele douăzeci de centime de taxă; pe la câte un prieten sau cunoscut, însă aproape niciodată două nopți la rând în același loc.
      - Dacă-i așa, cei care aveți unde merge, plecați și la revedere pe duminică. Celor rămași le spuse:
      - Voi veniți cu mine!
      Ajunseră acasă târziu, unde mama Margareta era în culmea neliniștii. Îi conduse în podul cu fân, le dădu cearșafuri și pături, recitară împreună un Tatăl Nostru și o Născătoare, apoi coborî, dorindu-le „Noapte bună!”
      În dimineața următoare, ieșind în curte, rămase puțin mirat că în pod nu se auzea nici o mișcare; încă mai dorm, gândea el. Cine știe, sărmanii, de când n-or mai fi avut și ei un așternut ca lumea...
      Se urcă în pod să-i trezească și să le spună un cuvânt bun, dar găsi podul gol; o șterseseră cu așternut cu tot!
      Nici următoarele încercări de a deschide un azil de noapte nu dădură roade, căci următorii luară nu numai lenjeria de pat, ci furară și saltelele cu paie cu tot!

9) Perseverență de sfânt

      „Dar e o nebunie să mai continue”, se comenta în jur.
      Dar sfinții urmăresc gânduri ce știu că nu sunt numai ale lor, ci ale Altcuiva, și de aceea, un instinct superior îi susține, făcându-i să persevereze împotriva tuturor obiecțiilor și raționamentelor oamenilor de rând.
      Câteva săptămâni mai târziu, sosi la Oratoriu, într-o seară ploioasă de mai, un tinerel de vreo cincisprezece ani, ud leoarcă, flămând și fără cunoscuți în Torino. În timp ce mama Margareta îi pregătea o cină caldă, Don Bosco îl întrebă despre părinți, școală, Catehism etc.
      - Sunt un biet orfan - îmi răspunse - venit la Torino pentru a găsi de lucru. Aveam trei lire, dar le-am cheltuit încă înainte de a fi reușit să câștig ceva, iar acum nu mai am nimic și sunt al nimănui.
      - Dar Prima împărtășanie ai făcut-o?
      - Nu.
      - Te-ai mărturisit până acum?
      - Da, dar e mult de atunci.
      - Și acum unde vrei să mergi?
      - Nici eu nu știu, dacă ați fi așa de buni să mă lăsați să-mi petrec noaptea aici, într-un colț pe undeva...
      Și izbucni în plâns. Mama Margareta plângea și ea, iar eu eram adânc mișcat.
      - Dacă aș ști că ești băiat de treabă, te-aș culca aici, dar vezi tu, toți pe care i-am adăpostit până acum ne-au furat și hainele de pat, iar tu poate vei sfârși luând și ce a mai rămas.
      - Nu, domnule! Sunt eu sărac, dar în viața mea nu am furat de la nimeni nimic!
      Mama Margareta improviză atunci un fel de pat punând salteaua (pentru acea noapte din patul lui Don Bosco) pe o ușă de lemn așezată pe patru picioare făcute din cărămizi și-l culcă în bucătărie după ce îi șopti matern câteva gânduri despre credință, cinste, nevoia de a munci.
      Mama Margareta pusese astfel o adevărată piatră de hotar a educației saleziene și în istoria Oratoriului continuând vechea sa obișnuință de acasă, de a spune un gând bun fiilor săi înainte de a fi adormit. De aici a început obiceiul atât de mișcător, perpetuat apoi în Institutele Saleziene, de a încheia ziua printr-o scurtă vorbire adresată băieților, după rugăciunea de seară. Acest cuvânt seral este și astăzi unul dintre cele mai eficace resorturi ale educației saleziene.
      În iunie apăru și cel de-al doilea intern. În timp ce se întorcea seara spre casă, Don Bosco văzu un băiat de vreo doisprezece ani, cu capul răzimat de unul din arborii de pe marginea trotuarului, ce plângea în hohote.
      - Ce ai, fiul meu - îl întrebai - de ce plângi?
      - Plâng fiindcă sunt părăsit de toți: tatăl meu a murit înainte de a-l cunoaște, iar mama mea, care mă iubea atât de mult, a murit și ea ieri... Și începu să plângă și mai tare.
      - Dar astă noapte unde ai dormit?
      - Am dormit încă acasă; dar proprietarul, chiria fiind neplătită, ne-a luat mobila și hainele ce mai rămăseseră și, abia am îngropat-o pe mama, că el a încuiat camera și iată-mă aici singur și lipsit de toate.
      - Vrei să vii la mine?
      - Da, dar dumneavoastră cine sunteți?
      - O, vei ști; ți-e de ajuns că eu vreau să-ți fiu prieten.
      Peste puțin timp îl încredința mamei Margareta, spunându-i: „Iată un al doilea fiu pe care Dumnezeu ni-l trimite; mai fă rost de un pat.”
      Fiind dintr-o familie bună și odinioară înstărită, tânărul a fost plasat comisionar la o casă de comerț serioasă și ajunse în curând, prin inteligența, destoinicia și sârguința sa, să-și creeze o situație onorabilă și bine remunerată, dovedindu-se vrednic întotdeauna de cel ce-l adăpostise și educase. Din delicatețe, numele său a fost trecut sub tăcere de primii istorici ai Oratoriului și așa a rămas și pentru posteritate.
      Al treilea intern a fost Francisc Reviglio, care a fost primit la șaisprezece ani, când nu știa nici măcar Tatăl nostru, peste ani ajungând preot și, divină ironie, îi urmă tocmai canonicului Ponzatti cel pricinos, la parohia Sfântului Augustin!
      Cu cel de-al șaptelea intern, din lipsă absolută de spațiu, se atinse limita pentru acel an.

10) În intimitate de familie

      Gândul tinerimii sărace și abandonate îl obseda. Mai sunt săraci și acum; dar de starea de totală părăsire de odinioară a tineretului noi nici nu ne putem da seama. Astăzi instituțiile și organizațiile de stat sau particulare, de asistență socială a tinerilor, fac astfel încât tineretul să nu mai constituie o plagă socială, cum era în acele vremuri. Tinerii, cu sau fără părinți, mai ales în marile orașe, duceau o viață de trândăvie și vagabondaj, întovărășindu-se în bande care dădeau lovituri, mai bine zis găinării, până când erau prinși de poliție. închiși apoi în temnițe sau institute de corecție laice, în care violența și bătaia erau singura pedagogie, bieții de ei, la eliberare, erau mai răi decât înainte. Nenumărați tineri, căzând uneori într-o greșeală din simplă imprudență sau întâmplare, ajungeau apoi ca borfașii de drept comun (pungași, escroci, hoți și criminali) și, în loc de reeducare, li se făcea mai curând o inițiere amănunțită în toate metodele lor perverse și ieșeau corupți de-a binelea, perfect instruiți în arta de a face răul ca adevărați profesioniști. Cercetarea asiduă a închisorilor din Torino îi arăta limpede cât de necesară era o operă de prezervare anterioară și de sprijinire după eliberare a acestor sărmani părăsiți.
      Dacă îi era strâmtă casa, inima sa, în schimb, era neasemuit de largă. Numărul internilor, de la șapte, se urcă la cincisprezece, în 1848, și la patruzeci în 1850. Acestora Don Bosco le purta de grijă în toate: casă, masă, profesiune, educație. Dragostea și perspicacitatea sa pedagogică îl ajutau ca, în alegerea profesiunii, să reușească, din punctul de vedere al înclinațiilor și aptitudinilor individuale, tot așa de bine ca și specialiștii orientării și îndrumării profesionale de azi.
      Dar el nu se oprea doar la alegerea celei mai potrivite meserii, ci se îngrijea și de alegerea celor mai onești și valoroși patroni, tutelând interesele băieților săi prin convenții scrise și semnate legal. La întoarcerea de la muncă, Don Bosco îi știa face „să cânte”, cum se spune în italiană, încât, dacă ar fi avut atitudini nepotrivite, le descoperea și le îndrepta prompt. Iar în timpul uceniciei, ei se bucurau și de beneficiul intern al cursurilor serale.
      Dar aceasta nu era tot și nici partea principală. Primul gând de totdeauna era educația creștină, temelia sigură a unei formări deplin omenești. Îi învăța noțiunile de bază ale doctrinei creștine, dându-le și posibilitatea frecventării Sfintelor Taine, a Mărturisirii și Cuminecării bine făcute. Pentru a stimula purtarea bună, introduse un obicei de o inspirație autentic democratică, anume de a premia de sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales (27 ianuarie) pe cei mai buni dintre ei, desemnați astfel de voturile secrete ale colegilor!
      În fiecare dimineață, după Sfânta Liturghie, cu o pâinișoară în buzunar, plecau la lucru, de unde reveneau la prânz pentru o masă sumară (o supă consistentă sau o mămăligă fie cu sos, fie cu altceva lângă ea). Le mai dădea peste zi un sfert de liră, cu care își mai procurau câte ceva: caș, slănină, mezeluri etc., după preferințe și zile, căci pe vremea aceea lira italiană era bine acordată și cânta, nu scârțâia...
      Sala de mese era cea mai romantică din lume. Unii se așezau pe treptele scării, alții pe vreo laviță sau pe vreo scândură așezată direct pe pământ, alții pe marginea fântânii, iar alții pe pragul bucătăriei. Printre aceste cete se învârtea Don Bosco, cu nesecata lui bună dispoziție, cu castronul aburind în mâini pentru cei ce ar mai fi dorit supliment.
      - Fă cinste, dragul meu, bucătarului, asta eu am făcut-o!
      - Mănâncă cu poftă, spunea altuia, că așa e mai bună.
      - Ți-aș da și o bucată de friptură... dar las' pe mine; de îndată ce-om găsi vreun bou fară stăpân, să știi că o facem lată, adăugă el către un al treilea, tot râzând.
      Dar el era silit să facă nu numai pe bucătarul, ci deseori și pe pantofarul, croitorul, frizerul; ba mai ajuta și la curățatul camerelor și... cartofilor, crăpa lemne, aprindea focul, mătura camerele. Era familia perfectă în cel mai curat înțeles al cuvântului, cu cea mai deplină fuziune de inimi.
      Acest ideal de viață simplă, plină de încredere și de intimitate curată, de veselie neîntreruptă și cordială, Don Bosco îl va menține în toate Casele sale și tot efortul său de educator va fi de a apropia cât mai mult fiecare Casă de acest fel de familiară intimitate, pe care o introduse între fiii săi în casa Pinardi, mai ales între anii 1851-1855.
      După zeci de ani, toți cei ce au beneficiat de acele îngrijiri mai vorbeau despre zilele de atunci cu lacrimi în ochi:
      „Nu aveam nimic, duceam lipsă de toate, și totuși cât eram de fericiți!”
      Mama Margareta, numită de toți mamă, își avea partea ei în cimentarea acestei intimități de familie. Avea un ascendent indiscutabil asupra tuturor și, datorită calităților ei materne unice, îi putea dojeni, corecta, sfătui, încuraja și mângâia pe toți. Rol nu în toate zilele ușor. După întoarcerea băieților acasă, terminând ultimele îndatoriri gospodărești și după ce toți se culcaseră, biata bătrânică rămânea lângă lumânarea ce pâlpâia și ea parcă a oboseală și cosea, repara, petecea când nu avea de tăcut spălătura mare. La 30 de ani avea de îngrijit numai trei copii, iar acum, la 65, băiatul său îi adusese plocon câteva duzini ce trebuiau îngrijiți cu albituri curate și haine decente. „Ca apus al unei vieți laborioase - zice Auffray - nu era rău!” Nu se plângea, dar, văzându-se mereu copleșită de treburi, cu care nu mai răzbea, suspina istovită. Într-o singură zi se văzu depășită de necazuri. O poznă mai pipărată puse vârf unei serii mai lungi de altele mai mici. Se prezentă agitată în fața fiului ei:
      - Așa nu mai merge, nu mai pot. Tu nu vezi cât mă obosesc? Dar truda mea e atât de rău răsplătită. Băieții ăștia sunt insuportabili. Am găsit acum aruncată pe jos și toată noroi lenjeria întinsă la uscat, iar ieri îmi alergau peste straturile din grădină. Așa nu mai merge. Sunt răii răilor! Seara mi se întorc cu hainele rupte, sfâșiate și fără nasturi; își pierd batistele, cravatele, ba chiar și ciorapii. Unii îmi ascund cămășile în joacă, alții îmi șterpelesc tacâmurile, capacele, cratițele din bucătărie ca să se joace de-a războiul și-mi trebuie ceasuri să le găsesc. Fac eu tot, dar dacă și puținul ce-l avem nu-l mai am la îndemână? M-am săturat! Până când toate astea? Ți-o spun, așa nu mai merge... Și când mă gândesc cât eram de fericită la Bechis! De ce nu m-ai lăsat să-mi depăn acolo restul zilelor? Eu una nu mai pot!
      Lasă-mă să mă întorc și să mor acasă! Drept răspuns, fiul său, cu ochii ușor umezi, îi arătă Crucifixul de pe perete.
      Marea creștină înțelese; ochii i se umplură de lacrimi:
      - Ai dreptate, suspină ea, ai dreptate. Și merse să-și reia șorțul și îndeletnicirile casei.
      Fiul își însușise bine lecțiile materne ce-l duseseră la Altar. Devenit preot, el știa să rămână preot chiar și în fața mamei sale, revanșându-se sublim.
      Dar și ea îl înțelesese. Sub lumina Răstignitului, inimile lor, de mamă și de preot, vor rămâne pentru totdeauna îngemănate, unite, contopite în una și aceeași iubire, în una și aceeași ardere totală, cea a lui Hristos.

11) Se sesizează Parlamentul

      Felul de viață al internilor Oratoriului trezi curiozitatea tuturor, ajungând în cele din urmă până și în discuția Parlamentului. Camera Deputaților și Ministerul de Interne, luând act, uimiseră o comisie la fața locului, formată din contele Sclopis, marchizul Pallavicini și Contele Provana di Collegno (despre acesta din urmă, vezi mai sus, cap. IX, subcapitol 3), toți trei senatori.
      Cele câteva sute de băieți erau tocmai la recreație. Și ce recreație!
      - Ce minunat spectacol, zise primul.
      - Într-adevăr minunat, repetă marchizul.
      - Ferice de Torino, dacă în cuprinsul său ar mai vedea ridicându-se asemenea institute, reluă contele di Collegno.
      Don Bosco, după ce le ieși în întâmpinare, îi conduse într-una din camerele acelea sărăcăcioase și închiriate (era prin 1850, înainte de cumpărarea casei Pinardi) și le explică rostul Oratoriului: expunere simplă, obiectivă, lucru ce le plăcu foarte mult. Ochii iubesc lumina, iar mintea, claritatea.
      - Opera dumneavoastră - începu De Sclopis - este cu adevărat filantropică și de o mare utilitate socială. Guvernul ar trebui să susțină și să promoveze și el astfel de opere. Pentru încurajarea dumneavoastră, vă spun că atât Ministerul de Interne, cât și Curtea Regală apreciază această operă și o să-i dea tot sprijinul.
      Îi întrerupse o bătaie la ușă. În clipa următoare apăru un băiat care voia să-l roage ceva pe Don Bosco.
      Lui De Scoplis îi sări în ochi încrederea evidentă și ingenuitatea băiatului și-l întrebă:
      - Cum te numești?
      - Iosif Vanzino.
      - De unde ești?
      - Din Varese.
      - Ce meserie ai?
      - Cioplitor în piatră,
      - Îți mai trăiesc părinții?
      - Tatăl meu e mort.
      - Și mama?
      La acesta întrebare, băiatul își plecă ochii și apoi capul, rușinat, și rămase mut.
      - Spune-mi, mama îți mai trăiește ori a murit și ea?
      Cu voce întretăiată de suspine, băiatul răspunse:
      - Mama e în închisoare, și se puse apoi pe un plâns cu sughițuri. Cei de față se simțiră mișcați și o lacrimă li se anină și lor de gene.
      Înalții oaspeți se mirară că Oratoriul primește și interni.
      - Ne-a silit nevoia - explică Don Bosco - și sunt către treizeci acum, copii ai nimănui, orfani și părăsiți. Locuiesc și mănâncă aici, iar peste zi sunt la lucru prin oraș, care pe unde poate.
      - Iată miracolele Carității catolice, exclamă atunci contele Pallavicini.
      Însoțiți de Don Bosco, îi cerură să viziteze casa. Dar, intrând în dormitor,  senatorul De Sclopis se lovi cu capul de pragul de sus și pălăria îi căzu pe nasul lui Pallavicini ce-l urma.
      - Până acum, la Palatul regal, încă așa ceva nu mi s-a întâmplat, zise el.
      - Și nici mie, să-mi cadă pe nas pălăria altuia, răspunse Pallavicini.
      Trecură apoi în bucătărie, unde mama Margareta tocmai gospodărea.
      - E mama mea și mama orfanilor noștri, o prezentă Don Bosco.
      - Pe cât se pare, mamă, tot dumneavoastră faceți și pe bucătăreasa, nu-i așa?
      - Ca să dobândim Raiul, răspunse ea veselă, facem nițel de toate!
      - Și ce mâncare dați băieților?
      - Supă și pâine, pâine și supă.
      - Și lui Don Bosco al dumneavoastră, câte feluri?
      - Tot numai un fel și lui.
      - Hm, e cam puțin numai un fel de mâncare, dar cel puțin i-o faceți bună?
      - Excelentă. închipuiți-vă, e atât de bună, încât de duminică de la amiază și până joi e aproape aceeași.
      - Dar dacă e așa regimul, de ce nu atunci de la o duminică la alta? Ar fi mai simplu!
      - Fiindcă pentru vinerea și sâmbăta îi fac chiar de post!
      - Păreți o bucătăreasă cam zgârcită. Dar cu vremurile astea, nici nu cred că felul vostru de a găti ar avea șanse să mai progreseze. Dar aveți pe cineva - întrerupse Pallavicini - să vă dea o mână de ajutor?
      - Cum să nu, sigur că da! Am de obicei un ajutor foarte vrednic, dar se vede că azi e foarte ocupat și de aceea am rămas singură.
      - Și cine-i băiatul dumneavoastră de serviciu?
      - Iată-l, zise ea zâmbind, și-l arătă pe Don Bosco.
      - Felicitările mele Don Bosco, exclamă De Sclopis. Eu nu aveam nici o îndoială că sunteți un bun educator și un abil mânuitor al condeiului, dar nu știam că sunteți licențiat și în arta culinară!
      - Aș vrea să mă vedeți - răspunse râzând Don Bosco - în exercițiul funcțiunii, mai ales când fac mămăliga!
      Terminată vizita, cei trei vizitatori mai asistară câteva minute la lecțiile de Catehism în diferite clase și la slujba religioasă și-și exprimară felicitările lor de cetățeni, credincioși și senatori, lăsându-i totodată și un mic ajutor.
      Raportul ce-l făcură în Parlament, urmat de vehemente atacuri anticlericale și de discuții furtunoase, se soldă oricum cu o victorie cel puțin morală. Ajutorul de trei sute de lire pe care i-l vota Camera avea o valoare simbolică, incomparabil mai mare decât cea monetară. Ministerul de Interne, în schimb, mai generos, îi acordă un ajutor de două mii de lire.

12) „Când albinele sunt prea numeroase...”

      Așa cum unele fluvii uriașe, înainte de vărsarea lor în mare, își împart unduita frământare a preaplinului apelor în diferitele brațe ale deltei, tot așa opera lui Don Bosco, începând cu acel an 1847, nu o mai poți urmări simultan peste tot căci, urmând una din ramificațiile sale, trebuie să le părăsești pe celelalte, înainte de a le putea regăsi, reunite, în imensitatea Oceanului. Vastitatea concepției, lărgimea și profunzimea perspectivelor fac ca opera Sfinților să aibă drept țărmuri Nețărmuritul și drept orizont, Infinitul.
      Acesta va fi și motivul pentru care, începând cu capitolul următor, vom fi siliți să ne limităm la diferite aspecte, privite sintetic, ale activității acestui om excepțional. Mai plastic spus, din toată această activitate, insondabilă pe de-a-ntregul, povestirea noastră n-ar vrea să fie ca acea scoică ce, dusă la ureche, pe malul mării, te lasă să asculți imensul vuiet și multa frământare a valurilor ce se pierd în zare.
      Să revenim deci, pentru o clipă, la acel an 1847, când Opera lui Don Bosco trezise atâta (și atât de inegal) interes din partea parohilor, a Episcopului și a Autorităților...
      La ce număr ajunseseră băieții Oratoriului?
      Erau înjur de șapte sute, mai curând peste decât sub această cifră. Or, așa nu se mai putea trăi.
      Din două una: ori se va mări localul, ori „roiul” prea numeros va căuta vreo altă scorbură potrivită pentru astfel de albine.
      De mărirea localului nici nu ar fi îngăduit să se mai pomenească, căci pretențiile lui Pinardi, pe de o parte, și anemia propriilor finanțe, pe de alta, retezau din rădăcină chiar gândul de a pune o astfel de problemă. Și astfel, vrând-nevrând, soluția era dinainte făcută și impusă.
      Mai erau de fapt și alte motive, dintre care nu cel mâi neînsemnat era că o bună parte din băieți veneau tocmai din partea opusă a orașului.
      De aici îi veni gândul lui Don Bosco de a deschide un al doilea Oratoriu, în celălalt capăt de oraș, la Porta Nuova (cartierul Gării), proiect pe care Arhiepiscopul îl binecuvânta, iar el îl anunță băieților în termeni pitorești:
      „Când albinele unui stup sunt prea numeroase, o parte dintre ele roiesc și întemeiază o altă familie. Cum vedeți și voi, noi suntem prea numeroși aici. La recreație călcați unii peste alții și, nu arareori, câte unul trântit la pământ se alege cu năsucul însângerat. Ce să mai zic de Capelă, unde sunteți ca sardelele, n-ar mai lipsi decât uleiul... Să o lărgim punând umărul sau încovoindu-ne spinarea, ne-am putea trezi cu acoperișul în spate și... cei care am mai scăpa am mai avea de furcă și cu proprietarul nostru brav. Ce-i de făcut?”
      „Vom imita și noi albinele, formând o a doua familie și vom merge să întemeiem un al doilea Oratoriu.”
      Regiunea aleasă semăna întru totul cu Valdocco: o câmpie întinsă, cu câteva căscioare ici-colo. Don Bosco alesese dintre ele una care i se părea mai potrivită, dar nu reușea nici cum să cadă de acord cu proprietăreasa. Într-o ultimă vizită, se dezlănțui o furtună de părea sfârșitul lumii. Tunetele și fulgerele se întețeau și bubuiau tot mai puternic, în timp ce proprietăreasa devenea tot mai speriată și mai îngrijorată, până când în cele din urmă, un trăsnet căzu undeva pe aproape, zguduind casa.
      Privind la Don Bosco, proprietăreasa promise atunci că, dacă scapă cu bine, se va învoi. Ca prin farmec, tunetele încetară și o ploaie liniștită urmă. Contractul a fost încheiat cu 450 de lire pe an, iar zidarii se puseră de a doua zi pe lucru, încât de sărbătoarea Imaculatei, 8 decembrie, Capela noului Oratoriu a fost binecuvântată. Primi de hram pe Sfântului Aloisiu, nu numai pentru dragostea deosebită ce i-o purta Don Bosco acestui model al tinerilor, cât și din atenția față de Monseniorul Aloisiu Fransoni, ierarhul la care găsise întotdeauna o atât de largă înțelegere.
      Direcțiunea noului Oratoriu a fost încredințată lui Don Carpato, care lucră și el până la istovire și cu totul gratuit, ani de-a rândul. Nelipsitele încercări și greutăți dovedeau că este operă voită de Dumnezeu. încă de la început, afluența băieților a fost extraordinară, iar după aprecierile lui Don Rua, care propunea aici Catehismul (în calitate de cleric), numărul lor trecea de cinci sute.
      Doi ani mai târziu mai deschise un al treilea Oratoriu, al „Îngerului păzitor”, la Vanchiglia. Acest cartier de pe malul Padului, departe de a fi doar o mahala oarecare, părea un ciorchine de cuiburi infecte, unde crimele și mizeria, tâlhăriile și prostituția își dăduseră, toate, întâlnire.
      Ajunse faimos în deosebi printr-o bandă de huligani, pungași și bătăuși de profesie, denumită în dialect „La Cocca di Vanchiglia”, devenită între timp spaima tuturor oamenilor din oraș. Ce-i drept, mai erau și în alte cartiere asemenea bande, dar cea din Vanchiglia deținea între toate un primat necontestat. Când se întuneca, nici carabinierii înarmați nu mai îndrăzneau să se aventureze în Vanchiglia, știind prea bine că ar fi însemnat să-și riște viața.
      În octombrie 1849, Oratoriul a fost deschis și încredințat tânărului Don Vola,  pentru funcțiunile sacre, și lui Iosif Brosio, pentru catehizarea și educația băieților.
      Acest Iosif Brosio făcuse armata și războiul la vestiții Bersaglieri - elita armatei italiene - și avea în vine sânge de autentic soldat și strateg. La început lucrurile s-au desfășurat normal, până în clipa când cei de la „Cocca” am văzut împuținându-li-se rândurile din cauza Oratoriului. Dar să lăsăm cuvântul chiar lui Brosio, ce-și entuziasmase băieții cu precizia exercițiilor și manevrelor lui militare:
      „Într-una din zile, cei din Oratoriu ne trezirăm asaltați de vreo patruzeci de huligani ce înarmați cu pietre, ciomege, cuțite, încercau să Între  în Oratoriu.
      Văzând cât de amenințător se desfășoară lucrurile, am luat imediat măsurile de apărare, căci ar fi fost jale dacă acei bandiți ar fi băgat de seamă că ne este frică. Am zăvorât mai întâi poarta Oratoriului, apoi i-am adunat pe băieții cei mai mari, înarmându-i cu ce aveam și împărțindu-i pe grupe, cu ordinul de a fi gata - pentru cazul în care canaliile acelea ar fi răzbit în curtea Oratoriului - la un semnal al meu să-i atacăm din toate părțile și să-i doborâm fără milă.
      Pe băieții mai mici, care plângeau de frică, i-am adunat și i-am adăpostit în biserică; am mers apoi la poartă pentru a verifica dacă rezistă loviturilor de berbec pe care bandiții i le dădeau spre a o răsturna la pământ.
      Însă fără știrea noastră, portarul Oratoriului, ce întâmplător se afla în stradă în momentul atacului, precum și alte persoane, văzând ce gânduri avea Cocca, alergară la Cazarma Cavaleriștilor, chemând soldații. Veniră imediat cu săbiile scoase. Li se mai adăugară și patru carabinieri, și astfel asediul a fost zădărnicit.
      Cei de la Cocca, aflând între timp că eu, care-i comandam, eram bersaglier și că eram hotărâți să ne vindem scump pielea, nu mai îndrăzneau să ne insulte de aproape, ci se limitau să ne atace cu pietre, dar din depărtare.
      Cu toate acestea, noi nu ne arătam nici că ne-ar fi ciudă și nici că le-am purta ranchiună sau că ne temem de ei, încât, în cele din urmă, mulți dintre cei mai tineri deveniră niște oratorieni exemplari, în timp ce alții ajunseră la închisoare, iar alții doi sfârșiră spânzurați la Rond, lângă Oratoriul Sfântului Francisc de Sales.”

13) La „Cazanele” lui 1848

      Fluviul activității lui Don Bosco, în parcursul pe care-l urmărim acum, va ajunge să fiarbă și să se frământe ca la „Cazane”, măcinat de colțuroasele stânci ale acelei agitate perioade ale anului 1848.
      Când se spune „1848” se înțelege punctul culminant al unei perioade începută înainte de acel an și terminată după.
      Italia fusese prinsă și ea în febra revendicărilor revoluționare. Statele peninsulei începuseră să asigure, unele după altele, unele libertăți populare. Încă în 29 ianuarie, regele Ferdinand II al Neapolelui promulgase o constituție în acest sens. PIUS IX făcea la fel pentru Statele Pontificale, în 14 martie, promulgând o constituție care, ca și cea napolitană, era inspirată tot după modelul celei franceze din 1830.
      În Toscana, marele duce Leopold îngăduise o anumită libertate presei, semn prevestitor al unor libertăți și mai largi, iar Carol Albert, la Torino, în urma unei formidabile presiuni a opiniei publice, dirijată prin presă, proclama, la 8 martie 1848, „IL STATUTO” (Statutul), care va constitui piatra de temelie a viitoarei constituții ce va defini și va reglementa raporturile dintre Stat și cetățeni în întreaga Italie, de îndată ce unificarea va fi fost înfăptuită.
      Amintind de unificarea Italiei, am atins cel de-al doilea mare resort al mișcărilor din 1848: pasionanta luptă politică întreprinsă pentru a contopi, într-un singur stat, diferitele provincii italiene. Cele șapte state - trei regate: a) Lombardo-venețian, b) Napolitan și al celor două Sicilii și c) al Piemontului; trei ducate (Marele ducat de Toscana și ducatele de Modena și de Parma) ; iar în centru, Statul Pontifical însuși - aspirau să devină un singur Regat, reunind în același organism mădularele dezmembrate ale Națiunii. Întrucât multe dintre aceste state, fie direct, fie indirect, se găseau sub tutela habsburgilor, care comandau în acest fel cam o treime din țară, primul pas spre înfăptuirea unității era de a-l alunga pe străin.
      Câte lacrimi, cât sânge, câte familii nu au fost îndoliate și câți tineri nu au fost jertfiți, înainte de a se realiza o întreită țintă: unitatea națională, independența și libertățile cetățenești. Vreo patruzeci de ani Italia a fost frământată de zbaterile și răbufnirile acestor forțe care mobilizaseră, ca un uriaș magnet pe liniile lui de forță, toate elementele active ale țării: scriitori și diplomați, gânditori și militari. Insurecția poporului italian a luat numele binecunoscut în istorie de Risorgimento, electrizând pentru aproape o jumătate de veac unul dintre popoarele cele mai înflăcărate ale Gintei Latine.
      Ideile de reformă, progres, libertate și independență fermentaseră pătrunzând și în Statele Pontificale, în special sub Gregoriu XVI, și izbucniră imediat după alegerea lui Pius IX din 1846.
      Amnistia generoasă a lui Pius IX pentru toți condamnații politici, plus câteva reforme administrative, stârniră în întreaga Italie manifestări generale, pe cât de continue, pe atât de zgomotoase, în cinstea lui. Îl ovaționau până și evreii.
      Atitudinea liberală a lui Carol Albert, pe de altă parte, ce intra cu hotărâre pe drumul inovațiilor, determină Roma și Torino să devină cele două focare în care se reînnoiau, cu mai multă insistență și exuberanță, manifestările bucuriei populare. Era o beție universală, aproape un delir, însoțite de o sete nebună de lucruri noi. Chiar și unii clerici s-au lăsat prinși în vârtejul entuziasmului obștesc. S-au văzut astfel, la Torino, clerici manifestând frenetic alături de mulțimea ce aclama proclamarea Statutului sau purtând ostentativ, în seara de Crăciun, pe stiharul sacru, cocarda revoluționară!
      Și în Oratoriu se striga până la asurzire: „Evviva Pio Nono” (trăiască Pius IX). Dar, într-o duminică, Don Bosco le explică băieților săi că ar dori să se strige pe viitor nu „Trăiască PIUS IX”, ci „Trăiască PAPA”, fiindcă „noi aclamăm nu omul, ci pe împuternicitul și locțiitorul lui Hristos”.
      Aceasta drept răspuns anticipat la insidioasa cursă ce-o întindeau unii politicieni sectari, ce separau, în Pius IX, omul de demnitatea ce-o reprezenta, ridicând osanale persoanei, dar detestând oficiul pe care-l deținea sau, pentru a folosi expresia Monseniorului Fransoni, aceștia aplaudau pe Pius IX nu pentru ceea ce el era de fapt, ci pentru ceea ce ei ar fi dorit ca el să fie - o simplă și inconștientă unealtă a politicii antibisericești. [35]
Atât a fost de ajuns. Băieții învățaseră atât de bine lecția, încât, într-o altă duminică, surveni o întâmplare nostimă de tot.
      Câțiva înalți demnitari se prezentară la Oratoriu, să-l viziteze, și-și exprimară în public încântarea, în fața băieților reuniți. Își terminară cuvântarea cu o tiradă bombastică în cinstea lui Pius IX, cerând băieților să strige împreună: „Evviva Pio Nono!” Era momeala din undiță și, în continuare le-ar fi sugerat, desigur, și alte slogane mai cu tâlc și mai puțin clericale. Doar atât este de greu, până începi să aluneci.
      Când colo, băieții răspunseră într-un singur glas un „Evviva il PAPA!”, de vuiau pereții, curtea și împrejurimile.
      Demnitarii aceia rămaseră cu gura împleticită undeva în gâtlej și se priviră întrebător: „Ehei, dar în ce lume suntem?”.
      Erau în lumea lui Don Bosco. Dacă s-ar fi reîntors în duminica următoare, ar fi văzut atârnate pe pereți panouri pe care erau scrise, cu litere mari, sentințe evanghelice și patristice despre autoritatea Sfântului Petru și a succesorilor săi la conducerea Bisericii.
      Cu un alt prilej a fost și el solicitat să semneze o listă prin care se cerea egalitate de tratament pentru o sectă măruntă a Piemontului, Valdesii, și pentru Evrei.
      Don Bosco le răspunse că adevărul este adevăr și Constituția, dacă a dat libertate, aceasta nu înseamnă libertatea de a face și binele și răul deopotrivă, după toane. Este adevărat că, în politică, deosebirea dintre secte și Evrei, pe de o parte, și creștinii autentici, pe de alta, nu are sens. În schimb, când este vorba de religie, este cu totul altceva, căci adevărul deplin nu poate fi decât unul, și, în mod fatal, nu toate, ci o singură religie este adevărată. Deși peste o sută de preoți o semnaseră, el răspunse că, Biserica fiind o instituție ierarhică, după Arhiepiscop o va semna și el imediat, chiar primul dacă țin la asta. Nesemnând Superiorul, nu semnă nici el.
      Într-altă zi i se ceru ca Oratoriul să ia parte la o demonstrație politică, spunându-i-se că i s-a fixat și locul de staționare în piața Castello, pe care ar trebui să-l ocupe cu oratorienii săi. Don Bosco îi răspunse lui Brofferio, trimisul liberalilor, că el este doar un simplu preot și nu deține nici o funcție oficială ca să i se poată comanda. Ocupațiile dânsului sunt predicile, spoveditul, catehizarea și că singura autoritate ce o are în fața băieților săi se restrânge la cei patru pereți ai Capelei, așa cum o poate verifica oricine.
      În urma acestei atitudini avu de înfruntat un atac și mai puternic din partea marchizului Roberto d'Azeglio, care se străduia din răsputeri să-și concilieze credința de catolic cu teoriile liberale. Vizitând casa, marchizul admiră și găsi cuvinte de laudă pentru toate, afară, firește, de rugăciune. Nu este o curată pierdere de timp să rostești, de exemplu, cinzeci de Născători înșirate una după alta? Don Bosco ar face mai bine să suprime Rozarul.
      Sfântul încercă să explice cu blândețe, dar, văzându-se neînțeles, răspunse hotărât:
      „Toată instituția mea e bazată pe rugăciune, ea este și toată trăinicia ei; sunt dispus să mă las de oricare alt punct din program, chiar important, în afară de acesta; și, de aș fi nevoit, aș renunța chiar și la prețioasa dumneavoastră prietenie, dar nu la Rozar!”
      Din cauza repetatelor ori, mai bine zis, permanentelor absențe de la manifestațiile politice, i se porniră pe cap și autoritățile municipale, solicitându-i o cât de mică concesie pe placul liberalilor. Don Bosco dădu jumătăți de răspunsuri. De un „NU” categoric, adversarii săi s-ar fi folosit pentru a-l stigmatiza drept „dușman al Italiei”, iar cu un răspuns insuficient de chibzuit s-ar fi putut compromite, lăsându-se amestecat într-o mreajă de compromisuri succesive, ce l-ar fi dus cine știe unde.
      De aceea, în răspunsurile sale bătea și câmpii. Fu citat atunci la Primărie, unde, de la simple solicitări, se trecu și la amenințări.
      - Dar nu știi că viața ți-e în mâinile noastre?
      Sfântul se prefăcu că nu pricepe. Se prezentase nebărbierit, cu hainele cele mai uzate, - și nici nu era greu pentru Don Bosco să-și găsească astfel de haine cu niște „bărci” de bocanci și o înfățișare rustică, încât cei ce-l citaseră, necunoscându-l decât cu numele, îl judecară drept un biet popă de pe sate, ce numai primejdios nu putea fi.
      Don Bosco se abținuse de la a face politică, conștient de datoria pe care o are preotul de a rămâne deasupra învălmășelii partidelor, fiind omul și mijlocitorul lui Dumnezeu pentru toți deopotrivă, iară deosebire de culoarea politică. Abținerea aceasta era cu atât mai motivată, cu cât perspicacitatea sa îl făcuse să simtă, cu mult înaintea altora, ce intrigi meschine se țeseau împotriva Bisericii sub masca politicianismului.
      Cât pentru partea datoriei, el era convins că, adunând și adăpostind tinerii părăsiți și făcând din ei buni cetățeni și buni creștini, făcea mai mult bine decât cei cu vociferările în stradă.
      Faptele nu întârziară să-i dea dreptate, politicianismul începând să-și arate adevărata față. În curând, nenumărate mănăstiri au fost închise și călugării expulzați, iar episcopii piemontezi intransigenți, în frunte cu Monseniorul Fransoni, erau șicanați, prigoniți, închiși și apoi exilați.
      Don Bosco însuși a fost de mai multe ori atacat de necunoscuți în stradă, ba chiar acasă. Astfel, într-o duminică seara, în timp ce le vorbea la Catehism despre Răstignirea Mântuitorului, ca o supremă dovadă a dragostei Lui față de păcătoși, se auzi o detunătură puternică, urmată de țăndări. Un nor de praf învălui catedra lui Don Bosco; o tăcere lugubră se înstăpâni, și fețele tuturor erau îngălbenite de spaimă. Ce se întâmplase?
      Un anarhist, plătit de cine știe ce sectă politică sau religioasă, luase la țintă inima lui Don Bosco, care vorbea în picioare. Lovitura fusese bine ochită, căci nu lipsi decât puțin ca glontele să-i pătrundă prin inimă. O mișcare vioaie făcută, din întâmplare, tocmai la timp, făcu să-i treacă proiectilul pe sub brațul stâng, zgâriindu-i doar coastele și făcând o respectabilă gaură prin reverendă, oprindu-se în peretele opus, în tencuiala lui Pinardi...
      Singur Don Bosco își păstră calmul și chiar zâmbetul și izbucni:
      - Ce v-ați speriat așa de o glumă proastă? O glumă de prost gust și nimic mai mult! Anumiți necrescuți nu știu glumi decât contravenind bunelor maniere. Ia priviți: mi-au sfârtecat haina și au mai stricat și zidul... Dar să revenim la Catehismul nostru.
      Jovialitatea lui și faptul că era teafăr redărui tuturor respirația. El își continuă liniștit lecția, vecernia, predica și dădu și Binecuvântarea Euharistică. Abia după ce ajunse în mijlocul băieților săi în curte, văzu cât de mult țin tinerii la dânsul. Cei mai mulți plângeau de îngrijorare și, deopotrivă, de bucurie și erau încântați de ocrotirea providențială.
      - Dacă Preacurata nu mă ferea, acum chiar că aș fi fost țeapăn... își privi cu jale haina ruptă: „Sărmana mea sutană, mi-e milă de tine, nu de alta, dar nu am cu ce te schimba.”
      Un băiat îi aduse între timp glonțul de o mărime respectabilă, căci armele de atunci aveau alt calibru decât cele moderne. Don Bosco îl cântări în mână și zise:
      - Îl vedeți? E vorba de tineri fără experiență, care vor să joace popice, dar nu se pricep să le doboare...

14) Jocul de-a războiul

      Efervescența politică nu mai cunoscu margini după declararea războiului cu Austria, în 23 martie 1848, început atât de bine cu victoriile de la Pastrengo, Goito, Peschiera din mai și terminat, după un an, în 1849, cu dezastrul de la Novara și abdicarea mărinimosului rege Carol Albert.
      Între timp, la Torino totul fremăta a război: case, localuri publice, teatre, străzi și piețe, toate răsunau a cântece războinice. Băieții în piețe și pe maidane se desfășurau în mișcare de bătălie, iar primele vești de pe front dădură capitalei momente de adevărat paroxism.
      „Cine n-a văzut și n-a trăit '48-ul - ziceau bătrânii - nu va putea bănui niciodată ce-a însemnat acel an pentru noi!”
      În această avalanșă de evenimente, nici Don Bosco nu putea rămâne izolat: fără a schimba nimic în partea religioasă a programului (ba adăugă chiar, în duminicile din Paresimi, Calea Crucii), dădea curs liber băieților săi în recreație. Ce mai crâncene încăierări în curtea Oratoriului între „Piemontezii și Austriecii” improvizați!
      În ce privește apoi desfășurarea de fond a evenimentelor, Monseniorul Fransoni, după ce fusese întemnițat de câteva ori, în final a fost izgonit din țară, în timp ce o parte din cler prea se lăsase târâtă de curent, nedându-și seama că, în felul acesta, participau și promovau o mișcare care doar în aparență avea un obiectiv patriotic, dar, în fond, era inspirată de cel mai pur anticlericalism.
      Din păcate, până și colaboratorii lui Don Bosco, mai ales cei de la Porta Nuova, din Oratoriul Sfântului Aloisiu, nu rămăseseră imuni, îndopând cu politică mintea bieților băieți.
      „Atâta tot tună până plouă”, cum plastic se exprimă Ceria. Unul dintre ei, în urma refuzului lui Don Bosco de a-i lăsa pe băieți să ia parte la o manifestație politică, în duminica ce urmă, în loc să explice Catehismul, ținu o cuvântare bombastică, asemenea unui perfect demagog și, abia sfârși, că și scoase un steag, cu care, fluturându-l, se puse în fruntea băieților, care, cântând marșul lui Mamelli, se încolonară și ieșiră pe poarta Oratoriului, înainte ca Don Bosco să poată interveni.
      Mișcarea luase proporții mai mari decât s-ar fi putut el aștepta și, în curând, pentru un motiv sau altul, Don Bosco rămase, din cele două Oratorii, doar cu vreo 20-30 de băiețași, ceilalți dezertând cu cateheți și preoți cu tot.
      Și apoi tot ei veniră cu condiții și pretenția ca Don Bosco să-și ceară scuze și să-i reprimească în Oratoriu cu alai: steag în frunte și cocarde pe piept.
      Dar orice joc, oricât de frumos ar fi, nu durează decât puțin. Când nu e nici frumos, e și mai rău. La primele întâlniri ale dizidenților, gustările, plimbările, spectacolele țineau locul principal, iar de predici și de Catehism nici nu se mai pomenea.
      Însă și finanțele noilor apostoli se clătinară de la o vreme. Inutilitatea și utopia tuturor acestor manifestații patriotarde se vădi mai ales când, de pe câmpurile de luptă, sosiră veștile cele mai alarmante. La Novara, generalul austriac Radetzki zdrobise armata piemonteză. Dușul rece primit contribui ca, în curând, reculegerea și rugăciunea să ia, chiar și în viața publică, iarăși locul ce li se cuvenea, înlocuind demonstrațiile atât de gălăgioase.
      Rămas singur în tot acest timp (de altfel nici nu ar fi avut unde să apeleze după colaboratori, Seminarul fiind închis, iar Căminul preoțesc, evacuat și ocupat de armată), Don Bosco nu se descurajă, ci organiză chiar un festival de Adormirea Preacuratei (15 august), banii adunați oferindu-i familiilor celor mobilizați. Era, în tot cazul, ceva mai realist și mai practic decât toate acele defilări și vociferări patriotarde sterile, încât atrase până și elogiile anticlericalei Gazzetta del Popolo.
      Băieții începeau să revină. însă Don Bosco le verifica personal dispozițiile și a fost destul de precaut și sever în a nu se mai lăsa tras pe sfoară de anumite elemente încăpățânate.
      În urma armistițiului, încheiat la 9 august, Don Bosco primi ajutorul vechii noastre cunoștințe, Iosif Brosio, căruia tinerii nu-i vor mai spune decât „Bersalierul”. Acest subofițer își oferi serviciile ca instructor militar. Chiar Guvernul le oferi două sute de puști - natural, fără cartușe iar săbiile fuseseră înlocuite cu bastoane; semnalizările și comenzile se făceau cu trompeta lui Brosio, pe care o dăruise în acest scop.
      Totul a fost pus la punct atât de bine, încât bersalierul formă un întreg batalion de tineri premilitari bine instruiți. Făceau manevre, ajutau la menținerea ordinii cu ocazia unor zile festive, dar, mai ales, ce ardoare puneau în simularea luptelor propriu-zise. încet-încet Oratoriile se repopulară, astfel încât, peste puțin timp, criza fu dată cu totul uitării.
      Dar aceste manevre paramilitare își au și ele povestea lor, poveste sfârșită într-o zi cam trist.
      Lângă curtea Oratoriului, unde „manevrau soldații”, mama Margareta făcuse o mică grădină în care cultiva - numai ea știa cu câte jertfe - zarzavaturile de care avea mai mare nevoie pentru bucătăria numeroasei lor familii.
      Iată că într-o duminică, pe când cele două tabere „dușmane” manevrau conform planurilor strategice detaliat prestabilite, se întâmplă ceea ce - după părerea multora, a mamei Margareta îndeosebi - ar ti fost mai bine să nu se întâmple.
      La început, totul mersese strună, programul desfășurându-se punct cu punct în ordinea trasată de Generalisim, fiecare tabără executând exercițiile cu conștiinciozitate, seriozitate și... vitejie. Mișcările prevăzute se executau matematic, și toată acea mică lume manevra pe teren cu acreala și gravitatea unor vechi soldați. Ochiul bersalierului domina câmpul de bătălie și rămânea stăpân pe oștiri. Dar, din nefericire, erau și spectatori. Iar un autentic fost războinic n-avea cum să prevadă intervenția și aportul lor. Or, tocmai încurajările asurzitoare ale galeriei ruinară totul, căci, la asaltul final, „austriecii” au fost respinși până la gardul ce despărțea curtea de grădină, fură țintuiți lângă el și apoi, firește, aruncați dincolo. Într-o clipită straturile cu legume ale mamei Margareta au fost invadate, călcate în picioare, devastate. Rodul câtorva luni de oboseli era nimicit în mai puțin de un minut, în ciuda trompetei și strigătelor bersalierului, ce nici nu se mai auzeau, copleșite de aplauzele și încurajările furtunoase ale galeriei.
      Sărmana femeie apăru în prag, dezolată, adresându-se lui Don Bosco:
      - Ia privește, Ioane, privește ce mi-a făcut bersalierul tău... grădinița mea nu mai există!
      Sfântul răspunse calm, cu zâmbetul de totdeauna:
      - Sărmana mea mamă! Ce să mai fac? Doar sunt tineri!
      Pentru Don Bosco, pagubele materiale nu contează, numai Dumnezeu să nu fie jignit, și, văzându-l pe Brosio peste măsură de abătut, îl chemă mângâindu-l și-i dădu bani să ia caramele îndeajuns pentru toți oștenii...
      Apoi, nu peste mult timp, grădinița a fost oficial desființată, spre a lărgi câmpul de joc, spre mai marea satisfacție a tuturor, nu și a mamei Margareta...

15) „Lui Don Bosco, nici să trăiască, nici să moară...”

      Sfântul mai găsi timp - și te miri cum! - să mai publice două respectabile volume, o „Istorie a Bisericii” și „Viața Sfântului Vincențiu de Paoli”, în timp ce întemeie un bisăptămânal pentru popor”, L'Armonia”, și redacta apoi, până în 1850, L'Instruttore del Popolo, cu care între timp fuzionase „Armonia”, ambele menite să strângă rândurile creștinilor.
      În urma recomandărilor Monseniorului Fransoni, întrucât seminarul fusese închis, adună la Valdocco câțiva seminariști rezervând acestui scop câteva din încăperile fostei case Pinardi, casă pe care, așa cum am amintit, reușise tocmai să o cumpere.
      Știindu-se că și Pius IX fusese izgonit din Roma (aclamațiile de mai ieri ale politicienilor își dezvăluiau astfel adevăratul lor înțeles), lumea catolică organizase așa numitul „Obol al Sfântului Petru”, la care și băieții lui Don Bosco contribuiră cu modesta sumă de treizeci și trei de lire. Dar câte sacrificii grele și câte renunțări, uneori chiar și la strictul necesar, din partea băieților, nu ascundea această neînsemnată sumă! Bănuții văduvei? Nu, ci și mai mult: ai orfanilor!
      Sfanțul Părinte, adânc mișcat, se revanșă trimițând 720 de rozare „pentru băieții lui Don Bosco, semn al dragostei Sale pentru fiii Săi dragi”.
      După înfrângerea de la Novara și abdicarea lui Carol Albert în favoarea fiului său, Victor Emmanuel, Parlamentul legifera o serie de principii „liberale”, care erau, în realitate, cea mai sfruntată uzurpare a drepturilor și jurisdicției Bisericii, suprimând forul și imunitatea ecleziastică. Monseniorul Fransoni rămase încremenit, știută fiind afecțiunea deosebită ce i-o purta lui Don Bosco, acesta însuși fiind luat la ochi de anticlericali, care i-au trimis pe cap o mulțime zgomotoasă, să-i distrugă Oratoriul și să-l alunge pe Director. Firește, șefii lucrau din umbră.
      Tocmai de aceea le ieșiră socotelile pe dos, căci mulțimea, după ce devastase mănăstirea Oblaților Mariei și se îndrepta spre Valdocco, a fost oprită de unul dintre ei care, urcându-se pe capra unei trăsuri, le vorbi spunându-le: „Don Bosco nu e popă ca ceilalți”; și termină zicând: „în loc de a-i striga «Moarte» noi ar trebui să-l aclamăm și să-i strigăm «SĂ TRĂIASCĂ», fiindcă Don Bosco iubește și ajută fiii poporului!”
      Mai vorbi și un al doilea în același sens, arătând că Don Bosco nu se ocupă cu politica, numai cu facerea binelui: „Este omul binelui - încheie și acesta - să-l lăsăm deci în pace fără a-i striga nici să trăiască, nici să moară, ci să mergem în altă parte!”
      Mulțimea îi ascultă și veni rândul dominicanilor și al barnabiților să audă altfel de discursuri.
      Dar dacă Don Bosco găsea astfel de avocați în poporul de jos, nu era lipsit de binevoitori nici sus, între primii numărându-se Camil Cavour, ce-i admira atât calitățile de om superior, cât și simplitatea și franchețea. Ajunse chiar până acolo, încât nici nu-l mai chema în audiență - era prim-ministru! - decât la masă, fie la prânz, fie cel puțin la dejun, spunându-i neîncetat că pentru Don Bosco, oricând și întotdeauna, este pregătit un tacâm la masa primului-ministru Cavour!
      La fel și marchizul Gustav, fratele lui Camil, nu-i acorda audiență, ci îl invita la masă. Cei doi frați marchizi erau nelipsiți de la sărbătorile Oratoriului, pe care îl vizitau adesea.
      „Ce operă minunată și folositoare este aceasta - spunea prim-ministrul - observând veselia, curăția, disciplina celor câteva sute de tineri. Ar fi dorit ca în fiecare localitate să existe cel puțin câte un Oratoriu. Câți dintre tineri n-ar evita închisoarea, și Guvernul nu ar mai avea de cheltuit așa sume imense pentru a-i întreține în trândăvie pe cei din închisori, și câți cetățeni folositori, cu o meserie sau o profesiune onestă, n-ar câștiga societatea.
      Dar în toate aceste relații Don Bosco urma norma dată de Ecleziast: „Nu te apropia, pentru a nu fi îndepărtat și nu te ține departe, ca să nu fii uitat.” Dar el nu mergea în audiență decât atunci când era într-adevăr necesar, cum singur o mărturisea mai târziu. Iar numărul trăsnetelor gata să cadă asupra Bisericii, parate de el la timp, doar Dumnezeu îl știe. „Câte dintre demersurile și faptele mele - zicea el uneori - nu le va ști nimeni niciodată pe pământ.”
      Experiența acestor ani îi întări convingerea că, pentru a putea face binele, preotul trebuie să se țină departe de orice politică. S-ar fi părut că această absență din politică ar fi trebuit mai curând să-i strice relațiile cu cei ce, stăpânind mersul vremii politice, dirijau timpul frumos, dar mai ales aversele și furtunile. Prin rezerva atitudinii sale, el găsi ajutor și înțelegere și acolo unde s-ar fi așteptat mai puțin, așa cum se destăinuia el Monseniorului Bonomelli.
      Pentru a fi și a se dovedi „bun cetățean”, preotului îi este de ajuns să-și vadă conștiincios de propriile îndatoriri preoțești, fără să mai fie nevoie să recurgă la alinieri „pașoptiste”.

16) Sfințenia, torent de lumină și iubire

      Opera lui Don Bosco ieși din aceste „Cazane” cu apele mai bogate și mai limpezi, deși ar fi greșit să se creadă că reușise să treacă de Porțile de Fier ale lui 1848 numai cu puterile omenești. O nesfârșită cascadă de lumină se va revărsa din Ceruri, ca un torent de raze care vor prinde în strălucitorul lor chenar chipul, gândurile și faptele acestui om ce nu este un simplu om, iar minunile, ca tot atâtea țâșniri arteziene vor îndruma spre Înălțimi privirile și inimile tinerilor săi. Căci aceasta este viața unui sfânt un torent de lumină, curăție și iubire, ce prinde în șuvoiul său, de cascadă răsturnată către înălțimi, sufletele ajunse în orbita lui. Dar și în lumea spiritului tot diferența de nivel este hotărâtoare. Când curăția unui sfânt este transcendentă și mai în contrast față de cei păcătoși, torentul de viață spirituală, stârnit în urma sa, va fi maiestuos și incomensurabil.
      Nu vrem să spunem prin aceasta că factorul uman și vremelnic - adică vastitatea câmpului de activitate, multiplicitatea operelor și mărimea debitului virtuților eroice - nu-și are rolul său. Dar cele amintite nu fac decât să culeagă de pe un câmp, mai mult sau mai puțin vast, de generații omenești, roua pornirilor spre mai bine a muritorilor de rând, iar ceea ce va da adevărata frumusețe a vieții de sfințenie va fi tot elementul specific divin. Extinderea tot mai largă a regiunilor brăzdate de multipla lor activitate, făcute astfel afluente cursului vieții lor și adâncimea trăirii ca om, pe de altă parte, îi face pe sfinți doar mai simpatici și mai accesibili unui mai mare număr de oameni, deși secretul înrâuririi lor și al puterii lor de influențare a semenilor este, în cele din urmă, tot în funcție de măsura contopirii lor cu Dumnezeu. Cu cât nivelul de sfințenie este mai înalt și este mai pierdut în adâncurile Zenitului Dumnezeiesc, - și este deci mai apropiat de Infinita curăție și sfințenie a Celui întreit Sfânt -, cu atât cascada operei lor este mai puternică și mai chemătoare.
      Alături de această divină curăție a sfinților, minunile și operele lor externe nu sunt decât semnul și expresia unor trăiri mai adânci. Ele nu sunt decât un prețios și prețuit ambalaj pentru un neasemuit mai prețios giuvaier: Sfințenia. „Maria partea cea mai bună și-a ales-o...”
      Fiindcă Dumnezeu a săvârșit minuni și prin Don Bosco, să ne oprim și noi la trei dintre ele, din această perioadă, întărite de mărturiile a sute de persoane care le-au văzut, le-au trăit și au beneficiat de pe urma lor. În fața lor îți pare că vezi chipul blând al Mântuitorului care citea în cugete, înmulțea pâinile și învia morții, trecând pribeag și făcând binele prin pajiștile altui Veac...

17) Minuni ca în Evanghelie

      În 1848, de sărbătoarea Nașterii Preacuratei (8 septembrie), vreo 650 de băieți, ce se spovediseră, asistau la Sfânta Liturghie, celebrată de Sfânt, pentru împărtășanie.
      Don Bosco începuse Sfânta Liturghie crezând că obișnuitul ciboriu [36] din chivot era plin de ostii consacrate, dar era aproape gol (20-30 de ostii cel mult), iar ciboriul cu ostiile ce ar fi trebuit aduse pe altar pentru consacrare, Iosif Buzzetti îl uitase în sacristie și nici nu băgă de seamă decât după consacrare, când nimic nu se mai putea face.
      Ajuns la Cuminecare, Don Bosco trecu printr-o îndurerare de nedescris când își dădu seama ce se întâmplase și-i era mai mare jalea că trebuia să lase neîmpărtășiți peste șase sute de băieți.
      Își ridică în rugă ochii spre cer și continuă să cuminece. Buzzetti, scos din fire de acest miracol, povesti celorlalți cele întâmplate, și, ca dovadă a celor spuse, le arătă celălalt ciboriu uitat în sacristie și rămas neconsacrat. Mulți alții observaseră și ei cele întâmplate, dar Don Bosco le interzise să vorbească despre asta.
      Mulți ani mai târziu, fiind întrebat direct dacă e adevărat ce povesteau Buzzetti și ceilalți, răspunse după o lungă pauză:
      - Da, e adevărat... Mântuitorul dorea să arate prin aceasta cât de mult îi plăceau Cuminecările bine făcute și frecvente... Eram mișcat, dar liniștit și mă gândeam: consacrarea este un miracol mai mare decât înmulțirea. Domnul fie binecuvântat pentru toate.
      Și schimbă vorba.
      În anul ce urmă, în noiembrie, conduse câteva sute de tineri de Ziua Morților la cimitir, promițându-le la întoarcere câte o cupă de castane fiecăruia. Cumpărase trei saci, dar mama Margareta nu prăjise decât sacul cel mai mic, crezând că este vorba doar de premierea unora sau altora dintre băieții mai buni. Reîntorși la Oratoriu, Sfântul începu distribuirea, dând fiecăruia câte o măsură plină, de se revărsa. I se atrase atunci atenția că așa nu vor ajunge decât la câteva zeci, iar băieții erau între patru și cinci sute. Abia când ajunse aproape de fundul sacului, Sfântul își dădu cu adevărat seama cum stau lucrurile. Ca și cel cu ostiile, momentul era critic.
      Dar fără a se tulbura, vâra din nou măsura și o scotea plină, vărsând-o în beretele întinse ale băieților.
      Așa își primiră porția și restul de vreo patru sute de băieți, iar Buzzetti observă că mai rămăsese o măsură bună, ca și când Preacurata i-ar fi rezervat și lui Don Bosco partea lui.
      Vestea minunii se lăți încă în momentul distribuirii, iar când ultimul își avu și el partea, toți începură să strige: „Don Bosco e un Sfânt, Don Bosco e un Sfânt!”
      Încercă să le impună tăcerea, dar mai curând ar fi putut porunci vântului să stea decât să oprească această spontană izbucnire de entuziasm tineresc. Pe cât se pare, nici Mântuitorul, de altfel, care poruncea vântului și valurilor și era ascultat întocmai, nu reușea să potolească uneori entuziasmul stârnit de minunile sale -„iar ei cu atât mai vârtos strigau!”, zice Evanghelia.
      Convingerea că Bosco era un Sfânt începea să se înfiripeze în cugetele și inimile băieților din Oratoriu. Desigur, nu fără motiv, mai ales că o altă întâmplare arătă contemporanilor cât de mult ține Dumnezeu la servul său credincios.
      Într-o zi de primăvară a aceluiași an veniseră să-l cheme la patul unui băiat de vreo cincisprezece ani cu numele de Carlo, fiul restauratorului de la hanul „Gelso Bianco (Dudul Alb)”, în via del Carmine numărul 1. Acesta frecventa în mod obișnuit Oratoriul și-l ceruse cu insistență pe Don Bosco să se spovedească. Acesta fiind plecat, îl spovedi viceparohul, dar ultimele ore ale bolnavului erau deosebit de agitate și nu mai înceta să-l cheme pe Don Bosco.
      La reîntoarcerea sa la Torino, după două zile de absență, ajunse pe la ora patru după-masă la casa băiatului. Poarta era însă tapițată cu perdeaua neagră de doliu, având pe ea lipit necrologul celui pe care-l căuta.
      - Ați venit prea târziu, Părinte - îl întâmpină un servitor - a murit încă de azi dimineață. Dar Don Bosco își avea presimțirile lui. De aceea profită de întâmpinare și-i răspunse zâmbind:
      - Da de unde, știu că doarme numai, iar voi îl credeți mort.
      Servitorul îl privi batjocoritor, cu un aer ironic ce voia să spună: „Dar drept cine ne luați? Doar n-am ieșit din casa de nebuni!” Don Bosco însă continuă zâmbind:
      - Facem pariu pe o cupă de vin că nu e mort?
      În acea clipă sosiră și alții de-ai casei. Auzind ultimele cuvinte, izbucniră în plâns și întăriră și ei că, din păcate, Carlo al lor e mort într-adevăr. El întrebă atunci:
      - Trebuie oare s-o cred? Lăsați-mă să-l văd.
      Fu condus în camera mortului, unde mama și o mătușă a acestuia plângeau îngenuncheate lângă patul lui. O lumânare pâlpâia trist la căpătâi. Don Bosco se apropie și un gând îl obseda: Cine știe dacă și-o fi făcut bine sau nu ultima Mărturisire? Cine știe ce soartă o mai fi având sufletul său?...
      După un moment, se întoarse hotărât către servitor, concediindu-l. Le făcu apoi semn și celorlalți să iasă. Rămas singur, făcu o scurtă rugăciune lângă patul mortului, îl binecuvânta și apoi îl chemă de două ori cu glas poruncitor:
      - Carlo, Carlo, scoală-te!
      După obiceiul timpului, un cearșaf cusut sac înfășura cadavrul și fața era acoperită cu un giulgiu. La chemare, mortul își mișcă mâinile și capul. Don Bosco stinse și ascunse lumânarea și, cu ambele mâini, sfâșie cusătura cearșafului și-i eliberă fața. Carlo, ca unul ce se trezește dintr-un somn greu, se frecă la ochi, își roti privirea aiurită înjur, se săltă puțin în sus pe perniță și exclamă:
      - Unde sunt? Ce-i cu mine?
      Se întoarse și, privindu-l fix pe Don Bosco, de abia îl recunoscu, că și izbucni:
      - Oh, Don Bosco, Don Bosco! De-ați ști cât v-am dorit și v-am așteptat! Tocmai vă așteptam! Am mare lipsă de dumneavoastră. Dumnezeu v-a trimis... Ce bine că ați venit să mă treziți!
      - Mă bucur nespus, Carlino mio, murmură Sfântul. Și acum spune-mi, spune-mi tot, eu sunt aici pentru tine și numai pentru tine!
      - Oh, Don Bosco - continuă băiatul - cred că în clipa de față ar trebui să fiu în iadul veșnicei osânde. În ultima Mărturisire am ascuns un păcat făcut înainte cu câteva săptămâni... mi-era rușine... La un moment dat am avut un vis înspăimântător. Părea că sunt pe marginea unei prăpăstii de foc și fugeam urmărit de mai mulți draci ce voiau să mă arunce în adânc. Erau să mă ajungă și să pună mâna pe mine, când o Doamnă se interpuse între mine și ei, spunându-le aspru:
      - Așteptați, nu e încă judecat!
      La aceste cuvinte, o groază teribilă mă cuprinse, dar imediat v-am auzit glasul și m-am trezit. Mărturisiți-mă, vă rog, imediat.
      Don Bosco îl reconfortă și încurajă să nu se mai teamă de monștrii aceia și-i ascultă Mărturisirea, de astă dată întreagă și cu ce căință!
      Familia reveni toată numai când Don Bosco, terminând Spovedania, îi dădea dezlegarea și au fost martorii acestei scene neașteptate, ei care veniseră pentru a rosti împreună cu Don Bosco un ultim De Profundis pentru odihna sufletului lui Carlo al lor!
      Băiatul se întoarse atunci către mamă-sa și-i strigă cu un accent de bucurie de nedescris:
      - Mamă dragă, Don Bosco m-a scăpat de iad! M-a scăpat de iad!
      Don Bosco spuse însă familiei să nu se mai aștepte la vreo vindecare. Mai rămăsese conversând cu cei prezenți încă vreo două ore; dar faptul cel mai ciudat era că, deși se mișca, fața și toate membrele îi rămăseseră cadaverice, reci și galbene, între alte lucruri îi repetă de mai multe ori lui Don Bosco să recomande cât mai mult și întotdeauna tinerilor cea mai mare sinceritate și deschidere de suflet la Mărturisire. În sfârșit, Sfântul îl întrebă:
      - Fiind acum în starea Harului Sfințitor, Cerul ți-e deschis, ce alegi: să mergi în Rai sau mai rămâi aici cu noi?
      - Vreau mai bine Raiul!
      - Atunci la revedere în Rai, Carlino al meu!
      Băiatul închise ochii, capul îi căzu moale pe pernă și nu se mai mișcă.
      Don Bosco profită însă de gluma și pariul cu servitorul și răspândi vestea că băiatul nu fusese decât adormit, omițând să adauge că adormirea aceea era sora cu cea a lui Lazăr din mormânt.
      Sfântul însuși, vorbind despre necesitatea sincerității la Mărturisire, istorisi de zeci de ori acest episod în cursul apostolatului său, vorbind la persoana a treia, ca despre un preot străin și necunoscut.
      Dar până și sfinții au slăbiciuni și le mai scapă câte o indiscreție. Așa păți și Don Bosco, prin 1882, după 34 de ani. Atunci, fără să-și dea seama, în trei momente ale povestirii, trecu de la persoana a treia la persoana întâi: „Am intrat în cameră... mi-a zis... i-am răspuns.”
      Nu era, de fapt, decât o confirmare, căci adevărul iese la iveală și din alte izvoare, cum o mărturisesc Don Rua, marchiza Fassati, De Maistre și alții. Această scăpare a lui Don Bosco nu făcu decât să întărească, în public, ce știau de mult cei mai vechi din Oratoriu.

18) Pe cărarea trandafirilor

      „E ușor să fii sfânt și să faci binele când ai puterea de a face minuni - vor gândi unii - cărarea sfinților e numai flori și trandafiri.”
      Așa o fi, numai că sub flori se ascund atâția spini.
      Într-o viziune din anul 1847, ce se repetă și se completă în 1848 și în 1856, Preacurata îi apăru pentru a-i sublinia acest adevăr. Îl conduse într-o grădină de vis. De aici pleca o alee pergolată (acoperită de o structură de metal și sârmă în formă de boltă, pe care plantele agățătoare înflorite să se poată extinde, încât părea un adevărat tunel de flori), mărginită și acoperită de trandafiri în plină înflorire, încât toată aleea părea numai roze. Preacurata îmi zise:
      „Descalță-te și înaintează pe cărarea de flori. Eu eram foarte bucuros de porunca primită însă îngrijorat nu cumva să strivesc trandafirii aceia, atât erau de gingași și de fragezi. Pornii, dar imediat îmi dădui seama că trandafirii ascundeau spini din cei mai ascuțiți și doar după câțiva pași picioarele-mi erau toate sânge. M-am văzut silit să mă opresc și să mă întorc.
      - Dar aici e nevoie de ghete, am zis.
      - Și încă de ghete foarte bune, completă Preacurata.
      - Mă încălțai și reîncepui drumul, cu un mare număr de însoțitori ce apărură atunci și care doreau să mă urmeze. Veniră după mine pe cărarea ce era de o frăgezime și prospețime de nedescris, dar care se tot strâmta pe măsură ce înaintam. Multe crengi coborau spre pământ și se răsuceau iar în sus, în timp ce altele atârnau perpendicular deasupra cărării. Din tufele de trandafiri, alte ramuri ieșeau orizontal ici și colo, altele formau un gard viu și des, năpădind o parte a cărării; altele șerpuiau la o mică înălțime de pământ. Erau toate înveșmântate de rozele înflorite și eu nu vedeam decât trandafiri sus, trandafiri pe margini, trandafiri înainte-mi.
      În timp ce aproape mă zvârcoleam de durerea picioarelor sfâșiate, atingeam în treacăt și ghimpii de pe lături, ce ascundeau spini încă și mai dureroși. Cu toate acestea, eu mergeam înainte. Picioarele mi se încurcau printre ramurile de jos și erau toate o rană; îndepărtam o creangă lăturalnică ce-mi împiedica mersul ori, pentru a mă feri, mă încovoiam de spate încercând să mă îndepărtez de spalier, dar mereu mă înțepam și sângeram în toată ființa mea. Rozele de deasupra ascundeau și ele un neasemuit de mare număr de spini, care mi se înfigeau în cap. Dar, încurajat de Preacurata, o țineam tot înainte, deși din când în când înțepăturile erau atât de ascuțite și pătrunzătoare, încât îmi provocau un spasm dureros.
      În acest timp lumea mă privea - erau așa de numeroși! - și zicea:
      - Oh, ce bine-i merge lui Don Bosco, că nu umblă decât pe roze; el e liniștit și toate îi merg strună!
      Dar ei nu vedeau spinii ce-mi sfâșiau sărmanele mădulare. Mulți clerici, preoți și mireni chemați de mine începuseră să mă urmeze jubilând, atrași de frumusețea florilor; dar când își dădură seama că trebuiau să umble pe spinii ascuțiți și că aceștia ieșeau din toate părțile, începură să exclame:
      - Am fost trași pe sfoară!
      Le-am răspuns: Cine vrea să umble numai pe roze să se întoarcă înapoi, iar ceilalți să mă urmeze!
      Nu puțini dădură îndărăt. După o bună bucată de drum m-am întors spre a arunca o privire însoțitorilor mei. Care nu-mi fu durerea când văzui că o parte din ei dispăruseră, în timp ce alții tocmai îmi întorseseră spatele și se îndepărtau. M-am întors după ei ca să-i rechem, dar în zadar, căci nu vroiau să mă asculte. Atunci mă podidi plânsul și mă mustram singur zicându-mi:
      - E posibil să trebuiască să parcurg singur tot acest drum atât de spinos? Am fost imediat mângâiat văzând cum înainta spre mine o ceată de preoți, clerici și laici, care-mi ziseră:
      - Iată-ne, suntem gata să vă urmăm!
      Precedându-i, am reluat drumul. Numai câțiva își pierdură de data aceasta curajul, și cea mai mare parte ajunseră cu mine la țintă.
      După ce am străbătut cărarea în toată lungimea ei, mă găsii într-o grădină și mai frumoasă, unde mă înconjurară puținii mei însoțitori credincioși, cu toții slăbiți, sfâșiați și însângerați.
      Începu atunci să sufle un vânticel și. la adierea aceea, toți se vindecară. Se porni atunci o nouă adiere și, ca prin farmec, mă trezii înconjurat de un număr imens de tineri și clerici, de mireni și de preoți care, sub îndrumarea mea, începură să lucreze cu suflet pentru acel tineret. Pe mulți îi cunoșteam după chip, alte fețe îmi erau încă necunoscute.
      Până una alta, ajunsesem la un loc mai ridicat din grădină și văzui în fața mea un edificiu monumental de o măreție arhitectonică surprinzătoare și, trecându-i pragul, mă trezii într-o sală foarte spațioasă și de o așa bogăție încât nu este palat regal pe Pământ să-i poată sta alături. Peste tot erau numai roze din cele mai aromate și proaspete, toate fără spini, ce răspândeau un miros așa de suav.
      Preacurata, ce-mi fusese călăuză, mă întrebă:
      - Știi ce-nseamnă ceea ce vezi acum și ceea ce ai văzut înainte?
      - Nu, răspunsei, Vă rog să-mi explicați.
      - Să știi că drumul parcurs de tine printre roze și spini înseamnă grija pe care tu va trebui s-o porți tineretului. Tu va trebui să umbli cu ghetele mortificării.
      Spinii de pe pământ sunt afecțiunile sensibile, simpatiile și antipatiile omenești, ce abat pe educator de la adevăratul său scop, îl rănesc, îl opresc să-și îndeplinească misiunea, îl împiedică să progreseze sufletește și să-și adune comori nepieritoare pentru Cer.
      Ceilalți spini sunt obstacolele, împotrivirile, adversitățile, necazurile și pătimirile ce-o să le înduri de la alții. Trandafirii sunt simbolul iubirii ce va trebui să te deosebească dimpreună cu toți colaboratorii tăi. Dar nu-ți pierde cumpătul: cu DRAGOSTEA ȘI MORTIFICAREA veți învinge toate obstacolele și veți ajunge la rozele cele fără spini.”
      Abia rostise Preacurata ultimele cuvinte, că el se trezi singur, în camera sa. Mesajul însă se va adeveri întru totul, rozele și spinii însoțindu-l mereu în viață.
      Pe lângă încercările specifice lui 1848 se adăugară invidia și intrigile unora dintre confrați, unii mergând până acolo încât ofereau bani grei băieților pentru a le smulge promisiunea de a nu se mai întoarce la Oratoriu. Unul din primele obiective era acela de a-i răpi colaboratorii. Reușiră atât de bine, încât, într-o vreme, Don Bosco rămase iarăși singur.
      „În zilele de sărbătoare - povestește el în „Amintiri”- începeam de cu noapte cu Mărturisirile până pe la ora nouă, când celebram și predicam; urma apoi școala de canto și de literatură până la amiază. Pe la unu, recreație, apoi Catehism, vecernie, conferință, binecuvântare euharistică, și iar recreație, cor și școală până noaptea târziu.”
      „În zilele de lucru trebuia să lucrez peste zi pentru ucenicii mei, apoi școală gimnazială cu vreo zece băieți; după-masa, lecție de franceză, aritmetică, cânt gregorian, muzică vocală, pian și orgă. Nici eu nu mai știam cum pot răzbi. Dumnezeu m-a ajutat.”
      Într-una din acele zile, când era de toți părăsit, l-au vizitat doi distinși preoți care voiau să se intereseze de Opera sa. Drept răspuns, Don Bosco le zise: „Este Dumnezeu cel care v-a trimis!” și-i rugă să-l ajute la Catehism, încredințând, așa cum află numai mai târziu, abatelui Rosmini (cunoscutul filosof italian), clasa celor mici, iar lui Iosif de Gaudenzi (mai târziu episcop de Vigevano), clasa celor nedisciplinați, fiind mai impunător ca statură.
      Inspectându-și clasele, Don Bosco constată că amândoi își câștigaseră sută la sută atenția băieților și că explicau în mod magistral Catehismul, Rosmini îndeosebi. Îl rugă pe acesta cu toată smerenia să predice tot el, iar De Gaudenzi să pontifice vecernia și binecuvântarea euharistică, ceea ce ei acceptară cu plăcere. Din această zi rămaseră pentru totdeauna în cele mai cordiale relații.
      Într-o duminică coborî în Valdocco un prelat cu câțiva turiști englezi, dornici să verifice de visu (cu proprii ochi) cele ce se spuneau pe seama lui Don Bosco.
      După multă căutare îl găsiră pe câmp, la umbra unui dud, așezat pe iarbă în mijlocul a vreo douăzeci de băieți cu figuri nu tocmai liniștitoare, care savurau cu nesaț cuvântul Sfântului.
      Englezii, după ce observară îndelung grațioasa scenă exclamară:
      - Dacă toți preoții ar face la fel, catehizând și în câmp, în curând s-ar converti toată lumea!
      Dar și în realitate, spinii erau mult mai numeroși decât rozele. încercaseră să-l îndepărteze și pe Brosio (Bersalierul nostru), oferindu-i banchete peste banchete: ba unul din invidioși, la o a treia întrevedere, îi oferi treizeci de lire numai să-l părăsească pe Don Bosco. Brosio îl ținea însă la curent pe Don Bosco cu toate și „abia luai acei bani - spuse el - că remușcările mă și asaltară, crezând că acceptându-i l-aș fi trădat pe Don Bosco, și-i dădui milostenie unui sărman tată de familie, ce avea chiar mare nevoie.”
      „După ce m-am descotorosit de acei bani nu m-am dus să mă spânzur de un smochin ca Iuda, ci m-am reîntors la Oratoriu și făcând raport lui Don Bosco despre cele întâmplate, el îmi spuse că puteam reține banii fără scrupule, deși așa am făcut o faptă mai bună.”

19) Mereu preot

      Despre greutățile pe care le întâlnea la fiecare pas, Don Bosco ar fi putut spune ca țăranul din Mărgineni - Făgăraș, care se cam săturase de a mai fărâmița bulgării rămași după arat și care, întrebat fiind de un vecin, îi răspunse:
      - Mulțumesc de întrebare, nu-s rari, da-s mari!
      Asociațiile acelea de tineri bătăuși - fiecare mahala având-o pe a sa - cu care am făcut cunoștință mai sus în cap. 12 (când cu Cocca din Vanchiglia), erau într-o continuă luptă pentru a-și afirma supremația. Încăierările lor nu îndrăzneau să le împiedice nici carabinierii.
      „Într-una din zile - povestește Don Bosco - ei își găsiră barbara plăcere de a se încaiera tocmai în preajma Oratoriului. Aruncau cu așa pietre, încât ar fi ucis pe oricine ar fi nimerit. Am alergat la ei și, ba cu semne, ba cu strigăte, am încercat să-i îmbunez; dar ei așa ceva nici nu visau. Atunci mi-am zis: acești tineri sunt în mare primejdie, aici este vorba de continua jignire a lui Dumnezeu. Mai pot rămâne nepăsător în fața acestei încăierări ucigașe? Nu! Trebuie s-o împiedic cu orice preț. La relele extreme, remedii extreme!”
      „Văzând că de astă dată cuvintele mele erau inutile, m-am repezit sub grindina de proiectile și, tăbărând asupra uneia din cele două cete rivale, cu palmele și cu pumnii, i-am pus pe goană; m-am întors asupra celor din tabăra opusă și făcui la fel... În acest fel am rămas stăpân pe acele câmpuri; doar când m-am retras am fost salutat cu câteva urlete îndepărtate.”
      „După ce am intrat în casă, mă gândii: Ce-am făcut și eu! Puteam fi lovit și eu de unul dintre acele proiectile și să rămân mort pe loc. Dar nici acum și nici în alte împrejurări nu mi se întâmplă nimic, afară de un singur caz, când primii o piatră în obraz și rămăsei cu semnul câteva luni. E tocmai cum vă spun: când cineva e convins de bunătatea cauzei sale, nu-i mai este frică de nimic.”
      Și, după o scurtă pauză, reluă: „Așa-s făcut eu, când văd jignirea lui Dumnezeu, pentru a o împiedica, de aș avea contra mea o armată întreagă, nu m-aș da înapoi și nu cedez.”
      Încet-încet, ascendentul său asupra acestor bătăuși crescu într-atât, încât apariția dânsului pe un astfel de câmp era suficientă pentru a pune capăt ostilităților.
      - E aici Don Bosco, e aici Don Bosco, se striga și, cât ai clipi, cei mai mulți dintre aceste haimanale o ștergeau, iar ceilalți se apropiau de Sfânt care, cu un cuvânt cald, o glumă ori o dojană părintească, încerca să-i convingă să nu mai continue răul început. În timp ce le vorbea, bricegele se închideau și dispăreau, iar pietrele alunecau încetișor la pământ. Căci Don Bosco avea acel magnetism interior specific sfinților, ce dezarmează pe cei răi, iar în împrejurări în care altul nu s-ar fi gândit decât cum să-și salveze pielea, el se gândea să facă bine sufletelor.
      „Un preot - spunea el - este totdeauna preot. Un preot nu trebuie să permită niciodată cuiva să se apropie de dânsul și să plece fără să fi auzit măcar un cuvânt care să-i arate dorul ce-l chinuie, de a-i ști mântuit sufletul.”
      Și cuvintelor le răspundeau faptele.
      Într-o seară, venind dinspre luncile Padului spre Piața Castello, în spatele palatului Madama îl acostă un necunoscut care-i ceru banii. El îi răspunse atât de amabil, încât, până la sfârșit, îi smulse din suflet toate secretele, arătându-i consecințele vieții lui rătăcite, și apoi, așezându-se amândoi pe marginea șanțului, îl mărturisi.
      Într-altă seară, fiind la Bechis, în timp ce mergea singur pe un drum, la marginea pădurii, îl întâmpină un tânăr ce-i ceru amenințător punga. Ai nițică răbdare!
      - Ce răbdare, răspunse necunoscutul: banii sau viața!
      - Bani pentru tine, dragul meu, nu am; iar cât despre viață, mi-a dat-o Dumnezeu și numai el mi-o poate lua.
      În acel loc pustiu, o lovitură e un lucru ușor, dar Don Bosco, deși flăcăul își trase șapca pe ochi, îl recunoscu, era fiul unuia dintre proprietarii din jur. Nu-i fu greu, căci îl instruise și îl spovedise chiar el în închisoarea din Torino, de unde scăpase abia de câteva zile, chiar în urma recomandărilor sale. Nenorocitul, fie din cauza întunericului, fie din cauza tulburării firești ce trebuie că-l agita în clipa când era pe cale să comită un delict, nu băgase de seamă cine era cel atacat. Sfântul continuă în șoaptă:
      - Cum, Antoniu, te-ai apucat iar de această tristă meserie?... Așa îți ții tu făgăduințele ce mi le-ai făcut acum câteva zile, de a nu mai fura niciodată?
      Nenorocitul, care între timp îl recunoscuse și el, rămase rușinat și, plecându-și capul:
      - Aveți dreptate, dar vedeți... mizeria... Acasă mi-e rușine să mă mai întorc. De fapt nici nu v-am recunoscut, altfel n-aș fi îndrăznit una ca asta... Vă rog, iertați-mă.
      - Dar numai atât, dragul meu Antoniu, numai atât nu ajunge. Tu trebuie să-ți schimbi viața. Tu obosești îndurarea lui Dumnezeu și dacă nu te întorci imediat mi-e teamă că nu vei mai avea timp s-o faci.
      - Dar și eu vreau să-mi schimb viața. V-o promit.
      - Nici aceasta nu ajunge: trebuie să te mărturisești imediat, căci de-ai muri acum, ai fi pierdut pentru totdeauna.
      - Ei bine, mă voi mărturisi.
      - Când?
      - Chiar acum, dacă vreți, deși nu sunt pregătit.
      - Te voi pregăti eu. Tu promite-i lui Dumnezeu că nu-L vei mai vătăma niciodată.
      Și, luându-l de mână, se adânciră în pădure, unde-i ascultă Mărturisirea făcută cu semnele vădite ale celei mai sincere căințe. Îi dărui o medalie a Imaculatei și puținii bani ce-i avea asupra sa, iar la reîntoarcerea sa de la Torino îl conduse cu sine. Bietul băiat fusese închis pentru că furase un ceas, și tatăl său îl alungase de rușine de acasă. Don Bosco se dovedi a fi mai părinte: îi găsi o ocupație cinstită și-l ajută să devină și să rămână un bun creștin și un virtuos cap de familie.
      Câte destine n-ar fi astăzi altele dacă ar fi întâlnit la timp un sfânt?
      Avea el un fel al său de a se apropia de suflete: și ele nu-i rezistau. Așa, după exercițiile spirituale din Giaveno, de care am amintit mai sus în cap. 3, în septembrie 1850, dorind să-i întoarcă vizita ce i-o făcuse abatele Rosmini la Stressa, pe drum mărturisi pe vizitiul diligentei, care între timp trecuse hățurile.
      Tot cu acest prilej întâlni la Lesa pe Al. Manzoni, marele romancier italian, care-i arătă manuscrisele înnegrite de nenumăratele corecturi. Don Bosco se convinse că simplitatea stilului este rodul unor îndelungate studii, retușări și eforturi.

20) Mămăliga miraculoasă

      Ceea ce dă vrajă unui adevărat sfânt este acea învestire a personalității omului cu prerogativele divine pe care i le conferă Darurile Spiritului Sfânt. Datorită acestora, omul nu mai acționează ca un simplu om, ci este instrumentul și mandatarul Celui Preaînalt, citind inimile și având la discreția sa puterile firii.
      „Într-o zi - scrie Iosif Brosio, Bersalierul - pe când mă găseam în camera lui Don Bosco, se prezentă un om cerându-i milă, spunând că avea cinci copii cărora de ieri nimic nu le mai putuse da de mâncare și plângeau bieții de foame. Don Bosco îl privi cu milă, apoi scotoci în stânga, scotoci în dreapta, până ce găsi douăzeci de centime și i le dădu, însoțindu-le cu o binecuvântare. Respectivul, după ce-i mulțumi, plecă. Rămași singuri, Don Bosco îmi spuse că regreta foarte mult că nu avusese mai mulți bani pentru a-l ajuta mai mult, să fi avut și o sută de lire, i-ar fi dăruit-o, fiindcă acel nenorocit spusese adevărul. I-am răspuns:
      - Dar cum puteți dumneavoastră ști că omul acela a spus adevărul, când nu știți măcar nici unde locuiește? N-ar putea fi și el unul dintre acei pierde-vară ce-și fac o meserie din cerșit, înșelând persoanele miloase, pentru a pomi apoi la crâșmă, pentru a se îmbăta și a-și bate astfel joc de cei ce le fac bine în general, și de preoți în special?
      - Nu, răspunse Don Bosco, nu vorbi așa, dragul meu Brosio. Acest om e sincer și leal; ba mai mult, aș adăuga că e muncitor și foarte devotat propriei familii și a fost adus în situația asta de mizerie numai datorită unei nenorociri.
      - Și de unde știți dumneavoastră toate acestea? îl întrebai.
      Atunci Don Bosco mă luă de mână și, strângându-mi-o, mă privi în ochi, și apoi, pe un ton confidențial, îmi zise: l-am citit în inimă.
      - Ei, asta-i bună! Dar dumneavoastră îmi vedeți deci și păcatele mele? îl întrebai.
      - Întocmai... le simt mirosul.
      Și, de fapt, le simțea mirosul ori, mai bine zis, îmi citea în inimă, fiindcă, dacă la Mărturisire uitam ceva, mi-o amintea imediat. Și de unde s-o știe, dacă n-ar fi citit în suflet? Fiindcă eu locuiam cam la un kilometru distanță de dânsul...
      Într-altă zi, făcusem un act de caritate, dar care mă costase un sacrificiu foarte mare, și acesta era secret pentru toți. Mergând eu la Oratoriu, Don Bosco, abia mă zări, mă întâmpină luându-mă de braț ca de obicei și-mi zise: O ce frumoasă răsplată ți-ai găsit în Cer cu jertfa pe care ai făcut-o acum!
      - Dar ce jertfă am făcut? îl întrebai.
      Don Bosco îmi povesti punct cu punct tot ce făcusem eu în secret; el îmi citea deci în suflet și vedea lucrurile petrecute departe; și am mai avut o dovadă.
      Într-o seară, reîntâlnii pe acel tată căruia Don Bosco îi dăduse cele douăzeci de centime; mă recunoscu și mă opri pentru a-mi spune că pe cele douăzeci de centime își cumpărase făină de mălai și făcură o mămăligă de se săturase toată familia, încât în acea zi nu mai simțiră foame. Ba, după binecuvântarea lui Don Bosco, și afacerile gospodăriei sale se amelioraseră pe zi ce trecea. Adăugă că Don Bosco e un sfânt și că nu-și mai putea uita de el. Și-mi repetă: acasă noi îl numim «preotul miracolului mămăligii», fiindcă cu făină de douăzeci de centime abia-abia de-ar ajunge pentru două persoane, iar noi am mâncat șapte”...
      Într-altă dimineață se prezentă la Don Bosco o doamnă care umbla cu proteze, însoțită de o altă femeie, încât umbla anevoios și pentru fiecare pas îi trebuia timp. Spunând că ar dori să-i vorbească lui Don Bosco, din prudență, eu m-am retras.
      Dar când doamna ieși, o văzui umblând ager, fără proteze, nici baston, și-mi zise radioasă: „Don Bosco m-a vindecat!”

21) Autorul zgomotelor misterioase

      Bineînțeles, tot binele pe care-l făcea nu era pe placul diavolului, care începu în curând să-și manifeste indispoziția.
      - Dar diavol nu există, va spune cineva.
      Fiecare e liber, deocamdată, să țină sau nu seama în viața și faptele sale de existența unei alte lumi, așa cum poate să admită sau să nege existența Americii. Însă firește că negarea lui verbală nu suprimă faptic nici America și nici pe diavol.
      Desigur că, atunci când cineva pășește hotărât pe drumul spre iad, diavolul se ferește să-l mai înfrice înainte de vreme ci, dimpotrivă, are tot interesul să-l lase, ba să-l și întărească în nebuneasca sa iluzie. Acest multimilenar psiholog și cunoscător al naturii omenești nu avea să aștepte războiul modern pentru a ști că surpriza totală, bazată pe camuflaj, propagandă mincinoasă și coloana a cincea, e cel mai sigur mijloc de a repurta o desăvârșită victorie. Iar raționaliștii, cei ce nu admit decât materia și toți tăgăduitorii Lumii de Dincolo, ce altceva sunt, în Istoria omenirii, decât această coloană a cincea a Iadului?
      Cu sfinții, dimpotrivă, Lucifer știe prea bine că nu are de ce să se mai camufleze. Războiul e fățiș, iar lupta, pe viață și pe moarte.
      Încă în chiar primul an după mutarea în casa Pinardi în toate nopțile se auzeau bubuituri asurzitoare în podul casei, ca și când cineva ar arunca de-a dura, pe scândurile podului, niște bolovani uriași.
      În primele zile se mulțumiră să pună curse și apoi carne și mâncare otrăvită, crezând că ar fi vorba de șobolani; dar dimineața totul era neatins. Goliră atunci podul de toate obiectele, cu intenția de a lipsi pe tulburătorul nocturn de mijloacele materiale de a face gălăgie. Zgomotele, din contră, se întețiră și mai mult.
      La sfatul lui Don Cafasso, stropi cu apă sfințită tot podul, dar înfricoșătorul fenomen se repeta noapte de noapte. Atunci Don Bosco își mută camera la extremitatea cealaltă, de răsărit, a casei; dar și zgomotul se mută la rândul său, împiedicându-l pe Don Bosco să mai închidă pentru o clipită ochii; el slăbea și pierea cu zile, din lipsa totală de odihnă: ziua, oamenii, noaptea altcineva.
      Mama Margareta intra uneori, seara târziu, în camera fiului și, ridicându-și ochii și pumnii spre plafon, striga îndurerată:
      - O bestii murdare, lăsați-l odată în pace, sfârșiți-o odată!
      Nici încercarea lui Don Bosco de a surprinde pe vizitatorul nocturn, tăind o deschizătură în plafon și așezând o scară, pentru ca la prima alarmă să se poată urca, spre a vedea ce este, nu dădu rezultate. Atâta doar că zgomotul înceta imediat ce el se arăta cu lumina la deschizătura podului, pentru a reîncepe, îndată după coborâre, și mai violent.
      Dar, cel puțin acum, era perfect lămurit asupra autorului acestor jocuri sinistre, de aceea luă o icoană sfințită a Preacuratei, o așeză pe un perete în pod și, din acea clipă, totul se liniști. Icoana rămase păzitoarea sigură a podului până în 1852, când casa a fost demolată.
      Se dăduse, oare, diavolul bătut? Ori era doar un simplu armistițiu prevestitor al unor infestații, [37] și asalturi mai specifice și mai hotărâtoare?
      Răspunsul ni-l va da un alt capitol.

22) Șantierul cu... butoiașul de vin

      „Dacă banul este nervul războiului - zice Ceria - el nu e mai puțin mijlocul indispensabil în operele de pace. Cele trei Oratorii și mai ales Căminul internilor impuneau neîncetate cheltuieli, care toate apăsau pe umerii lui Don Bosco. El se încredea în Providență, dar nu o ispitea. Călcându-și în picioare repulsia înnăscută pentru cerșit... întindea mâna oricui l-ar fi putut ajuta. Dumnezeu singur știe câți pași și câte demersuri a făcut, câte epistole a scris și câte umiliri a îndurat pentru acest scop.”
      El era într-adevăr de neîntrecut în găsirea unor noi și noi expediente pentru a face față greutăților financiare. După ce cumpărase în mod atât de fericit casa lui Pinardi - suntem în 1851 - se gândea să-și clădească o biserică propriu-zisă. Hruba aceea ce le servise, de bine de rău, șase ani drept capelă nu mai era suportabilă. Fiind cu o jumătate de metru sub nivelul curții, când ploua mai abundent, apa pătrundea și podelele erau inundate. Era apoi și prea joasă și prea strâmtă și, din lipsă de aer, aproape zilnic un băiat sau altul era scos afară pe brațe, leșinat; și apoi nici o slujbă nu se putea face așa cum trebuia, din lipsă absolută de spațiu.
      Un remediu se impunea de urgență și, la vreo lună după cumpărarea casei, Don Bosco îi spuse mamei:
      - Va trebui să începem acum construirea unei biserici încăpătoare în cinstea Sfântului Francisc de Sales.
      - Dar ce-i cu tine, Ioane? Banii de unde-i iei? Nu știi că noi nu mai avem nimic, că am vândut și ultimul petec de pământ spre a-i hrăni și îmbrăca pe acești sărmani copii? Că suntem înglodați în datorii și, înainte de a începe construirea unei biserici, trebuie să te gândești de zece ori și să cumpănești lucrurile în fața Domnului.
      - Ascultă mamă, dacă dumneata ai avea banii necesari, mi i-ai da? Spune-mi?
      - Mai întrebi? și încă cu câtă plăcere!
      - Ei bine - încheie fiul - de ce socotești că Dumnezeu, care e mult mai bun și mai bogat ca dumneata, ar fi mai puțin generos?
      Fără nici o amânare, chemă pe inginerul Blachier și pe antreprenorul Bocca și le ceru proiectul, iar, în 21 iulie 1851, piatra de temelie a fost binecuvântată în prezența mai multor personalități. Cu acest prilej, un celebru predicator, P. Barrera, improviză o splendidă și inspirată vorbire, începând cu cuvintele:
      „Domnii mei, piatra ce tocmai am binecuvântat-o și am așezat-o la temelia acestei biserici are o dublă semnificație: înseamnă, măi întâi, grăuntele de muștar din care va crește un arbore uriaș, în care atâția tineri se vor putea refugia; în al doilea rând, mai înseamnă că această operă se bazează pe adevărata piatră unghiulară, pe Isus Hristos și, de aceea, toate eforturile dușmanilor se vor sfărâma lovindu-se de ea!”
      Profețea fără să o știe!
      Această solemnitate îi făcu o mare publicitate operei. Asista o mulțime pe cât de numeroasă, pe atât de variată, în frunte cu highlife-ul Torinului. Senatorul Cotta, mare binefăcător, așeză piatra fundamentală, iar primarul municipiului puse tencuiala.
      O mică ședință festivă încunună praznicul (un mic discurs, poezii și un agreabil dialog compus de Don Bosco și recitat de șase băieți), în care se mulțumea tuturor binefăcătorilor, prezenți sau nu, oferind la sfârșit un frumos buchet primarului. Apoi ostașii Bersalierului, care menținuseră și ordinea, evoluară în fața mulțimii uimite, în câteva mișcări de ansamblu perfect executate. Cei prezenți plecară cu impresia că Don Bosco merita să fie ajutat, iar internii începură - cum cu justețe observă Ceria - să simtă acea nevinovată mândrie ce se înstăpânește în sufletele simple, când se văd făcând parte dintr-o operă ce se afirmă.
      Deși se lucra de zor, pe Don Bosco îl mâhneau nespus înjurăturile unora dintre zidari. Le promise, de aceea, la sfârșit de săptămână, câte un pahar, două de vin peste plată, numai să nu mai înjure. Ei se învoiră bucuroși și, mai bine de zece luni, rămase în grija mamei Margareta să aducă, sâmbătă de sâmbătă, butoiașul de vin, iar în a zidarilor... de a-l goli! Mai fericit era însă Don Bosco, știind că un lăcaș destinat rugăciunii nu începea prin a fi pângărit de înjurături și de vătămarea lui Dumnezeu. [38]
      Pe când zidurile începeau să se înalțe, toate resursele obișnuite erau epuizate, inclusiv cele 35. 000 de lire dobândite din vânzarea ultimelor bunuri imobile disponibile.
      Scrise atunci prietenilor, cunoscuților, Episcopului, ba chiar și regelui. Episcopul de Biella făcu o colectă în eparhie, din care se strânse o mie de lire, iar de la Palatul Regal, pe lângă un cuvânt de înaltă apreciere și încurajare, primi în două rânduri câte 11. 000 de lire, sume ce se topeau ca fulgii de zăpadă în soarele primăverii. Erau picături în vâlvătaia de cheltuieli ale Sanctuarului.

23) O loterie și o explozie

      Își simțea sufletul pe jăratec la gândul că va trebui să întrerupă în curând lucrările și, de aceea, riscă o încercare, pe cât de nouă pe atunci, pe atât de temerară: o loterie în stil mare.
      O chibzuise însă îndelung și, de aceea, când o anunță publicului era grandios și perfect organizată. Cum remarca un mare sociolog, pentru atingerea unui scop, fac mai mare ispravă zece oameni lucrând organizat decât pot face o mie acționând izolat. Don Bosco institui mai întâi un comitet de promotori (46 de bărbați și 86 de femei), toți oameni de suflet, reprezentând toate păturile sociale și din localități diferite, cu un prezidiu directiv format din 18 membri, în frunte cu Don Bosco și Don Borel, printre care se aflau și șase consilieri municipali, avându-l drept casier principal pe bancherul Cotta, senator.
      Toți aceștia semnaseră o cerere colectivă, prin care se solicita Autorităților să aprobe Loteria, aprobare acordată la 9 decembrie 1851. Don Bosco lansă un apel și către publicul mare, în care expunea originea, natura și scopul Oratoriului Sf. Francisc de Sales, țelul și organizarea Loteriei și-i invita pe toți să-și trimită darurile.
      Apelul era redactat chiar de promotorii loteriei, ce semnaseră cu toții, și a fost expediat în mii de exemplare pretutindeni. Curtea Regală și nobilimea torineză se arătară generoase și obiectele colectate erau în număr de 3521.
      Don Bosco publică și un opuscul de 158 de pagini, în care tipări numele donatorilor și a obiectelor donate, precedate de apelul său și de planul loteriei, împreună cu lista comitetului de inițiativă și a prezidiului directiv. Cu acest prilej prietenia cu Camil Cavour rodi și ea: atât expediția apelurilor, cât și a darurilor și a biletelor au fost scutite de orice taxe fiscale și poștale.
      Pentru fixarea numărului de bilete emise trebuia stabilită în prealabil valoarea totală a obiectelor donate. Însă, pentru numeroasele obiecte de artă, expertul oficial, simplu comerciant, prezentă o evaluare inacceptabilă și, de aceea, Don Bosco - care se pricepea și la artă - ceru și obținu un al doilea expert de mai mare competență, iar în urma noii evaluări i se acordă autorizația de a emite 100. 000 de bilete de câte o liră fiecare.
      Vinderea biletelor o încredințară Comitetului Promotor, dar Don Bosco reuși, prin eforturi personale, să plaseze foarte multe; mai trimise câteva mii și episcopilor.
      O altă exigență legală era expunerea oficială a obiectelor. Municipiul încuviință folosirea pentru expoziție a unei săli uriașe, proprietatea sa, ce se afla în plin centru, în spatele bisericii Sf. Dominic. Afluența vizitatorilor era extraordinară, printre ei era însuși Cavour, primit și condus, cu toată deferența, de chiar Don Bosco în persoană.
      Tragerea se stabili pentru 12 iulie 1852, chiar la Primărie.
      Beneficiul rezultat la încheierea socotelilor a fost de 74. 000 lire. Mulți câștigători renunțară la obiectele dobândite în favoarea bisericii și, din vânzarea acestora, se mai obținură 26. 000 de lire.
      Să nu se creadă însă că Loteria ar fi reușit așa, fără nici un sacrificiu. Mai întâi, în apelul lansat de Don Bosco se vorbea de necesitatea socială de a promova Oratoriul pentru a salva o mulțime de „tineri fără lucru și conștiință care, trăind din furtișaguri și înșelăciuni”erau „spre greutatea Societății și deseori unelte ale răului”.
      Un răuvoitor ticlui pe aceste cuvinte pescuite de ici și de colo din apel o răstălmăcire de necrezut. După el, Don Bosco ar fi făcut aluzie - culmea! - chiar la cateheții săi, pe care-i ponegrea tocmai fiindcă știa că sunt din familii nu numai oneste, ci chiar cu nume bun, ca și când el i-ar fi convertit de pe cine știe ce căi de rătăcire. Fiind atinsă și cinstea familiilor lor - continua răstălmăcitorul - era necesar să li se dea satisfacție publică, cu o retractare solemnă a cuvintelor din apel!
      Reaua voință a acestuia n-a fost depășită decât de neghiobia celor ce, împotriva tuturor evidențelor, acceptară de bună această răstălmăcire. Denigrarea continuă, încât nu numai tinerii îl părăsiră, ci și aproape toți binefăcătorii se lăsară prinși în acest angrenaj, printre ei fiind și o seamă de preoți care erau de părere că, pentru a evita definitiva „compromitere” a Oratoriilor, Don Bosco trebuia înlăturat fără întârziere de la conducerea lor!
      Însă, în acest moment extrem de critic, interveni categoric Mgr. Fransoni, spunând lucrurilor pe nume, punându-i pe ceilalți la punct, iar pe Don Bosco încurajându-l să continue și, printr-un decret, apărut în 31 martie 1852, îl numea drept Director oficial al celor trei Oratorii din Valdocco, Porta Nuova și Vanchiglia.
      Cu un astfel de episcop, adevărul ieșise la iveală și triumfase, iar poziția lui Don Bosco rămase și mai consolidată. Bersalierul îi rămăsese aproape singurul colaborator fidel înainte de decret, dar pe urmă lucrurile își reluară încet-încet vechiul lor curs, într-un ritm încă și mai vioi și mai promițător.
      Dat fiind însă că un rău nu vine niciodată singur, în luna următoare, o altă încercare puse în primejdie existența Căminului internilor și chiar viața sfântului: în 26 aprilie, explodă pulberăria armatei din Valdocco, la doar cinci sute de metri de Oratoriu.
      Un incendiu se iscase la unul dintre depozitele mici ce explodă, urmat la interval de numai câteva minute de explozia unei alte magazii. Don Bosco se găsea în sala de „Expoziție a Loteriei” și, ieșind în stradă, un sac de ovăz aruncat de explozie, căzând de sus, era să-l strivească, căci sărise concomitent în aer și o magazie de cereale. Alergă imediat la Oratoriu și, de aici, la locul dezastrului unde, în mijlocul ruinelor, a fumului și a prafului, văzu pe sergentul Sacchi (o stradă din Torino și azi îi poartă numele, ca semn de recunoștință) ce lucra febril pentru a împiedica incendiul să se extindă și la depozitul principal. Acesta avea peste opt sute de butoaie cu explozibil și, dacă ar fi explodat, întreaga capitală ar fi sărit în aer. Pentru ca să aibă în ce căra apa, Don Bosco îi aruncă pălăria sa eroicului sergent care, cu imensa primejdie a vieții, reuși să întârzie propagarea incendiului până în clipa sosirii pompierilor, care reușiră să stingă în curând focul.
      Ceea ce e mai interesant este că în niciunul din institutele de caritate (Oratoriu, Cottolengo și institutele marchizei Barolo) din imediata apropiere nu se înregistrară victime omenești, deși daunele materiale au fost însemnate. O grindă incendiată de vreo șapte m lungime căzu milimetric pe lângă streașină casei Pinardi, care, dacă n-ar fi chiar dărâmat-o, ar fi incendiat-o, sigur. Bisericii în construcție, în schimb, întrucât nu avea ușile și geamurile montate, și opunea o mai mică rezistență față de impactul cu șocul aerului, nu i se întâmplă nimic.
      „Vreau să amintesc aici - povestește Don Bosco - de o întâmplare cu unul dintre tinerii noștri, ucenic de fierar, pe nume Fascio Gabriele. Era un băiat de treisprezece ani, de o curăție îngerească și de o evlavie exemplară. Cu un an înainte căzuse grav bolnav și în câteva zile era pe sfârșite.
      Într-una din ultimele sale zile, ca inspirat de sus, acesta repetă:
      - Vai de Torino, vai de Torino!
      - De ce? îl întrebară colegii săi.
      - Fiindcă e amenințat de o mare catastrofă.
      - Care anume?
      - Un groaznic cutremur de pământ.
      - Când va fi?
      - Anul viitor... Văi de Torino în 26 aprilie!
      - Și ce anume trebuie să facem?
      - Să vă rugați Sfântului Aloisiu să ocrotească Oratoriul și pe cei ce locuiesc în el.” Puțin mai târziu, el murea ca un sfânt în spital la Cottolengo. Date fiind virtuțile lui rare și accentul inspirat cu care spusese acel „VAI”, toți internii au fost adânc mișcați. La cererea lor, dimineața și seara adăugară un „Tatăl nostru”, o „Născătoare” și un „Mărire Tatălui” în cinstea Sfântului Aloisiu, cu invocarea finală: „Ab omni malo, libera nos Domine” (De tot răul, păzește-ne pe noi, Doamne), deprindere ce și azi se mai păstrează în toate casele saleziene.
      Protecția Sfântului Aloisiu Gonzaga, dată fiind mărimea pericolului, își dovedi într-adevăr eficiența.

24) Adăpost Domnului și fiilor Săi

      Între timp, lucrările Bisericii înaintau cu repeziciune de necrezut și în unsprezece luni a fost terminată!
      Oamenii de inimă nu lipsiră nici de data aceasta: familia Valauri finanță construirea și împodobirea altarului principal; familia Dupre suportă cheltuielile capelei Sfântului Aloisiu din stânga, Fassati, pe cele ale Capelei Preacuratei din dreapta; Don Cafasso plăti amvonul, un alt binefăcător dărui instrumentele pentru orchestră; un altul, candelabrele, un altul, clopotele, un altul, tencuirea și zugrăvirea întregii biserici etc.
      Biserica putea astfel să fie sfințită, la 20 iunie 1852, în cadrul unor solemnități nemaivăzute. Deși supraaglomerat, Don Bosco mai găsi timp să mai compună și câteva poezii, puse pe note de un prieten preot și compozitor; le tipări în câteva mii de exemplare, așa încât cei vreo șapte sute de tineri, răspândiți în grupuri, făceau să răsune curtea și câmpia din jur de cântecele și veselia lor.
      Atrași de ecoul cântecelor, afluența curioșilor spori după-masă, când Don Bosco profită pentru a arăta, în cadrul unei recepții aranjate în fosta capelă devenită salon festiv (în urma transferării bisericii), gingășia recunoștinței unui suflet sfânt. Vorbirea sa a fost însoțită de câteva puncte ale unui spectacol bine pregătit în care se remarcă îndeosebi vocea de înger a unuia dintre băieți. Ziua fu încununată de feeria nocturnă a unor splendide focuri de artificii.
      Vizitatorii plecară convinși de două lucruri: pe de o parte de necesitatea și avantajele incontestabile ale educației oferite de Oratoriu tineretului abandonat și, pe de altă parte, că omul potrivit pentru a realiza aceasta era Don Bosco.
      Întrucât Biserica rezolva partea religioasă a întrunirilor de duminica, vechiul local deveni disponibil pentru cursuri.
      Încă nici nu terminase biserica, și un alt gând îl obseda: „Acum, după ce Domnul e adăpostit, să ne gândim să-i adăpostim și pe fiii Săi.”
      În luna următoare, iulie 1852, se și începeau lucrările, iar în noiembrie, același an, casei cu două etaje nu-i mai lipsea decât acoperișul.
      Se lucrase în grabă, prea în grabă chiar. Această grabă, pe de o parte, și proasta calitate a unei părți din materialul folosit, pe de alta, generară catastrofa care, în noaptea de 2 spre 3 decembrie, prăbuși la pământ întregul edificiu. De opt zile ploua torențial, fără întrerupere. Iar dacă picăturile de apă pot uneori găuri piatra, cu atât mai ușor aceste torente spălau mortarul dintre pietre...
      Pe la miezul nopții se produse un zgomot formidabil care îi băgă în sperieți pe Don Bosco și pe cei treizeci de interni din dormitorul de la parter. Totul trebuia luat de la început, dar pentru aceasta trebuia așteptată primăvara lui 1853.
      Don Bosco scăpase deocamdată de două mari nenorociri: de s-ar fi prăbușit casa doar cu două ore mai înainte ar fi prins sub dărâmături vreo trei sute de băieți ce asistau în acest edificiu la cursurile serale.
      Pe cea de a doua i-o aduse la cunoștință inginerul Babbetti, însărcinat să ancheteze cauzele prăbușirii. El a rămas uimit în fața unuia dintre pilaștrii de cărămidă, care, deși mișcat din loc, rămăsese în picioare, împotriva tuturor legilor gravitației și echilibrului. „Provoc pe toți inginerii din lume - exclamă el - să facă să rămână în picioare un turn cu o asemenea înclinare. E un adevărat miracol.” Acest pilastru, dacă s-ar fi prăbușit în direcția în care era înclinat, ar fi prins sub dărâmăturile lui atât camera lui Don Bosco, la etajul casei Pinardi învecinate, cât și dormitorul de la parter cu vreo treizeci de băieți și care, cu toții dormiseră practic sub el, până dimineața. „Puteți merge să mulțumiți Preacuratei, le spuse Babbetti, v-a scăpat de la o moarte sigură!”
      Pe cât se pare, când EA se amestecă, și arhitectura își suspendă legile...
      În ciuda atâtor încercări, Don Bosco rămase senin. Celor ce-l compătimeau, le răspundea surâzând:
      - Ne-am jucat de-a cărămizile...
      Providența îi răsplăti înzecit această resemnare, căci ofertele binefăcătorilor au fost, de astă dată, mai generoase. Se adeverea ce spunea el băieților săi: „Vă asigur că Dumnezeu va ține seama de resemnarea noastră deplină față de voința Lui”, când se prăbușise clădirea.
      În octombrie 1853 a fost inaugurat noul edificiu, mai bine construit de data aceasta. Bucătăria, sala de mese, dormitoarele și clasele de școală au fost mutate aici, iar numărul internilor se ridică la șaptezeci și cinci.

25) Ateliere și școli în familie

      Două mari avantaje urmară de aici. Primul, posibilitatea inaugurării unor ateliere proprii de croitorie și pantofărie în încăperile vechii case Pinardi. La început, Don Bosco însuși făcea pe maestrul, până când își găsi doi meseriași competenți și de încredere, cărora le încredința atât supravegherea tinerilor, cât și sarcina formării lor profesionale.
      Al doilea avantaj era deschiderea unui gimnaziu teoretic propriu-zis. Aceasta din două motive. O parte din tineri erau din familii mai bune, dar ajunseseră în lipsuri și cu greu s-ar fi resemnat să rămână simpli lucrători manuali. Dar avea mai ales tineri cu calități și o inteligență sclipitoare și i s-ar fi părut o nechibzuință să-i condamne să rămână simpli meseriași. În 1850, participau la cursurile gimnaziale vreo doisprezece, în 1853, aproape treizeci, iar numărul lor sporea an de an.
      Liceenii frecventau la început cursurile ținute de doi profesori, Iosif Bonzanino și Matei Picco, deosebit de valoroși. Ei nu numai că acceptară să țină cursurile, dar scutiră pe băieții lui Don Bosco de orice taxe.
      Pentru aceasta Sfântul le era deosebit de recunoscător, fiindcă în acest fel erau salvate, pe lângă inteligențe, și câteva chemări autentice la preoție. Tinerii oratorieni, la rândul lor, strângeau aceste legături de prietenie cu viitori salezieni, ce le vor fi deosebit de utile mai târziu în viață.
      Se revanșa și el cum putea, uneori cu sume de bani, dar mai ales predând religia într-un fel mult gustat de elevii acestor profesori particulari. Ei deveneau totodată mult mai buni și mai harnici la studiu.
      În anul școlar 1855-1856, liceenii devenind prea numeroși, se văzu nevoit să deschidă pentru cei din a III-a o clasă acasă, apoi treptat, până în 1859-1860, avea întregul liceu, cu peste două sute de elevi.
      Absolvenții erau reținuți ca profesori, și, în acest fel, curând și profesorii erau un produs autarhic și indigen salezian. Metoda era bună, ofițerii ieșind din mijlocul trupei. Casa saleziană tip era creată și, când ea va prolifera în Italia, și apoi spre cele patru zări ale lumii, nu va face decât să reproducă acest model format treptat, sub impulsul necesităților și al evenimentelor între 1846-1860, prin opera unui preot umil, care însă poseda geniul organizării și al aprecierii juste a realităților.
      Ce privire panoramică - zice Auffray - ne oferă acest an asupra căii parcurse de Don Bosco și de Opera sa:
      „Un simplu grup de băieți ai nimănui, cărora li se preda Catehismul. Acest grup devine Oratoriu ce crește și iar crește. Un an se zbate pentru a găsi un cuibușor, și abia găsit, toate roțile mecanismului se pun în mișcare. Cursurile serale atrăgeau la Oratoriu și îi mențineau sub influența lui binefăcătoare o mulțime tot mai mare de tineri.
      Dar printre acești sărmani sunt și dintre cei lipsiți de toate, care cer nu numai o inimă de părinte, care să-i iubească și să-i înțeleagă, ci și un sălaș care să-i adăpostească: e Căminul Oratoriului. Și, încetul cu încetul, atât în partea lui de formare tehnică și profesională, cât și de învățământ, Oratoriul se va mări organic prin propria sa dezvoltare.
      „M-am lăsat călăuzit de evenimente”- va spune Don Bosco mai târziu celor ce vor rămâne uimiți în fața multiplelor sale creații. După Dumnezeu, Don Bosco se lăsă călăuzit de împrejurări, de mijloacele de care poate dispune, de vânturile ce suflă, dar, adeseori, ca un autentic cuceritor, el va ști face ca oameni și lucruri să se plece în fața planurilor sale grandioase.
      De o tenacitate suplă, de neclintit în fața obstacolelor, mergând mereu spre țintă pe căile cele mai directe și mai sigure, așa ne apare, încă de la vârsta de treizeci de ani, acest suflet de apostol și de conducător.”
      Paralel i se înmulțiseră și atelierele interne. În 1854, pe lângă croitorie și pantofărie, deschise o legătorie de cărți, iar în 1856, o tâmplărie de mobilă. Și, încetul cu încetul, celelalte meserii: în 1861 deschise o tipografie, în 1862, o turnătorie pentru literele de tipar; în 1864, o librărie, un atelier de pălării și unul de pictură.
      Această mărire a cadrelor familiei deveni posibilă, firește, numai lărgind edificiul. În 1856, casa Pinardi a fost demolată și, în loc, înălțară o aripă cu două etaje, prin care capacitatea Oratoriului se dubla, unindu-l totodată cu biserica Sf. Francisc de Sales.
      Dar nici această construcție nu a fost scutită de încercări. Tocmai când să fie terminate zidurile, din imprudența unui lucrător, se răsturnă o grindă uriașă pe plafonul etajului II în construcție. Tot plafonul, cu schele cu tot, se nărui, iar sub avalanșa zidăriei și schelăriei aceleia se prăbușiră și celelalte două plafoane, formând între cele patru ziduri o grămadă imensă de moloz.
      Don Bosco nu se sperie nici acum, și lucrul se reluă cu ardoare, așa încât, iarna ce urmă, mulțumită noii extinderi, puteau să fie adăpostiți o sută cinzeci de tineri interni.

26) Jertfa Mamei

      „Nihil sine magno vita labore dedit mortalibus” zicea Horațiu. Într-adevăr, nimic mare nu s-a dat oamenilor decât prin suferință și cazne.
      Trăinicia unui edificiu nu constă în calitatea singuraticelor materiale folosite, ci și în soliditatea liantului, a cimentului de legătură. Or, ceea ce este cimentul pentru edificiile în construcție este, pentru o mare instituție, jertfa.
      Sunt intuiții adânci la poporul nostru și vorbe de o înțelepciune divină. Cine nu cunoaște minunata și tragica legendă a Meșterului Manole care, pentru a face să dăinuiască Mănăstirea Argeșului, se vede obligat s-o cuprindă în zidurile sale, de vie, pe propria soție?
      E un fel simbolic de a spune un mare adevăr, acela că tot ce-i trainic pe pământ e întemeiat pe jertfa și cimentat cu lacrimi, suferințe și sânge. Riscul și jertfa par singurele coordonate ce-i dau operei umane măreția fecundității spirituale și tăria de a înfrunta veacurile.
      Fericită este, de aceea, opera întemeiată pe jertfă, în zidurile căreia e tăinuită dăruirea totală de sine a unui suflet superior. E ceea ce spune și Evanghelia: „Bobul de grâu, dacă nu moare, singur rămâne, iar de moare, multă roadă aduce.” încă și mai fericită, când jertfa este a unei mame, mai ales când acea mamă e Margareta Bosco.
      De acum Oratoriul se putea lipsi de ajutorul ei: casa era construită, simpatiile pentru fiii ei răsăreau de pretutindeni; în urma exemplului său, un grup de femei de inimă înțeleseră că rostul lor pe lume nu pot fi jocurile de societate, ceaiurile sau distracțiile. Își instalară un atelier pentru spălarea și repararea albiturilor internilor, ale acestor fii ai lui Dumnezeu.
      Un singur lucru o mai îngrijora: mizeria și lipsa de mijloace materiale. Dar după ce își jertfiseră tot, aveau tot dreptul să se abandoneze grijii Altuia. Căci, și pentru ea, credința în providență nu era o simplă vorbă.
      Ce-ar mai putea ea face pe pământ decât să-și termine misiunea, încununându-o cu propria jertfă?
      Într-o zi de toamnă târzie, pe la sfârșitul lui noiembrie 1856, necruțându-se întru nimic, o dublă pneumonie o asaltă în plină activitate și, cu toată sănătatea ei robustă, după o săptămână era pe marginea gropii.
      Înainte de a primi Sfântul Maslu, îi spuse fiului:
      - Odinioară, eu eram aceea care te pregăteam pentru a primi Sfintele Taine; a sosit acum timpul să-ți ajuți tu mama...
      În 24 noiembrie i se administrară Sfintele Taine ale muribunzilor, în prezența fiilor săi Ioan și Iosif, zdrobiți de durere. Toată casa era în rugăciune și o pâclă de tristețe se așezase pe inimile tuturor, mai ales pe ale acelora dintre cei orfani care, pentru prima dată în viață, găsiseră în ea duioșia, căldura și iubirea gingașă a unei inimi de mamă.
      Perfect lucidă, dădu ultimele povețe fiilor săi dragi. Spicuim din ceea ce îi spuse fiului său preaiubit, Ioan:
      - Ceea ce-ți spun acum o spun cu sinceritatea cu care ți-aș vorbi chiar în Spovadă... Ai încredere în cei cu care colaborezi, dar numai în lucrurile de care ești sigur că sunt spre mărirea lui Dumnezeu... Păzește-te de unii, căci sunt mulți care nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci numai propriile foloase... Eu plec acum și trebuie să las lucrurile Oratoriului în alte mâini. E o schimbare ce-ar putea avea urmări neplăcute, dar Preacurata te va călăuzi în toate... În întreprinderile tale nu căuta nici eleganța, nici strălucirea. Caută numai mărirea lui Dumnezeu și să ai la temelie sărăcia adevărată. Sunt mulți cei cărora le este dragă sărăcia celorlalți, dar nu și a lor. Singura învățătură eficace este de a practica noi înșine, mai întâi, ceea ce le cerem altora... Sărăcia trăită din inimă și pentru Dumnezeu este cea mai mare binecuvântare...
      - Te-am iubit mult; numai Dumnezeu singur știe dragostea inimii mele de mamă pentru tine pân-am fost în viață. Din Veșnicie sper să te pot iubi desăvârșit. Mor cu conștiința împăcată: mi-am făcut datoria în tot ce-am putut. Dacă ți-am părut uneori aspră, în fond n-a fost așa; era doar glasul datoriei ce-mi poruncea și-mi impunea aceasta.
      - Copiilor noștri spune-le că am muncit pentru ei și le-am purtat cea mai maternă afecțiune... Să se roage și pentru mine și-i rog să se cuminece măcar o dată pentru odihna sufletului meu... Era către miezul nopții. întorcându-se către Ioan îi spuse: mi se sfâșie inima când te văd atât de îndurerat. Du-te, du-te, nu mai sta... Tu suferi prea mult văzându-mă în ultimele clipe. Adio, scumpul meu, adio... Nu uita că acesta este doar un chin, bucuriile vor fi în eternitate. Du-te în cameră și te roagă.
      Sfântul ezita. Ea își ridică atunci ochii spre Cer și apoi îl privi țintă ca pentru a-i spune: „Tu suferi și-mi îngreunezi și mie suferința.”
      „Mergi și te roagă, vom avea timp să vorbim despre toate sus în Cer”, și arătă cu capul spre Pr. Alasonatti ca pentru a-i spune: „E Don Alasonatti aici, și-mi ajunge.”
      Don Bosco o mai sărută o dată și se retrase apoi în camera sa unde, încercând să aprindă lumânarea, aceasta se stinse de trei ori succesiv și abia a patra oară reuși s-o aprindă. Odată camera luminată, în mod misterios și absolut inexplicabil, văzu portretul mamei sale întors cu fața la perete.
      Aceasta îl determină să se întoarcă de îndată în camera muribundei. Poate - se gândea el - e vreun semn de Sus.
      Ea, abia-l zări, și-l rugă să se îndepărteze.
      - Tu nu vei rezista, șopti ea.
      Așa e mama: și acum tot la el se gândea, uitându-se pe sine. Dar nici el nu putea să plece.
      - E ultima plăcere ce ți-o cer. Sufăr îndoit văzându-te suferind... Sunt destul de asistată. Tu mergi, roagă-te pentru mine, nu-mi poți face altceva...
      I-au fost ultimele cuvinte, ultima privire conștientă. Puține clipe în urmă, începu agonia.
      Pe la trei după miezul nopții, Don Bosco auzi pașii fratelui său Iosif: mama Margareta părăsise Valea lacrimilor, la șaizeci și opt de ani.
      Cei doi frați se priviră în tăcere îmbrățișându-se, apoi izbucniră în hohote de plâns ce sfâșiau inimile celor din jur... Era 25 noiembrie 1856.
      În zorii zilei, când internii aflară, părea că Valea plângerilor se mutase pentru totdeauna la ei în Oratoriu... Dispăruse Mama, sfânta, scumpa și neasemuita lor mamă.
      Câteva femei, care veniseră pentru a da ultimele îngrijiri corpului defunctei, îi cerură lui Don Bosco să le dea hainele acesteia. Abia atunci aflară că singura haină ce-o avea era cea de pe dânsa.
      În faptul aceleiași dimineți, Don Bosco ieșea din Oratoriu însoțit de unul dintre băieții săi mai mari, mergând la Consolata, biserica preferată de mama sa, spre a celebra pentru odihna sufletului acelei umile creștine, a cărei totale abnegare îl scutise de povara atâtor griji și gânduri.
      „Și acum - îi spuse el înlăcrimat Fecioarei înainte de a-I părăsi sanctuarul – îți revine Ție, o, Maică Preacurată, să ocupi locul rămas gol. O MAMĂ, în marea mea familie, este neapărat trebuincioasă. Cine ar putea fi afară de Tine, o, Fecioară și Maică Preacurată? Ți-i încredințez, Ție, pe toți fiii mei. Fii-le Tu ocrotitoare a vieții și a sufletelor lor, acum și întotdeauna.”
      Niciodată poate că un act de consfințire și abandon total în mâinile Fecioarei n-a fost mai deplin ratificat în Ceruri decât acesta, și întreaga istorie a operelor și fundațiilor lui Don Bosco nu va fi decât un lung poem compus în doi: omul lui Dumnezeu va lucra, se va face în patru, dar mai sus decât el, și în taină, la orice cotitură primejdioasă, va apărea gândul, inspirația și mâna Fecioarei, Păstorița vigilentă și înțeleaptă, pusă în fruntea turmei, în acea dimineață de toamnă.
      Opera era de acum bine închegată.
      Dar ce drum imens parcurs în zece ani!
      În 1845, tânărul preot, vorbind prietenilor săi despre proiectele sale de viitor, îi înspăimânta: „Da, vom avea biserică, edificii imense și curți, toate ale noastre, ateliere și școli, maeștri și profesori...”.
      Îl socoteau atunci nebun.
      Abia trec zece ani și prezicerea se realizează întru toate. Biserica Sf. Francisc de Sales era așa cum o descrisese. Căminul are acum o sută cincizeci de interni, patru ateliere funcționează cu plin randament, liceul are cinci clase, iar vreo zece clerici instruiți sub egida lui Ioan Bosco, ce le dăduse haina de seminarist, împart cu el oboselile apostolatului, în timp ce, alături de Cămin, Oratoriul propriu-zis își continua vasta și binefăcătoarea lui misiune.
      Scepticii din urmă cu zece ani se văd copleșiți de adevărul realizărilor și realităților și recunosc și ei că Opera aceasta e trainică și zidită pe piatră.
      Lacrimile, broboanele de sudoare și sacrificiile duse până la istovire ale unei mame neasemuite o cimentaseră, iar blândul scut matern al iubirii negrăit de vigilente și de gingașe a Fecioarei și a Mamei din Ceruri o consolidaseră definitiv, și o rază din aureola ACELEIA pe care o vor ferici toate neamurile se va așeza pe opera Sfântului, spre a nu mai apune niciodată.
      Opera tineretului, prin EA, era de acum definitiv consolidată!

Capitolul XI. Apostolatul colateral

1) Apostolul ucenicilor; 2) O pagină de aur în istoria Oratoriului; 3) Când iei deținuții la plimbare fără paznici; 4) Vestitorul cuvântului; 5) „Tuturor, toate m-am făcut.”

      S-ar părea că grija acestei opere considerabile, trei Oratorii cu peste o mie cinci sute de băieți și Căminul cu o sută cincizeci de interni, ar fi trebuit să absoarbă complet activitatea umilului preot.
      „Dimpotrivă - zice Auffray - zelul său era de nestins și cu atât mai întreprinzător, cu cât era mai calm și mai zâmbitor. Toți cei care l-au avut apropiat au rămas surprinși. Făcea o risipă extraordinară de lucru, aproape glumind, fără precipitare, cu binișorul și cu toată grația. Să nu se creadă însă că o astfel de atitudine i-ar fi fost naturală; e de ajuns să-i amintim copilăria, toată foc. Acea liniște imperturbabilă, acea stăpânire de sine, provenea dintr-o convingere profundă, din amintirea neștearsă ce i-o lăsase în suflet blândețea lui Comollo și din eforturile zilnice pe care le făcea de a o imita la rândul său. Ca și la modelul său, Sfântul Francisc de Sales, blândețea și veșnicul său zâmbet erau cuceririle unei îndelungate lupte. Cucerire anevoioasă, dar cât de binefăcătoare! Datorită acesteia, el dispunea de toate mijloacele și de toate clipele sale. Graba încâlcește doar gândurile și te face să pierzi timpul, pe când calmul cruță, prin definiție, timpul și energiile. Să nu ne mirăm deci văzându-l pe Don Bosco acceptând sau chiar căutând, alături de Opera sa, un surplus de muncă, pentru care nu ne-am fi închipuit niciodată că va găsi atâtea crâmpeie de timp, într-o viață și așa încărcată de ocupații.”

1) Apostolul ucenicilor

      Râvna binelui într-un suflet de sfânt e o flacără de nestins, ce-l face să simtă nevoia de a incendia tot ce este rău în jur. Izvorâtă din iubire, se vădește prin generozitatea unei dăruiri de sine pe cât de mistuitoare, pe atât de inventivă. Țâșnită dintr-o inimă statornicită prin sfințenie într-o nespusă primăvară, ea se orientează instinctiv spre tineret, această vârstă a tuturor dăruirilor și a generozității.
      Văzând transformările sufletești adânci de care beneficiaseră în anii precedenți participanții la exercițiile spirituale, în 1849, se decise să le organizeze sub o formă nouă, accesibilă majorității tinerilor din Torino.
      De aceea, având acordul parohului, în preajma Crăciunului, chemă la un curs de exerciții spirituale tineretul în Biserica „Della Misericordia”, situată chiar în centru. Orarul era ingenios alcătuit: la 5. 30 dimineața, Sfânta Liturghie cu predică: la prânz, Rozar și o conferință dialogată, iar seara, la ora 19, predică și binecuvântarea euharistică.
      Spre a face publicitate exercițiilor, tipări 1500 de manifeste și le afișă la toate bisericile și punctele mai frecventate ale orașului și trimise, de asemenea, și părinților, precum și tuturor acelora care, într-un fel sau altul, puteau să determine tineretul să participe la aceste exerciții. Îi ruga și pe patroni, arătându-le că era chiar în interesul lor să-i lase liberi pe băieți în acele ore. Și fiindcă știa că mulți se vor decide numai sub imperiul profitului pe care ar putea sconta, Don Bosco făcu multora dintre ei câte o vizită, pentru a le arăta și sub aspect utilitar folosul acestor întruniri religioase.
      Exercițiile, începute în 22 decembrie, durară opt zile încheiate și aveau ca scop principal o purificare generală a sufletelor, ca pregătire pentru Anul Nou.
      În ciuda primei ore timpurii și a iernii geroase, tineretul, ucenicii îndeosebi, alergară cu sutele. Mai ales la prânz, pentru conferința dialogată, vasta biserică se dovedi neîncăpătoare pentru imensa mulțime de tineri ce voiau să asculte cum își încrucișau întrebările și răspunsurile, chiar în dialectul piemontez, doi predicatori de renume, deveniți, prin improvizație, adversari (unul făcea partea neștiutorului și obiectantului și punea întrebări sau își arăta nedumeririle, iar celălalt, predicatorul principal, îl lămurea și-i soluționa obiecțiile). Don Bosco își alesese oratori pe sprânceană, în frunte cu nelipsitul Don Borel, cu Don Ponte și canonicii Gastaldi și Borsarelli.
      Rezultatele întrecură de departe și cele mai optimiste estimări, iar scaunele de Mărturisire erau luate aproape cu asalt, și totul se termină cu o Cuminecare generală pe cât de mângâietoare, pe atât de epuizantă pentru preoții oficianți.
      Don Bosco se folosi de solemnitatea și adânca reculegere a zilei de încheiere pentru a da sfaturi atâtor inimi purificate. Tipărite pe o foaie volantă, le distribui fiecăruia dintre participanți. Aceste „Sfaturi ale unui prieten al Tinerimii”, împărțite în optsprezece paragrafe, conțineau un întreg îndreptar de viață creștinească de o adâncă înțelepciune.
      Ca primă încercare, exercițiile fuseseră un adevărat triumf și, de aceea, în anii următori, fu rugat din toate părțile să le repete.
      Cu timpul, o Asociație a muncitorimii catolice din Torino își însuși gândul și asigură în mod permanent ținerea acestor exerciții spirituale, ce se dovediseră deosebit de binevenite și ca pregătire specială pentru sfintele Paști.

2) O pagină de aur în Istoria Oratoriului

      Ceea ce vom istorisi acum nu este doar o pagină de cronică istorică, ci și un poem al carității duse la eroism.
      În vara lui 1854, un groaznic flagel, ca un nou Hanibal, era înaintea porților Torinului. Ciuma izbucnită în iulie la Genova se răspândi de zor în toată Liguria și, spre sfârșitul lunii, amenința capitala Torino. Veștile ce soseau aici erau cât se poate de alarmante și cine a citit despre ravagiile ei în Italia, așa cum le descrie Manzoni (în „Logodnicii”) sau Axel Munthe („Cartea de la San Michele”, „O carte de demult”), poate înțelege mai bine spaima ce cuprinsese orașul.
      Don Bosco nu se împăca nici cu ciuma, nici cu această avangardă a ei care era teama. E adevărat că, încă din mai, prezisese că ciuma va face ravagii la Torino, dar își liniști totodată băieții prin argumente de credințăși asigurări, așa cum numai unui sfânt îi dădea mâna s-o facă. [39]
„Voi rămâneți liniștiți - le spunea - căci, de veți face ceea ce vă voi cere eu, veți scăpa cu bine.”
      - Și ce trebuie să facem? îl întrebară tinerii.
      - Știți voi care e originea acestui flagel? El este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcate. Dacă voi toți nu veți săvârși nici un păcat de moarte, fiți siguri că ciuma n-o să vă atingă; iar ca să obțineți în acest scop ocrotirea sigură a Preacuratei, veți purta la gât medalia Ei, pe care eu o voi binecuvânta și o voi da fiecăruia. Veți spune apoi zilnic un Tatăl nostru, o Născătoare și un Mărire Tatălui, cu rugăciunea către Sf. Aloisiu Gonzaga și invocarea finală: „Ab omni malo, libera nos Domine” (De tot răul mântuiește-ne pe noi, Doamne).
      Nu era deci decât o reîntărire a deprinderii deja introduse, când cu explozia de la pulberăria armatei din anul precedent (așa cum am relatat mai sus).
      În 25 iulie 1854, se iviră primele cazuri de ciumă și la Torino. În primele zile: câți bolnavi, tot atâția morți.
      În zilele ce urmară mortalitatea se reduse cam până la șaizeci la sută din cei contaminați. Oricum, spaima îi cuprinse pe toți, comerțul și circulația încetară. Prăvăliile se închiseră, iar orășenii, părăsindu-și locuințele și toate bunurile, fugeau cu miile spre alte localități.
      Regiunea Valdocco a fost una dintre cele mai crunt lovite și, din opt sute de bolnavi, cinci sute au decedat. În cele patru case mai apropiate de Oratoriu numărul victimelor depăși în câteva zile cifra de patruzeci de morți! Și cu toate acestea, o mână invizibilă ocrotea Oratoriul, căci Cerul ridicase în fața ciumei un stăvilar de netrecut, datorită rugăciunii și meritelor unui preot sfânt. De fapt, Don Bosco, când abia se ivise epidemia, făcuse această rugăciune:
      „Dumnezeul meu, bate păstorul, dar cruță-mi mielușeii” și, întorcându-se spre Preacurata, adăugă: „Marie, Maică iubitoare și Puternică, Tu, care poți tot ce vrei, ferește-mi Tu copiii. Și dacă Domnul ar cere o victimă, iată-mă gata să mor, când și cum îi va plăcea, dar cruță-mi, o, Mărie, pe fiii mei!”
      Și-și încuraja din nou băieții, spunându-le:
      „Cauza morții este, fără îndoială, păcatul. Dacă voi vă veți păstra Harul Sfințitor și nu veți comite nici un păcat de moarte, eu vă asigur că nici unul dintre voi nu va fi atins de ciumă; iar dacă vreunul dintre voi s-ar îndărătnici să rămână în vrăjmășie cu Dumnezeu sau, ceea ce ar fi și mai rău, ar îndrăzni să-l mai vateme în mod grav și de aici înainte, din acea clipă, eu n-aș mai putea garanta nici viața lui, dar nici a celorlalți din casă.”
      Efectul acestor cuvinte se dovedi miraculos. O parte dintre ei se spovediră încă în acea seară, iar ceilalți în dimineața următoare se și apropiară de Sfintele Taine și purtarea tuturor deveni exemplară.
      Între timp, Don Bosco se dăruise cu totul îngrijirii ciumaților și, așa cum am amintit, Mama Margareta, ce atât de mult se temea pentru sănătatea și viața scumpului său fiu, de astă dată ea însăși îi spuse că e de datoria lui să înfrunte primejdia!
      Municipiul deschisese lazarete peste tot; dar adevărata problemă era de a găsi infirmierii necesari. Nici un salariu nu era destul de mare ca să poată asigura un număr suficient. Cu toată generozitatea preoților, călugărilor și călugărițelor ce se înrolară voluntari, cerințele depășeau posibilitățile. Câți nenorociți nu tânjeau și nu mureau într-o totală părăsire! Don Bosco descrise tinerilor săi infinitele mizerii și înspăimântătoarele scene la care asista zi de zi și le expuse nevoia urgentă de tineri cu inimă neînfricată, curajoși, bucuroși de a se jertfi pentru aproapele.
      Glasul acesta nu răsună în pustiu, căci generozitatea și eroismul avut-au vreodată alt sălaș în lume decât în inimile tinere?
      Paisprezece dintre cei mai robuști se înscriseră imediat ca voluntari la dispoziția Comisiei sanitare, iar alți treizeci le urmară peste puțin timp exemplul. Erau băieți de cincisprezece - paisprezece ani, deplin conștienți de teroarea ce alunga de la patul ciumaților până și cele mai apropiate rudenii și fuseseră martori ai jalei ce copleșise orașul, dar inimile lor nu șovăiră.
      Don Bosco își aruncase în luptă ceea ce avea mai scump, pe chiar fiii săi. Îi învăța însă ce măsuri profilactice să ia pentru a scăpa necontaminați.
      Spre a fi sinceri, primele impresii erau prea puțin încurajatoare. Zvârcolirea victimelor, paloarea și duhoarea cadaverică a acelor fețe îngrozite, ochii adânciți în orbite, respirația în spasmele cele mai atroce mai pricinuiră și câte un leșin. Nici nu e de mirare, știind că până și sanitarii de profesie, deși bărbați în toată firea, erau în continuu amețiți de băuturile cele mai tari, pentru a nu-și pierde curajul. Pe lângă aceștia, oratorienii lui Don Bosco nu erau decât niște copii; și cu toate acestea, nici unul nu se retrase!
      Exemplul și cuvântul lui Don Bosco îi întărea mai mult decât orice tonic sau întăritor alcoolic, așa încât un val de admirație cuprinsese orașul la vederea devotamentului cu care fiecare dintre acești tineri își îngrijea bolnavii. Totdeauna, treji și senini, erau preferații tuturor și, în curând, cererile de a fi asistați de fiii lui Don Bosco deveniră atât de numeroase, încât aceștia, ca și părintele lor, nu mai aveau nici zi, nici noapte. [40] Reveneau la Oratoriu numai pentru a lua o îmbucătură și soseau la orice oră, după cum își puteau întrerupe serviciul. Mama Margareta le potolea foamea și-i asculta.
      Auzind de lipsurile externe, le dărui toată lenjeria casei. Când auzi de la un tânăr că bolnavul său nu mai avea nimic cu ce să se acopere îi dărui ultima față de masă. Dar abia plecase acesta, că sosi un altul cerându-i albituri. Cu învoirea lui Don Bosco, ea îi dădu o față de altar, un stihar și un amict. [41] Profanare, se vor gândi unii. Nu! ci admirabilă caritate, fiindcă acele pânze binecuvântate tot mădularele lui Isus le vor acoperi în persoana ciumaților: „Ceea ce ați făcut unuia mai mic decât Mine MIE Mi-ați făcut!”
      Presa, ca și conducătorii municipiului rămaseră uimiți în fața unei asemenea abnegații. Ziarul „L'Armonia”, din 16 septembrie 1854, scria:
      „Acești tineri însuflețiți de spiritul mai mult decât superior al Părintelui lor se apropiau curajos de ciumați, inspirându-le curaj și încredere nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, luându-i de mână, făcându-le masaje, fără a da semn de cea mai mică oroare sau frică.
      Dimpotrivă, abia intrați în casa unui contagiat, se întorc spre persoanele înspăimântate încurajându-le și spunându-le să se retragă dacă le este frică, în timp ce ei se îngrijesc de toate cele necesare, în afară de faptul când bolnavul e de sex feminin. Atunci roagă pe cineva să rămână, dacă nu chiar lângă pat, la loc potrivit. Individul, odată mort, dacă nu e femeie, tot ei sunt cei ce-i dau cadavrului ultima îngrijire.”
      Dacă în primele zile se spălau și se îngrijeau după fiecare expediție, mai târziu, copleșiți de muncă, se abandonau cu încredere Providenței, uitând pur și simplu de persoana proprie, de preceptele Igienei. Oboseala aceasta extremă dură aproape patru luni și, în timp ce în toate casele din jur morții erau cu zecile, ei n-au fost atinși nici măcar unul, deși formau o familie de aproape o sută de persoane!
      Faptul istoric rămâne și e dovedit incontestabil. Am fi curioși să știm dacă un raționalist leal ar putea să explice această inexplicabilă imunitate, fără intervenția unei Cauze Superioare!
      Pentru a ti compleți, s-a aflat mult mai târziu că boala fatală pătrunsese într-o bună zi și în camera lui Don Bosco. În perioada celei mai febrile activități, se trezi într-o noapte cu junghiuri peste tot. Capul îi țiuia, picioarele îi erau gheață și înțepenite și senzații de vomă îi sfâșiau măruntaiele, într-un cuvânt toate semnele prevestitoare ciumei. Pentru a nu-i alarma pe ceilalți, decise să se trateze singur. Făcu întâi o rugăciune fierbinte către Preacurata și începu apoi niște exerciții vehemente de gimnastică, încât, după un sfert de oră, era tot apă. Istovit, adormi și se trezi dimineața teafăr.
      Dar, firește, în urma epidemiei mulți copii rămăseseră orfani. Intr-o singură zi, Don Bosco se întoarse cu șaisprezece copii adunați de pe drumuri. Deși, între timp, pe unii, ba vreo rudenie, ba vreo cunoștință mai intimă și mai apropiată îl reclamau, Oratoriului îi reveni în final sarcina de a se îngriji de educația a peste cincizeci de orfani.
      Mortalitatea mare încetă în octombrie. De aceea, de sărbătoarea Rozarului (7 octombrie), Don Bosco își conduse băieții, ce aveau mare nevoie de o destindere, la Bechis. Aici îl aștepta Cerul pentru a-i face un minunat cadou, ca premiu pentru eroica abnegație dovedită în timpul ciumei.
      Lângă Castelnuovo, la Mondonio, trăia un tânăr ce părea mai mult un înger decât băiat: Domenico Savio. Don Bosco abia-l zări, prin acea intuiție cu care sunt privilegiați sfinții, și își dădu imediat seama de toate tezaurele de har și de virtute tăinuite în acel suflet. Îl acceptă printre internii săi și astfel, în noul an școlar, Domenico intra în Oratoriu și, sub măiastră conducere a Sfântului, va alerga cu pași giganți pe drumul virtuților eroice și apoi a sfințeniei propriu-zise.
      Mai rămânea o singură îndatorire pentru ca perioada atât de tulburătoare a ciumei să poată fi considerată definitiv încheiată: trebuia mulțumit lui Dumnezeu și Preacuratei pentru imunitatea, atât de evident supranaturală, acordată Oratoriului.
      S-a ales pentru aceasta o zi solemnă între cele solemne: 8 Decembrie, acel 8 Decembrie 1854, când Pius IX definea drept adevăr de credință Conceperea Neprihănită a Măriei. Don Bosco mulțumi cu efuziune Preacuratei, concepute fără de păcat, pentru protecția-I atât de vădită și pentru a-l fi făcut Părintele unor tineri de care, cu tot dreptul, putea să fie încântat și mândru.

3) Când iei deținuții la plimbare fără paznici...

      Ascendentul pe care Don Bosco îl avea asupra tinerilor nu se restrângea doar la internii săi și la cetele celor ce frecventau Oratoriul. Datează din 1855 un triumf al său cu totul neobișnuit în analele pedagogiei. Vizitator asiduu al închisorilor, el cerceta cu predilecție particulară un institut corector și închisoare de minori, deschisă de Guvern în 1845 și cunoscută la Torino sub numele de La Generala. Înăuntru, firește, domnea violența și măsurile represive, totul se făcea de teama pedepsei. Don Bosco, înduioșat de jalnica situație a atâtor tineri nenorociți, îi vizita cât de des putea, învățându-i Catehismul, predicând, mărturisindu-i și conversând cu ei.
      Ca pregătire de Paști, în 1855, le ținuse un curs de exerciții spirituale. Zelul său mlădios și discret, împreună cu suavitatea izvorâtă din cea mai curată dragoste, îi transformase în mielușei - ca în visele lui de odinioară - așa încât toți, cu excepția doar a unuia singur, se apropiară (și cu ce dispoziții!) de Sfintele Taine.
      Mișcat, la rândul său, de atâta docilitate și de afecțiunea sinceră ce i-o purtau cu toții, voi să se revanșeze premiindu-i așa cum numai o inimă de sfânt putea îndrăzni să încerce. Se hotărâse anume să le obțină, tuturor deținuților, o zi de deplină libertate în tovărășia sa.
      Directorul închisorii îl socoti nebun și nici nu voi să audă, iar Prefectul Provinciei, căruia i se adresă, sări de pe scaun și-i trânti un NU categoric. Dar Don Bosco insistă, Prefectul îi spuse în final că, și în cazul în care ar ignora faptul că aceasta ar fi cea mai curată nebunie, o astfel de cerere nu e de competența dânsului să o rezolve, - în regulamentul închisorilor nici nu putea fi prevăzută o astfel de situație, - ci exclusiv de aceea a Ministerului de Interne, deci să se adreseze direct acestuia. Dacă Ministrului i se urase de portofoliu și ar vrea să fie demis, această cerere extravagantă i-ar fi oferit un prilej binevenit. Doar că lui, prefectului, numai de demisie nu-i ardea...
      Între timp, de altfel, Directorul închisorii îl informase pe Ministrul de Interne despre năstrușnica cerere a lui Don Bosco.
      Pe atunci era Ministru de Interne Urbano Ratazzi care, cu toate principiile sale anticlericale, rămăsese om de spirit. El îl cunoscuse pe Don Bosco chiar la Oratoriu și e bine să amintim incidentul, căci incident a fost.
      În aprilie 1854, pe când Don Bosco explica o pagină din Istoria Bisericii, și anume cum Sf. Clemente, Papa, fusese exilat din ură pentru Creștinism în Chersones (actuala Crimee), intră în biserică un necunoscut care ascultă cu atenție explicațiile.
      Sfârșind povestirea, Don Bosco întrebă pe unul dintre băieți - așa cum obișnuia de altfel întotdeauna - dacă are vreo nelămurire și ce morală s-ar putea trage din fapta povestită.
      Băiatul, contrar tuturor așteptărilor, ieși cu o întrebare pe cât de inoportună, pe atât de periculoasă:
      - Dacă împăratul Traian - zise acesta - a comis o nedreptate izgonind din Roma în exil pe Sf. Clemente, Papa, oare Guvernul nostru a făcut rău exilându-l pe arhiepiscopul nostru, Mgr. Fransoni?
      Don Bosco, fără să se tulbure, răspunse:
      - Nu este aici nici timpul, nici locul de a discuta dacă Guvernul nostru a făcut bine sau rău exilându-l pe preaiubitul nostru Arhiepiscop; e un fapt despre care se va vorbi la timpul său, dar sigur este următorul lucru, că în toate veacurile, chiar de la începutul istoriei Bisericii, dușmanii Religiei Creștine au luat la țintă pe conducătorii acesteia: papi, episcopi și preoți, fiindcă aceștia cred că, înlăturând coloanele, întregul edificiu se va prăbuși și că bătut și alungat păstorul, oile se vor  Împrăștia și vor ajunge o pradă ușoară pentru lupii hrăpăreți.
      Completându-și apoi gândul cu alte câteva observații de mult bun simț, coborî din amvon și se retrase în camera sa, unde peste puțin timp îl ajunse Ministrul ce-i ascultase predica.
      - Cu cine am onoarea să vorbesc? îl întrebă curtenitor Don Bosco.
      - Cu Ratazzi.
      - Ratazzi? Cu acel mare Ratass, fost deputat în Parlament, fost președinte al Camerei și astăzi Ministru de Interne? [42]       - Tocmai cu el.
      - Atunci - adăugă zâmbind Don Bosco - pot să-mi pregătesc mâinile pentru cătușe și să mă aranjez pentru a merge la închisoare?
      - Și de ce? întrebă ministrul.
      - Pentru ceea ce Excelența voastră a auzit cu câteva clipe înainte, despre Mgr. Arhiepiscop
      - Ba chiar de loc, răspunse Ratazzi. Lăsând la o parte dacă a fost mai mult sau mai puțin oportună întrebarea acelui băiat, dumneavoastră ați răspuns inteligent și nici un ministru din lume n-ar putea să vă adreseze cel mai mic reproș.
      Acestui început îi urmă o importantă și lungă conversație în care Ministrul voi să afle cu de-amănuntul originea, scopul și situația Oratoriului și, la un moment dat, îl întrebă:
      - Dar Părinte, nu aveți cumva doi-trei gardieni în uniformă ori cel puțin travestiți, pentru a păstra ordinea în mijlocul atâtor băieți?
      - Dar n-am nevoie de așa ceva!
      Și începu să-i vorbească despre sistemul preventiv folosit de el în educație, ilustrându-i frumusețea, eficacitatea și avantajele, ba chiar folosul ce l-ar avea Guvernul, dacă l-ar introduce în mod oficial în institutele sale de învățământ și chiar în cele corecționale.
      Se despărțiră cordial și rămaseră buni prieteni.
      Ratazzi, de îndată ce știu de dorința lui Don Bosco, trimise să-l cheme. Îi ascultă cererea și povestiră îndelung, până ce-i acordă și dorita autorizație. Dar tocmai la sfârșit totul era să se năruie, căci Ministrul considera neapărat trebuincios să pună la dispoziția lui Don Bosco câțiva agenți în civil, în timp ce el susținea morțiș că ține să fie singur cu băieții!
      - Excelența voastră, vă sunt foarte recunoscător de permisiunea dată, dar țin neapărat să fiu absolut singur cu tinerii mei, iar pe dumneavoastră vă rog să-mi dați cuvântul că nu-mi veți trimite nici un agent pe urme. îmi asum eu toată răspunderea și de s-ar întâmpla ceva neplăcut, Excelența voastră mă va aresta.
      Și atâta insistă, până când Ministrul, întărit de încrederea senină și siguranța absolută a lui Don Bosco, îi făcu pe voie, acordându-i puteri depline.
      Încă în aceeași seară merse la Generala unde, anunțând favoarea obținută, deținuții izbucniră într-un nesfârșit chiot de bucurie.
      - Dar mi-am dat cuvântul meu - continuă Don Bosco - că o să vă purtați exemplar și că mâine seară, de la primul până la ultimul, veți reintra cu mine în casă. Mâine tot Torinul vă va privi; dacă ați face un pas greșit, m-aș face de rușine mai întâi eu, dar ar fi și mai mult spre rușinea voastră, mai ales acum, după promisiunile ce le-ați făcut Bunului Dumnezeu la exerciții. Îmi veți ști dovedi sinceritatea promisiunilor voastre?
      - Da, da! răspunseră cu toții într-un glas.
      Ba mai trebui să și potolească pe cei mai aprinși, care și începuseră să amenințe pe cei bănuiți că ar fi îndrăznit să-i compromită. Erau mai ales trei mai robuști, adevărați Herculi, care promiseră pe loc și în gura mare că vor frânge oasele celor ce i-ar cauza vreo rușine Părintelui lor iubit.
      Câți erau în total?
      Don Bosco spune că erau trei sute. E adevărat că celulele Institutului, care mai există și astăzi, sunt numai 212, dar pe atunci nu se făcea prea mare caz de igienă, mai ales când era vorba de niște deținuți și, în fond, la 212 celule, 300 nici nu era mult...
      Tinerii își petrecură noaptea fantazând, visând și așteptând dimineața. În zorii zilei următoare, Don Bosco era prezent pentru a-i lua în primire. Strânși în jurul său, trecură pragul temniței și, la un semn a lui Don Bosco, o cotiră pe șoseaua ce duce la Stupinigi.
      Libertatea, încrederea ce li se arătase și tovărășia lui Don Bosco îi făcea nebuni de bucurie. Se întreceau în a-i sta cât mai aproape și a putea schimba o vorbă cu dânsul, iar pe la jumătate drumul, observând că Don Bosco cam obosise, descărcară de pe calul ce le ducea merindele și pachetele o parte de provizii, împovărându-se bucuros ei cu ele și-l săltară în șea pe Don Bosco, care, în acest fel, de sus, îi putea înveseli cu și mai multă ușurință, intonând un cântec, spunând glume sau aruncând vorbe de spirit, urmate de hohote generale de râs.
      La Stupinigi îi aștepta parohul, mare prieten cu Sfântul. Don Bosco îi conduse în biserică unde celebră Sfânta Liturghie. Jocurile, prânzul și gustarea de după-masă, mai vesele decât oricând, le umplură programul zilei, mai ales că și altfel Stupinigi - localitate vestită pentru pitorescul, frumusețea ei și neîntrecutul Palat Regal - oferea cel mai încântător cadru pentru o zi de adevărată libertate și veselie.
      La întoarcerea lor acasă, când zgomotul caravanei ajunse până la Institut, tot personalul supraveghetor se înghesuise la poartă pentru a nu pierde prilejul rar de a vedea și savura cum i se înfundase de data aceasta preotului acesta de o cutezanță prea din cale afară. Cum adică? ei să nu mai aibă nici un rost în Instituția asta unde ei duc greul? Statul, va să zică, îi plătește degeaba? Ce mai pretinde și popa ăsta? Tocmai el s-a găsit să le desconsidere toată experiența lor îndelungată și autoritatea și să-i desființeze pur și simplu, așa, cu un zâmbet?
      Că el va ajunge neapărat la închisoare, în locul celor fugiți, ei nici nu se mai îndoiau. Regretau doar faptul că, nefiind minor, nu-l pot avea ei aici, la Generala, să-i bage mințile în cap...
      Dar, spre uimirea și consternarea tuturor acestora, tot atâția băieți intrară seara câți plecaseră dimineața, căci „zâmbetul acela” al lui Don Bosco avea tăinuită în el puterea și vraja unei irezistibile Iubiri. Făcându-se apelul nominal, nu lipsea nici măcar unul; iar paznicii nu-și credeau ochilor.
      Pe când eram în Italia, am văzut la cinema un film cu viața lui Don Bosco și am rămas încremenit văzând că acest episod, a cărui autenticitate istorică o cunoșteam perfect, era falsificat. După film, câțiva dintre tineri ar fi fugit și numai urmăriți de remușcări, când aud clopotul de seara pentru Angelus, se decid să se întoarcă și revin la Generala, pe înnoptate. Dar aceasta este o revoltătoare deformare a adevărului istoric, căci, de fapt, toți băieții reintrară deodată și în bună orânduială în Institut, conduși aici de Don Bosco.
      Lui Don Angelo Amadei, [43] istoricul atât de scrupulos al Sfântului, interesându-se la Compania italiană ce turnase pelicula de ce a fost deformat adevărul istoric, i se răspunse:
      „Pentru a face episodul mai romantic și mai incitant...!”
      Parcă în toată istoria pedagogiei poți întâlni ceva mai romantic și mai interesant decât această cu totul excepțională reușită a unui umil preot, sub vraja căruia trei sute de deținuți se transformară în mielușei cu totul docili ordinelor lui, deși libertatea mult râvnită le era atât de la îndemână!
      Este de prisos să mai spunem că ministrul Ratazzi, deși avea mare încredere în Don Bosco, toată ziua fu ca pe spini și nu se liniști decât seara, în clipa în care primi chiar de pe buzele lui Don Bosco vestea și relatarea desăvârșitei reușite.
      - Dar spuneți-mi, Don Bosco, de ce oare Statul nu are asupra acestor băieți ascendentul pe care-l aveți dumneavoastră?
      - Excelență, răspunse Sfântul, forța pe care o avem noi este o forță morală. Statul nu știe decât să comande și să pedepsească; noi, în schimb, vorbim inimii tineretului, iar cuvântul nostru e cuvântul lui Dumnezeu, e cuvântul iubirii Lui.
      - Este adevărat - recunoscu Ministrul, după un moment de gândire - este adevărat: dumneavoastră stăpâniți inimile tinerilor. Iată ceea ce noi nu putem, e un domeniu ce vă este rezervat dumneavoastră.
      Și rămase atât de impresionat, încât, mai târziu, trebuind să interneze într-un institut corector pe un nepot de văr recalcitrant, [44] în loc să-l trimită la Generală, i-l încredința lui Don Bosco, care scoase din el un excelent creștin și un tot atât de bun meseriaș.
      Dragostea face miracole. încrederea cordială și sinceră ce li se acordase, ridicase deasupra lor înșiși pe niște sărmani tineri până mai ieri așa de rătăciți.

4) Vestitorul Cuvântului; „Ca-n basme-i a cuvântului putere...”

      Puterea de muncă a anumitor oameni mari este de neînchipuit. Don Bosco, pe lângă multiplele ocupații despre care am amintit și multe altele ce le vom mai vedea, a avut o activitate atât de intensă și de vastă, încât cea mai mare parte a ei va rămâne nescrisă.
      Dacă se remarcase încă de seminarist drept un excelent predicator, râvna sa de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu deveni insațiabilă odată ajuns preot. Ceria notează că în primii ani de preoție el ținea până la trei mii de cuvântări într-un an, adică opt-zece pe zi: discursuri, predici, conferințe, exortații, Catehism și alte lecții.
      Dar chiar și numai patru-cinci pe zi să fi ținut, și tot e o activitate oratorică unică. Unul dintre biografii săi se și întreabă, de altfel, dacă în tot Piemontul ar exista o singură parohie de pe al cărei amvon el să nu fi predicat.
      Invitat să predice, el nu refuza niciodată, cu condiția ca timpul să-i permită și făcea pentru aceasta eforturi ce ar părea imposibile.
      Într-un an, la Ivrea, ținea un curs de misiuni pentru popor în biserica Sf. Salvatore, cu două meditații și două conferințe pe zi. Rugat fiind să facă și seminariștilor două predici pe zi, acceptă și aceasta, iar îmbolnăvindu-se un alt predicator ce vorbea elevilor unui internat, rugat să-l suplinească, îl suplini și pe acesta, așa că ajunse la opt predici grele pe zi, cu auditorii atât de variate. În scurtele răstimpuri libere și în cea mai mare parte din noapte spovedea!
      Ce pâine amară mai mănâncă uneori și cine se angajează pe anevoiosul drum al sfințeniei! Dacă rezultatul e splendid în timp, și mai ales în veșnicie, pentru a persevera, e nevoie de mai mult curaj, eroism și efort personal decât pentru a câștiga laurii la Austerlitz.
      Predicile propriu-zise și cuvântările tematice susținute se răriră după 1860; deveniră și mai rare după 1865 și ajunseră să fie aproape o excepție după 1871, din cauza unei sănătăți precare. Cu toate acestea, nu neglija până în cei din urmă ani nici conferințele destinate Salezienilor și Cooperatorilor salezieni, și nici predicile serale băieților săi.
      Ne-am întrebat cum mai putea vorbi așa de mult. Chiar numai sub simplul aspect de efort al gândirii, și tot ar constitui pentru noi o enigmă, dacă n-am ști cu ce pasiune mistuitoare de puteri și de nopți devorase el cărți după cărți în timpul studiilor sale de Liceu, Seminar și apoi de la Căminul preoțesc, pe de o parte, iar pe de alta, acuitatea inteligenței și fidelitatea memoriei sale. De altfel, erudiția rodită de acest studiu pasionat îl va ajuta să iasă cu fața curată din anumite obligații venite peste noapte.
            La sugestia parohului Don Cinzano, fu chiar Don Cafasso primul care puse la încercare atât iscusința oratorică, cât și docilitatea dirijatului său, cerându-i, încă în anul hirotonirii sale, să țină nouă zile de predici la Ospiciul de Caritate, avizându-l doar în seara dinaintea zilei când trebuia să le înceapă. El se supuse și reuși, dincolo de orice așteptări. Dar întâmplarea îl puse în gardă și, pentru a evita pe viitor astfel de surprize, compuse în 1842 peste o sută de predici grupate pe serii, după felul auditoriului.
            În 1858, și Pius IX îl supuse unei încercări similare, cerându-i să țină un curs de exerciții spirituale deținutelor din „Carcerele” de lângă Santa Maria degli Angeli, la Roma. Erau 224 de condamnate, alte câteva în arest preventiv, care își așteptau procesul sau sentința. Deși nu avea cu sine caietele, trebui să se supună. Și o făcu fără șovăire. Sfântul Părinte voia să verifice singur dacă erau reale sau simple invenții toate minunățiile care se spuneau despre acest preot piemontez.
            Efectul întrecu toate așteptările și laudele, iar Sfântului Părinte i se aduse la cunoștință (din partea unor preoți și prelați anume însărcinați cu aceasta) cum toate acele nenorocite, mișcate, pocăite și în lacrimi, ca tot atâtea autentice Marii Magdalene, se mărturisiră și se împărtășiră cu o evlavie de îngeri.
            Fiind vorba de improvizări, câte altele nu i-a impus viața!
            În 1861, la Varcelli, vorbise despre gloriile Preacuratei în biserica Sfânta Maria Maggiore, sfințită cu puțin timp înainte. Predica plăcu atât de mult, încât episcopul diecezan și cel de Saluzzo îl siliră să mai predice de două ori, despre subiecte sugerate de ei doar cu câteva clipe înainte de a urca în amvon. Și cu toate acestea, a fost ascultat de toți cu respirația reținută.
            Să nu se creadă însă că el, în ciuda pregătirii sale extraordinar de temeinice și a unei culturi ieșite din comun, ar fi iubit improvizările! Nu le accepta decât în caz de forță majoră, căci, de obicei, se pregătea foarte serios. Când nu mai avea răgazul să-și scrie vorbirile, își făcea cel puțin o schiță amănunțită și o medita în fața Sfântului Sacrament. El va și spune neîncetat fiilor săi: „Predica ce produce cele mai bune efecte e aceea care este temeinic studiată și pregătită.”
            Vorbirea lui nu încânta însă prin ceea ce se numea oratorie. El nu numai că nu avea o voce declamatorie, dar, în mod intenționat, evita căutarea efectelor oratorice omenești, fiindcă avea ceva mult mai de preț: eficacitatea și uncțiunea sfințeniei.
            Uncțiunea, iată marele secret de a comunica auditoriului și de a-l transforma, căci se numește uncțiune acel fel de a predica în care domină inspirația interioară supranaturală, ce merge direct la inimă, vrăjind sufletele și mișcându-le spre bine; ori, mai bine zis, ea e o calitate, e acea suavă și misterioasă vrajă a cuvântului care, în urma unei înrâuriri și acțiuni speciale a Spiritului Sfânt care-i asistă pe sfinți impresionează inima auditorilor, dilatându-le ființa și sufletul, spre a-i dispune într-un mod perfect primirii harului unei sincere și totale conversiuni.
            Vorbea ușor și limpede, străduindu-se să se facă înțeles de toți. Scenele le descria plastic și viu și recurgea neîncetat la asemănări, pilde și anecdote, magnetizând atenția tuturor. Dacă predica mai multe zile în același loc, numărul auditorilor sporea necontenit, astfel încât deseori era constrâns să-și țină ultimele cuvântări sub cerul liber; bisericile, oricât de vaste ar fi fost, deveneau neîncăpătoare.
            Între 1850-1855, predicând de Adormirea Preacuratei la Strambico d'Ivrea, se văzu silit să-și țină predica de pe o tribună improvizată în piață și, cu toată arșița soarelui italian de august, ascultătorii nici nu se clintiră, deși vorbea de mai bine de o oră.
            În ziua următoare, de sărbătoarea Sfântului Roc, întrucât pe câmp era o capelă dedicată acestui sfânt, fu rugat să țină tot el panegiricul. Deși era zi de lucru, asistară mai bine de o mie de persoane, și din nou se văzu nevoit să vorbească afară, în aer liber. Și culmea, în timpul predicii mai veni și o aversă, dar predicatorul nu se clinti, fiindcă nici ascultătorii nu visau să se miște.
            Tot pe atunci i se întâmplă ceva și mai curios la Agnasco, în Saluzzo, lângă Savigliano. Fusese invitat să facă panegiricul Sfinților Candid și Sever în cadrul vecerniei. Dar din cauza unor împrejurări neprevăzute sosi pe când slujba era pe sfârșite, iar bietul paroh tocmai se necăjea să-și adune gândurile pentru a-l substitui. Don Bosco n-avusese în ziua respectivă timp să ia masa și se urcă obosit la amvon. După ce vorbi mai bine de o oră despre Sfântul Candid, încheie spunând că despre Sfântul Sever renunță să mai vorbească. Atunci toată mulțimea îi strigă într-un glas rugându-l să continue. El se opri o clipă nehotărât, când interveni parohul din altar exclamând: Vox populi, vox Dei și el continuă să vorbească încă o oră, asistența sorbindu-i cu nesaț fiecare cuvânt.
            În 1875, la Sanazzaro dei Burgundi, în Vigevano, credincioșii părăseau biserica din cauza unor neînțelegeri cu preotul. Don Bosco acceptă să predice de sărbătoarea Sfântului Rozar. Poporul, ce-l cunoștea după faimă, umplu biserica la refuz, făcând un zgomot asurzitor. Dar de îndată ce începu Don Bosco să vorbească se făcu o liniște perfectă. Predica dură o oră și trei sferturi și, cu toate acestea, în 1906, câțiva dintre supraviețuitori afirmau - așa cum relatează Ceria (op. cit. p. 195) - că mulțimea se plângea că predica a fost prea de tot scurtă!
            „Această stăpânire a auditoriului - continuă Ceria - ce se datora în parte funcțiunii sale suave dădu naștere unui fapt care, dacă n-ar fi dovedit cu certitudine, ar părea o legendă. În timpul unui curs de predici de zece zile, pe care le ținea la Saliceto di Mondovi, nu vorbea niciodată mai puțin de o oră și totuși ascultătorii rămâneau setoși de a-l mai auzi. Într-o zi le făcu pe voie și continuă de la 10 dimineața până la prânz, dar credincioșii îi cereau să continue. Mai vorbi timp de o oră și, fiind istovit, coborî pentru a mânca ceva; dar acei buni săteni ce prânziseră bine, după obiceiul lor pe la ora 9, rămaseră în biserică așteptându-l și obligându-l pe paroh să-l reconducă pe amvon. Don Bosco reluă liniștit firul vorbirii și mai vorbi încă vreo trei ore, condimentând cele spuse cu asemănări și povestiri instructive, din care scotea exemple moralizatoare. E adevărat că afară ningea, dar un predicator ce numai în răstimpul unui interval se știe face ascultat pentru mai bine de șase ore e într-adevăr un corb alb pe acest pământ!” [45]
            Dar, pe lângă uncțiunea sfințeniei și acea vibrare pornită din adâncurile unui suflet dăruit total lui Dumnezeu, care răzbate în străfundurile sufletelor ascultătorilor prin har, Don Bosco mai avea un alt secret al succeselor sale: era forma populară a limbajului său. Voia și știa să se facă înțeles. începea cu lucruri evidente și întâmplări de actualitate, își definea apoi subiectul, intercala asemănări, parabole, exemple, coborând la anumite particularități ce plac poporului și fixând astfel în toate mințile punctele esențiale.
            El pătrundea de la început în inima subiectului, ba mai mult, în aceea a ascultătorilor săi. Marea impresie și priza ce-o avea asupra asistenței se baza nu numai pe temeinicia unică cu care el se pregătise la preoție, ci și pe desăvârșita uitare de sine, pentru a nu-l predica decât pe Isus Hristos.
            Și, de fapt, nu o dată, de această uitare de sine, dădu dovezi strălucite. Anumite călugărițe îl invitaseră pentru a le-o preamări pe Sfânta lor patroană. El găsi biserica faimoasei mănăstiri tixită de persoane aristocrate. Toți veniseră ca la un spectacol și se așteptau de la dânsul la lucruri mari. Dar Sfântului nici prin vis nu-i trecea să se afirme pe sine făcând figură frumoasă și să facă din amvon un mijloc de a se lăsa admirat. Tocmai de aceea, văzând atmosfera și calculele făcute pe seama elocinței sale, își schimbă pe loc subiectul și vorbi cu simplitate despre Spovada bine făcută - mijloc eficace de a tinde spre perfecțiune; și așa, atât o parte a auditoriului, cât și cealaltă, își auzi ce era al său.
            Din aceeași căutare și uitare de sine îi venea și felul cu totul degajat de a vorbi. La Roma, ca și la Paris, deseori trebui să vorbească unor ascultători simandicoși; dar el nu se sfia să le spună ce aștepta Dumnezeu de la ei, fiindcă se uita la suflet, iar nu la blazoanele nobiliare, fără a visa măcar să-și atragă simpatia lor.
            În 1867 - ne spune Don Francesia - în biserica Sf. Augustin îl aștepta elita nobilimii, în special feminine, a Romei. Don Bosco biciui fără nici o cruțare defectele și viciile aristocrației; cu toate acestea, ascultătoarele, în loc să se supere sau să vină cu susceptibilități, constatară smerite: „Este Dumnezeu cel ce ne vorbește prin gura sa.” Dar am fi incompleți și aproape incorecți dacă n-am spune tot adevărul asupra secretului cuvântărilor lui Don Bosco.
            La prima sa Sfântă Liturghie, el ceruse drept har special eficacitatea cuvântului. [46] Iar Cerul nu a ezitat să-i dea această eficacitate, chiar prin intervenții miraculoase, când nu se putea altfel.
            În 1856, la Viarigi în Monferrato, Francisc Grignaschi (fost paroh la Cimamulera în Novarese) înnebunise o lume întreagă difuzând o foarte ciudată erezie, pretinzând anume că el ar fi Isus Hristos în persoană, iar o femeie complice la fărădelegi ar fi Preacurata! Dezmățul și profanările cele mai abominabile treceau drept opere sfinte și câteva fapte inexplicabile, de origine spiritistă sau diabolică, socotite adevărate minuni de către susținătorii săi, dădeau suport și crezare năstrușniciilor acestuia. Chiar și cinci preoți fură pervertiți, aderând la sectă, împreună cu marea majoritate a populației din Franchini și Viarigi.
            Fărădelegile sectei deveniră atât de respingătoare încât în 1850 Justiția civila se văzu silită să intervină și să-i aresteze pe capii sectei. Cu toată pledoaria extraordinară a vestitului avocat cu principii liberale, Angelo Bofferio, însuși Grignaschi a fost condamnat la șapte ani închisoare; pedeapsa și-o ispăși la Castello d'Ivrea, unde Don Bosco îl cercetă de mai multe ori.
            Mulțimea sedusă îl venera însă ca pe o victimă, și adepții își continuau fărădelegile, astfel încât, pentru a preveni anumite întorsături tragice se adusese în regiune o garnizoană militară.
            Timp de cinci ani episcopii de Casale și de Asti se străduiră în fel și chip să-i readucă pe cei rătăciți, predicând ei înșiși (ultimul, timp de 50 de zile în șir) și apelând totodată la predicatori de renume. Preoții se reîntorseseră, dar mulțimea rămânea refractară. A-ți diviniza propriile patimi și a comite josnicii sub aureola sacrului era de fapt cea mai comodă dintre religii!
            În 1856, noul paroh îl rugă pe Don Bosco să încerce și el. Sfântul acceptă și împreună cu canonicul Borgarelli de Riffredo, se angajară să țină ei misiunile în acel an.
            Dar înainte de a porni la drum Don Bosco se rugă mult și făcu să se roage în mai multe comunități. Dar și capii sectei prinseseră de veste și-și luaseră măsurile pregătitoare, organizând o rezistență ca niciodată înainte.
            Primirea ce le-o rezervară localnicii a fost nu rece, ci de-a dreptul dușmănoasă, în prima seară abia asistară douăsprezece persoane, atrase de cine știe ce curiozitate și scăpate controlului sectei.
             Don Bosco nu se descurajă. Vorbi despre îndurarea lui Dumnezeu și îndelunga lui răbdare în a chema pe oameni la pocăință, nu omise să amintească la sfârșit de primejdia în care se găsesc cei cu inima împietrită de a-și atrage asupra lor pedepsele divine.
            Întrucât capii rezistenței încercau toate mijloacele pentru a împiedica lumea să Între  în biserică, ba se străduiau să tulbure însăși desfășurarea liniștită a programului din biserică, Don Bosco vesti din amvon că Domnul îi va liniști și potoli și pe ei, pedepsindu-i cu o moarte neașteptată.
            Asistența mai spori nițel în cele două zile ce urmară, iar în a treia, Don Bosco însărcină pe cei prezenți să transmită celor ce nu luau parte la misiuni că însuși Cerul îi va sili să vină. Apoi recită un Tatăl nostru și o Născătoare pentru primul care va muri dintre aceștia.
            Capii sectei când auziră făcură mare haz și-și băteau joc în public de spusele și prezicerile lui Don Bosco. Ba, ca să arate tuturor cât de puțin le pasă lor de amenințare și ca să o facă mai cu vârf, încă în aceeași zi organizară o petrecere cu muzică și dans, tocmai într-o casă din imediata apropiere a bisericii (a unuia dintre sectari), deranjându-i atât pe predicatori, cât și pe ascultători.
            Însă în aceeași noapte amenințarea Sfântului se adeveri, stăpânului casei cu petrecerea făcându-i-se rău pe neașteptate și, deși chemară parohul, acesta ajunse prea târziu.
            Vestea se răspândi fulger, iar în dimineața următoare lumea umplu biserica, dar Don Bosco nu aminti nimic, explicând doar tema programată:„Fiți gata, căci în ora în care nu gândiți, Fiul Omului va veni.” Dovedi că cine nu e vigilent își periclitează mântuirea, fiindcă îi poate lipsi timpul sau voința sau harul întoarcerii și sfârși adăugând: „Să spunem un Tatăl nostru, o Născătoare și un De profundis [47] pentru a recomanda îndurării lui Dumnezeu pe acel nefericit prieten al nostru ce a murit astă noapte.”
            După această întâmplare, Biserica se umplu de-a binelea și, peste alte două zile (în ziua funeraliilor primului mort), Don Bosco vorbi iar despre moarte, descriind remușcările, groaza și chinurile păcătosului nepocăit, tragedia ultimei suflări și urâțenia cadavrului întins pe pat apoi, urmând o inspirație de moment, continuă:
            „Cadavrul păcătosului mort în dizgrația lui Dumnezeu, închis în sicriu, precedat de foștii săi prieteni ce poate murmură «Miluiește-mă, Dumnezeule», este adus pe umerii a patru inși în biserică.
            Iată-i în prag; se apropie... înainte... mai înainte, aduceți-l aici în mijloc, mai încoace... înainte.
            Ascultătorii se priveau cuprinși de o teroare sacră, iar Sfântul urmă: Eu am vorbit îndeajuns... Acum e rândul altuia să vorbească.
            Și cine, oare, e acela? Să fie însoțitorul meu (canonicul Borgarelli cu care venise din Torino). Nu! Aceasta nu mai e ora sa.
            Să fie atunci parohul? Nu! Nu mai e nici rândul său acum.
            Cui să adresez invitația de a lua cuvântul?
            Mântuitorului Răstignit? Nu, căci timpul îndurării s-a încheiat!
            Preacuratei? Nu, nu! scumpă Maică, nu mai e de acum nici timpul mijlocirii... Cui atunci?
            Tăcu și, după câteva clipe, în timp ce în întreaga biserică nu se mai auzea o suflare, reluă cu glas înfiorat:
            Cui să adresez chemarea de a lua cuvântul? Ție, o, cadavrule!
            Desfaceți sicriul de colo, deschideți-l... Așa... Scoală-te, ieși afară...
            Răspunde!
            În ce împrejurări te-a surprins moartea? Ce făceai?...
            Și ce ți-a lipsit ca să te mântuiești?...
            Poate predicile?... NU!
            Poate Sfintele Taine? NU!
            Poate avertizările? NU!
            Poate harul lui Dumnezeu?...”
            Și, după singuraticele întrebări, adăuga un răspuns amănunțit cu glas jalnic, așa cum ar fi venit din partea mortului osândit.
            Dialogul dura de mai bine de o oră și auditoriul îl urmărea atât de impresionat și de îngrozit încât gemetele și suspinele începură să se audă de peste tot în biserică; parohul însuși înspăimântat îi trimise solie să trunchieze predica.
            În cele din urmă, Don Bosco încheie: „Ce ți-a lipsit deci?”
            Și după o lungă pauză urmă: „Aud o voce lugubră... MI-A LIPSIT TIMPUL!
            Iar vouă, iubiți ascultători, ce vă lipsește oare? Dar despre asta vom vorbi mâine.”
            În decursul acestor misiuni Don Bosco de mai multe ori vesti o moarte iminentă, spunând cu o seară înainte: „Să zicem un Tatăl nostru și o Născătoare pentru un alt frate al nostru care în curând se va prezenta înaintea judecății lui Dumnezeu.”
            Ceea ce era și mai ciudat era că, peste noapte, prezicerea se adeverea cu regularitate, și a doua zi Sfântul trebuia să adauge: „Să recităm acum un Tatăl nostru, o Născătoare și un De Profundis pentru cutare care a trecut la cele veșnice.”
            Numai în acest fel vraja cea rea a fost risipită, iar în 20 ianuarie, pentru a mai putea răzbate la amvon, se văzu nevoit - cum scria într-o epistolă Don Alasonatti - „să urci peste mulțimi și aproape să treci prin acoperișul bisericii”, ca odinioară în Evanghelie (e passare dalla volta della Chiesa).
            Cei trei mii de locuitori din Viarigi se întoarseră toți la Dumnezeu și n-a fost nici un singur adult care să nu se apropie de Sfintele Taine.
            Însă, întrucât erezia dăduse fir de tors Justiției, nici nu e de mirare că și ziarele s-au ocupat pe larg de cele întâmplate aici, relatându-le în astfel de termeni cum se face numai cu evenimentele cele mai extraordinare.
            Don Bosco nu se mulțumi numai cu atât, când vizită pe Grignaschi, reușind până la sfârșit, prin suavitatea și blândețea sa, să-l facă să-și abjure erorile, trimițând retractarea cuvenită Sfântului Oficiu, care-l dezlegă de afurisenie. Odată pedeapsa ispășită, Grignaschi îl vizită și el pe Don Bosco, care-l îmbrățișă cu drag și-l rugă să nu mai dea prin Viarigi. El îl ascultă și încetă să-și mai caute prozeliții. Muri în 1883, fără a primi însă Sfintele Taine.
            Dacă prin aceste misiuni dispăru erezia, nu dispăru însă și misterul ce planează asupra laturii extraordinare a acestor predici ale lui Don Bosco. Căci un mare semn de întrebare mai persistă, și anume: cum de s-a hazardat Don Bosco să lanseze acele amenințări?
            Explicația ne-o va oferi, poate, un fapt analog, întâmplat în anul 1864 la Montemagno, în Monferrato, locul de baștină al familiei Fassati, mare prieten și admirator al Sfântului.
            Fusese chemat aici pentru a ține un triduum (adică trei zile de rugăciuni pregătitoare) pentru Adormirea Preacuratei. În regiune bântuia o secetă cumplită, de aproape trei luni numai căzuse un strop de ploaie, iar viile, porumbul, cartofii,  legumele etc. păreau sortite iremediabil pieririi.
            În prima predică, Don Bosco promise o ploaie abundentă dacă ei vor implora ajutorul Ei în statul Harului Sfințitor. „Veniți în aceste trei zile să asistați la funcțiunile parohiale și la predici, mărturisiți-vă cât mai bine și pregătiți-vă cu cea mai mare ardoare pentru Sfânta Cuminecare, iar eu vă promit, în numele Mariei, că ploaia va astâmpăra pământurile voastre arse de secetă.”
            Niciodată biserica din Montemagno nu mai văzuse așa afluență. Lumea se călca în picioare la cele trei predici zilnice, iar scaunele de Mărturisire erau asediate ca nicăieri. Don Rua și Don Cagliero, ce-l întovărășiseră pe Don Bosco, își mai aduceau aminte și după moartea Sfântului de oboseala supraomenească ce trebuiră să îndure în acele zile.
            În jur se făceau pariuri: Va ploua, nu va ploua?
            Don Bosco, va ploua oare? îl întreba lumea între biserică și casa parohială.
            - Curățiți-vă inimile, răspundea Sfântul fără să se tulbure.
            În sfârșit răsări și soarele de Sfânta Maria Mare, era o zi de luni. Toată vara soarele nu fusese mai dogoritor și mai nemilos. Dar Don Bosco își vedea liniștit de program. Când bătură clopotele de amiază, cerul era mai senin ca oricând. Masa o luă la marchizul Fassati și, după prânz, se refugie în cameră spre a-și aduna gândurile pentru predica de după-masă. Trase și de vecernie și Don Bosco se întreba „Ce voi spune acum acestor sărmani oameni dacă Preacurata nu mă ascultă?”
            - De data aceasta - îi zise marchizul când ajunseră în sacristie - sărmanul meu Don Bosco, chiar că ai sfeclit-o; cum te vei descurca, eu unul nu știu.
            - Ioane - zise atunci Don Bosco crâsnicului - mergi te uită în spatele Castelului baronului Garofoli dacă nu se ridică nimic la orizont.
            - Absolut nimic, îi răspunse omul două minute mai târziu. Doar dinspre Biella se vede un mic norișor, dar e mai puțin decât nimic și ploile nu vin niciodată din partea aceea.
            - Bine, zise Sfântul, da-mi patrafirul, dar în adâncul inimii se ruga: „Tu toate le poți, o, Marie, și aici nu e vorba de onoarea mea, ci de a Ta. Ce vor spune despre puterea și mijlocirea Ta persoanele ce de trei zile își bat joc de promisiunea făcută în numele Tău? Și ce vor crede acești credincioși, ce de trei zile se poartă atât de edificator pentru a obține de la Tine ploaia? Ascultă-i, o, Mărie, nu ne lăsa, ascultă-ne!”
            Între timp în biserică slujba era pe terminate și Don Bosco se îndrepta spre amvon. Credincioșilor - ce năpădiseră toată biserica, până și treptele altarului - s-ar fi putut spune că nu le lipsea decât uleiul ca să aibă impresia că sunt sardele. Pe amvon apăru Sfântul și recită mai întâi o rugăciune împreună cu poporul, așa cum numai el știa face, și apoi începu exordiul. În acest timp, cerul se întunecase tot mai mult, dar predicatorul continua. Nu rostise însă nici zece fraze bune când răsună un tunet ce făcu să se cutremure biserica și bubuitul lui prelung nici nu se stinsese bine, în depărtare, când un al doilea bubuit, și apoi un al treilea, și mai formidabil răsunară prelung. Un murmur de bucurie se auzi, electrizând întreaga asistență, căci fulgerele se succedau acum fără întrerupere, în timp ce o ploaie torențială izbea vitraliile bisericii.
            Mulțimea plângea de bucurie, și un murmur se auzi peste tot „Miracolo, miracolo!” (minune, minune!).
            E greu să ne închipuim imnul filial de pietate și de nețărmurită recunoștință către Preacurata ce țâșni de pe buzele și din inima Preotului Ei în acel moment unic, când Ea se vădise atât de aproape de fiii Săi. Tuturor celor de față li se dovedise în mod palpabil temeinicia încrederii totale în bunătatea de mamă a Mariei. Minunea era cu atât mai vădită, cu cât în împrejurimi bătu o grindină atât de devastatoare, încât distruse complet toată recolta ce mai rămăsese, pe când la Montemagno nu căzu nici măcar un singur fir de gheață!
            Predica și binecuvântarea euharistică odată terminate, poporul trebui să mai aștepte multișor până să se oprească ploaia binefăcătoare și să se poată întoarce acasă, căci așa e Preacurata, când face un dar, Ea nu-l face pe jumătate...
            Dar să revenim acum la partea cea mai interesantă, la acea primă predică. După ea, parohul îi veni în întâmpinare cu ochii ieșiți din orbite de spaimă, întrebându-l cum de a cutezat să promită ploaia pentru ziua Adormirii Preacuratei? Don Bosco, la rândul său, înmărmurit, negă:
            - Am spus eu una ca asta?
            - Sigur că ați spus-o, ba ați și accentuat-o!
            - Cred că este o neînțelegere la mijloc: eu nu-mi amintesc să fi spus nimic asemănător.
            Dar mărturia unanimă a tuturor îl convinse în curând pe Don Bosco de adevărul și exactitatea spuselor parohului; iar comentariile ce le auzi, abia ieșit din biserică, nu-i mai lăsau nici o umbră de îndoială.
            Însă, nici nouă, ele nu ne lasă vreo urmă de îndoială și avem tot dreptul să concludem că, în anumite împrejurări, nu mai e apostolul cel ce vorbește, ci, prin gura sa, vorbește Cel pe care el îl reprezintă, Spiritul lui Dumnezeu, fără ca vorbitorul să-și dea bine seama de tot ceea ce spune.
            Acest lucru este cu atât mai evident, cu cât e vorba de un om cu o memorie ca aceea a lui Don Bosco!

*
*     *

            Dar Don Bosco excela nu numai în predicarea misiunilor pentru popor, ci și în aceea a exercițiilor spirituale. Câte cursuri de exerciții spirituale va fi ținut, nici el, cu toată memoria sa excepțională, să le enumere tot n-ar fi reușit. Comunități de călugări și călugărițe, Internate și Seminarii, profesori și învățătoare, membrii propriei Congregații etc. Pentru Salezieni, din 1866 până în 1882, el le ținu an de an. Alegea argumentele vitale pentru credință și deprinderea virtuților creștine, dar revenea cu o deosebită insistență asupra păcatului și a Spovedaniei. Vorbea cu inima deschisă și-și spunea mai întâi sieși ceea ce spunea altora, așa încât adeseori se lăsa furat de emoția ce voia s-o trezească în asistență, cum i se întâmplă în timpul predicilor sus amintite, ținute deținutelor din Roma.
            Într-o dimineață, expunându-le ingratitudinea sufletului păcătos în contrast cu nețărmurita bunătate a Părintelui Milelor, întrebă spontan asistența:
            - Și-l vom mai vătăma noi, oare, pe acest Dumnezeu atât de bun?
            Acestea zicând, era atât de mișcat, încât vocea i se înecă. Iar ascultătoarele, cucerite și ele, răspunseră într-un glas:
            - Nu, nu!
            Alteori predica lua forme și mai tragice.
            În 1856, în cadrul exercițiilor spirituale de Sfintele Paști ce le ținea băieților externi ai Oratoriului, vorbind despre monstruozitatea Mărturisirii sacrilege izbucni în hohote de plâns, nemaifiind în stare să mai continue, lacrimile sale fiind mai grăitoare și convingătoare decât orice cuvinte.
            Cu patru ani mai înainte, în 1852, vorbind seminariștilor din Bergamo despre același lucru pățise la fel și se văzu obligat să întrerupă predica și să coboare din avion, lăsându-i pe seminariști pradă celei mai vii emoții.
            Intensitatea emoției îl făcea, de altfel, să plângă adesea și în timpul predicilor obișnuite.
            „Când vorbea despre iubirea lui Dumnezeu - mărturisește Cardinalul Cagliero în procesele luate sub jurământ, cu prilejul introducerii cauzei de Beatificare - despre osândirea sufletelor, despre Patimile Domnului în Vinerea Mare, despre Sfânta Euharistie, despre moartea bună și nădejdea Raiului și despre frumusețea curăției desăvârșite, l-am văzut de mai multe ori așa cum l-au văzut și colegii mei izbucnind în lacrimi, când de iubire, când de durere, când de bucurie și de sfântă înfiorare atunci când vorbea despre Preacurata, despre bunătatea Ei și despre conceperea Ei fără de prihană.”
            Dar astfel de lacrimi nu erau o descărcare a naturii, ci un efect al Darurilor Spiritului Sfânt, căci Don Bosco, deși sensibil, nu avea un temperament oscilant și emotiv. Așa cum îl vom vedea mai târziu, nici cele mai mari primejdii nu-i vor putea îndepărta și smulge zâmbetul de pe buze.
            Și nici nu e de mirare, căci Don Bosco a fost întotdeauna omul care se caută nu pe sine, nici interesele pur vremelnice ale nimănui, fie ele chiar patriotice, ci numai cele ale lui Dumnezeu.
            La vreun an după dezastrul italian de la Novara, Don Bosco trecu cu pașaport la Milano, unde stăpâneau austriecii. Chiar episcopul Romilli îl rugă să nu predice ca să nu se expună, dar Don Bosco îl asigură că așa cum predică el nu-i nici o primejdie.
            Predică mai întâi la Sf. Simplician despre necesitatea întoarcerii la Dumnezeu, dar cu astfel de accente, încât ascultătorii, ce speraseră să audă răsunând măcar în surdină nota patriotică, - mai ales că venea din chiar focarul Risorgimentului -, își dădură seama că un adevărat preot are alte lucruri incomparabil mai importante de spus decât insinuările indirecte de acest fel.
            Metoda pur apostolică și accentul autentic evanghelic constitui o revelație pentru toți și mulți preoți și-l luară apoi ca model. În cele două săptămâni, cât rămase la Milano, se iscă o adevărată întrecere între diferitele biserici din Milano și din împrejurimi în a-l invita să le urce amvonul.

*
*     *

            Despre Don Bosco, vestitor al Cuvântului, s-ar putea scrie volume. Don Rua mărturisește că la intervale de zece ani, trecând prin diferitele localități, mai găsea încă vie amintirea predicilor lui Don Bosco.
            El, care-l auzise atât de des, atribuia succesul acestuia următoarelor trei cauze: 1) felului simplu și ușor de a fi urmărit; 2) năzuinței sincere de a se face înțeles de toți și 3) vioiciunii descriptive a povestirii sale.
            Pentru a obține rezultate trainice, Don Bosco se uita pe sine și evita toată pompa și artificiile găunoase ale limbii zise oratorice, vorbind oamenilor într-un limbaj clar, simplu și accesibil, limbaj pe care îl foloseau și dânșii.
            Bineînțeles că este o explicare pur verbală și omenească aceasta, căci fondul și adevăratul secret al succesului său, ca și al tuturor adevăraților apostoli, era intimitatea sa cu Dumnezeu, era SFINȚENIA.
            Ceea ce este și rămâne sigur este faptul că harul eficacității vorbirii cerut la Prima Sfântă Liturghie, Preacurata i-l obținuse într-o măsură cum prea puțini l-au mai posedat cândva în lungul veacurilor Creștinismului.

5) „Tuturor, toate m-am făcut”

            Nimic nu e mai frumos decât un suflet transfigurat de frumusețea gândurilor mari și mistuit de râvna unui ideal ce urmărește binele uitându-se pe sine.
            Sunt vieți în care activitatea externă, oricât de valoroasă ar părea, nu e, în fond, decât cadrul de aur al unui briliant de o neasemuit de mare valoare.
            Sunt unele vieți din care zgura mediocrității a dispărut cu totul, sunt oameni care și în lucrurile mici pun un gând mare, fiindcă întreaga lor ființă și existență e cea mai pură întruchipare a unui mare ideal.
            Cine sunt aceștia?
            Sunt SFINȚII! în ei, în chip tainic, Cuvântu