Centrul Don Bosco România
Să ţinem socoteală de judecăţile necunoscute ale lui Dumnezeu şi să nu ne înfumurăm cu faptele noastre bune

 

Să ţinem socoteală de judecăţile necunoscute ale lui Dumnezeu şi să nu ne înfumurăm cu faptele noastre bune
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul XIV


            1. Deasupra mea aud, ca un tunet, rostirea judecăţilor tale, Doamne: de spaimă şi înfrigurare se cutremură măduva oaselor mele, iar sufletul meu stă cuprins de fiorul groazei. Înmărmuresc gândindu-mă că nici cerul nu-i fără prihană înaintea ta. Şi dacă la îngerii tăi ai aflat strâmbătate (Iov 15, 15; 4, 18) şi nu i-ai cruţat, cu mine ce se va întâmpla oare? S-au prăbuşit stelele cerului; la ce m-aş putea aştepta eu, biată fărâmă de praf? Cei ale căror fapte păreau de toată lauda s-au prăvălit totuşi din înalt; am văzut cu ochii mei pe cei hrăniţi cândva cu pâinea îngerilor înfruptându-se, la urmă, din lăturile porcilor.
            2. Iată de ce nu poate fi vorba de sfinţenie, Doamne, acolo unde mâna ta nu mai este. Înţelepciunea omenească rămâne fără rost când tu, Doamne, încetezi a sta la cârmă. Nu aduce pricopsire nici o tărie omenească, dacă reazemul tău păstrător nu mai este. Curăţia n-are cum fi sigură, lipsită de pavăza ta. Straja noastră omenească devine fără rost, nesprijinită de sfânta veghe a puterii tale. Într-adevăr, lăsaţi de capul nostru, ne scufundăm şi ne ducem la pieire; în mâna ta fiind, ne înălţăm şi avem parte de viaţă. Nestatornici şi şubrezi suntem, dar prin tine dobândim putere; cădem pradă lâncezelii, dar, mulţumită ţie, se reaprinde în noi freamătul făcliei vii.
            3. O, cât de nepricopsit şi de josnic s-ar cuveni să mă simt! Cât de puţin trebuie să preţuiesc ceea ce ar părea lucru bun în mine! Cât de adânc se cade să mă plec sub judecăţile tale nepătrunse, Doamne, în adâncul cărora descopăr că sunt mai puţin decât ultima fărâmă a nimicului însuşi! O, cumpănă necuprinsă! O, noian nepătruns, în care mă pierd ca un nimic în nesfârşirea întregului! Pe ce scorniri să-mi întemeiez îngâmfarea? Pe ce s-ar putea bizui virtutea mea proprie? Strivită e orice fală deşartă sub adâncimile fără margini ale judecăţilor tale despre mine.
            4. Ce poate fi trupul oricărui om înaintea feţei tale? Nu cumva se va făli lutul faţă de cel care l-a plăsmuit? (Is 29, 16; 45, 9). Cum s-ar putea umple de laudă deşartă inima celui cu adevărat supus lui Dumnezeu? Lumea întreagă n-ar putea să-l facă trufaş pe cel supus adevărului veşnic; gura întregii omeniri ar fi neputincioasă, cu toate laudele ei, faţă de smerenia celui care şi-a pus toată nădejdea în Domnul. Într-adevăr, cei ce deschid gura sunt la rândul lor nimica: ei se vor mistui în nimic, o dată cu larma cuvintelor lor: dar adevărul Domnului rămâne în veci (Ps 116, 2).

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 1091252
Harta Site Politică de confidențialitate