Harta Site Login

SFÂNTUL IOAN BOSCO

VIAŢA LUI DOMINIC SAVIO

 



Transpunere a lucrării lui Don Bosco
cu fapte şi lucruri noi culese de

TERESIO BOSCO

EDIŢIE NOUĂ


*********

«Un popor care nu-şi aminteşte de trecutul său este un popor lipsit de viitor»
(inscripţie de pe muntele Rushmore)


*********

Părintelui Gaetano Scrivo, timp de mai mulţi ani Vicar al Congregaţiei Saleziene, care a apreciat şi a încurajat lucrarea mea despre istoria saleziană.
Cu recunoştinţă.


*********


Titlurile şi subtitlurile sunt ale lui Teresio BOSCO, sdb
Coperta: Dominic SAVIO, pictură a lui Caffaro RORE
Traducerea: Alois FARCAŞ, sdb

Corectura: prof. Claudia BUDĂU, prof. Monica CIUPE
Formatarea textului: Vlad COSTICĂ

Copyright © iunie 2002 Editura ELLEDICI – 10096 LEUMANN (Torino), ISBN 88-01-02535-1
Copyright © iunie 2006 Salezienii Constanţa, e-mail: ct@donbosco.ro, web: www.donbosco.ro

 

Reproducerea integrală sau parţială în scopuri comerciale sau publicarea textului din această carte pe alte situri – prin orice mijloace – este interzisă fără acordul prealabil scris al salezienilor – Constanţa

 

Prefaţa traducătorului

 

Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)

      Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuţii şi chiar cele mai înalte autorităţi bisericeşti şi civile. Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816 în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti, din părţile oraşului Torino, Italia. Sfinţit preot la Torino, în anul 1841, şi-a început activitatea preoţească călăuzit de Sfântul Iosif Cafasso, om cu o viaţă spirituală excepţională.
      Programul său, devenit pasiune, era educarea creştină a tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi. Ajutat de mama sa, Margareta, deşi lipsit de mijloace materiale şi întâmpinând multiple împotriviri, Don Bosco a dat viaţă unui mare complex socio-cultural numit Oratoriul Sfântului Francisc de Sales: loc de întâlniri duminicale pentru tinerii care doreau să petreacă o duminică în veselie sănătoasă şi sfântă, complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori, şcoli regulare pentru studii umaniste. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă”, metodă ce se bazează pe religie, raţiune şi iubire.
      Don Bosco a asigurat continuitate operei sale întemeind Societatea Sfântului Francisc de Sales (Salezienii) şi Fiicele Mariei Ajutătoare. A fost şi un foarte fecund scriitor popular şi a iniţiat mai multe acţiuni pentru dezvoltarea presei catolice. Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat sfânt de Papa Pius al XI-lea în 1934.
      Unul dintre cei mai buni tineri care au trecut prin Oratoriul înfiinţat de Don Bosco a fost Dominic Savio (2 aprilie 1842 - 9 martie 1857). Pe el l-au impresionat foarte mult gândurile pe care le-a expus don Bosco într-o predică: este voinţa lui Dumnezeu ca toţi să devenim sfinţi; este destul de uşor să reuşim; o răsplată mare este pregătită în cer pentru cine devine sfânt. Acea predică pentru Dominic a fost scânteia care i-a înflăcărat inima, iar Don Bosco i-a dezvăluit şi simplaformulă a sfinţeniei”:

« - mai întâi FII VESEL. Ceea ce te tulbură şi-ţi risipeşte pacea nu vine de la Domnul.
- în al doilea rând, ÎNDEPLINEŞTE-ŢI DATORIILE de a studia şi de a te ruga! Fii atent la şcoală, fii plin de râvnă la studiu şi la rugăciune.
- şi apoi FĂ BINELE ALTORA! Ajută-ţi mereu colegii, chiar dacă ţi se cer anumite sacrificii. „Sfinţenia” este cuprinsă în toate acestea!»

      Dominic Savio a murit la vârsta de aproape 15 ani. Atunci când a murit, Don Bosco a hotărât să-i scrie viaţa îndeplinind dorinţa multor tineri care doreau să-l cunoască mai îndeaproape. După aproape o sută de ani, în anul 1954, Dominic Savio a fost declarat „sfânt”: astfel Biserica l-a propus ca un model pentru toţi tinerii din lume. Copiii şi tinerii de astăzi, cunoscându-i viaţa, sunt invitaţi să-i urmeze exemplul. Pentru ei, pentru părinţii şi educatorii creştini, această carte poate fi un ajutor de seamă pentru a trăi o viaţă sfântă şi plină de bucurie asemenea lui Dominic Savio!

 

Această carte - cum şi de ce

 

Lacrimile lui Don Bosco

      În timpul anului 1857, Don Bosco scria plângând de emoţie viaţa tânărului Dominic Savio, băiatul sfânt pe care Sfânta Fecioară îl dăruise timp de trei ani Oratoriului său. Binele făcut prin acele pagini, prin acea figură, miilor de copii din lumea întreagă a fost nemărginit de mare. Cincizeci de ani mai târziu, provocaţi de o scrisoare a lui Don Rua, succesorul lui Don Bosco şi prieten al lui Dominic, sute de episcopi din toate părţile lumii scriau că citiseră acele pagini încă de când erau copii şi că Dominic fusese o lumină, un model pentru viaţa lor. Doi papi, Pius al X-lea şi Benedict al XV-lea afirmau că au citit cartea cu veneraţie şi că au întâlnit în Dominic un prieten în formarea lor creştină.

 

Triumful şi tăcerea

      Anul Beatificării (1950) şi cel al Canonizării (1954) lui Dominic au răspândit figura lui în lumea întreagă. Dar mai apoi, mult prea curând, chiar şi peste această strălucitoare imagine de copil s-a aşternut tăcerea. Copiii din noile generaţii au găsit, din păcate, alte modele.
      Cei care au încercat să rescrie istoria vieţii lui Dominic (eu însumi fiind unul dintre aceştia) nu au reuşit să evite capcanele modei zilelor noastre, ale psihologiei de tipul «răspunsuri către cititori», ale unui creştinism care căuta să acopere prin mari meciuri de fotbal incapacitatea de a deschide Evanghelia împreună cu copiii. A luat naştere astfel, încet-încet (şi a dispărut foarte repede), un Dominic «născut sfânt», un «copil dulce», un «băiat care râde mereu fără motiv», un «băiat plin de bunăvoinţă, mai degrabă unul care ţinteşte sus decât unul care săvârşeşte binele zilnic», «un manechin lipsit de viaţă». Nu era nevoie de nici un efort pentru a simţi antipatie faţă de astfel de descrieri ale lui Dominic Savio, copiate şi false.
      După ce am reflectat timp de mai mulţi ani asupra acestui fenomen (şi după ce am depăşit anumite reţineri), m-am apucat să le povestesc copiilor despre Dominic Savio.
      În taberele de vară, în oratorii, în şcoli, povesteam pe episoade, urmărind firul relatării dramatice a lui Don Bosco, adăugând doar o descriere sumară a istoriei renascentiste în cadrul căreia se desfăşoară această povestire (şi pe care Don Bosco nu a putut să o scrie pentru că avea loc în timpul vieţii lui). Reacţia copiilor a fost pentru mine, uimitoare. Erau deosebit de fascinaţi. În taberele de vară (unde copiii erau invitaţi să-l imite nu pe Isus, pe Ioan Bosco, pe Dominic Savio, ci pe pescăruşul Jonathan, pe Pinocchio, pe Alice, pe Calul Nebun...), «întâlnirea cu Dominic» era pe primul loc, întrecând serata concursului «Cine ştie câştigă». Mi s-a întâmplat chiar (în casa de vară de la Cogne) ca vreo zece copii, care trebuiau să plece mai devreme într-o duminică după-amiază, să mă ia de-o parte şi să-mi ceară să le povestesc ultima parte a «Vieţii» pe care ar fi trebuit să o prezint în acea seară târziu.

 

Să revenim la relatarea lui Don Bosco

      Eu îi împrumutam lui Don Bosco cuvintele şi expresiile de astăzi, iar el îmi oferea dramatizarea, dialogurile deja realizate şi de o atracţie garantată.
      Oricine «l-a povestit pe Don Bosco» s-a găsit în faţa acestui fenomen: limbajul este cel din 1800, dar procesul foarte actual de popularizare, condensat în cele trei verbe celebre «a simplifica – a personaliza – a dramatiza», nu mai trebuie să-l facem, l-a făcut deja Don Bosco, ca un expert recunoscut.
      De comun acord cu Editura Elledici, am decis să încerc reîntoarcerea la Don Bosco. Ca atunci când le vorbesc copiilor, în faţa foilor albe m-am întrebat în mod serios: «Dacă Don Bosco ar fi vrut să le povestească copiilor de astăzi istoria lui Dominic, pentru a provoca aceleaşi sentimente creştine pe care le-a declanşat în tinerii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce cuvinte, ce fraze, ce expresii ar folosi?».
      Am transcris paginile lui Don Bosco gândindu-mă la acest lucru, împrumutându-i modul de a vorbi al tinerilor de astăzi şi chiar câteva expresii din jargonul modern. Tehnica povestirii, dramatizarea, „vizualizarea limbajului” (cu ajutorul aparatului de filmat în locul condeiului) este calitatea în care Don Bosco a fost expert. Dacă aş fi adăugat ceva, i-aş fi distrus farmecul.

 

O carte istorică

      Don Bosco a scris o carte istorică, nu o telenovelă. Documentarea este bine clasificată în arhive, fiind suficient să le folosim cu pricepere.
      Dar Don Bosco nu a scris ceea ce se întâmpla «în jurul» vieţii lui Dominic. Clopotele pe care Dominic le auzea mergând la şcoala din Bonzanino, însoţeau funeraliile reginelor care mureau în timp ce în Parlamentul din Palatul Madama (situat la două sute de metri de micul grup de şcolari) se discuta legea Rattazzi, referitor la desfiinţarea ordinelor religioase. Soldatul pentru care Dominic aşternuse pe pământ batista sa era unul dintre numeroşii soldaţi mobilizaţi în Torino în perioada imediat premergătoare Războiului iminent din Crimeea. Tratamentul prin luare de sânge cu care medicul Cafassi l-a îngrijit şi care de fapt l-a dus la moarte pe Dominic pe când se afla la Mondonio, era acelaşi cu care patru ani mai târziu medicul regelui avea să-l lase fără sânge pe Camillo Cavour, provocându-i moartea...
      Copiii de astăzi, care studiază la şcoală această istorie şi care acasă fac «cercetări istorice» punând la lucru întreaga familie, sunt interesaţi de aceste particularităţi. Cei mici preferă să vadă persoana a cărei viaţă o urmăresc, plasată în cadrul precis şi poate chiar aventuros al vremii sale. Chiar şi lumea de rând preferă ca viaţa unei persoane să fie povestită în contextul său istoric.
      Nu exista decât o modalitate pentru a nu da peste cap relatarea lui Don Bosco: aceea de a adăuga la sfârşitul fiecărui fragment întâmplările pe care Don Bosco nu le-a povestit.

 

TERESIO BOSCO

 

Prezentarea lui Don Bosco

      Dragi tineri,

      Voi mi-aţi cerut de mai multe ori să vă scriu câteva pagini despre colegul vostru Dominic. Am făcut tot ce-am putut pentru a vă îndeplini această dorinţă bună. Iată viaţa lui Dominic descrisă pe scurt şi în mod simplu, aşa cum vă place vouă!



Două dificultăţi

      În publicarea acestei lucrări am întâmpinat două dificultăţi:
      1. Cel care scrie lucruri la care au asistat sute de martori oculari este în general supus criticii. Cred că am depăşit această dificultate angajându-mă să povestesc doar lucrurile care au fost văzute de voi şi de mine şi pe care le păstrez aproape în întregime scrise şi semnate de mâinile voastre.
      2. Pentru că Dominic a trăit aproape trei ani în această casă, trebuia să mă refer la lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei şi astfel să vorbesc cam des despre mine. Cred că am depăşit şi această dificultate, reuşind să fac strict treaba istoricului: să descriu realitatea faptelor, fără să mă preocup de persoanele care au fost implicate.
      Dacă totuşi veţi găsi vreun fapt în care vorbesc despre mine cu o anumită satisfacţie, să ştiţi că acest lucru se datorează afecţiunii deosebite pe care o aveam faţă de Dominic şi pe care o am faţă de voi toţi. Această dragoste mă împinge să vă dezvălui sentimentele intime ale inimii, aşa cum ar face un tată care vorbeşte fiilor săi dragi.


De ce Dominic şi nu alţi tineri?

      Poate că cineva se întreabă de ce am scris viaţa lui Dominic Savio şi nu pe cea a altor tineri care au trăit printre noi şi care au fost stimaţi pentru sfinţenia lor. E adevărat, dragii mei. Providenţa divină a avut bunăvoinţa să ne trimită multe modele de viaţă creştină: Gabrielle Fascio, Luigi Rua (fratele mai mare al fericitului Michele Rua), Camillo Gavio, Giovanni Massaglia şi alţii. Dar purtarea acestor tineri nu a avut strălucirea pe care a avut-o Dominic Savio, a cărui viaţă, o ştiţi cu toţii, a fost minunată.
      Dacă însă Dumnezeu îmi va dărui sănătate şi har, vreau să adun amintirile despre aceşti tineri, colegi foarte buni ai voştri. Voi îndeplini astfel dorinţele voastre şi ale mele, iar voi veţi putea citi şi imita viaţa lor cu adevărat creştină.
      În această nouă ediţie am adăugat diferite lucruri noi care sper să facă aşa încât viaţa lui Dominic să fie interesantă şi pentru cei care au citit ediţiile precedente.


«Dacă el era aşa, de ce să nu fiu şi eu la fel?»

      Sper în acelaşi timp să vă fie de folos paginile pe care le-am scris. Spuneţi în inima voastră ceea ce spunea sfântul Augustin: «Dacă el era aşa, de ce să nu fiu şi eu la fel?». Dacă un coleg de-al meu, de aceeaşi vârstă cu mine, care trăia unde trăiesc şi eu, expus la aceleaşi pericole (şi chiar la pericole mai mari) a avut curajul să rămână fidel faţă de Isus, de ce să nu fac şi eu la fel? Amintiţi-vă bine că credinţa voastră nu constă doar în cuvinte. Trebuie să trecem la fapte. Aşadar, dacă în aceste pagini găsiţi un lucru interesant, nu vă mulţumiţi să spuneţi: «E frumos! Îmi place!». Spuneţi mai degrabă: «Vreau să mă angajez să fac şi eu la fel! ».
      Dumnezeu să vă dăruiască vouă şi tuturor cititorilor acestei cărţi sănătate şi har şi să vă ajute să găsiţi în aceste pagini un îndemn sigur în trăirea credinţei voastre. Preasfânta Fecioară, la care Dominic ţinea foarte mult, să ne dobândească harul de a-l iubi pe Dumnezeu, Creatorul nostru, din tot sufletul şi din toată inima; singurul demn de a fi iubit mai presus decât orice lucru şi de a fi slujit cu fidelitate în toate zilele vieţii noastre.

 


CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A PUTUT SCRIE

De unde provin noile relatări despre Dominic Savio?

      În lunile imediat următoare morţii lui Dominic, Don Bosco a început să-i scrie Viaţa. Ea nu este o telenovelă creştină, o povestire romanţată, ci rezultatul unei amănunţite cercetări istorice. Pentru a avea informaţii sigure şi numeroase, Don Bosco a folosit trei mijloace:
      1. Le-a scris preoţilor care l-au avut ca elev la şcolile lor din Morialdo, Castelnuovo şi Mondonio, cerându-le să-i trimită o expunere cu amintirile lor. I-au răspuns Don Zucca (din Morialdo), Don Allora (din Castelnuovo) şi Don Cugliero (din Mondonio). Scrisorile lor (care se mai păstrează încă) au fost adăugate la procesul de beatificare al lui Dominic şi sunt reproduse în această carte.
      2. Le-a cerut colegilor lui Dominic, care erau la Oratoriu (sau care abia plecaseră), să scrie pe o foaie de hârtie amintirile pe care le aveau despre el. Giovanni B. Piano a declarat sub jurământ: „Îmi amintesc că Don Bosco ne-a invitat pe noi, prietenii şi colegii lui Savio, să-i comunicăm în scris tot ce ştiam despre el, pentru că voia săfolosească amintirile noastre pentru a-i alcătui Biografia. Eu am scris câteva lucruri referitoare la spiritul de pocăinţă al lui Dominic şi pot să spun că tot ceea ce am scris a fost reluat în întregime în broşura publicată de Don Bosco. Îmi amintesc că am fost mai mulţi cei care am răspuns invitaţiei lui Don Bosco. Când Biografia amintită mai sus a fost citită în public la Oratoriu, a fost urmărită cu multă plăcere şi aviditate şi nu am auzit pe nimeni să comenteze ceva” (Summarium super dubbio, 39-40). Paisprezece declaraţii (ca şi cea a lui Giovanni B. Piano) au fost păstrate în Arhiva salezienilor şi au fost adăugate la procesul de beatificare al lui Dominic, de la pagina 453 la pagina 481 din Summarium.
      3. A scris şi el amintirile pe care le avea despre Dominic Savio. De fapt, le-a completat, pentru că deja de mai mult timp îşi nota faptele obişnuite sau extraordinare care se petreceau în viaţa acestui băiat. Acest lucru l-a mărturisit sub jurământ Michele Rua, mâna dreaptă a lui Don Bosco şi prieten cu Dominic: «Îmi amintesc că am înţeles de la Don Bosco că scria viaţa unui tânăr de la Oratoriu pe când încă mai trăia Dominic Savio. Faptul că Don Bosco scria viaţa unui tânăr de la Oratoriu, care, aşa cum s-a ştiut după aceea, era cea a lui Dominic Savio, ne ajută să înţelegem, că nu dorea să dea uitării faptele edificatoare. Astfel, el le aduna pe când mai trăia încă Dominic Savio » (S. P., 30-31).
      Don Bosco a putut aşadar să scrie în prezentarea cărţii: «... angajându-mă să povestesc doar lucrurile care au fost văzute de voi şi de mine şi pe care le păstrez aproape în întregime, scrise şi semnate de mâinile voastre».


Viaţa lui Dominic: în cinci ediţii mereu îmbogăţite

      Prima ediţie a «Vieţii» a fost publicată în ianuarie 1858, la zece luni după moartea lui Dominic. În câteva luni ediţia a fost epuizată, iar Don Bosco a primit alte noutăţi despre Dominic. Don Bosco a tipărit «Viaţa» în a doua ediţie, adăugând în «Prezentare»: «În această ediţie am adăugat alte noutăţi ». Aceeaşi frază a lăsat-o şi în următoarele trei ediţii, pentru că de fiecare dată a mai adăugat alte lucruri şi fapte noi, care i-au fost povestite de alţi martori. În 1861, de exemplu, au fost regăsite cele două scrisori pe care Giovanni Massaglia şi Dominic Savio şi le-au trimis unul altuia în timpul convalescenţei lui Giovanni; iar în 1866, Don Bosco a auzit, probabil de la tatăl lui Dominic, episodul despre persoana care se aşezase la masă fără să se roage.
      Viaţa tânărului Dominic Savio s-a răspândit în Italia în zeci de mii de copii, a fost tradusă în franceză şi spaniolă şi era de folos celor mari şi celor mici. În jurul anului 1864, un copil pe nume Giacomo della Chiesa (care mai târziu va deveni papa Benedict al XV-lea) citea Viaţa împreună cu fraţii săi, sub privirile mamei lor. Era folosită şi în multe şcoli, ca exemplu de limbă italiană «bună şi curată». În 1878, Don Bosco a pregătit a cincea ediţie. A corectat ciornele în timp ce era la Albano Laziale. Clericul Stefano Trione l-a văzut în timp ce corecta paginile şi cum plângea. Ca şi cum ar fi vrut să se justifice, Don Bosco i-a spus: «Nu pot niciodată să mă gândesc la viaţa lui Savio Dominic şi să corectez tipăriturile, fără să plâng gândindu-mă la el.» (S.P., 395-396).
      Această ultimă ediţie îngrijită de Don Bosco (care are ca element de noutate câteva corecturi la capitolul al XIV-lea şi al XVII-lea) a fost considerată definitivă şi nu a mai fost niciodată retuşată. Pe baza acesteia am făcut «transcrierea» mea în aceste pagini.


Istoria lungă a unui proces

      Colegii lui Dominic nu au aşteptat ca papa să-l declare «sfânt». Îl mai simţeau încă alături de ei cu bunătatea lui şi-l chemau în ajutor ca atunci când era în viaţă. Don Bosco auzea în fiecare zi cum povesteau tinerii despre harurile primite prin mijlocirea lui. Un băiat care avea o durere de dinţi foarte puternică l-a invocat şi a fost vindecat pe loc. Altul, care avea febra foarte ridicată, l-a chemat în ajutor pe Dominic, în prezenţa lui Don Bosco, iar febra l-a lăsat. Nu a fost el oare micul infirmier al tuturor? Era în continuare, iar mulţi scriau pe caietele lor: «Savio, ajută-mă!» ca şi cum ar fi fost încă acolo, aşezat în bancă, cu zâmbetul său.
      Don Bosco a spus de mai multe ori că dacă ar fi depins de el, l-ar fi declarat sfânt (Mărturie sub jurământ a lui Giovanni B. Francesia, S.P., 397). Dar salezienii, fiii spirituali ai lui Don Bosco, au zăbovit cam mult. Părea o iniţiativă imposibilă: în 2000 de ani de istorie, Biserica nu proclamase niciodată un copil sfânt. Dominic, la moartea sa, nu împlinise încă 15 ani. Întrebaţi personal, mulţi teologi «specialişti» din Roma au răspuns: «la 15 ani nimeni nu poate să ajungă la sfinţenie».
      La comemorarea celor cincizeci de ani de la moartea sa, în 1907, succesorul lui Don Bosco la conducerea Salezienilor era Michele Rua, coleg şi prieten al lui Dominic. El a vrut să facă «ceva deosebit» şi le-a trimis tuturor cardinalilor, episcopilor şi superiorilor călugărilor din lume Viaţa tânărului Dominic Savio, scrisă de Don Bosco şi retipărită cu această ocazie.
      Ca răspuns la acest gest nobil au sosit sute de scrisori. Din care rezulta că foarte mulţi, în tinereţea lor, au citit acea carte. Le fusese de mare ajutor şi-i întrebau pe salezieni de ce mai aşteptau şi nu «introduceau Cauza» lui Dominic, începerea procesuluicare l-ar fi purtat pe Dominic Savio în rândurile sfinţilor. «Tot ceea ce am citit – scria cardinalul Ferrari din Milano – a aprins în mine dorinţa de a vedea introdusă cauza beatificării şi canonizării acestui tânăr». «Trebuie să cereţi Sfântului Scaun – scria Mons. Soler, Arhiepiscop de Montevideo – introducerea cauzei acestui sfinţişor simpatic, care va deveni modelul şi mijlocitorul favorit al copiilor şi al tinerilor care sunt asemenea lui».
      În urma acestei cereri generale, pe 4 aprilie 1908, în Curia arhiepiscopală din Torino, cardinalul Agostino Richelmy deschidea Procesul ordinar asupra vieţii, virtuţilor şi minunilor pentru beatificarea lui Dominic Savio.


Zece martori, dintre care nouă colegi ai lui Dominic

      În cei cincizeci de ani care trecuseră de la moartea lui Dominic, mulţi dintre colegii lui au murit. Din cei care au supravieţuit, nouă au fost convocaţi să depună mărturie despre viaţa şi virtuţile lui Dominic:
      GIOVANNI B. ANFOSSI, canonic, monsenior şi profesor. El a fost coleg şi prieten intim cu Dominic în toată perioada pe care a petrecut-o la Oratoriu. Avea în acel moment 68 de ani (cam câţi ar fi avut Dominic dacă ar mai fi trăit).
      GIACINTO BALLESIO, canonic şi paroh la Moncalieri. El şi-a început mărturia astfel: «În prima zi de la intrarea mea în Oratoriu, în timp ce eram întristat din cauza dorului de familie şi de satul natal, s-a apropiat de mine un tânăr care m-a consolat, iar acesta era Dominic Savio, după cum am aflat mai târziu». Avea 67 de ani.
      GIOVANNI CAGLIERO, arhiepiscop şi Delegat Apostolic în America. A fost prieten intim şi asistentul lui Dominic. Avea în acel moment 70 de ani.
      MICHELE RUA, Rector Major al Salezienilor şi primul succesor al lui Don Bosco. A fost prietenul, colegul şi asistentul lui Dominic pe toată perioada cât a stat Dominic la Oratoriu. În acel moment avea 71 de ani.
      FRANCESCO CERRUTI, Director general de studii al salezienilor. Şi-a început mărturia spunând: «În primele zile ale şederii mele la Oratoriu, în timp ce stăteam trist sprijinit de o coloană, îndurerat din cauza despărţirii de mama mea, am văzut că Dominic Savio s-a apropiat de mine... Din acel moment a început prietenia noastră». Avea 64 de ani.
      CARLO SAVIO, agricultor şi consilier comunal din Mondonio şi coleg de şcoală elementară cu Dominic la Mondonio. Şi-a început mărturia spunând: «L-am cunoscut pe Dominic încă de copil, am fost coleg cu el în primele clase de şcoală din satul meu natal». Avea 64 de ani.
      GIOVANNI B. FRANCESIA, preot salezian, profesor şi scriitor. A fost profesorul lui Dominic în clasa a treia de gimnaziu, între anii 1855-1856. Avea în acel moment 70 de ani.
      GIOVANNI B. PIANO, monsenior şi paroh la biserica «Gran Madre di Dio» din Torino. A fost prieten şi coleg de şcoală cu Dominic. Avea 67 de ani.
      FRANCESCO VASCHETTI, paroh de Volpiano. A fost coleg şi prieten cu Dominic la Oratoriu. Avea 70 de ani.
      Al zecelea martor, care a fost chemat să depună mărturie, a fost GIOVANNI PASTRONI, paroh de Mondonio din anul 1870. Nu l-a cunoscut personal pe Dominic, dar auzise vorbindu-se multe despre el în sat, de la colegi şi de la rude. În plus, timp de 38 de ani a fost îngrijitorul cimitirului unde au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale lui Dominic.


Un jurământ sever

       In prima jumătate a anului 1908, cei zece martori au povestit, în faţa unei comisii însărcinate de către arhiepiscopul de Torino, ceea ce îşi aminteau despre Dominic, răspunzând la foarte multe întrebări. Înainte de a începe mărturia lor au trebuit, însă, să pronunţe următorul jurământ:
      «Eu (nume şi prenume) cu mâna pe Evanghelie, jur şi promit să spun adevărul în ceea ce voi spune şi în răspunsurile pe care le voi da în Cauza de beatificare şi canonizare a slujitorului lui Dumnezeu Dominic Savio, un adolescent laic, elev la Oratoriul salezian, şi să păstrezîn mod strict secretul privitor la ceea ce se va cere aici, la răspunsurile şi mărturiile pe care le voi da, sub pedeapsa de a fi un sperjur şi un excomunicat, care poate fi dezlegată numai de Papa. Astfel promit şi jur. Aşa să mă ajute Dumnezeu şi această sfântă evanghelie a sa!».
      Cuvintele martorilor au fost toate redactate şi semnate de către comisari. Copia autentificată a tot ce ţinea de această cauză a fost trimisă la Roma (originalul se mai păstrează încă în Curia arhiepiscopală din Torino).


Procesul apostolic: optsprezece martori

      La 10 februarie 1914, după ce a fost examinată toată munca desfăşurată la Torino, Sfânta Congregaţie a Riturilor a declarat că era favorabilă examinării figurii lui Dominic Savio pentru includerea sa în rândurile sfinţilor. Începea de la capăt «Procesul lui Dominic Savio», de această dată sub directa responsabilitate a Papei. Din această cauză, noul proces se numea «Proces Apostolic».
      Cu calmul specific Congregaţiei Riturilor (care trebuie să urmărească în acelaşi timp şi în mod scrupulos sute şi sute de cauze de sfinţi) în noiembrie a început a doua depunere de mărturii sub jurământ.
      Au fost din nou convocaţi şi întrebaţi GIACINTO BALLESIO, GIOVANNI B. PIANO, GIOVANNI B. FRANCESIA, CARLO SAVIO, FRANCESCO CERRUTI şi GIOVANNI CAGLIERO. În schimb, au fost audiaţi pentru întâia oară alţi doisprezece martori, din care şapte îl cunoscuseră personal pe Dominic Savio. Iată lista completă:
      TERESA SAVIO-TOSCO, sora lui Dominic. S-a născut după moartea fratelui, dar povesteşte amintirile din familie, pe care le adunase de pe buzele tatălui, ale mamei, ale fraţilor şi surorilor. Avea 56 de ani.
      GIOVANNI MOLINO, învăţător. A început spunând: «L-am cunoscut pe Dominic Savio la Oratoriul Salezian, unde am fost amândoi elevi». Avea 74 de ani.
      GIUSEPPE MELICA, preot. A fost coleg cu Dominic la Oratoriu. «Eu eram timid şi foarte nou în casă, şi întrucât eram atras de manierele sale pline de tandreţe şi bunătate, am început încet, încet să mă apropii de el». Avea 73 de ani.
      FRANCESCO DEIDERI, consilier comunal din Mondonio. «L-am cunoscut personal pe Savio Dominic. Fiind de aceeaşi vârstă, am frecventat împreună şcoala comunală din Mondonio în anii 1853 şi 1854. Fusesem şi vecin de casă cu familia Savio». Avea 73 de ani.
      GIOVANNI RODA, meşter şi trompetist din Racconi. «La Oratoriu, Don Bosco mi l-a dat ca însoţitor pe Dominic Savio, ca să fie alături de mine în primele zile. Am fost întotdeauna obiectul atenţiilor sale speciale». Avea 74 de ani.
      VINCENZO TASSO, episcop de Aosta. Nu l-a cunoscut personal pe Dominic, dar a auzit vorbindu-se mult despre el de la Don Bosco şi de la prietenii săi. Avea 66 de ani.
      AMEDEO CONTI, geometru din Castelnuovo d’Asti. Prieten cu Dominic şi tovarăş constant al său în timp ce mergeau şi se întorceau de la şcoală. «În timp ce am rămas la Oratoriu, am avut ocazia să petrec mult timp alături de Dominic Savio, pentru că eram colegi de şcoală, de studiu, de recreaţie şi de dormitor». Avea 76 de ani.
      SILVIO ROGGERO, militar. Coleg cu Dominic Savio timp de un an şi jumătate la Oratoriu. Avea 72 de ani.
      ANASTASIA MOLINO, vecină de casă şi prietenă a familiei Savio, martor ocular al morţii lui Dominic. A depus mărturie în 1921, la 81 de ani.
      GIOVANNI BRANDA, preot salezian. Nu l-a cunoscut pe Dominic, dar a auzit vorbindu-se despre el de la Don Bosco şi de la prieteni. A depus mărturie la 79 de ani.
      GIULIO BARBERIS, Director spiritual al Congregaţiei Saleziene. Nu l-a cunoscut pe Dominic, dar a fost confident al lui Don Bosco şi al primilor salezieni. A depus mărturie în 1917, la vârsta de 70 de ani, şi în 1921.
      ANGELO AMADEI, preot şi istoric salezian. L-a cunoscut pe tatăl lui Dominic Savio şi l-a auzit povestind despre fiul său. Avea 53 de ani.
      Adunarea mărturiilor depuse sub jurământ s-a încheiat în iulie 1921.


Istoria scrisă de oameni şi cea scrisă de Dumnezeu

      În timpul Procesului Apostolic s-a ridicat problema «istoricităţii» Vieţii. Cartea scrisă de Don Bosco relata fapte adevărate sau trasa profilul unui «tânăr ideal» care se asemăna mai mult sau mai puţin cu Dominic Savio?
      Istoricul benedictin H. Quentin, din porunca Papei, a scris în 1932 o analiză critică de 81 de pagini mari, în care erau examinate în mod scrupulos toate motivele contrare «istoricităţii» cărţii lui Don Bosco. Istoricii salezieni Caviglia şi Amadei au lucrat la fel de scrupulos pentru a răspunde fiecărei obiecţii. Concluzia a fost următoarea: chiar dacă ar fi lipsit Viaţa scrisă de Don Bosco, ea ar fi putut fi rescrisă pe baza mărturiilor depuse sub jurământ de către martorii care au trăit alături de Dominic. Figura lui Dominic trasată de aceste mărturii, era încă mai precisă şi mai «sfântă».
      Mărturiile din Torino şi din Roma, studiile şi aprofundările care alcătuiau «Procesul», erau acum adunate în diferite volume, care constituiau împreună o «cercetare istorică» de mai bine de trei mii de pagini. Ele au fost condensate de către specialişti din Roma într-un volum mare de 482 de pagini, numit Sommario del Processo, cu anexa unui volum de alte două sute de pagini intitulat Animavversioni. De-a lungul cărţii de faţă, îl citez pe primul cu sigla S.P., iar pe al doilea cu denumirea sa completă.
      Pe 9 iulie 1933, Papa Pius al XI-lea a încheiat acest lung «studiu» semnând un decret care declara: «Dominic Savio a practicat virtuţile creştine în mod eroic şi de aceea poate fi invocat ca: venerabil».
      Istoria lui Dominic Savio scrisă de oameni se încheia aici. De-acum se aştepta ca Dumnezeu însuşi să scrie istoria lui Dominic, săvârşind minuni prin mijlocirea sa. Biserica aştepta două dintre acestea pentru a-l declara fericit şi alte două pentru a-l declara sfânt.
      Dumnezeu a săvârşit aceste minuni pentru un copil italian, pentru o fetiţă spaniolă şi pentru două mame italiene. Astfel, Papa Pius al XII-lea l-a declarat fericit pe Dominic Savio la 5 martie 1950 şi l-a proclamat sfânt la 12 iunie 1954.


 

Capitolul 1. Familia, ca un cuib

Tatăl şi mama

      Carlo Savio şi soţia sa, Brigita, au fost părinţii băiatului a cărui viaţă încep să o scriu. Erau ţărani săraci, dar oneşti din Castelnuovo d’Asti, un sat situat la vreo douăzeci de kilometri depărtare de Torino.
      În anul 1841, acei soţi de treabă au rămas fără serviciu şi se aflau în mare sărăcie. Au plecat aşadar la Riva, un sat situat la vreo cinci kilometri distanţă de Chieri. Acolo, tatăl a început să lucreze ca fierar, meserie pe care o învăţase în tinereţe. În timp ce locuiau în acest sat, Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu naşterea unui fiu care trebuia să fie mângâierea lor. Naşterea copilului a avut loc la 2 aprilie 1842. Când s-au dus să-l boteze pentru a deveni creştin, i-au pus numele Dominic. Primind acest nume, chiar dacă este un lucru obişnuit, pentru băiat (aşa cum vom vedea în continuare) a fost un eveniment de mare importanţă.
      Când Dominic a împlinit doi ani, din cauza unor necazuri neprevăzute, părinţii lui s-au mutat la Morialdo, în regiunea Castelnuovo.


Colţişorul rugăciunilor

      Tatăl şi mama lui se străduiau foarte mult să-i ofere lui Dominic o educaţie creştină, iubindu-l cu tandreţe. El avea un caracter bun, o inimă făcută pentru a-l iubi pe Dumnezeu. Cu o uşurinţă uimitoare a învăţat rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar la patru ani le rostea deja singur. Chiar şi în primii ani de viaţă, când copiii sunt capricioşi şi distraţi, el rămânea mereu pe lângă mama lui. Câteodată se îndepărta, dar o făcea pentru a se aşeza într-un colţişor al casei şi pentru a-şi spune în linişte rugăciunile.
      Părinţii săi au afirmat: «Chiar şi la vârsta la care copiii pun la grea încercare răbdarea mamelor pentru că vor să vadă totul, să atingă orice şi ajung să strice obiectele din casă, Dominic nu ne-a supărat niciodată. Era ascultător, îndeplinea orice îi ceream. Ba mai mult, dacă vedea că voiam să facă ceva, împlinea acel lucru înainte ca noi să i-l cerem».
      Când tatăl ajungea acasă de la muncă, alerga în întâmpinarea lui cu chipul plin de bucurie. Îl prindea de mână şi dacă putea îl îmbrăţişa pe după gât. Îi spunea: «Dragă tăticule, sunteţi obosit. Lucraţi atât de mult pentru mine, iar eu nu sunt în stare decât de năzbâtii. Îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate şi pe mine să mă facă cuminte».
«Acest lucru - spunea tatăl - era pentru mine o dulce mângâiere în oboseală. Când munca era pe sfârşite, eram nerăbdător să mă întorc acasă pentru a-l săruta pe Dominic al meu, pe care îl iubeam foarte mult».


Un străin la masă

      Prietenia lui cu Domnul, creştea mai repede decât vârsta. La patru ani îşi amintea singur să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară, cele dinainte şi de după masă, şi Îngerul Domnului când se trăgeau clopotele. Nu doar îşi amintea el, dar le amintea acest lucru şi celor din jurul său.
      Într-o zi părinţii săi, neatenţi din cauza unor lucruri care se întâmplaseră pe neaşteptate, s-au aşezat la masă fără să se roage. Dominic spuse: «Tată nu am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra hranei noastre» şi a început să-şi facă semnul crucii şi să recite rugăciunea obişnuită.
      Altădată un străin care fusese invitat la prânz, a început să mănânce fără să-şi facă semnul crucii. Dominic nu a spus nimic, dar s-a retras îndurerat într-un colţ. Tatăl şi mama lui l-au întrebat după aceea de ce s-a comportat astfel, iar Dominic a răspuns: «Nu am curajul să mă aşez la masă cu unul care mănâncă precum animalele».

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT

Surioara Teresa şi-i amintea astfel pe tata şi pe mama

      Sora lui Dominic Savio, Teresa Maria Savio, căsătorită în Tosco, avea 56 de ani în 1915. A fost chemată să depună mărturie sub jurământ în Procesul Apostolic pentru Beatificarea lui Dominic. În ziua de 26 ianuarie 1915 afirma: «Tatăl meu era un fierar cu atelier propriu, iar mama mea, în afara grijilor pentru familie, se ocupa şi cu croitoria. Eu i-am cunoscut ca fiind nişte creştini deosebiţi, ţinând cont de faptul că nu era seară în care să mergem la culcare fără ca mai înainte să recităm în familie sfântul Rozariu şi nici nu ne aşezam la masă fără să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar şi printre vecini şi cunoscuţi i-am auzit pe mulţi lăudându-i pe părinţii mei ca fiind nişte creştini exemplari. Îmi amintesc când parohul a venit acasă la noi cu ocazia morţii mamei mele (eu aveam pe atunci 11 ani) şi văzându-mă pe mine şi pe surorile mele că plângeam ne-a spus: «nu plângeţi pentru că mama voastră era o femeie sfântă, iar acum este deja în Paradis» (S. P., p. 43). După aceea a adăugat: «Numele de familie al mamei mele era scris în diferite feluri în documente: în acest articol (al Procesului) este scris Gajato; în depoziţiile mele am mărturisit Agagliati pentru că aşa auzeam spunându-se în familie, în alte locuri am scris altfel» (S. P., p. 45).


Mama lui Dominic

      Se numea Ana Rosa Brigita Dorotea. Era a treia dintre cei opt fraţi şi surori. Numele, în documente, este înregistrat «Gajato», dar în familie (aşa cum mărturiseşte Teresa) se spunea «Agagliati» sau «Agagliate».
      S-a născut la Cerreto d’Asti la 2 februarie 1820. Din acel sat, îngrămădit în jurul unui singur drum care urcă pe un deal din apropiere, a plecat la 2 martie 1840, pentru a se căsători de tânără, la vârsta de 20 de ani, şi a întemeia o familie cu Carlo Savio, ajutor de fierar la Mondonio.
      În acelaşi an li s-a născut primul copil, care însă nu a supravieţuit. După numai cincisprezece zile primul copil, Dominic Carlo, a trebuit să fie dus la cimitir. Asupra familiei a început să se aştearnă acea tăcere apăsătoare şi tristă, cauzată de moartea celor mai mici membri. Surâsul acelei tinere mame se amesteca cu melancolia, care rămânea cuibărită în adâncul privirii ei deosebit de dulce, aşa cum am văzut în ochii mamei mele.
      Ea l-a urmat mereu pe bărbatul ei care, probabil, nefiind prea priceput în meseria sa, se muta de la Mondonio la Riva, de la Riva la Morialdo, de la Morialdo din nou la Mondonio, lăsând de fiecare dată în urmă case foarte sărace şi mici morminte abia săpate.
Pentru a contribui la cheltuielile casei, acolo unde bărbatul său deschidea un atelier de fierar, ea se apuca de croitorie. Astfel, îşi continua meseria pe care o învăţase de mică la Cerreto. O doamnă aproape centenară, în 1956, şi-o amintea ca fiind o «femeie înaltă, zveltă, cu un aspect delicat şi frumoasă». Ea a fost cea care l-a educat să fie politicos pe băiatul ei cel sfânt, Dominic; l-a învăţat ce înseamnă «o stofă» şi ce se poate face cu «o stofă bună». Prin curăţenia şi cuminţenia care îl distingeau, marcă a eleganţei săracilor, Dominic a fost întotdeauna «fiul croitoresei». Idealul său era «să devină o haină frumoasă pe care să i-o dăruiască lui Dumnezeu».
      Mama Brigita (aşa cum o chemau toţi în familie) a avut zece copii: 5 băieţi şi 5 fete. Şase copii au plecat înaintea ei în Paradis. Ea a murit la Mondonio, vineri, la 14 iulie 1871. Avea doar 51 de ani.


Tatăl

      «A trăit până la 75 de ani, şi l-am cunoscut şi eu, ce-i drept cam bătrân, dar sănătos şi cu semnele vigorii din trecut», scrie Alberto Caviglia (CAVIGLIA, IV, p.15).
      Se numea Carlo Baltazar Savio (un nume foarte răspândit în regiunea Astigiano). Se născuse într-o familie foarte săracă, la Ranello, din comuna Castelnuovo, la 8 noiembrie 1815. Un unchi de-al său era fierar la Mondonio şi l-a luat pe lângă el ca să-l înveţe meserie.
      Când s-a căsătorit cu Brigita Gajato, în 1840, în documente era trecut «analfabet», deoarece nu ştia să scrie şi să citească. Dar la Botezul primului său fiu (nouă luni mai târziu), el a făcut semnătura cu propriile mâini, şi cincisprezece ani mai târziu îi va scrie o scrisoare lui Don Bosco povestindu-i moartea lui Dominic. Încet, încet a învăţat să scrie şi să citească.
      După moartea primului copil, Carlo Savio s-a mutat cu familia la San Giovanni di Riva, lângă Chieri, la cincisprezece kilometri de Mondonio: pentru a lucra pe cont propriu şi pentru că în satul său (cu 372 de locuitori) nu era nevoie de doi fierari. La San Giovanni di Riva s-a aranjat în casa Gastaldi, unde erau două camere suprapuse, unite printr-o scară exterioară. La parter, Carlo şi-a amplasat atelierul său cu nicovală şi forjă. Deasupra (cu tavanul făcut din bârne de lemn), s-a născut Dominic, la 2 aprilie 1842.
      În luna noiembrie a anului 1843, Carlo Savio, împreună cu Brigita şi copilul care avea douăzeci de luni, s-a mutat la Morialdo, sat ce aparţine de Castelnuovo, la doi paşi de Ranello (unde locuiau tatăl său, mama sa şi fraţii săi) şi de Becchi (unde trăia familia lui Don Bosco).
La Morialdo s-a născut şi a murit în aceeaşi zi (pe 15-16 februarie1844) al treilea fiu, Carlino. În camerele ţărăneşti din casa Pianta, unde locuia acum familia, au văzut lumina zilei: Raimonda (1845) şi Maria (1847), primele două surori ale lui Dominic, şi Giovanni (1850).
      La Morialdo, cei din familia Savio au trăit aproape zece ani, din noiembrie 1843 până în februarie 1853. Aici Dominic a început şcoala cu vicarul don Zucca, s-a pregătit pentru Prima Împărtăşanie şi a continuat şcoala mergând câteva luni la Castelnuovo, până în februarie 1853, când Carlo Savio s-a mutat cu familia din nou la Mondonio. Probabil că motivul a fost «moartea unchiului său fierar, de la care ar fi moştenit clienţii» (MOLINERIS, Nuova Vita di D. S., p.20).
      La Mondonio s-au născut Guglielmo (1853) şi Caterina (1856) şi a murit Dominic (1857). În 1859 s-a născut Teresa şi a murit Maria care avea doar 12 ani. În 1864 s-a născut Luigia, care a murit la numai un an după aceea, şi în 1865 a murit Guglielmo la numai 12 ani.
      La Mondonio, Carlo Savio a avut şi momente fericite: a căsătorit trei fiice: pe Raimonda cu Giuseppe Cerruti, în 1866; pe Teresa cu Giovanni Battista Tosco, în 1876; pe Caterina cu Francesco Bessio, în 1878. Dar între timp a murit în pacea lui Dumnezeu soţia sa, Brigita, în 1871.
      Obosit de atâtea necazuri, la 63 de ani Carlo a rămas în casa sa singur cu Giovanni, care avea 28 de ani. Atunci i-a cerut ospitalitate lui Don Bosco, în casa unde trăise câţiva ani fericiţi fiul său Dominic. A venit la Torino şi a intrat în Oratoriu la 11 ianuarie 1879, închizându-se în tăcerea amintirilor. A continuat să lucreze ca fierar. Don Francesco Cerruti, unul dintre salezienii cei mai cunoscuţi din prima generaţie, îşi amintea: «L-am cunoscut pe tatăl lui Dominic Savio... în Oratoriul Salezian, unde a locuit timp de mai mulţi ani. Mărturisesc că a fost un om drept, un catolic practicant deosebit» (S. P., p. 51).
      S-a stins din viaţă la 16 decembrie 1891, la 76 de ani.


Surorile şi fraţii

În familia soţilor Brigita şi Carlo Savio s-au născut 10 copii:
      1. Dominic Carlo ( 3-18 noiembrie 1840). S-a născut şi a murit la Mondonio.
      2. Sfântul Dominic (1842-1857). S-a născut la San Giovanni di Riva, lângă Chieri, a trăit la Morialdo, a mers cu Don Bosco, a murit la Mondonio.
      3. Carlo (15-16 februarie 1844). A mers repede în cer, la Morialdo.
      4. Raimonda (1845-1913). Căsătorită cu Giuseppe Cerruti, a avut cinci copii.
      5. Maria (1847-1959). A murit când era mică, la Morialdo.
      6. Giovanni (1850-1894). A avut doi copii, care au murit de mici. A murit la Ranello.
      7. Guglielmo (1853-1865). A murit când era copil la Mondonio.
      8. Caterina (1856-1915?). S-a căsătorit cu Francesco Bessio. A avut doi copii.
      9. Teresa (1859- 1933). S-a căsătorit cu Battista Tosco. A avut un copil.
      10. Luigia (1863-1864). A murit când era mică la Mondonio.


Străinul la masă

      Fragmentul cu „străinul la masă” a fost adăugat de Don Bosco în cartea Viaţa tânărului Dominic Savio în 1866. Probabil i-a fost povestit de către tatăl lui Dominic. Iată cum sora Teresa a mărturisit acest lucru sub jurământ la Proces:
      «Îmi amintesc şi acum că l-am auzit pe tatăl meu povestind că, venind o persoană într-o zi la prânz la noi în casă şi aşezându-se la masă fără să facă semnul crucii, Dominic, dezgustat, a plecat de la masă şi s-a dus cu castronul în mână să mănânce într-un colţişor. Întrebat după aceea de către tatăl meu de ce s-a comportat astfel, îi răspunse: „dar acel om nu este un creştin, pentru că nu face semnul crucii înainte de a mânca; deci nu este bine ca noi să stăm lângă el.” Ţinând cont de această întâmplare, tatăl meu a găsit un prilej pentru a mă sfătui în ceea ce priveşte modul de a-mi educa copiii, atunci când aveam să devin mamă» (S. P., p. 44).

Capitolul 2. Dominic zis şi «Minot»

Scrisoarea vicarului

      Acum vă voi scrie lucruri greu de crezut, dacă nu ar fi fost relatate de persoane demne de cea mai mare încredere. Vicarul din Morialdo (don Giovanni Zucca) mi-a trimis cu bunăvoinţă o scrisoare despre Dominic, dragul său elev. Mă bazez pe această relatare. El spune:
      «În primele zile după ce am ajuns la Morialdo, vedeam adesea un copil de vreo cinci ani venind la biserică însoţit de mama sa. Chipul său senin, înfăţişarea sa ordonată, modul său recules atrăgeau atenţia mea şi a altor persoane. Dacă ajungând la biserică o găsea închisă se întâmpla ceva foarte frumos. În loc să alerge şi să strige, aşa cum fac copiii de vârsta lui, singuri sau cu ceilalţi, venea până aproape de intrarea in biserică, se aşeza în genunchi lângă uşă, îşi apleca capul, îşi împreuna mâinile nevinovate în faţa pieptului şi se ruga cu încredere până în clipa în care se deschidea biserica. Câteodată pe pământ era noroi, ploua sau ningea, dar el nu dădea importanţă la nimic. Se aşeza în genunchi şi se ruga. Uimit şi plin de curiozitate, am vrut să ştiu cine era acel copil pe care îl admiram. Mi-au spus că era fiul fierarului Carlo Savio».


Este un loc şi pentru el la şcoală

      «Când mă întâlnea pe drum era foarte mulţumit şi era primul care mă saluta cu mult respect. După aceea a început să vină şi el la şcoală şi într-un timp scurt a făcut progrese mari la învăţătură, pentru că pricepea, îşi dădea interesul foarte mult. Era nevoit să stea împreună cu copii needucaţi, dar nu l-am văzut niciodată certându-se. Dacă cineva îl provoca sau îl lua în râs, nu răspundea vorbelor urâte, ci se îndepărta. Nu l-am văzut niciodată să participe la jocuri periculoase sau să deranjeze la şcoală. De multe ori câţiva băieţi îl invitau ca să-i ia în râs pe cei bătrâni, să arunce cu pietre, să fure fructe, să facă năzbâtii pe câmp. Dar el nu mergea, dimpotrivă, îi făcea să înţeleagă că nu erau lucruri frumoase».


Înaintea altarului, în vârful picioarelor

      «Anii treceau, iar prietenia lui cu Domnul devenea din ce în ce mai mare. La cinci ani învăţase deja să servească la Sfânta Liturghie şi participa cu multă reculegere. Mergea la biserică în fiecare zi. Dacă erau alţi ministranţi la Sfânta Liturghie, el doar participa. Dacă nu era nimeni servea el, ca un înger. Era mic de ani şi de statură şi nu putea duce Misalul pe altar. Îmi venea să zâmbesc când îl vedeam ridicându-se în vârful picioarelor şi întinzând mâinile, căutând să ajungă la pupitru. Dacă preotul voia să-i facă favoarea cea mai plăcută din lume, nu trebuia să ducă el Misalul, ci să-i apropie pupitrul aşa încât să poată ajunge la el. Atunci Dominic, cu bucurie, punea Misalul la locul potrivit pe altar.
      Se spovedea des. Când a ajuns să facă diferenţa dintre pâinea consacrată şi cea de fiecare zi, a fost admis la Prima Sfântă Împărtăşanie. Primea Euharistia cu o reculegere într-adevăr impresionantă. Văzând câte lucruri frumoase cultiva Dumnezeu în inima lui, de multe ori mă gândeam: Iată un copil care promite mult! Să sperăm că Domnul îi va deschide o cale, ca să poată creşte cu adevărat bine».
      Aceste lucruri le-a scris vicarul din Morialdo.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Raimonda şi Maria, surioarele care s-au născut la Morialdo

      Raimonda s-a născut în casa familiei Savio, la Morialdo, la 6 iulie 1845, iar Maria la 19 noiembrie 1947. Au fost primele surioare ale lui Dominic, tovarăşele lui de joacă şi de bucurie, pline de viaţă şi foarte frumoase. Se rostogoleau împreună prin iarbă, se căţărau prin copaci, trăgeau pisica de coadă, fugeau după păsări strigând etc. Maria a murit în 1859 la Mondonio, la doi ani după moartea lui Dominic. Avea 12 ani. Raimonda, în schimb, a trăit 68 de ani.
      Întrebată sub jurământ în Procesul Apostolic, la 26 ianuarie 1915, sora Teresa povesteşte: «Îmi amintesc că sora mea Raimondina îmi povestea că, pe când era copilă, a căzut într-o mocirlă plină de apă şi era să se înece. Fratele meu, Dominic, s-a aruncat după ea şi a salvat-o. Întrebat de către nişte persoane cum a reuşit să o salveze dat fiind că era de o statură mult mai firavă decât a surorii sale care era mult mai dezvoltată, a răspuns: Nu am reuşit să fac acest lucru doar cu forţele mele, pentru că în timp ce cu un braţ o ţineam pe sora mea, la celălalt eram ajutat de Îngerul meu Păzitor» (S. P., p. 218).
      În luna aprilie a anului 1866, Raimonda s-a căsătorit cu Giuseppe Cerruti, din Ranello. Soţul era zidar, ea era croitoreasă (învăţase de la mama).
      Soţul muri din păcate 12 ani mai târziu, în 1878. Raimonda, rămasă văduvă cu cinci fii de la unsprezece la doi ani, s-a dus să locuiască la sora soţului ei, Monica, necăsătorită.
      Douăzeci de ani mai târziu, Raimonda a emigrat în Franţa, probabil chemată de către sora ei Caterina care locuia în acel timp la Marsilia cu soţul ei şi cu cei doi copii. A murit probabil în 1913 (cf. MOLINERIS, op. cit., p.25s).


Giovanni, fratele care s-a născut la Morialdo

      Puţinele informaţii pe care le avem, le datorăm lui don Michele Molineris, care a umblat neobosit prin satele din Astigiano în căutare de documente şi amintiri.
      Giovanni este singurul frate al lui Dominic care a ajuns la o vârstă adultă. Născut la Morialdo în 1850, a trăit în familie împreună cu tatăl său până când acesta i-a cerut lui Don Bosco să-l primească şi pe el, la Oratoriul din Torino (1878). Nesigur în ce priveşte viitorul său, Giovanni i-a cerut la rândul său lui Don Bosco să-l accepte împreună cu tatăl său ca muncitor. A rămas astfel alături de tatăl său de la 13 decembrie 1880 până la 17 martie 1883.
      După aceea s-a întors la Mondonio, s-a căsătorit cu Carlotta Marchisio şi au avut doi copii care au murit amândoi în primii ani de viaţă. În condiţii economice deosebit de precare, Carlotta a acceptat să imigreze în Franţa, la Marsilia, să lucreze la o familie pe care o cunoscuse din întâmplare (MOLINERIS, op. cit., p. 34).
      Giovanni s-a întors la Ranello, în casa bunicilor, muncind în agricultură, ca zier. În timpul unei munci grele cu viermii de mătase, în localitatea Beccia, a pătruns într-o peşteră vulcanică (de tuf) unde se păstrau frunzele proaspete de dud (hrana viermilor de mătase) şi a fost acoperit de pământ din cauza unei surpări de teren. Deşi a fost scos afară de colegii de muncă, Ostellino şi Bruna, a murit sufocat la puţin timp după aceea.
      Era în ziua de 14 iunie 1894. Giovanni avea 44 de ani.
      Soţia sa, Carlotta, s-a întors din Franţa după doi ani şi a deschis la Castelnuovo un magazin de mercerie. În acest magazin ţinea într-un loc de onoare, luminos şi înflorit, un portret de-al lui Dominic Savio.


Îngerul cardinalului

      Cardinalul Carlo Salotti, care a fost Promotorul credinţei în Procesul de Beatificare al lui Dominic Savio, în 1915 a scris o carte frumoasă, Viaţa lui Dominic Savio. În această carte povesteşte un episod necunoscut, «poate pentru că l-am auzit personal de la tatăl lui Dominic», scrie don Molineris. Iată-l:
      «Copil fiind, pe când avea doar câţiva anişori, celebrându-se o mare sărbătoare într-un sat nu prea departe de-al său, dorea să participe şi el. Tatăl ar fi vrut să-l ia cu sine pe băieţel, dar văzându-l atât de mic şi firav, i-a spus că nu ar fi reuşit să parcurgă acest drum pe jos. Dar copilaşul a insistat atât de mult, încât a fost luat şi el la sărbătoare.
      Era ora întoarcerii şi copilul simţea oboseala drumului, care, de fapt, depăşea micile sale puteri. Dar iată că apare dintr-odată, pe neaşteptate, un tânăr care exclamă:
      - Hei, copile, cum poţi să mergi atâta?
      Şi spunând acestea, îl luă în braţe, ducându-l aproape până acasă. Când l-a dat jos din braţe, s-a îndepărtat repede, fără să se facă cunoscut. Cine era acest tânăr care cu generozitate şi-a oferit braţul pentru a-l ţine pe fiul fierarului din Castelnuovo? Era poate un înger trimis de Dumnezeu, ca îngerul Rafael care s-a arătat ca tovarăş de drum pentru Tobia? Nu ştiu, dar aşa credea tatăl lui Dominic, care se gândea mereu la acel fapt ca la o minune. Obişnuia să povestească acest lucru în anii bătrâneţii sale, petrecuţi în linişte la Oratoriul lui Don Bosco, unde, după ce i-a murit soţia şi după ce şi-a aranjat copiii la casele lor, a închis ochii, îngrijit de bunii salezieni» (C. SALOTTI, Dominic Savio, Torino 1915, p. 178-179).


Liturghia vicarului

      Dominic ţinea mult să meargă şi să ministreze la Liturghie. Ne confirmă acest lucru sora lui Teresa printr-o mărturie depusă sub jurământ. Iat-o:
      «Îmi amintesc, de asemenea, cum tatăl şi surorile mele îmi povesteau că, încă de când locuiam la Morialdo, Dominic mergea în fiecare dimineaţă să ministreze la Liturghie. Întotdeauna, chiar şi în timpul iernii, când biserica era încă închisă, vicarul şi credincioşii când ajungeau, îl găseau în genunchi şi îngheţat de frig lângă uşă. Nu ştiu exact câţi ani o fi avut atunci, dar era încă mititel pentru că vicarul îi spunea: Vezi, eşti atât de mic încât nici măcar nu reuşeşti să pui Misalul pe altar» (S. P., p. 44).


Banii pentru cei săraci

      Dominic era bun la inimă faţă de Dumnezeu şi faţă de săraci. Sora lui Teresa a afirmat sub jurământ:
      «Îmi amintesc că i-am auzit pe tatăl şi pe sora mea Raimonda spunând că... Dominic era foarte darnic cu cei săraci, cărora cu plăcere le dăruia puţinii bănuţi pe care din când în când îi primea în dar, şi dacă era nevoie, renunţa la o parte din mâncarea sa pentru a o oferi săracilor care veneau la uşă. Aşa l-am auzit povestind pe tatăl meu.» (S. P., p. 218).


Cine era Don Zucca?

      Pe când Dominic avea cinci ani, l-a întâlnit pentru prima dată pe vicarul din Morialdo, Don Giovanni Battista Zucca. Nu l-a întâlnit mai înainte fiindcă biserica din Morialdo, cu hramul de Sfântul Petru, câteodată rămânea fără vicar, deoarece casele erau puţine şi nu întotdeauna era disponibil un preot pentru sătuc.
      Don Giovanni Battista Zucca, născut la Moriondo Torinese în 1818, a fost coleg de studii în seminarul din Chieri cu Don Bosco. A fost trimis vicar la Morialdo pe când avea 29 de ani şi, în acele zile, l-a văzut pentru prima dată pe Dominic, care pe atunci avea cinci ani. Era vicar şi în acelaşi timp învăţător pentru clasa întâi şi a doua. Dominic a intrat la şcoală lui la 3 noiembrie 1848, pe când avea şase ani şi jumătate. Se făceau două ore şi jumătate de şcoală dimineaţa şi două ore şi jumătate după-amiaza (un orar mult mai lejer decât cel actual!).
      Un eveniment din timpul când era la şcoală ni-l dezvăluie sora Teresa:
      «Cumnatul meu Giovanni Savio, de aceeaşi vârstă cu Dominic, îmi povestea cu puţin timp în urmă cele ce urmează: când Dominic mergea la şcoală la Morialdo, învăţătorul i-a pedepsit şi i-a bătut pe doi dintre colegii săi. Acest lucru l-a impresionat atât de mult pe Dominic încât a început să plângă şi i-a spus lui Giovanni Savio: aş fi preferat ca învăţătorul să mă fi pedepsit şi bătut pe mine» (S. P., p. 63-64).
      Alte detalii din viaţa de zi cu zi a lui Dominic le cunoaştem dintr-o scrisoare trimisă de don Zucca lui Don Bosco, după moartea lui Dominic Savio. Don Bosco îi ceruse să scrie amintirile sale despre băiatul sfânt, iar vicarul i-a răspuns cu o lungă scrisoare. Don Bosco a corectat-o, a adăugat şi alte amănunte obţinute şi din alte mărturii, şi a publicat-o în al doilea capitol al cărţii Viaţa tânărului Dominic Savio.
      Originalul acestei scrisori se păstrează în Arhiva Generală a Salezienilor. Este o scrisoare de patru pagini, ale cărei margini exterioare sunt mototolite pentru că au rămas în afara mapei unde fusese pusă. Colţurile superioare s-au pierdut şi cu ele câteva margini de pe lateral, dar lipsa acestor litere poate fi recuperată uşor. Scrisoarea are pe spate, pe pagina a patra, adresa destinatarului: Prea Renumitului şi Prea Cucernicului Domn, Domnul Bosco Don Giovanni, la Oratoriul pentru băieţi din Valdocco, Torino. Printre ştampilele poştei se pot vedea cele din Buttigliera, din Chieri şi ale poştei de legătură dintre Torino şi Genova, toate trei datate la 6 mai 1857. Anexez aici textul original citat ca şi «anexă» în Sumarul Procesului la pp. 445-446.


SCRISOAREA ORIGINALĂ A LUI DON ZUCCA

      Dragă Bosco,

      Murialdo, 5 mai 1857

      Tu doreşti câteva amănunte despre recent răposatul Savio, care se referă...care locuia aproape de mine şi frecventa şcoala şi biserica... a Sfântului Petru. Cu plăcere mă apuc să-ţi răspund.
      Deja din primele zile când am ajuns la Morialdo vedeam des un copil de vreo cinci ani venind însoţit de mama lui să se roage la intrarea în biserică, cu o devoţiune neobişnuită pentru acea vârstă. La dus sau la întors, întâlnindu-mă adesea, mă saluta cu atâta respect încât cuprins de uimire şi de respect eram nerăbdător să ştiu cine era şi mi s-a spus că era fiul fierarului Savio, pe nume Minot. În anul următor a început să vină la şcoală, dovedind asiduitate în studiu, supunere, silinţă şi pentru că era destul de priceput, a făcut în scurt timp progrese însemnate. Pietatea, de care dăduse deja dovadă la intrarea în biserică când se ruga împreună cu mama lui, creştea în el an de an şi l-a ajutat să înveţe în scurt timp să ministreze la Sfânta Liturghie, la care aş putea spune că participa în fiecare zi. Iubirea faţă de celebrările religioase îl făcea să ministreze cu sobrietate la Binecuvântarea cu Sfântul Sacrament şi să cânte laude şi imnuri împreună cu un coleg de şcoală, alternând cu tatăl său, ceea ce făcea şi acasă sau în grajduri. Se spovedea de câteva ori pe an şi imediat după ce a fost capabil să deosebească pâinea cerească de cea pământească a fost la... pe care el o primea cu o devoţiune la acea tânără.... Fiind nevoit să vorbesc cu elevii nu am constat... să fi avut vreo ceartă serioasă, şi, cu atât mai puţin, să se fi lăsat atras de exemplul lor participând la distracţii exagerate sau periculoase ori indecente; nici să fure fructele altora, aşa cum obişnuiesc copiii, nici să facă stricăciuni ori să-i ia în râs pe bătrâni sau pe cei nenorociţi. Văzându-l, de multe ori spuneam: iată un copil care promite mult, numai să plece de acasă, pentru că aproape de casă foarte puţini copii atât băieţi cât şi fete, reuşesc în viaţă din cauza nepăsării etc. etc. rudelor. Cei precum Ilie sunt din păcate numeroşi şi, mama tuturor învăţăturilor de zi cu zi, experienţa, mă face să-mi dau seama cât de mult avea dreptate Marchizul din Brema când spunea: iubirea părinţilor, ca şi cealaltă iubire sunt oarbe şi astfel, fără să vrea, în loc să ajute dăunează...

Al tău drag şi credincios prieten,
D. Zucca.


Declaraţia copistului Procesului Apostolic: punctele de suspensie corespund cuvintelor care lipsesc în original pentru că s-au distrus.

      Vă atrag atenţia asupra a două amănunte:
      Mama lui, cei din familie şi cei din sat îl chemau pe Dominic cu numele de „Minot”: un diminutiv drăguţ şi frumos.
      «Iubirea faţă de celebrările religioase îl făcea să ministreze cu sobrietate la Binecuvântarea cu Sfântul Sacrament şi să cânte laude şi imnuri împreună cu un coleg de şcoală, alternând cu tatăl său, ceea ce făcea şi acasă sau în grajduri», scrie vicarul. Acele melodii sfinte cântate împreună cu tatăl său în biserica din Morialdo, şi după aceea cu o bucurie senină acasă (în timp ce tata bătea la nicovală) şi în timpul iernii la căldura grajdului, unde familiile de ţărani se întâlneau şi petreceau împreună seri întregi lucrând, vorbind şi cântând, mi se par un motiv întemeiat pentru a-l alege pe Dominic ca patron al Micilor cantori. (Chiar dacă Dominic nu a fost niciodată apreciat pentru modul său de a cânta la Sanctuarul «della Consolata», aşa cum au afirmat unii dintre biografiisăi zeloşi, confundându-l cu Michele Magone).


Familia Savio şi Don Bosco s-au cunoscut probabil deja în 1848

      La Becchi, în casa fratelui Giuseppe, Don Bosco a construit o capelă în cinstea Mariei, Regina Sfântului Rozariu. Pe data de 8 septembrie 1848, Don Bosco este prezent aici cu 16 băieţi veniţi cu el de la Torino. Sărbătoarea este celebrată cu mare solemnitate. Don Bosco predica în faţa unei mici mulţimi venită aici de prin împrejurimi. Casa familiei Savio era la câteva sute de metri depărtare. Nu este greu să ni-l imaginăm, prin mulţime, pe Carlo Savio care-l ţine de mână pe Dominic (6 ani şi jumătate) şi pe mama Brigita care-o ţine în braţe pe Raimondina (3 ani), mai ales spre seară, când Don Bosco şi băieţii săi dau un strălucitor spectacol de focuri de artificii.
      Marea sărbătoare se desfăşoară din nou în octombrie 1849, 1850, 1851, 1852 (în care seminaristul Rua primeşte haina neagră a clericilor). În octombrie 1853 sărbătoarea continuă, dar familia Savio se mutase la Mondonio.

Capitolul 3. Prima Sfântă Împărtăşanie


Sfat despre un copil de şapte ani

      Pentru a fi admis la Prima Sfântă Împărtăşanie, lui Dominic nu-i lipsea nimic: cunoştea pe de rost tot Catehismul mic, ştia bine ce e sacramentul Euharistiei şi dorea cu ardoare să primească Sfânta Împărtăşanie. Doar vârsta îl împiedica: pe atunci, copiii erau admişi la Împărtăşanie numai după vârsta de unsprezece sau doisprezece ani, iar Dominic abia împlinise şapte ani, deşi faţa şi trupul îl făceau să pară şi mai mic. Vicarul era nehotărât şi a cerut şi sfatul altor preoţi. Ei, după ce au verificat învăţătura, purtarea şi dorinţa lui Dominic, au depăşit orice ezitare şi l-au admis să-l primească pentru prima oară pe Isus-Euharistie.
      Mi-e greu să exprim bucuria pe care Dominic a trăit-o auzind acea veste. A alergat acasă şi cu mult entuziasm i-a spus-o mamei lui. Din acel moment rămâneamult timp în biserică înainte şi după Liturghie, se ruga şi citea, părea că sufletul său locuia cu îngerii din Cer.
      Cu o zi înainte de marele eveniment, i-a spus mamei:
      - Mâine voi face prima Sfântă Împărtăşanie. Iertaţi-mi toate neplăcerile pe care vi le-am pricinuit până acum. Vă promit că voi fi mai bun, voi fi atent la şcoală, voi fi ascultător şi respectuos!
      După ce a terminat de spus aceste cuvinte a început să plângă. Mama lui nu avusese niciodată neplăceri din partea lui şi s-a înduioşat şi ea.
      I-a spus:
      - Fii liniştit, Dominic! Totul îţi este iertat. Roagă-l pe Domnul, să te păstreze mereu cuminte! Roagă-te şi pentru mine şi pentru tatăl tău.


«Pentru mine, ziua cea mai frumoasă»

      În dimineaţa acelei zile importante, s-a trezit devreme, s-a îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase şi a mers la biserică. Dar era încă închisă, iar Dominic, aşa cum făcea şi altădată, s-a aşezat în genunchi aproape de uşă şi a început să se roage. Între timp au ajuns şi alţi copii şi uşa a fost deschisă. Au avut loc spovezile, pregătirea pentru Împărtăşanie şi pentru mulţumire. Până când s-a terminat totul, lumea a rămas în biserică cam cinci ore. Dominic intrase primul şi a ieşit ultimul. În tot acel timp a fost atât de fericit încât nu ştia dacă era pe pământ sau în cer.
      Acea zi şi-o amintea mereu. S-ar putea spune că pentru el era începutulsau, mai bine zis, continuarea unei vieţi care ar putea fi luată ca model de orice creştin. După mai mulţi ani, când i-am cerut să-mi vorbească despre Prima lui Împărtăşanie, se vedea pe chipul lui o bucurie vie. Spunea: «Aceea a fost pentru mine cea mai frumoasă zi. Cu adevărat o zi importantă!»A scris câteva amintiri pe care le păstra cu gelozie şi pe care le recitea adesea. Eu am putut să le văd şi să le transcriu aici în simplitatea lor. Iată-le:


«Amintiri de-ale mele, Savio Dominic»

      «Amintiri de-ale mele, Savio Dominic, anul 1849 când am făcut Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de şapte ani.
      1. Mă voi spovedi foarte des şi mă voi împărtăşi ori de câte ori confesorul îmi va permite.
      2. Vreau să sfinţesc zilele de sărbătoare.
      3. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria.
      4. Mai bine moartea decât păcatul».
      Aceste amintiri pe care, repet, le recitea deseori, au fost ca un ghid al acţiunilor lui până la sfârşitul vieţii sale.
      Dacă printre aceia care vor citi aceste pagini scrise de mine va fi vreunul care trebuie să facă de-acum încolo Prima Sfântă Împărtăşanie, eu l-aş sfătui să-l ia ca model pe Dominic Savio. Le recomand mai ales părinţilor, mamelor şi tuturor celor care le dăruiesc puţin din timpul lor copiilor, să acorde o mare atenţie Primei Sfinte Împărtăşanii. Fiţi siguri că, dacă este făcută bine, ea devine un sprijin solid pentru întreaga viaţă! Este un lucru neobişnuit să găseşti pe cineva care a făcut bine Prima Sfântă Împărtăşanie şi după aceea să nu fi trăit ca bun creştin. Dimpotrivă, sunt mii de tineri care se comportă urât şi sunt povara părinţilor şi a celor care se ocupă de ei. Dacă vrem să căutăm originea comportamentului lor urât, observăm că purtarea lor a început să fie rea în scurta sau neglijata pregătire de la Prima Sfântă Împărtăşanie. Este mai bine să fie amânată, ba chiar e mai bine să nu se facă, decât să se facă rău.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Giovanni Cagliero a făcut Împărtăşania împreună cu el

      Dominic a făcut Prima Sfântă Împărtăşanie în biserica parohială din Castelnuovo în sărbătoarea Paştelui din 1849, care în acel an era pe data de 8 aprilie. Giovanni Cagliero, care avea să fie la Oratoriu un prieten apropiat al lui Dominic, a mărturisit la Proces:
      «Eu am participat la această celebrare, împărtăşin-
du-mă pentru a treia oară cu prilejul sărbătorii Paştelui. Lumea din Castelnuovo d’Asti a rămas foarte impresionată de devoţiunea cu care Dominic a făcut Prima Împărtăşanie cu ocazia Paştelui din 1849, atât pentru sobrietatea, pietatea şi devoţiunea sa nemaiîntâlnite până atunci, cât şi datorită vârstei lui de numai şapte ani» (S.P., p. 133).


A patra propunere: «Mai bine moartea decât păcatul»

      «Mai bine moartea decât păcatul» aproape cu siguranţă nu sunt cuvinte originale ale lui Dominic Savio, ci ultimele cuvinte ale unuia dintre numeroasele Acte de căinţă pe care în acel timp parohii îi învăţau pe copii să le spună după spovadă. Unii copii luau acele cuvinte ca pe un angajament cu ocazia primei lor întâlniri cu Isus-Euharistie.
      Am găsit Actul de căinţă (foarte lung), pe care Don Zucca le cerea copiilor săi să-l recite, în Manualul lui Filoteea, publicat în 1831 de către preotul milanez Giovanni Riva. Erao carte de rugăciuni care a avut cel puţin douăzeci şi două de ediţii şi care era răspândită în toată Italia de Nord. Iată fragmentele principale:
      «Din prăpastia adâncă a păcatelor înalţ spre tine, Doamne, glasul meu slab... Tu ai făgăduit să nu dispreţuieşti niciodată o inimă căită şi smerită care imploră iertare. Ascultă aşadar rugăciunile unui păcătos care se încrede numai în milostivirea ta. Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Făptură nerecunoscătoare şi răzvrătită, te-am dispreţuit pe tine, Creatorul meu, Răscumpărătorul meu, Mântuitorul meu, Dumnezeul meu... Te-am abandonat pe tine cel mai sincer dintre prieteni, cel mai iubitor dintre părinţi, cel mai darnic dintre binefăcători, devenind slujitorul nenorocit al celor mai răi duşmani ai tăi, care nu caută decât pierzarea mea...
      M-am folosit de darurile tale pentru a te dispreţui, pentru a te insulta; am dispreţuit Sângele tău vărsat pentru mine pe Cruce spre mântuirea mea şi, ceea ce este mai rău, te-am insultat sub preasfinţii ochi ai adoratei tale maiestăţi...
      Mi-ai făgăduit Paradisul dacă ţi-aş rămâne credincios, m-ai ameninţat cu infernul dacă aş fi îndrăznit să te dispreţuiesc, iar eu netrebnicul, am renunţat la făgăduinţele moştenirii tale, am dispreţuit ameninţările mâniei tale pentru a urma dorinţele cele mai rele ale inimii mele păcătoase... Fie în veci binecuvântată milostivirea ta care m-a scăpat de infern...!
      Doamne, îţi spun asemenea vameşului: ai milă de mine, cel mai de dispreţuit dintre cei păcătoşi; spală cu Sângele tău toate petele sufletului meu, pentru ca, ajutat de harul tău, să devină mai alb decât zăpada...!
      Nu sunt vrednic să fiu socotit fiul tău, o ştiu bine, dar cel puţin nu înceta să mă primeşti ca pe ultimul dintre slujitorii tăi... Dă-mi din nou sărutarea iubirii tale, ca să te aleg pe tine ca parte a mea de moştenire pentru totdeauna, dispus să sufăr chiar şi moartea decât să te dispreţuiesc din nou pe tine» (G. Riva, Manuale di Filoteea, Milano 186516, p.107ss).
Pe mine m-a impresionat să găsesc aceeaşi propunere şi printre acelea date de regină prinţului moştenitor Umberto de Savoia (care a devenit după aceea regele Umberto I), aproape de aceeaşi vârstă cu Dominic (născut în 1842, Umberto în 1844). Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că mulţi au uitat acea propunere printre jucăriile copilăriei, Dominic în schimb i-a fost credincios până la moarte.


Don Bosco înmulţeşte «amintirile»

      Don Bosco a fost profund impresionat de cele «patru amintiri» pe care Dominic şi le stabilise pentru Prima Sfântă Împărtăşanie. Lui i se părea că vede în ele o formulă uşoară şi completă pentru viaţa creştină a multor tineri. Aşadar, în 1862 (la cinci ani după moartea lui Dominic), i-a cerut artistului Doyen din Torino să realizeze o litografie sugestivă ca Amintire de la Prima Sfântă Împărtăşanie. Iată textul (încadrat cu desene foarte fine):
      O, FERICITĂ ZI! Da, dragi Copii şi Fetiţe, consideraţi această zi foarte preţioasă pentru voi. Chiar şi un mare General a spus: Cea mai frumoasă zi din viaţa mea a fost cea a Primei mele Sfinte Împărtăşanii. Aţi vrea să vă bucuraţi pentru toată viaţa de plăcerile unei zile atât de frumoase? Vă îndemn să aveţi mereu sub privirile voastre următorul....
      MODEL DE VIRTUTE: Savio Dominic, mort cu puţini ani în urmă care, copil fiind, era atât de cuminte, de înţelept şi credincios, încât a fost admis la
      PRIMA SFÂNTĂ ÎMPĂRTĂŞANIE la şapte ani. Pentru a păstra rodul preţios şi amintirea dragă a unei zile atât de frumoase a scris pe caieţelul său de rugăciuni aceste
      AMINTIRI. Mă voi spovedi foarte des şi mă voi împărtăşi ori de câte ori confesorul îmi va permite. Vreau să sfinţesc zilele de sărbătoare. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria. Mai bine moartea decât păcatul!
      Citiţi des aceste Amintirişi puneţi-le în practică toată viaţa! Fericiţi sunteţi! Va veni o zi când vă veţi bucura pentru totdeauna sus în Cer de bucuriile şi plăcerile Primei Sfinte Împărtăşanii.
      Un prieten al copiilor (Cf CAVIGLIA, IV, ilustrare după pagina 568).


1849, un an trist pentru Italia

      În zilele 23-26 iulie 1848, la Custoza, armata lui Carlo Alberto a fost învinsă categoric de către cea austriacă. Primul război de independenţă italian suferea o lovitură puternică. Pe 9 august Carlo Alberto, regele Piemontului, cerea un armistiţiu Austriei. Pentru a potoli revoltele civililor şi ale soldaţilor, regele a stabilit noi alegeri.
      La 1 februarie 1849, regele Carlo Alberto inaugura Camera care a rezultat după alegeri. Puternica majoritate de stânga l-a ascultat într-o tăcere ostilă. Pe străzi lumea a început să strige: «Trăiască războiul! Trăiască republica! Jos cu preoţii!»
      Carlo Alberto, aproape ca întotdeauna, nu avea curajul să se opună celei ce părea a fi «opinia publică». Pe 20 februarie a acceptat demisiile Primului Ministru Gioberti şi
l-a înlocuit cu ministrul Războiului, generalul Agostino Chiodo. Stânga, stăpână pe situaţie, s-a pronunţat pentru reluarea războiului. În ziua de 2 martie, Camera i-a prezentat regelui o cerere: «Deputaţii poporului vă sfătuiesc să puneţi capăt ezitărilor şi să declaraţi război. Avem încredere în armatele dumneavoastră».
      12 martie. Este «anulat» armistiţiul. Războiul va reîncepe peste opt zile. Şaptezeci şi cinci de mii de oameni se îndreaptă spre front. Regele pleacă la Alexandria, fortăreaţa cea mai apropiată de linia de război. Printre soldaţi, de data aceasta, nu există entuziasm. Regimentul Savoia refuză să mărşăluiască. Sunt unii care dezertează. Câţiva dintre ei sunt împuşcaţi.
      În Lombardia, marele general Radetzky le anunţă soldaţilor săi noua lozincă: «Spre Torino!».
      23 martie. Pe un front lung de patru kilometri izbucneşte «bătălia de la Novara». Bicocca, centru de violente atacuri şi contraatacuri, este cucerită şi pierdută de mai multe ori. Sunt episoade de adevărat eroism. Într-un contraatac cu baionetă, moare generalul Passalacqua. Generalul Perrone, fostul Prim-ministru, rănit mortal, este dus pe braţe în faţa regelui pentru a-l saluta. Spre seară, însă, totul s-a terminat. Artileriile lui Radetzky, mai puternice, au încheiat războiul. Generalul Durando va povesti mai târziu că de multe ori a trebuit să-l tragă de braţ şi să-l scoată pe Carlo Alberto de pe câmpul de luptă unde căuta «o moarte de soldat».
      Bătălia şi războiul sunt pierdute. În timpul nopţii este haos peste tot. De la Novara la Oleggio, la Momo sunt aglomerate multe coloane de transport abandonate. Soldaţii împrăştiaţi aleargă pe drumuri în mod haotic, fără arme. Încep să strige: «Acasă! Să plătească Pius al IX-lea, să plătească cei bogaţi, să plătească cine vrea războiul, noi mergem acasă!».
      La ora unu noaptea, în palatul Bellini din Novara, Carlo Alberto abdică. Îi încredinţează tronul şi Statul fiului său, Vittorio Emanuele. Cu o manta soldăţească aruncată pe spinare, într-o trăsură strâmtă şi incomodă, părăseşte Novarra şi în acea învălmăşeală pleacă în exil. Timp de patru ore a fost căutat printre trupe, noul rege. Radetzky, la auzul abdicării, a acordat şase ore de armistiţiu.
      Tânărul şi dezorientatul Vittorio Emanuele, cu barba ciufulită, cu ochii lâncezi de oboseală, l-a întâlnit pe mareşalul austriac în curtea unei case de ţară. A cerut să nu i se pună pe umeri condiţii prea grele, altfel ar fi trebuit să plece şi el în exil şi astfel să lase drum deschis republicii cerută de stânga politică. Când a plecat, bătrânul Radetzky (82 de ani) i-a şoptit generalului Hess: «Bietul băiat!».
      Dar cea care o duce cel mai rău dintre toţi, în acel moment, este Ţara. La Torino situaţia este încordată. Când s-a aflat că Austria vrea 200 de milioane pentru cheltuieli de război şi că va ocupa Alexandria, opoziţia politică de stânga se împotriveşte şi cere continuarea războiului până la capăt. Genova se răscoală.
      Tânărul rege ajunge pe neaşteptate la Torino. Are de gând să-i alunge în mod ruşinos pe toţi deputaţii, dar se răzgândeşte. Genova este cucerită din nou cu tunurile. Este numit Prim Ministru, Massimo D’Azeglio. Pacea este semnată la 6 august. După mai multe tratative foarte dificile, austriecii acceptă să abandoneze toate teritoriile ocupate, inclusiv Alexandria, şi să reducă despăgubirea la 75 de milioane. Piemontul trebuie să adauge această sumă la cele 295 de milioane de lire pe care le-a cheltuit deja pentru război. Într-o lună s-a prăpădit suma pe care Statul o cheltuieşte în trei ani de viaţă paşnică. În timpul acelor luni agitate, pe o colină liniştită din Monferrat, Dominic Savio l-a întâlnit pentru prima dată pe Domnul.

 

Capitolul 4. Drumul lung şi râul rece


«Dacă aş fi o pasăre aş zbura»

      După ce a terminat primele clase, pentru a-şi continua studiile Dominic ar fi trebuit să meargă într-un alt sat. Într-un sat mic aşa cum era al său, pe atunci nu exista posibilitatea de a mai învăţa după primele două clase. Dominic dorea să continue. Acest lucru îl doreau şi părinţii lui. Dar cum să facă? Erau foarte săraci. Dumnezeu, stăpânul a toate, avea să-i trimită mijloacele trebuincioase acelui băieţel pentru a-şi continua drumul pe care îl pregătise pentru el.
      - Dacă aş fi o pasăre – spunea deseori Dominic – aş zbura dimineaţa şi seara la Castelnuovo şi aş continua şcoala.
      Dorinţa sa arzătoare de a învăţa a ajuns să depăşească orice dificultate. Chiar dacă şcoala municipală era la o depărtare de cinci kilometri, a hotărât să o frecventeze. Acel copil de numai zece ani se ducea şi se întorcea pe jos în fiecare zi. Câteodată vântul sufla puternic, soarele ardea, ploaia şi frigul făceau ca drumul să fie foarte anevoios. Nu conta acest lucru. Pentru a asculta de părinţi, pentru a avea instruirea necesară, Dominic suferă greutăţi, depăşeşte dificultăţi. Într-o zi, un bătrân îl vede pe Dominic mergând singur la şcoală pe la două după-amiaza, pe un soare arzător. Când s-a apropiat de el l-a întrebat:
      - Copile, nu-ţi este frică să mergi de unul singur pe aceste drumuri de ţară?
      - Nu sunt singur. Îl am pe îngerul păzitor care mă însoţeşte mereu.
      - Faci drumul acesta de patru ori pe zi. Căldura aceasta nu te deranjează?
      - Eu muncesc pentru un stăpân care plăteşte bine.
      - Şi cine e?
      - E Dumnezeu, care răsplăteşte chiar şi un pahar de apă oferit din iubire faţă de el.
      Acea persoană a povestit acest lucru unor prieteni. Şi a adăugat: «Un băieţaş care gândeşte în felul acesta, va avea mult succes în viaţă».


«Vii să facem o întrecere la înot?»

      Un pericol mare pentru sufletul său l-a întâlnit în timpul acelui drum dus-întors. Era vina câtorva colegi de-ai săi.
      În zilele călduroase de vară, mulţi copii fac baie în iazuri sau râuri. Această reunire a mai multor băieţi pentru a face baie împreună fără costum, poate fi periculoasă, pentru că uneori s-a întâmplat ca vreunul dintre ei să se înece. Acest lucru este periculos pentru trup, dar cu atât mai mult pentru suflet. Mulţi băieţi întâlnesc în acele locuri prieteni răi care vorbesc şi se comportă urât şi-i îndeamnă şi pe ei la rău.
      Mulţi dintre băieţii care mergeau la şcoală împreună cu Dominic, aveau acel obicei. Odată, l-au convins şi pe Dominic să meargă cu ei. A fost pentru prima şi ultima oară. Avertizat că acel comportament nu era bun, s-a întristat din această cauză. Îi părea rău din inimă că a pus în pericol trupul şi sufletul său. Doi dintre colegii mai îndrăzneţi şi ştrengari au încercat şi a doua oară să-l convingă:
      - Vii să facem o întrecere?
      - Ce întrecere?
      - O întrecere de înot?
      - Nu. Nu sunt tare şi mi-e teamă să nu mă înec.
      - Vino! Când în apă nu se mai simte căldura, e bine. Răcoarea trezeşte pofta de mâncare, e sănătoasă.
      - Dar mi-e frică să nu mă înec.
      - Te învăţăm noi să înoţi. Mai întâi te uiţi cum facem noi şi după aceea încerci şi tu. Vei înota ca un peşte!
      - Dar nu este păcat să mergi în aceste locuri unde sunt atât de multe pericole?
      - Toţi merg!
      - Dacă merg toţi nu înseamnă că nu este păcat.
      - Dacă nu vrei să te arunci, vino cel puţin să-i priveşti pe cei care înoată.
      - Sunt nehotărât. Nu ştiu ce să fac.
      - Atunci vino! Îţi promitem că te vom ţine departe de orice pericol.
      - Mai întâi vreau să-i cer voie mamei mele. Dacă mă lasă să vin, voi veni.
      - Chiar eşti prost. Vai de tine dacă îi spui ceva mamei tale. Îţi va spune sigur nu şi după aceea o să le spună şi părinţilor noştri care o să ne încingă cu băţul.
      - Dacă mama nu mă lasă, înseamnă că este un lucru rău. Deci nu vin. Am fost deja odată, dacă vreţi să ştiţi, dar de acum încolo n-o să mai vin, pentru că în acele locuri există mereu pericolul să te îneci şi să-l ofensezi pe Domnul. N-ar mai trebui să faceţi întrecerile de înot, dacă acest lucru nu este pe placul părinţilor voştri, pentru că Domnul îi pedepseşte pe copiii care nu ascultă de tata şi de mama.
      Dominic le dădea astfel o lecţie de viaţă acelor colegi mai obraznici şi evita în acelaşi timp un mare pericol: pierderea curăţiei înseamnă pierderea unei comori nepreţuite, cu mii de urmări triste.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Şcolile frecventate de Dominic

      Legea Boncompagni (1848) reorganizase ciclul de studii în Piemonte după cum urmează:

      Şcoala primară (numită „elementară” după 1889):
      - primul ciclu (inferior): doi ani
      - al doilea ciclu (superior): doi ani

      Şcoala secundară:
      - prima de gimnaziu sau prima de gramatică
      - a doua de gimnaziu sau a doua de gramatică
      - a treia de gimnaziu sau a treia de gramatică
      - a patra de gimnaziu sau prima de retorică sau «umanistica»
      - a cincea de gimnaziu sau a doua de retorică sau «retorica»

      Şcoala începea la 3 noiembrie şi se termina la 7 septembrie. Dominic Savio a frecventat la Morialdoprimul ciclu (1848-49 şi 1849-50). Apoi, pe durata întregului an 1851 şi o parte din 1852, fie a continuat să meargă la şcoala lui don Zucca, fie nu a frecventat nici o şcoală, datorită distanţei prea mari faţă de locurile unde se desfăşura al doilea ciclu.
      După ce a mai crescut puţin şi s-a mai îmbunătăţit şi sănătatea lui, a încercat să frecventeze al doilea ciclula Castelnuovo, mergând pe jos în fiecare zi. De la 24 iunie până în septembrie 1852 a frecventat primul an al celui de-al doilea ciclu, iar de la 3 noiembrie 1852 până în februarie 1853 a frecventat al doilea an al celui de-al doilea ciclu.
      
      În februarie a întrerupt şcoala la Castelnuovo pentru că familia lui s-a mutat de la Morialdo, la Mondonio. Aici existau amândouă ciclurile care aparţineau şcolii primare şi, în acelaşi an, a putut să reia şi să termine al doilea an al celui de-al doilea ciclu. Probabil că învăţătorul său, Don Cugliero, l-a învăţat primele noţiuni de limbă latină.
      Pe 2 octombrie 1854, Dominic l-a întâlnit pe Don Bosco la Becchi şi a fost acceptat la şcolile Oratoriului, iar la 29 octombrie a plecat la Torino.
      Fiind stăpân pe noţiunile de limbă latină pe care probabil le-a învăţat de la Don Cugliero, în anul 1854-1855, Dominic a terminat două clase: prima şi a doua de gimnaziu, la şcoala profesorului Bonzanino. În 1855-1856 a frecventat a treia clasă de gimnaziu în interiorul Oratoriului, sub conducerea tânărului profesor Giovanni B. Francesia. În 1856-1857, a început a patra clasă de gimnaziu sau „umanistica”, la şcoala profesorului Don Picco. Anul de şcoală şi de viaţă vor fi întrerupte din cauza bolii şi a morţii lui, care are loc, din păcate, în martie 1857. (Reelaborare după Sussidi 2,Salesiani, Roma, p. 174-205).


Don Bosco constrâns să rectifice

      În 1859, la doi ani după moartea lui Dominic, a fost publicată cartea Viaţa tânărului Savio Dominic, scrisă de Don Bosco. La puţin timp după ce Viaţa a fost distribuită şi citită cu aviditate de către copiii din Oratoriu, a apărut o contestaţie.
      Iată ce povesteşte în Procesul Beatificării lui Dominic, istoricul Angelo Amadei:
      «Când a apărut „Viaţa” (prima ediţie), se mai afla ca elev la Oratoriu un tânăr din Morialdo, Giuseppe Zucca, care se bucura de stima tuturor colegilor săi... Acest tânăr, pe când mai era încă în familie, într-o zi de vară, l-a invitat pe Savio Dominic la baie în iazul de la poalele dealului din Morialdo, pe drumul ţărănesc ce duce spre Buttigliera, iar Savio, naiv şi nevinovat, s-a dus. Întors acasă i-a povestit totul mamei lui, care l-a certat şi i-a spus să nu mai meargă niciodată.
      După aceea, Dominic a fost invitat la fel de către alţi colegi „să meargă să facă o întrecere de înot”, dar a refuzat prompt. Ei au insistat, iar el a spus că trebuia să ceară permisiunea mamei. Ceilalţi atunci i-au spus că nu era nevoie să-i spună mamei despre acest lucru, pentru că oricum nu i-ar fi dat voie şi le-ar fi spus despre acest lucru şi părinţilor lor. Dar el a răspuns: „Dacă mama nu mă lasă, înseamnă că e ceva rău, aşa că nu vin. Şi să nu-mi mai vorbiţi de înot. Dacă acest lucru nu este pe placul părinţilor voştri, n-ar mai trebui să-l faceţi, pentru că Domnul îi pedepseşte pe acei copii care se împotrivesc voinţei tatălui şi mamei lor».
      Chiar şi în prima ediţie a Vieţii, Don Bosco a vrut să amintească aceste invitaţii, dar pentru că se afla la Oratoriu cel care l-a condus din neştiinţă poate, să facă o baie în iaz pentru prima dată, s-a limitat să povestească doar a doua întâmplare. Giuseppe Zucca, citind relatarea, şi-a dat seama că acest fapt lipsea şi, deşi era de o conduită exemplară, a dezvăluit acest lucru şi altora, răspândindu-se zvonul că Dominic a fost o dată la baie. Acest lucru a ajuns şi la urechile lui Don Bosco. Astfel, într-o seară, după rugăciune, în mica predică pe care obişnuia să o facă elevilor urându-le «noapte bună», a clarificat lucrurile. A spus că nu a povestit primul caz din prudenţă, pentru că cine îl condusese pe Dominic la baie era unul dintre cei care îl asculta în acel moment... Impactul pe care l-au produs cuvintele lui a fost profund, chiar şi în sufletul lui Giovanni Zucca. El nu a ştiut cum să-şi învingă amărăciunea pe care a simţit-o pentru acel fapt şi, la puţin timp după aceea, din proprie iniţiativă, a părăsit Oratoriul şi s-a întors la Morialdo. Chiar şi în 1928, cu câteva luni înainte de a muri, noi l-am văzut cu ochii în lacrimi amintindu-şi de acel episod al tinereţii sale...
      Don Bosco, în noua ediţie (care a apărut în luna mai a anului 1860, la numai 17 luni de la prima ediţie), ajungând la cuvintele despre care am vorbit mai sus şi pe care le transcriem din nou, a adăugat cuvintele pe care le subliniem:
      „Dacă mama nu mă lasă, înseamnă că este un lucru rău. Aşadar, nu vin! Şi dacă vreţi să vă vorbesc în mod deschis, vă voi spune că am fost înşelat şi m-am dus o singură dată, dar nu voi mai merge niciodată de acum înainte, pentru că în acele locuri există mereu pericolul fie să te îneci, fie să-l ofensezi pe Domnul. Nu-mi mai vorbiţi despre înot...”.
       (...) Giuseppe Zucca. Ar fi trebuit să-l vedeţi cu ce sentimente profunde şi cu câte lacrimi, recules şi gânditor, abia rostind cu greutate câteva fraze, reevoca bunul bătrân, cu câteva luni înainte de a muri, în 1928, pe când avea 84 de ani, acele amintiri din tinereţea sa curată şi sfântă... Şi el îl invitase nevinovat, fără nici o răutate» (Animavversioni, p. 124ss.).

Capitolul 5. Şcolarul din Castelnuovo


Colegii de şcoală

      Frecventând şcoala din Castelnuovo, Dominic a învăţat cum să se comporte cu colegii. Când vedea un băiat atent, ascultător, respectuos, care ştia bine lecţiile şi îşi făcea cu interes temele, care era apreciat de învăţător, şi-l făcea prieten. Dacă, în schimb, un băiat era leneş, obraznic, nu-şi făcea temele, vorbea urât şi înjura, Dominic îl evita cu totul. Pe cei care se dovedeau a fi cam lipsiţi de voinţă, Dominic îi ajuta, îi saluta, dar nu devenea prietenul lor.
      Comportamentul lui Dominic la şcoala din Castelnuovo poate fi luat ca model de orice şcolar care vrea să crească în cunoaşterea şi prietenia cu Dumnezeu. Referitor la acest lucru, transcriu în cele ce urmează frumoasa recomandare scrisă de învăţătorul său, preotul don Alexandru Allora. Iat-o:


Scrisoarea celui de-al doilea învăţător

      «Sunt foarte încântat să vă prezint părerea mea despre băiatul Dominic Savio, care într-un timp foarte scurt a câştigat toată încrederea mea. L-am iubit ca şi cum ar fi fost copilul meu. Vorbesc cu plăcere despre el pentru că păstrez o vie şi plăcută amintire despre studiul lui, purtarea lui, calităţile lui.
      Nu pot să spun prea multe despre purtarea lui religioasă, pentru că nu putea participa la grupul nostru de formare din cauza distanţei prea mari care-l separa de casă. Dacă ar fi participat, cu siguranţă ne-ar fi impresionat prin prietenia deosebită pe care o avea cu Domnul.
      După ce a terminat clasa întâi şi a doua elementară la Morialdo, acest băiat a făcut cerere şi a obţinut admiterea la şcoala mea în clasa a treia şi a patra elementară, exact în ziua de 21 iunie 1852, zi dedicată Sfântului Alois, patronul tineretului. Dominic era o fire gingaşă, slab, cu aspect serios şi plăcut în acelaşi timp. Prezenţa lui era plăcută. Avea un caracter deosebit de blând şi amabil, iar temperamentul său nu se schimba din veselie în bosumflare; era neschimbat. Această înfăţişare calmă o avea atât în clasă cât şi în afară, la biserică şi în tot locul. Învăţătorul care îl privea sau vorbea cu el, era pătruns de o emoţie plăcută şi mângâietoare. Acest lucru, pentru un învăţător, este o mare răsplată pentru eforturile pe care de multe ori trebuie să le facă pentru a-i instrui pe elevii lipsiţi de voinţă şi neascultători. Pot să afirm că Dominic a fost „înţelept” cu numele şi cu fapta, şi asta mereu: la învăţătură, în rugăciune, în discuţiile cu colegii, în orice faptă. Din prima zi de când a venit la şcoala mea, până la sfârşitul acelui an şcolar, şi în primele patru luni ale anului următor, Dominic a progresat la învăţătură în mod extraordinar. Era mereu primul din clasă şi a meritat premiile şi notele cele mai frumoase la toate materiile pe care le predam. Acest rezultat bun la învăţătură nu era doar rodul inteligenţei neobişnuite pe care o avea, dar şi a pasiunii mari pentru învăţătură şi a calităţilor deosebite ale firii sale».


«Chiar şi când ningea sau ploua»

      «Îşi îndeplinea mereu îndatoririle şcolare, chiar şi pe cele mai mici, cu dăruire. Venea în fiecare zi la şcoală, cu o constanţă deosebită.
      Acest lucru era demn de admiraţie pentru că, pentru a-l putea face, trebuia să parcurgă în fiecare zi dus-întors, o distanţă de peste 4 kilometri, şi avea o sănătate şubredă. Toate aceste lucruri Dominic le îndeplinea cu o deosebită seninătate, chiar şi pe timpul geros al iernii, chiar şi când ningea sau ploua. Pentru mine era un exemplu rar şi o mare bucurie. În timpul acelui an 1852-53 s-a îmbolnăvit şi după aceea familia lui s-a mutat într-un alt sat. Aşadar, cu părere de rău, nu mai puteam să predau lecţii unui elev atât de drag. Cu cât timpul trecea, cu atât mai mult mă temeam că speranţele lui mari şi frumoase aveau să se piardă. Datorită problemelor de sănătate şi sărăciei familiei, avea din ce în ce mai puţin posibilitatea să-şi continue studiile.
      Am aflat după aceea cu mare bucurie că a fost admis printre tinerii Oratoriului Sfântului Francisc de Sales. Se deschidea astfel, pentru inteligenţa sa deosebită şi pentru viaţă sa creştină autentică, un drum care-l putea duce spre adevărata cultură». (Până aici învăţătorul său).

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Scrisoarea originală a lui Don Alessandro Allora

      Imediat după moartea lui Dominic Savio (7 martie 1857), Don Bosco le-a cerut învăţătorilor lui de la Morialdo, Castelnuovo şi Mondonio să scrie într-o relatare amintirile pe care le aveau despre el. Don Alessandro Allora, învăţător la Castelnuovo, a răspuns abia la 25 august 1857, după mai bine de cinci luni. Relatarea lui era îngrijită, era aproape un «raport oficial», în care informaţiile erau bine gândite, iar cuvintele alese cu grijă. Au fost citate şi câteva documente (din curie, catalogul şcolar) pe care se bazează opinia sa deosebit de favorabilă.
      Don Bosco a luat din această scrisoare părţile care-l interesau pentru cartea sa şi a pus unele afirmaţii într-o ordine diferită, dar nu a schimbat conţinutul declaraţiilor.
      Transcriem în versiunea integrală scrisoarea care a fost adăugată la Procesul de Beatificare (Sommario, p. 447- 450)

Amintiri biografice despre Savio Dominic
Elev în clasa a doua în comuna Castelnuovo d’Asti

      La cererea Preacucernicului Domn Don Bosco, fondator al Oratoriului Sfântul Francisc de Sales în Torino, de a-i expune opinia mea sau pur şi simplu să confirm purtarea tânărului Savio Dominic, fiul lui Carlo, născut la Ranello, sat ce aparţine de comuna Castelnuovo d’Asti, elev în a clasa a treia de Gramatică, elev intern la Oratoriu şi care a murit alături de părinţii lui în Mondonio, la 9 martie anul curent, nu ezit să mărturisesc mai întâi că-mi face plăcere să răspund cererii ce mi-a fost adresată. Şi acum mai păstrez amintirea vie, respectuoasă şi completă a acestei persoane, a învăţăturii lui, a purtării şi a virtuţilor sale, chiar dacă mi-a fost elev doar pentru câteva luni, şi îmi face plăcere să vă răspund mai degrabă prin următoarele scurte note biografice decât printr-un certificat amănunţit.

A

      Acest copil bun, după ce a absolvit prima clasa elementară la Morialdo, un alt sat decât acesta, pe lângă acel domn capelan, a făcut cerere şi a obţinut cu o apreciere foarte bună admiterea la şcoala mea în clasa a doua elementară, exact la 21 iunie 1852, zi care pe atunci era dedicată de către elevi Sfântului Alois, patronul tineretului care studiază. Avea o înfăţişare destul de plăpândă şi gingaşă, cu un aspect serios şi în acelaşi timp blând, având ceva măreţ şi plăcut tuturor, un caracter deosebit de blând şi de suav, cu un temperament constant; avea mereu aceeaşi conduită la şcoală şi în afara ei, în Biserică şi în tot locul, aşa încât atunci când privirea, gândul sau vorba învăţătorului se îndrepta spre el, lăsa o impresie atât de frumoasă şi de plăcută încât merita să rămână printre rarele răsplăţi pentru ostenelile pe care profesorul de multe ori trebuie să le facă în cultivarea unor elevi neinteresaţi, nerecunoscători şi obraznici.
      Aşa încât, probabil, nu ar suscita uimire dacă aş spune că, având un caracter atât de bun şi numele de Înţelept (Savio), astfel s-a arătat şi prin faptă, adică la învăţătură, în rugăciune, vorbind cu colegii săi şi în tot ceea ce făcea. De fapt, din prima zi de şcoală până la sfârşitul primului an şcolar şi în cele patru luni din al doilea, a înaintat la învăţătură în mod extraordinar încât a meritat mereu locul întâi printre cei din anul lui, celelalte premii de la şcoală şi aproape mereu note foarte bune la toate materiile, care se predau încet-încet, aşa cum arată registrele şi cataloagele şcolare, care se mai păstrează şi acum. Aceste rezultate bune la învăţătură nu trebuie atribuite doar inteligenţei lui deosebite, dar şi marii lui pasiuni pentru învăţătură şi pentru virtute.
În plus, este de admirat dăruirea cu care se angaja în îndeplinirea tuturor îndatoririlor sale de şcolar creştin (nu amintesc fapte particulare despre îndeplinirea îndatoririlor religioase pentru că susnumitul, locuind la Cascinali, era scutit de participarea la comunitate şi la alte asemenea servicii pioase, situaţii în care el ar fi făcut să strălucească fără îndoială pietatea şi devoţiunea lui) şi mai ales asiduitatea şi constanţa admirabilă cu care frecventa şcoala. Deşi avea sănătatea şubredă, parcurgea în fiecare zi de şcoală aproape 4 kilometri de drum, de patru ori dus-întors cu acea seninătate în suflet şi bunăvoinţă care-l caracterizau, indiferent de vremea rea din timpul iernii, de drumurile noroioase sau de ploaie. Acest efort nu putea să nu fie recunoscut de învăţătorul său pentru meritele preţioase de care dădea dovadă şi exemplu.
      Întrucât acest elev atât de merituos s-a îmbolnăvit în timpul aceluiaşi an 1852-1853, iar părinţii lui s-au mutat, mi-a părut foarte rău că nu am mai putut continua să predau unui elev atât de drag, ale cărui speranţe deosebit de mari şi frumoase scădeau odată cu creşterea temerilor mele că nu ar fi putut continua studiile din motive de sănătate sau datorită sărăciei familiei.

B

      Dincolo de aceste lucruri nu ştiu ce-aş mai putea adăuga pentru a răspunde cererii pe care mi-aţi făcut-o, decât să vă fac cunoscute câteva din sentimentele mele deosebite. Am simţit o mulţumire foarte mare atunci când, mergând probabil în 1854, să-l vizitez pe părintele Don Bosco la Torino, l-am revăzut acolo pe acest elev silitor, care studia împreună cu alţi elevi din Oratoriu. Abia atunci am aflat că acel băiat nu abandonase calea cunoaşterii şi că tocmai pentru virtuţile sale deosebite şi pentru rezultatele bune obţinute la învăţătură atrăsese asupra lui bunăvoinţa superiorilor şi dragostea unor binefăcători care-l ajutau să-şi ducă la capăt cariera.
      În schimb, am aflat cu mare părere de rău şi cu o oarecare surprindere, de moartea lui.
      Acestea sunt observaţiile pe care am ţinut să le ofer ca răspuns la invitaţia onorabilă sus-amintită, din datorie faţă de conştiinţă şi de dreptate, din iubire faţă de adevăr, referitor la sufletul acestui excelent elev al meu şi pentru a nu dezamăgi pe cel care mi-a încredinţat acest lucru atât de delicat.

      Scris la Castelnuovo d’Asti la 25 august 1857.

PR. ALEXANDRU ALLORA,
Învăţător la clasa a doua


Drumul lung împreună cu îngerul

      Sora Teresa a depus mărturie sub jurământ:
      «Pe când eram încă mică, trebuia să plec şi să mă întorc acasă singură mai ales spre seară şi-mi era mereu frică. Tatăl meu, ca să mă încurajeze, îmi spunea mereu că fratele meu Dominic nu era aşa fricos. Întâlnindu-se odată cu un om din sat în timp ce se întorcea singur acasă şi era deja întuneric, acel om l-a întrebat foarte mirat: „Cum aşa, eşti singur? Nu-ţi este frică?”, fratele meu i-a răspuns: „Nu, nu-mi este frică pentru că nu sunt niciodată singur, îl am întotdeauna cu mine pe Îngerul meu Păzitor”» (S.P., p. 122-123).
Îmi vine în minte ce timpuri frumoase erau acelea în care părinţii puteau să-şi încurajeze fetele să nu le fie teamă să iasă singure pe întuneric!

Capitolul 6. O ştrengărie la şcoala din Mondonio


Micul emigrant

      Se pare că Dumnezeu a vrut să-i arate lui Dominic că această lume este un exil, că viaţa e o „peregrinare”. Împins de împrejurări, Dominic a trebuit să emigreze dintr-un sat în altul. În acest fel, Dumnezeu a vrut ca el să fie văzut în mai multe locuri ca un exemplu luminos de viaţă creştină.
      La sfârşitul anului 1852 [mai exact: la începutul lui 1853] părinţii lui Dominic au emigrat de la Morialdo la Mondonio, un sat mic de lângă Castelnuovo. Aici el a continuat să-şi trăiască viaţa ca şi în satele unde locuia mai înainte. Aşadar, pentru a-i povesti viaţa, ar trebui să repet cuvintele pe care le-au scris despre el învăţătorii din Morialdo şi Castelnuovo. Don Cugliero, care l-a avut la şcoala sa din Mondonio, face o relatare aproape identică. Aleg dintre paginile sale doar câteva lucruri deosebite şi las deoparte ceea ce se repetă. El scrie:


Scrisoarea celui de-al treilea învăţător

      «Predau de aproape douăzeci de ani. Pot să spun că în tot acest timp nu am avut niciodată în şcoala mea un băiat la fel ca Dominic în ce priveşte prietenia cu Domnul. Era tânăr, dar chibzuit ca un adult. Dăruirea lui constantă studiului, bunătatea sa amabilă atrăgeau bunăvoinţa învăţătorului şi îl făceau prietenul tuturor. Când îl priveam în biserică, rămâneam surprins: era doar un copilandru şi totuşi era pe deplin recules în Domnul. Îmi spuneam deseori: Iată un suflet curat care trăieşte în paradis, care sălăşluieşte cu inima sa printre îngerii din cer!».
      Dintre lucrurile neobişnuite, învăţătorul îşi aminteşte următorul:


O ştrengărie de prost gust

      «Într-o zi, în clasa mea s-a comis o ştrengărie de prost gust, pentru care vinovatul ar fi meritat să fie dat afară din şcoală. Cei care au colaborat la săvârşirea ei şi-au dat seama că au făcut o prostie mare şi s-au pus de acord să dea vina pe Dominic Savio. Eu nu-l credeam capabil de o asemenea prostie, dar acuzatorii au ştiut să inventeze atât de bine minciunile lor încât le-am dat crezare. Intru aşadar în clasă foarte supărat, mai întâi îl cert pe vinovat fără să-i spun numele, după care mă adresez lui Dominic: „Iar această obrăznicie trebuia să o comiţi chiar tu? Ai merita să te dau imediat afară din şcoală. Spre norocul tău este prima dată când te comporţi în acest fel, altfel... Sper să fie pentru prima şi ultima oară”. Dominic ar fi putut spune ceva, măcar un cuvânt, pentru a se declara nevinovat. L-aş fi crezut pe loc. În schimb, a tăcut. A plecat capul şi, ca şi cum ar fi fost acuzat pe drept, nu a ridicat ochii din pământ.
      Dar Dumnezeu îi ocroteşte pe cei nevinovaţi. În ziua următoare i-am descoperit pe adevăraţii vinovaţi şi am înţeles că Dominic nu avea nici o legătură cu toate acestea. Mi-a părut foarte rău că l-am certat în faţa tuturor, l-am luat deoparte şi i-am spus: „Dominic, de ce nu mi-ai spus de îndată că erai nevinovat?”. A răspuns: „Pentru că vinovatul mai făcuse deja alte greşeli şi ar fi fost dat afară din şcoală. Eu în schimb speram să fiu iertat, pentru că eram acuzat pentru prima dată. În plus, mă gândeam că şi Isus a fost acuzat pe nedrept”.
      Nu ştiam ce să-i spun. Schimbase răul în bine, suportase cu răbdare o pedeapsă grea în locul vinovatului. Îl admiram». (Astfel povesteşte Don Cugliero).

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Casa lui Dominic

      Pentru cine intră în Mondonio pe lângă cimitirul vechi, casa locuită de familia Savio este prima pe partea stângă. Este o casă pe marginea drumului strâmt ce duce spre sat. Sunt două camere la parter şi două la etajul întâi, lipsite de lumină. La etajul întâi, în camera care dă spre drumul în urcare, Carlo Savio avea atelierul său de fierar, cu forja, nicovala şi alte unelte.
      Nicovala era aşezată la drum şi „de multe ori se întâmpla – scrie Michele Molineris – ca unii dintre vecini să vină să-i dea o mână de ajutor pentru bătutul fierului sau pentru încălzirea lui pe forjă. Era un om de treabă tatăl lui Dominic, şi nimeni nu se trăgea înapoi când avea nevoie de o mână de ajutor”.
      Carlo Savio închiriase această casă de la fraţii Bertello. A trăit aici timp de douăzeci şi cinci de ani. O viaţă presărată de bucurii şi suferinţe. Aici i s-au născut un fiu şi trei fiice, deaici le-a condus la altar pe cele trei fiice ale sale în ziua căsătoriei, aici i-au murit doi fii şi două fiice şi apoi a închis şi ochii mamei copiilor săi. De aici a plecat în 1878, după ce şi-a vândut uneltele, la Oratoriul lui Don Bosco, unde a murit amintindu-şi de Dominic.


Fraţii şi surorile lui Dominic care s-au născut la Mondonio

      Guglielmo a văzut lumina zilei la 20 aprilie 1853. Era gingaş şi slab. Avea doar opt ani când tatăl său i-a cerut lui Don Bosco să-l primească la Oratoriul din Torino. Acolo a stat timp de trei luni, de la 1 iunie până în august 1861. A frecventat probabil clasa pregătitoare, încredinţată învăţătorului Miglietti, care avea foarte multă răbdare. A încercat pentru a doua oară să intre la Oratoriu în februarie 1863, la vârsta de zece ani. În prima clasă de gimnaziu a întâmpinat multe dificultăţi cu limba latină şi italiana, luând note foarte proaste. Astfel, a repetat anul şcolar, începând şcoala în mod regulat pe 3 noiembrie 1863. A reuşit să ia note foarte bune: 7 la latină scris şi 10 la latină oral, 7 la italiană scris şi 8 la italiană oral, 9 la istorie şi 9 la geografie. A doua clasă de gimnaziu Guglielmo n-a mai apucat să o înceapă pentru că s-a stins din viaţă pe 10 februarie 1865, la doar 12 ani.
      Caterina s-a născut la Mondonio la 12 septembrie 1856. Mama Brigita, în timp ce-o năştea, a riscat să moară. Mama şi sora au fost salvate de o intervenţie misterioasă şi miraculoasă a lui Dominic, cum vă voi povesti după capitolul 20. După naşterea fericită a Caterinei, Dominic a petrecut noaptea la bunicii din Ranello şi în ziua următoare a fost naş la botezul surorii sale, care a devenit astfel şi „fina” lui.
      În 1878, la 22 de ani, Caterina s-a căsătorit cu Francesco Bessio din Cerreto, satul mamei. Ea a avut doi fii, Alois şi Vitale. Ultimul s-a născut în Franţa, unde Caterina emigrase cu soţul în căutare de lucru. În acel oraş a chemat-o probabil şi pe sora sa Raimonda. A murit probabil acolo în 1915. (Cf MOLINERIS, op. cit., p. 26ss).
      Teresa s-a născut probabil la 23 noiembrie 1859. A depus mărturie la procesul de beatificare al fratelui său pe 26 ianuarie 1915. S-a prezentat (sub jurământ) cu aceste cuvinte:
      «Eu nu l-am cunoscut pe Dominic, care este fratele meu, mai mare decât mine cu 17 ani, pentru că eu când m-am născut el murise deja de mai bine de doi ani. Am auzit vorbindu-se despre fratele meu în casă, de la părinţii mei, de la fraţii şi surorile mai mari, decedaţi cu toţii, şi de pe la vecinii noştri de casă pentru că am rămas la Mondonio până când am împlinit paisprezece ani. De multe oriîmi vorbea despre el sora mea mai mare Raimonda, care a murit acum doi ani. Ea era mai mică decât Dominic cu aproape trei ani. Citise şi biografia scrisă de Don Bosco, despre care mi-a vorbit în vizitele mele destul de dese pe la Oratoriu». (S. P., p.14)
      «Îmi amintesc că în primii ani ai copilăriei mele veneau în sat la noi, în grupuri cu formaţia muzicală, tinerii din Oratoriul lui Don Bosco însoţiţi de preoţi, superiorii lor. De mică simţeam aproape un sentiment de satisfacţie în plus faţă de colegele mele spunându-le: „Voi nu aveţi un frate care să fie cinstit ca un Sfânt, aşa cum este venerat fratele meu Dominic. Eu mă rugam lui şi îl invocam să-mi obţină harul de a deveni mai bună».(S. P., p.331s).
      Către anul 1873, la 14 ani, a plecat la Torino, unde a găsit de lucru în Manufactura Tabacchi, aproape de parcul Reggio. A mărturisit: «Aproape în toate casele colegelor mele de muncă de la fabrica de ţigări Reggia din Torino era foarte vie încrederea şi devoţiunea faţă de Dominic, a cărui imagine era ţinută cu veneraţie şi atârnată pe perete lângă pat aşa cum am putut constata eu însămi în multe din aceste familii. Multe dintre colegele mele îmi cereau imaginea fratelui meu şi mă asigurau că în fiecare seară copiii lor adăugau la rugăciunile oricărui bun creştin şi câte o rugăciune la Dominic pentru a deveni mai buni» (S. P., p.378).
      La 20 februarie 1876, Teresa s-a căsătorit cu Giovanni Battista Tosco, aprinzător de felinare cu gaz. În acel an a avut un copil pe care l-a numit Bartolomeo, care a devenit mai târziu vizitiu.
      Când a rămas văduvă, la 30 aprilie 1920, şi a ajuns la vârsta pensionării, s-a retras să trăiască într-o mansardă din Bulevardul Cairoli, găzduită de doamna Evelina Gamba.
      A suferit o paralizie la 24 noiembrie 1924, la puţin timp după ce împlinise 65 de ani. A fost internată în secţia pentru bătrâni din spitalul Cottolengo. Surorile, care o cunoşteau ca fiind sora unui băiat al cărui Proces de Beatificare era în desfăşurare, erau adesea în jurul ei. A rămas pentru toată viaţa lucidă la minte. Se ruga mereu. A murit la 10 februarie 1933. Avea 73 de ani. După nouă luni, la 9 iulie, Papa Pius al XI-lea avea să-l declare pe Dominic „venerabil”, adică „un creştin care a practicat toate virtuţile în mod eroic”.
      Luigia. Este ultima soră a lui Dominic, ultima născută a familiei. S-a născut odată cu florile, pe 8 mai 1863, şi s-a ofilit odată cu ele pe întâi august 1864. A plecat spre cer ca un înger, la 15 luni de la naştere.


Scrisoarea lui Don Giuseppe Cugliero

      Şcoala elementară din Mondonio îl avea ca profesor pe Don Giuseppe Cugliero. A fost învăţătorul lui Dominic din februarie 1853 până în septembrie 1854 şi tot el l-a recomandat lui Don Bosco ca să-l primească la Oratoriu.
      La moartea lui Dominic, Don Bosco l-a rugat pe Don Cugliero (aşa cum a făcut şi cu Don Zucca şi Don Allora) să-i trimită o relatare cu amintirile pe care le avea despre Dominic. Don Cugliero a fost foarte grijuliu şi, după mai puţin de o lună, a trimis scrisoarea cu răspunsul său. Don Bosco a reluat doar câteva părţi ale scrisorii, şi a completat-o (aşa cum îi este obiceiul) cu amănunte avute din conversaţiile sale cu Don Cugliero însuşi şi poate, şi cu Carlo Savio, colegul de şcoală a lui Dominic, care a fost şi el la Oratoriu (cf. CAVIGLIA IV, p. 45).
      Iată scrisoarea originală şi completă a lui Don Cugliero, care a fost adăugată la Procesul de Beatificare.

      Amintiri istorice despre viaţa tânărului Dominic Savio
      Născut la Riva di Chieri, sat care aparţine de comuna San Giovanni.

      Savio Dominic era fiul lui Carlo şi Brigita Agagliate, ţărani săraci şi cinstiţi. S-a născut la 2 aprilie 1842 şi încă din fragedă copilărie a ascultat de părinţi, în aşa fel, încât ei afirmă că nu au avut niciodată nici cea mai mică supărare de la el. După ce a mai crescut puţin, a frecventat cu drag şcoala timp de aproape doi ani la Castelnuovo d’Asti sub ascultarea părintelui Don Allora Alessandro, distingându-se în ceea ce priveşte purtarea şi conduita sa morală, înţelegător cu toţi era iubit de toată lumea iar la intrarea sa în şcoală colegii săi au devenit mai ordonaţi. Chiar dacă îi iubea pe toţi stătea la mare depărtare de cei leneşi.
      A obţinut de mai multe ori medalia de onoare, pentru că pe lângă rugăciune, iubea mult învăţătura, iar învăţătorul său era copleşit de admiraţie observând podoaba de virtuţi care împodobeau sufletul său tânăr.
       Pe când împlinea 7 ani, pentru virtutea pe care o dovedea celor din jur, a fost admis la Prima Sfântă Împărtăşanie. Ardoarea cu care a primit pentru prima dată pâinea Îngerilor a fost confirmată de reverenţa cu care s-a apropiat de sfântul ospăţ, însoţită de modestia şi reculegerea de care a dat dovadă atât în timpul zilei respective, cât şi de fiecare dată când vorbea despre acest lucru.
       A frecventat şi şcoala din Mondonio sub conducerea mea şi într-adevăr pot să spun că în douăzeci de ani de când predau, n-am avut niciodată un elev asemenea lui în ceea ce priveşte pietatea. Tânăr fiind, Dominic Savio dădea dovadă şi de înţelepciune. Era harnic, constant, bun la carte, prietenos şi atrăgea prietenia tuturor. Mai mult, în biserică era model de evlavie şi aveam impresia că acel suflet curat îşi deschidea aici inima bucuriilor cereşti pe care religia le seamănă în sufletele curate, care nu şi-au deschis încă inima nevinovată atracţiilor lumeşti.
      Un fapt deosebit: acuzându-l în mod aspru într-o zi de un lucru de care a fost făcut vinovat pe nedrept, a suferit totul cu răbdare, nu a scos un cuvânt şi, ca şi cum ar fi fost
într-adevăr vinovat, nu s-a dezvinovăţit primind în pace pedeapsa pentru fapta mai sus amintită, care a ajuns după aceea la cunoştinţa mea ca fiind comisă de un alt coleg de-al său.
      Atunci când se întorcea acasă de la Torino, unde locuia la Oratoriu, părinţii săi îmi spuneau că dădea exemplu bun nu numai fraţilor şi surorilor sale, dar chiar şi ei aveau ce învăţa de la el.
      Boala sa pulmonară a fost scurtă, de numai 6 zile şi nu s-a plâns niciodată în timpul acesta, ci a suportat resemnat suferinţele sale. Credincios mai mult decât s-ar crede faţă de Preasfânta Fecioară Îndurerată, îi repeta mereu numele şi o invoca chiar şi în ultimele clipe ale vieţii sale.
      În timpul ultimei vizite pe care i-a făcut-o parohul din Mondonio, după ce a primit Sfântul Maslu, l-a rugat să-i lase o amintire; în ultimele clipe ale vieţii sale, nemaiputând să citească, l-a rugat pe tatăl săusă-i citească rugăciunea pentru o moarte bună, pentru ca mângâiat de acele sentimente de credinţă să poată, cu mintea plină de aceste gânduri, să treacă la cele veşnice. Tatăl său, cu lacrimi în ochi, i-a îndeplinit dorinţa sfântă lui Dominic, care la puţine clipe după aceea, invocând numele lui Isus şi al Mariei, a adormit în braţele Domnului.
      Moartea sa a fost liniştită, aşa cum i-a fost şi viaţa, şi se pare că nu a simţit nici un fel de durere.
      N.B. La cinci ani a învăţat deja să ministreze la Liturghie şi o făcea cu multă dăruire.
      Sper să vă facă plăcere, dragă Don Bosco, aceste puţine amintiri, iar dacă voi afla altele mă voi strădui să vi le trimit.
      Vă salut din inimă şi, credeţi-mă, mi-a făcut plăcere să vă fiu de folos, cu stimă şi plin de afecţiune!

      Despre Dominic Savio.

Umilul slujitor şi administrator,
Don Cugliero Giuseppe


Mondonio 19 Aprilie 1857.

      În scrisoarea lui Don Cugliero există o afirmaţie foarte importantă: „Într-adevăr pot să spun că în douăzeci de ani de când fac şcoală cu copiii, n-am avut niciodată unul asemenea lui în ceea ce priveşte pietatea şi, tânăr fiind, era şi înţelept aşa încât Dominic Savio, harnic, constant, bun la carte, prietenos îşi atrăgea prietenia tuturor”.
      Câţiva biografi au afirmat că folosind aceste cuvinte modestul învăţător din Mondonio „l-a declarat Sfânt pe Dominic Savio cu mult timp înaintea Papei”.
      Este adevărat. Un învăţător care de douăzeci de ani trăieşte în mijlocul copiilor, se înşeală foarte rar.


Zăpadă sau pietre în sobă

      În scrisoarea sa don Cugliero spune: „Acuzându-l în mod aspru într-o zi de un lucru de care a fost făcut vinovat pe nedrept, a suferit totul cu răbdare, nu a scos un cuvânt”. A fost martor ocular al acestui fapt Carlo Savio, care a devenit mai târziu agricultor şi consilier comunal, iar pe 9 decembrie a depus mărturie sub jurământ în felul următor:
      „Eu îl cunoşteam pe Dominic de mic, mergând cu el la şcoala comunală din Mondonio, ţinută de un preot, un anume don Cugliero... Într-o zi, pe când eram împreună la şcoală, câţiva colegi au pus în sobă nu-mi mai amintesc bine dacă zăpadă sau pietre. Când a ajuns, învăţătorul a întrebat cine a comis această ştrengărie. Cineva a spus că a fost Dominic Savio. Învăţătorul l-a pedepsit punându-l să stea în genunchi în mijlocul clasei. Savio, fără să spună nimic, a ascultat cu supunere. În ziua următoare Învăţătorul a aflat cine au fost adevăraţii vinovaţi şi l-a întrebat pe Dominic de ce nu s-a dezvinovăţit, iar el a răspuns că prefera să facă el pocăinţă decât să-i vadă pedepsiţi pe colegii săi” (S. P., p. 15 şi 313).


„Am fost prieten şi coleg de clasă cu Dominic”

      Francesco Deideri, din Mondonio, consilier comunal la fel ca şi Carlo Savio, a declarat sub jurământ pe 3 august 1915:
      „L-am cunoscut personal pe Savio Dominic. Fiind de aceeaşi vârstă am frecventat împreună şcoala comunală din Mondonio în anii 1853 şi 1854... În depoziţiile mele vă voi spune ceea ce eu îmi amintesc.
      Eram prieten cu Dominic şi buni colegi de clasă... Am avut întotdeauna o părere bună despre el şi despre viaţa lui exemplară. În anii în care ne întâlneam, l-am văzut foarte ascultător faţă de părinţii şi învăţătorii lui. Interesat doar de învăţătură, evita să stea împreună cu colegii care mergeau la distracţie. Îşi îndeplinea foarte bine îndatoririle de creştin şi de mic era obişnuit să meargă să ministreze la Sfânta Liturghie.
      L-am cunoscut pe Dominic ca pe un băiat sănătos, dar cu o înfăţişare firavă, aşa cum erau şi părinţii lui. Îmi amintesc că aproximativ la doi ani de când era la Oratoriu,
s-a întors acasă îmbolnăvindu-se foarte grav, lucrul acesta s-a întâmplat la începutul lunii martie a anului 1857. Când am aflat acest lucru mi-a părut foarte rău şi m-am dus să-l vizitez, pentru că aveam o amintire bună despre el şi pentru că erau relaţii bune între familia mea şi a lui, căci veneau să petreacă serile de iarnă în grajdul casei noastre, unde cu toţii recitam a treia parte a Preasfântului Rozariu, iar după aceea se citea câte un fragment dintr-o carte bună, mai ales fragmentele din Lecturile Catolice editate de către Don Bosco.
      L-am considerat întotdeauna pe Dominic un tânăr plin de calităţi şi de o inteligenţă ieşită din comun. Odată, învăţătorul care ne preda, vorbind despre noi doi care stăteam de obicei în prima bancă spunea: „Deideri citeşte mai corect, iar Savio înţelege mai bine ceea ce citeşte”.
      Când s-a îmbolnăvit ultima oară, m-am dus şi eu să-l vizitez o dată sau de două ori, cum v-am spus deja, iar în discuţiile pe care le aveam îmi spunea că era sigur că o să moară, dar cu toate acestea l-am văzut calm şi liniştit” (Proces - Animavversioni, p. 24s).

 

Capitolul 7. Prima întâlnire cu Don Bosco


„Mă numesc Savio Dominic. Venim de la Mondonio”

      Evenimentele pe care vi le voi povesti acum, pot să le prezint cu mai multe amănunte, pentru că aproape toate s-au petrecut sub privirile mele şi de multe ori şi în prezenţa multor tineri care pot să vă confirme exactitatea lor. În 1854, Don Cugliero a venit să-mi vorbească despre un elev de-al său cu o purtare foarte bună şi o viaţă creştină ieşită din comun. Mi-a spus: „Aici în casă la dumneavoastră este posibil să fie cineva care să se asemene cu el, dar cu siguranţă nu are pe nimeni care să-l depăşească la învăţătură şi în bunătate. Încearcă numai să-l întâlneşti şi vei descoperi un al doilea sfânt Alois”. Ne-am înţeles să îl întâlnesc la Morialdo. În fiecare an merg acolo cu băieţii din casă pentru a-i îmbucura cu o mică vacanţă petrecută prin vii şi, în acelaşi timp, pentru a celebra împreună novena şi sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria, Regina Sfântului Rozariu.
      Era prima luni din octombrie (pe 2 octombrie 1854),
dis-de-dimineaţă. Când, iată un copil însoţit de tatăl său se apropie de mine pentru a-mi vorbi. Faţa senină, aspectul surâzător, dar plin de respect, mi-au atras atenţia. L-am întrebat:
      - Cine eşti şi de unde vii?
      - Eu sunt Dominic Savio, mi-a răspuns. Cel despre care v-a vorbit don Cugliero. Venim de la Mondonio.
      L-am luat atunci de-o parte şi l-am întrebat despre studiile făcute şi despre felul lui de viaţă în familie. Am intrat repede într-o deplină intimitate: el cu mine şi eu cu el.


O stofă bună

      Am cunoscut în acel tânăr o persoană care trăia cu totul după spiritul Mântuitorului. Am rămas uluit privind lucrurile pe care harul lui Dumnezeu le înfăptuise într-un copil de o vârstă atât de fragedă.
      După o convorbire destul de lungă, înainte de a-l chema pe tatăl lui, mi-a spus:
      - Cum vi se pare? Mă veţi lua la Torino pentru a studia?
      - Mi se pare că în tine este o stofă bună!
      - Şi la ce poate folosi această stofă?
      - Se poate face o haină bună pentru a o dărui Domnului.
      - Aşadar, eu sunt stofa, iar dumneavoastră croitorul. Deci mă veţi lua cu dumneavoastră şi veţi face o haină frumoasă pentru Domnul!
      - Îmi este puţin teamă că sănătatea ta firavă nu va rezista oboselii studiului!
      - Nu vă temeţi! Aşa cum până acum Domnul mi-a dat prietenia sa şi sănătate, mă va ajuta şi pe viitor.
      - Când vei termina studiul limbii latine, ce ai vrea să faci?
      - Dacă Domnul îmi va da un har atât de mare, doresc cu ardoare să ajung preot.


Opt minute pentru o pagină

      - Bine. Acum vreau să văd dacă ai capacităţile suficiente pentru studii. Ia această cărticică (era un fascicul din Lecturi Catolice). Pentru astăzi studiază această pagină, iar mâine vei veni pentru a mi-o recita.
      Zicând acestea, l-am lăsat liber să meargă să se joace cu ceilalţi tineri, apoi am început să vorbesc cu tatăl lui. N-au trecut nici opt minute şi iată-l pe Dominic întorcându-se vesel. Mi-a spus:
       „Dacă vreţi, recit acum pagina”. Am luat cartea şi, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că nu numai că învăţasepagina pe de rost, dar că înţelegea foarte bine şi sensul lucrurilor cuprinse în ea.
      I-am spus:
      - Bravo. Tu ai anticipat studiul lecţiei tale, iar eu anticipez răspunsul. Da, te voi lua la Torino şi de acum faci parte din numărul copiilor mei dragi. Poţi să începi chiar de pe acum să te rogi lui Dumnezeu ca el să ne ajute să facem voinţa sa sfântă.
      Neştiind cum să-şi exprime mulţumirea şi recunoştinţa sa, mi-a luat mâna, a strâns-o, a sărutat-o. La urmă mi-a zis: „Sper să mă port în aşa fel încât să nu vă plângeţi niciodată de purtarea mea”.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Cine era Don Bosco?

      În 1841, Ioan Bosco, de 26 de ani, a venit la Torino ca să fie sfinţit preot. S-a născut în august 1815, la Becchi, în comuna Castelnuovo d’Asti, într-o familie de ţărani foarte săracă, orfan de tată de la doi ani.
      Până în acel moment cunoscuse doar sărăcia de la ţară, nefiind la curent cu drama periferiilor de la oraş. Intrat în Colegiul Ecleziastic din Torino, a primit de la directorul spiritual Giuseppe Cafasso acest sfat: „Mergeţi, uitaţi-vă în jur!”.
      Astfel tânărul preot a cunoscut mizeria oraşului. Încă din primele duminici a colindat oraşul pentru a-şi face o idee despre starea morală a tinerilor. A rămas uluit. Periferiile erau zone de înverşunare şi de revoltă, locuri ale dezamăgirii. Adolescenţii hoinăreau pe stradă lipsiţi de ocupaţie, întristaţi, gata să facă orice pentru a câştiga o bucată de pâine. În apropierea pieţei a descoperit un adevărat „târg de braţe de muncă tinere”: băieţi care făceau parte din primul val de emigrare spre capitala piemonteză.
      Cel mai mult l-a mişcat starea din închisori. Observa pe atunci: „Să văd o grămadă de tineri, de la 12 la 18 ani, sănătoşi, robuşti, isteţi, să-i văd că nu fac nimic, mâncaţi de muşte, ducând lipsă de hrană materială şi spirituală, a fost un lucru care m-a înspăimântat”.
      Ieşind de acolo s-a hotărât: „Trebuie să împiedic cu orice preţ ca nişte băieţi atât de tineri să ajungă în acest loc oribil”. Şi ceilalţi preoţi ar fi vrut să împiedice acest lucru, dar cei mai mulţi se limitau să-i aştepte pe tineri în biserici şi în sacristiile celor şaisprezece parohii din Torino unde se făcea catehismul prescris. Nu-şi dădeau seama că acele timpuri au trecut de mult, că acum erau într-o altă societate. Trebuie să inventezi mereu lucruri noi, să încerci să faci un apostolat în crâşme, ateliere, fabrici, ospătării, pieţe... Don Bosco a încercat şi, pe 8 septembrie 1841, s-a împrietenit cu unul dintre băieţii emigranţi, Bartolomeo Garelli d’Asti. După trei zile, în jurul lui erau deja nouă, după trei luni, douăzeci şi cinci, iar în vara anului 1842 optzeci: pavatori, pietrari, zidari care veneau din sate îndepărtate. Astfel ia fiinţă Oratoriul. Dar nu era o treabă doar pentru duminică. Aceşti băieţi aveau o grămadă de probleme. Ocupaţia permanentă a lui Don Bosco consta în a-i ajuta să le rezolve: să caute un loc de muncă pentru cine nu-l are, să obţină condiţii mai bune pentru cine este deja angajat, să le predea după muncă un pic de învăţătură celor care sunt mai pricepuţi, să meargă să-i viziteze în fabrici şi pe şantiere pentru a vedea cum sunt trataţi de patronii lor.
      Oratoriul a găsit un loc stabil în partea de jos a oraşului Torino, la Valdocco. Dar unii dintre băieţi, seara nu aveau un loc unde să doarmă decât pe sub poduri sau în mizerabilele dormitoare publice. Astfel, Don Bosco a luat cu chirie la Valdocco casa lui Francesco Pinardi şi a început să-i primească pe câţiva dintre ei, nu doar pentru câteva ore, dar permanent. În afară de sutele de băieţi care frecventează Oratoriul, în 1846 are în casă opt oaspeţi permanenţi. Începe să aibă probleme cu banii. Avea nevoie de hrană, pături, haine, cărţi pentru băieţii care stăteau cu el. Prima binefăcătoare a lui Don Bosco nu este o nobilă doamnă, ci mama lui, Margareta, o ţărancă săracă de 59 de ani care a venit să locuiască cu el şi-a vândut inelul, cerceii şi lănţişorul pentru a potoli foamea primilor băieţi. Aceştia vor fi 36 în 1852, 115 în 1854, 600 în 1861 şi până la 800 care a fost numărul cel mai mare.
      Printre aceşti copii care îl numesc pe Don Bosco „tată”, câţiva dintre ei sunt foarte buni. „Unii” dintre aceştia îi cer „să devină ca el”. Astfel, ia fiinţă Societatea Sfântului Francisc de Sales, adică a Salezienilor preoţi şi laici. Primii dintre ei se numesc: Michele Rua, Giuseppe Bozzetti, Giovanni Cagliero, Giovanni Battista Francesia. Ei oferă tinerilor pâine, cărţi şi casă. Le asigură un viitor mai bun printr-o pregătire profesională şi religioasă, posibilitatea de a se integra în societate şi contracte bune de muncă.
      Don Bosco, care nu este nici măcar teolog, care le povesteşte visele sale şi face deseori relatări plăcute în dialect, devine cu timpul o figură de o importanţă naţională. Ziarul Gazzetta di Torino din 8 ianuarie 1874, scrie: «Se află la Roma renumitul preot Don Bosco. El se bucură de mare trecere în Vatican şi Papa îl vede foarte bine. Chiar şi la Guvern are trecere peste tot». Un om simplu şi în acelaşi timp foarte abil, este adesea consultat de Papa Pius al IX-lea în ceea ce priveşte numirea noilor episcopi.
      Salezienii, oratoriile lor, şcolile profesionale se răspândesc în Italia şi în toată lumea. Don Bosco trimite misionari în America şi înainte de a muri îl vede pe unul dintre băieţii săi, Giovanni Cagliero, sfinţit episcop.
      Sistemul educativ al lui Don Bosco se bucură de o recunoaştere universală, dar el nu a avut niciodată timp să-l descrie într-o carte, aşa cum mulţi ar fi dorit. În 1877 a scris un „plan” de nouă pagini. Citez în continuare, câteva rânduri, de unde reiese „spiritul” care îl caracterizează:
      «Acest sistem se bazează în întregime pe înţelegere, religie şi bunătate. Exclude orice fel de pedeapsă violentă şi încearcă să renunţe şi la pedepsele mai mici. Directorul şi animatorii sunt ca nişte părinţi plini de iubire: vorbesc, însoţesc, dau sfaturi şi corectează cu bunătate. Elevul nu rămâne înjosit, devine prieten, iar în animator vede un binefăcător care vrea
să-l ajute să devină mai bun, să-l scutească de greutăţi, de pedepse, de ruşine. Practica acestui sistem se bazează în întregime pe cuvintele Sfântului Pavel care spune: „Dragostea este binevoitoare şi răbdătoare; toate le suportă, toate le speră, toate le îndură”. Educatorul să caute mai bine să se facă iubit decât să se facă temut».
      Don Bosco a murit în zorii zilei de 31 ianuarie 1888. Salezienilor care îl îngrijeau le spunea: «Să facem bine tuturor, rău la nimeni. Spuneţi băieţilor mei că-i aştept pe toţi în Paradis».


Marea dorinţă pe care Dominic o avea în inimă

      Dominic, înainte de a intra la Oratoriul lui Don Bosco, dorea deja să devină preot? Acest lucru este confirmat de doi dintre prietenii săi din Ranello şi din Mondonio, care purtau acelaşi prenume: Angelo Savio şi Carlo Savio. Primul a devenit salezian, preot, misionar curajos în Ecuador, iar al doilea (cel care era prezent în întâmplarea cu soba) a devenit un bun agricultor şi consilier comunal la Mondonio. Iată mărturiile lor:
      «Deja înainte de a veni la Oratoriu, eu îl ştiam pe Dominic ca pe un tânăr care se deosebea de ceilalţi prin calităţile sale. De mai multe ori mi-a spus că ar fi dorit să facă şi el parte dintre copiii de la Oratoriu. Într-o zi, când a fost întrebat de ce vrea să intre acolo, a răspuns: doresc să mă fac preot pentru a-mi mântui sufletul şi a-i ajuta şi pe ceilalţi». (13 octombrie 1858. Seminaristul Angelo Savio, S. P., p.453).
      «Îmi amintesc că se discuta că Dominic ar vrea să se facă preot şi că, fiind pe drum în apropierea unui bal public împreună cu un coleg, acesta l-a invitat în glumă să danseze. Cineva din apropiere a exclamat: aş vrea să văd şi eu dacă preoţelul merge să danseze! Dar el, plecându-şi capul, a plecat în grabă de acolo. Cred că s-a dus în biserică. Am fost prezent şi de această dată.» (S. P., p. 98).


1854, anul ciumei

      Anul 1854, an în care Dominic l-a întâlnit pe Don Bosco şi a intrat la Oratoriu, a fost pentru oraşul Torino un an îngrozitor. Ciuma a pătruns şi a decimat oraşul.
      Vestea înfricoşătoare a ajuns la Torino în iulie. Ciuma pătrunsese deja în Liguria, făcând trei mii de morţi doar la Genova. Primele cazuri la Torino s-au identificat pe 30 şi pe 31 iulie. Regele, regina şi curtea regală au plecat cu caleştile închise şi s-au retras în castelul din Caselette, unde se întâlnesc văile Lanzo şi Suza.
      Locul principal unde s-a manifestat holera a fost în cartierul Borgo Dora, la mică depărtare de Valdocco. Acolo se îngrămădeau imigranţii printre case sărace şi barăci, lumea înfometată şi fără posibilitatea unei igiene minime. Într-o lună de zile 800 de persoane au fost contaminate de ciumă, dintre care 500 au murit.
      Primarul Notta a adresat un apel oraşului întreg: era nevoie de oameni curajoşi care să-i asiste pe cei bolnavi, să-i transporte în spitale, pentru ca astfel ciuma să nu se răspândească peste tot.
      La 5 august, sărbătoarea Sfintei Fecioare a Zăpezii, Don Bosco le-a vorbit băieţilor săi. A început cu o promisiune:
      - Dacă voi veţi fi în harul lui Dumnezeu şi nu veţi săvârşi nici un păcat, vă asigur că nimeni nu va fi lovit de ciumă.
      Apoi le-a adresat un îndemn:
      - Ştiţi că primarul a lansat un apel. Este nevoie multă de infirmieri şi asistenţi pentru a-i îngriji pe cei atinşi de holeră. Mulţi dintre voi sunteţi prea mici, dar dacă vreunul dintre cei mai mari vrea să vină cu mine prin spitale şi prin case, vom face împreună o faptă bună şi plăcută Domnului.
      Chiar în aceeaşi seară, paisprezece dintre ei s-au oferit voluntari. După câteva zile, alţii treizeci au reuşit să obţină permisiunea de a se adăuga celor dinaintea lor, chiar dacă erau mai tineri.
      Au fost zile de muncă grea şi pentru nimic în lume plăcută. Medicii îi sfătuiau să-i ajute pe bolnavi cu masaje şi frecţii la picioare, pentru a provoca o transpiraţie abundentă. Băieţii erau împărţiţi în trei grupuri: cei mai mari, la muncă permanentă în spitale şi în casele celor bolnavi, un al doilea grup mergea pe străzi pentru a vedea dacă mai erau şi alţi bolnavi, iar al treilea grup (cei mai mici) a rămas la Oratoriu gata să intervină dacă i se cerea ajutorul.
      Don Bosco a luat toate precauţiile. Fiecare lua cu el o sticlă de oţet şi, după ce-i atingea pe bolnavi trebuia să se spele pe mâini.
      Se întâmpla de multe ori – povesteşte Don Lemoyne – ca celor bolnavi să le lipsească cearceafurile, păturile şi lenjeria. Băieţii îi spuneau mamei Margareta, iar ea mergea la dulapul cu haine şi le dădea câte ceva din puţinul pe care îl mai aveau. În câteva zile nu mai era nimic. Unul dintre micii infirmieri i-a povestit într-o zi despre un bolnav care se zvârcolea pe patul său mizerabil pe care nu era nici măcar un cearceaf. «Nu mai aveţi nimic să-l acoperim cu ceva?». Femeia s-a gândit puţin, a mers şi a luat faţa de masă de pe altar şi i-a dat-o băiatului zicând: «Du-o bolnavului tău. Nu cred că Domnul o să se supere».
      Odată cu primele ploi din octombrie, bolnavii de holeră s-au împuţinat serios. Chiar dacă până la începutul iernii a mai apărut câte un caz izolat, pe 21 noiembrie starea de urgenţă a luat sfârşit. De la 1 august până la 21 noiembrie cazurile înregistrate în oraş au fost 2500, cu 1400 de morţi.
      Băieţii lui Don Bosco, dintre care niciunul nu s-a îmbolnăvit, s-au întors liniştiţi la studiul lor. Mulţi dintre ei s-au întors în familie pentru câteva zile de vacanţă.


Holera descrisă de Costanza D’Azeglio

      Mama lui Massimo D’Azeglio, într-o scrisoare trimisă fiului ei, descrie în felul următor holera care devasta oraşul Torino:
      «În general, bolnavii nu vor sub nici un chip să meargă la spital, pentru că din păcate puţini mai ies sănătoşi şi, dacă se zvoneşte că odată intraţi înăuntru nu mai ies, nu există nici un mod de a le mai scoate această idee din cap. În plus, se folosesc medicamente necunoscute. Medicii nu cunosc boala şi, dorind să găsească remediile pentru a o stăpâni, folosesc acum un lucru, acum altul, şi tu nu ai idee (sau mai bine spus, poţi să-ţi faci o idee) ce prostii se răspândesc printre oamenii neştiutori. Spun că în spital se jupoaie bolnavii, se pun pe grătar, li se dă venin pentru a scăpa de ei etc. Iată recunoştinţa pentru dăruirea acelora care-şi riscă viaţa pentru a-i ajuta material şi spiritual!
      Există până şi oameni din înalta societate, care se distrează să ia în râs sau să suspecteze peste tot ce se face, şi cred că aceasta este o cauză pentru care există atâta nepăsare în ţara noastră. Avem nevoie de o doză extraordinară de curaj şi de bunăvoinţă pentru a depăşi pălăvrăgelile şi nerecunoştinţa, când unul este hotărât să ajute cu ceva. (...).
      Priveşte şi tu ce satisfacţii simţi atunci când te dăruieşti slujirii celorlalţi. Trebuie să-l ai pe Dumnezeu şi iubirea lui pentru a nu te descuraja. Lumea spune că Marchizul de Rorà a plătit 60 de mii de franci pentru avea dreptul de a ucide lumea săracă, că Marchiza de Barolo dă 20 de franci doctorilor de fiecare dată când omoară un bolnav, iar Regele 200 de franci. „Vă pot asigura că voi nu valoraţi atât de mult”, spunea ieri Marchiza de Villanova spălătoresei sale care discuta cu ea despre zvonuri”. (Souvenirs historiques..., cit. în U. LEVRA, L’altro volto di Torino, p. 69s).

 

Capitolul 8. În casa lui Don Bosco


Prima traducere din latină

      Tinereţea este o vârstă schimbătoare. Când eşti tânăr îţi schimbi repede părerea, propunerile, dorinţele. Nu este un lucru rar să vezi că un tânăr care astăzi decide un lucru, mâine decide altul, care astăzi este plin de bunăvoinţă, mâine este descurajat. Dacă nu există o persoană care să-i fie aproape cu o privire iubitoare, se poate întâmpla ca un copil bine îndrumat să greşească drumul. Nu s-a întâmplat aşa cu Dominic. Calităţile pe care le-am văzut născându-se şi dezvoltându-se în viaţa sa încă din primele timpuri, s-au înmulţit într-un mod extraordinar, în aşa fel încât nu creşteau una fără cealaltă.
      Când a ajuns la Oratoriu, a venit în biroul meu pentru a se încredinţa – aşa spunea el – cu totul în mâinile superiorilor săi. Atenţia i-a fost atrasă de un afiş pe care era scris cu litere mari o frază pe care Sfântul Francisc de Sales o repeta des: Da mihi animas, coetera tolle. A citit-o cu atenţie. Eu voiam să-i înţeleagă sensul şi l-am ajutat să traducă acele cuvinte din latină: Doamne, dă-mi sufletele şi ia-mi toate celelalte. El s-a gândit o clipă şi a adăugat: «Am înţeles. Aici nu este o afacere cu bani, ci cu suflete pentru Domnul. Am înţeles. Sper ca şi sufletul meu să facă parte din această afacere pentru Domnul».


Viaţa extraordinară de fiecare zi

      Modul său de a se purta pentru o bună perioadă de timp a fost foarte normal. Observa regulile casei, se dedica cu seriozitate învăţăturii, îşi îndeplinea bine îndatoririle, asculta cu plăcere predicile. Credea din toată inima că cuvântul lui Dumnezeu este călăuza omenirii pe drumul către Cer. De aceea îşi amintea cu seriozitate lucrurile auzite la predică.
      Orice mesaj creştin, orice învăţătură, orice predică, chiar şi lungă, erau pentru el întotdeauna o bucurie. Dacă nu înţelegea ceva, cerea explicaţii. A început în acest fel modul său deosebit de a se purta şi de a-şi îndeplini îndatoririle, cu o precizie care cu greu se poate depăşi.
      Pentru a cunoaşte bine regulile şi uzanţele casei, se apropia cu politeţe de superiori, îi întreba, le cerea explicaţii şi îi ruga să-l corecteze cu bunătate dacă l-ar fi văzut greşind cu ceva.
Comportamentul său faţă de colegi era la fel de exemplar. Dacă vreunul era cam leneş, nu-şi îndeplinea îndatoririle, era neatent în biserică, Dominic îl evita. Dacă în schimb era un băiat studios, harnic, lăudat de profesori pentru implicarea lui, Dominic îi devenea prieten.


Nouă propuneri în cinstea Maicii lui Dumnezeu

      Se apropia sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria. Directorul, Don Bosco spunea în fiecare seară câteva cuvinte pentru a-i încuraja pe tinerii din casă să celebreze această sărbătoare în modul cuvenit slăvitei Maici a lui Dumnezeu. Insista mai ales ca fiecare să ceară Sfintei Fecioare harurile de care avea nevoie.
      Era anul 1854. Creştinii din toată lumea se gândeau la Roma, unde pe 8 decembrie Papa va proclama ca adevăr de credinţă că Sfânta Fecioară Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc. Şi noi încercam pe cât ne era posibil să trăim această sărbătoare cu devoţiune şi cu mult folos pentru sufletele noastre.
      Dominic era unul dintre cei care ardeau de dorinţa de a o celebra bine. A scris nouă propuneri, adică nouă angajamente de fapte bune de îndeplinit în cele nouă zile ale novenei. S-a spovedit bine şi a primit Sfânta Împărtăşanie cu o reculegere deosebită.


„Am început să-mi notez ceea ce făcea”

      În seara sărbătorii, pe 8 decembrie, la sfârşitul celebrărilor, după ce a obţinut aprobarea preotului care-l spovedea, Dominic a mers la altarul Sfintei Fecioare şi a reînnoit angajamentele de la Prima Sfântă Împărtăşanie, încredinţându-se după aceea Sfintei Fecioare cu aceste cuvinte:
      «Marie, îţi dăruiesc inima mea; fă să fie mereu a ta. Isuse, Marie, fiţi voi pentru totdeauna prietenii mei dar, vă rog, faceţi ca mai curând să mor decât să am nefericirea de a săvârşi un singur păcat».
      După ce s-a încredinţat cu totul Sfintei Fecioare, a început să se comporte peste tot atât de bine încât am început să-mi notez ceea ce făcea şi spunea, pentru a nu le da uitării.
      Ajuns la acest punct al povestirii mele, am în faţă o mulţime de fapte şi de exemple demne de încredere care vorbesc despre Dominic. Din această cauză nu voi expune lucrurile în ordinea cronologică, ci le voi selecţiona după subiectul lor. Le voi expune în capitole mici, începând cu studiul limbii latine, care a fost primul motiv pentru care Dominic a venit în această casă de la Valdocco.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Ce-a găsit Dominic Savio venind la Oratoriu?

      Dominic, a venit cu tatăl său la Oratoriu duminică, 29 octombrie 1854. S-au pornit pe jos, iar după aceea au luat o căruţă de la Mondonio la Castelnuovo. Aici s-au urcat în cursa de cai care deja din acel an (1854) făcea legătura dintre Castelnuovo şi Torino. Călătoria costa 4,25 lire (un muncitor într-o fabrică de prelucrare a fierului câştiga 2 sau 3 lire pe zi). Cursa se mai numea şi diligenţă, era trasă de patru cai şi, trecând prin diferite sate, îşi făcea cunoscută apariţia cu un sunet din corn. Staţia de sosire era în Piaţa Castello, în centrul oraşului Torino.
      De aici, Dominic şi tatăl lui s-au dus pe jos pe strada Dora Grossa (acum strada Garibaldi), înconjurară „rondo-ul spânzurătorii” (unde se găseşte acum o statuie a sfântului Giuseppe Cafasso care-l consolează pe un condamnat la moarte) şi au ajuns la poarta Oratoriului. Era o poartă cu doi stâlpi, vopsită cu verde, largă cam de patru metri.
      Duminica, Don Bosco celebra Liturghia la ora zece, după ce spovedea mai înainte timp de trei ore copiii de la Oratoriu. Dominic şi tatăl lui l-au întâlnit pe Don Bosco după Liturghie. Pe o scară externă au urcat la etajul doi, au parcurs un coridor lung, după care au intrat în biroul lui Don Bosco. Privind jos de pe balcon, Dominic a văzut vreo cinci sute de „oratorieni” care se jucau făcând gălăgie. Printre aceştia se jucau cam o sută de copii găzduiţi în „Casa care era alături de Oratoriu”. Din acea zi vor deveni şi colegii lui. Erau 35 de studenţi şi 80 de ucenici.
      Există trei mărturii referitoare la casă, la ambient, la viaţa cu care Dominic s-a întâlnit în acea zi:
      Giovanni Cagliero a ajuns aici în seara de 2 noiembrie 1851, deci cu trei ani mai înainte. El scrie: «Am văzut câtă sărăcie era în acea casă. Dormitoarele noastre, la parter, erau strâmte şi aveau ca duşumea un pavaj de piatră de drum. În bucătărie existau puţine castroane de staniu şi linguri. Furculiţele, cuţitele, şerveţelele au apărut după mulţi ani. Sala de mese era un acoperiş. Don Bosco ne servea la prânz, ne ajuta să păstrăm dormitorul în ordine, făcea curăţenie, ne cârpea hainele şi făcea muncile cele mai grele. Împărtăşeam totul. Ne simţeam mai degrabă într-o familie decât într-un colegiu, sub cârmuirea unui tată care ne iubea şi care avea grijă de nevoile noastre spirituale şi materiale» (T. BOSCO, Don Bosco, Una biografia nuova, p. 230).
      Giovanni Villa, din Ponderano, a început să vină la Oratoriul festiv în 1855, un an după sosirea lui Dominic şi a scris:
      «Am văzut că Don Bosco, pentru a-i atrage pe tineri, le dădea voie şi îi ajuta să se distreze, să se joace, să alerge. Cu cât se făcea mai multă gălăgie în curte cu atât parcă părea mai mulţumit; când ne vedea cam trişti sau nu prea vioi, venea în mijlocul nostru şi ne înveselea cu o grămadă de scamatorii, cu jocuri noi, şi astfel ne mulţumea pe toţi. În acelaşi fel avea grijă să fim cu el de sărbători şi să ne aibă pe toţi sub privirile sale. Când se apropiau momentele de rugăciune, trăgea el clopotele sau îi punea pe alţii. Atunci orice joc lua sfârşit şi mergeam cu toţii în biserică». (MOLINERIS, op. cit., p.111).
      Giuseppe Rinetti a venit să locuiască la Oratoriu la vreo zece ani după Dominic Savio. Povesteşte: «Mâncam aproape ca într-o cazarmă. În loc de castroane aveam ibricuri, un vas adânc de staniu care era umplut cu o zeamă diluată având gust de ceapă, în loc de supă. Chiflele mari (Don Bosco nu ne lăsa să ducem lipsă de pâine) îşi luau zborul şi dispăreau ca prin minune. Masa noastră era săracăcioasă, dar plină de bucurie şi poftă mare, care îi confereau mereu un aer festiv. De sărbători era o bucată de carne fiartă şi jumătate de pahar de vin diluat cu apă. În dimineaţa zilei de reculegere lunară pentru o moarte bună nu lipsea de lângă chifla caldă, bucata subţire de salam, atât de subţire că dacă te uitai prin ea vedeai biserica de pe dealul Superga» (MOLINERIS, op. cit., p. 110).


Proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri

      „Proclamarea a avut loc la Roma, pe 8 decembrie 1854, în Bazilica Vaticană, în prezenţa celor 53 de cardinali, 42 de arhiepiscopi şi 98 de episcopi, prin glasul lui Pius al IX-lea care a citit decretul de credinţă cu această formulă textuală:
      «Este Dogmă de credinţă, conţinută în Revelaţie, că Preafericita Fecioară Maria, în prima clipă a Zămislirii ei, printr-un privilegiu special şi prin harul lui Dumnezeu, în virtutea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc». (DON COJAZZI, Beato Domenico Savio, p.136).


Un dialog pe care Don Bosco l-a povestit douăzeci de ani mai târziu

      La începutul novenei pentru sărbătoarea Neprihănitei, Dominic Savio s-a întâlnit cu Don Bosco şi a avut cu el o conversaţie lungă. Don Bosco nu aminteşte de ea în acest capitol, ci abia după douăzeci de ani, pe 28 noiembrie 1876, vorbindu-le tinerilor din Oratoriu, după rugăciunea de seară. Iată cuvintele sale:
      «Îmi amintesc, de parcă ar fi acum, acea faţă veselă, îngerească a lui Dominic Savio atât de ascultător, atât de cuminte! El m-a întâmpinat în prima zi a novenei Neprihănitei Zămisliri şi am stat de vorbă... Acel dialog a fost foarte lung. Mi-a spus:
      - Ştiu că Sfânta Fecioară dobândeşte haruri deosebite celor care fac bine novenele sale.
      - Şi tu ce vrei să faci pentru Sfânta Fecioară în această novenă?, l-am întrebat.
      - Aş vrea să fac multe.
      - Ce anume?
      - Înainte de toate vreau să fac o spovadă generală a vieţii mele pentru a avea sufletul bine pregătit. În al doilea rând, vreau să-mi îndeplinesc propunerile, pe care le vom cunoaşte cu o seară înainte. În plus, aş vrea să mă pregătesc bine pentru a mă împărtăşi în fiecare zi. După aceea, s-a oprit puţin, ca şi cum ar mai fi avut ceva de spus.
      - Nu mai ai nimic? am continuat.
      - Da, ar mai fi ceva.
      - Ce anume?
      - Vreau să duc o luptă puternică împotriva păcatului de moarte.
      - Altceva?
      - Vreau să mă rog neîncetat Sfintei Maria şi Domnului, ca mai degrabă să mor decât să cad într-un păcat de moarte împotriva curăţiei.
      Mi-a dat după aceea un bilet pe care era scris: „Înainte de toate vreau să fac o spovadă generală, după aceea să mă rog Fecioarei Neprihănite să mă ferească de orice păcat, încât să mă pot apropia în fiecare zi de sfânta Împărtăşanie şi să facă aşa încât mai degrabă să mor decât să cad într-un păcat de moarte”. S-a ţinut de promisiuni, pentru că Preasfânta Fecioară Maria l-a ajutat. Iar el, copiii mei iubiţi, era de o seamă cu voi, era din carne şi oase ca şi noi, avea aceleaşi înclinaţii rele ca noi toţi, locuia sub acest acoperiş, a fost educat în acelaşi Oratoriu ca şi voi, învăţa în aceeaşi clasă şi în aceleaşi şcoli, dormea în aceleaşi cămăruţe ca voi, mânca aceeaşi pâine ca şi voi, numai că era puţin mai bun decât noi şi ne-a dat un bun exemplu» (MB 12,572).


Oraşul Torino în perioada când a venit Dominic

      Când Dominic ajunge la Torino, oraşul avea aproximativ 150 de mii de locuitori. Cărţile de istorie nu au vorbit bine despre Torino, falsificându-i într-un fel imaginea. Torino din perioada renascentistă, centru propulsor de războaie de independenţă, a fost descris ca fiind un oraş elegant, cu bulevarde lungi şi locuinţe sărace. Locuitorii săi au fost prezentaţi ca fiind persoane educate, harnice care muncind din greu discutau adesea despre stat şi despre independenţă, că erau de acord cu Cavour şi cu Massimo D’Azeglio care în fiecare după-amiază se plimbau de la Palatul Madama la cafeneaua Florio, că se dădeau la o parte uimiţi, când trecea în galop Vittorio Emanuele II.
      Se pare că cei care au scris aceste rânduri au privit doar centrul oraşului, între Palatul Reale şi Palatul Carignano, între piaţa Castello şi piaţa Carlina. Nu au pus în mod sigur piciorul în marile cartiere populare: Vanchiglia şi Borgo Dora, Borgo San Donato şi Moschino. Nu au umblat nici măcar pe şirul de străzi care se intersectează în jurul Primăriei (sediu al Administraţiei publice), unde chiar şi poliţiştilor le este frică să intre în timpul nopţii.
      În oraşul Torino, în care Dominic a sosit (şi în care trăiesc Vittorio Emanuele II, Cavour, La Marmora) încă nu exista „clasa muncitoare”, dar existau în schimb „păturile sociale”. Ele erau formate din muncitori săraci, şomeri, vânzători ambulanţi, casnice, slugi, ucenici şi lucrători în fabrici.
      „Păturile sociale” constituie de fapt, pe timpul lui Cavour şi a lui Vittorio Emanuele II, majoritatea populaţiei. Nu au greutate politică şi sunt străine şi indiferente la tot ceea ce se spune în palatul Regelui şi al Guvernului. Pentru ele „a trece luna” e un lucru mult mai important decât „acordarea statutului”; preţul pâinii dă de gândit mult mai mult decât războiul din Crimeea; holera care izbucneşte aproape în fiecare an în cartierele mizerabile şi poluate, este mai periculoasă decât armata austriacă.


Trei pagini dintr-o carte neobişnuită

      Sunt multe cărţi care fac o descriere a oraşului Torino din timpul Renaşterii într-o manieră aproape falsă. Există, în schimb una, care prezintă oraşul Torino cel adevărat, locuit de puţini aristocraţi, numeroşi burghezi şi de foarte multă lume în căutarea supravieţuirii. Se numeşte L’altro volto di Torino risorgimentale 1814-1848 a istoricului Umberto Levra (Torino 1988).
      El descrie printre altele, un spital din 1856 (anul în care Dominic Savio a început ultimul an şcolar): «Viaţa, în această antică mănăstire adaptată cât mai bine noii destinaţii, se desfăşura în condiţii igienice pe care un medic intern le definea „jalnice”, din cauza umidităţii, a lipsei de lumină, a „mirosului respingător”, a „paturilor pline de duhoare”, a „saltelelor care nu se înlocuiau de pe paturile de lemn pline de insecte” şi a „toaletelor prea aproape de infirmerii”» (p.141).
      O pagină amuzantă, dar şi amară în acelaşi timp, este dedicată soldaţilor care combăteau pe frontul războaielor de independenţă şi care au contribuit la constituirea Italiei. «Curajoşii încorporaţi, pictaţi de iconografia renascentistă, cei care în 1848 plecau pe front lăudându-l pe Carlo Alberto şi care în 1859 cântau „La bella Gigogin”, nu putem spune că erau un model de forţă fizică: 25% dintre tinerii în putere din Torino, aveau o statură între 154 şi 162 cm, în timp ce 18% aveau înălţimea cuprinsă între 141 şi 154 cm. Jumătate dintre cei reformaţi sufereau de hernii, de şchiopături şi de orbire. Acestea erau cele mai frecvente boli întâlnite la tinerii de gen masculin la vârsta recrutării, care alcătuiau practic partea sănătoasă a populaţiei» (p.62).
      Condiţiile generale ale „păturilor sociale” sunt condensate într-o descriere dramatică: «Sub privirile tuturor erau: decăderea fizică a categoriilor inferioare, urâciunea la care se adăuga lipsa hranei, statura mică, deformările şi degradarea fizică considerabilă. Igiena personală şi a locuinţelor era total neglijată (curăţenia era un lux accesibil doar burghezilor şi aristocraţilor); consumul mare de vin la bufet – existau foarte multe, aproape 500 – cu beţii şi alcoolism la scară largă; pasiunea aproape înnăscută pentru jocul la loto; istovitoarele programe la muncă, care durau de obicei de dimineaţa până seara (în medie de la 12 la 14 ore) alternate cu perioade lungi de şomaj, petrecute prin cârciumi, amânarea etc. (...)» (p. 63).

Capitolul 9. Duelul pe pajişte


Mărturia lui Bonzanino

      Dominic a învăţat primele reguli ale limbii latine la Mondonio. Cu priceperea sa deosebită şi cu angajarea sa extraordinară, a reuşit în scurt timp „să treacă” de o clasă. După câteva săptămâni a fost înscris în clasa a doua de gimnaziu. A frecventat lecţiile la şcoala privată a profesorului Giuseppe Bonzanino, un dascăl stimat şi binecunoscut. În acel an, la Oratoriu încă nu erau clase gimnaziale.
      Ar trebui, acum, să vă vorbesc despre purtarea sa, respectul şi dăruirea sa. Dar n-aş vrea să repet aceleaşi expresii folosite deja de profesorii pe care i-a avut înainte. Voi expune din acest motiv doar câteva fapte şi mărturii, relatate de cei care l-au cunoscut în acel an de şcoală şi în ceilalţi doi care au urmat.
      Profesorul Bonzanino a mărturisit de mai multe ori că nu-şi amintea să fi avut un elev mai atent, mai ascultător şi mai respectuos decât Dominic. Avea nişte hăinuţe modeste, dar curate şi bine întreţinute. Modul său de a fi era politicos, educat. La şcoala profesorului veneau mai mulţi copii din familii bogate şi înstărite. Ei discutau bucuros cu Dominic, apreciindu-i priceperea, sinceritatea şi buna educaţie. Dacă profesorul avea vreun elev prea distrat sau neatent, îl punea lângă Dominic. Exemplul său îl îndemna la angajare şi la învăţătură.


Cinci pietre pentru o răzbunare

      În cursul acelui an, în viaţa lui Dominic s-a petrecut un fapt cu adevărat eroic, care pare incredibil pentru un copil de vârsta lui. Doi dintre colegii săi au ajuns să se bată, în mod serios. Cearta a început cu un schimb de cuvinte urâte referitoare la familiile lor , a continuat cu insulte, ofense şi au ajuns să se ia la bătaie cu pietre. Dominic a aflat de această idee nu prea fericită, dar nu ştia cum să o împiedice, pentru că cei doi adversari erau mai mari şi mai puternici decât el. A încercat să-i facă să gândească puţin, pentru a-i face să înţeleagă că răzbunarea este împotriva bunului simţ şi a poruncii lui Dumnezeu. Le-a scris câteva rânduri, i-a ameninţat că va spune tot profesorului şi părinţilor lor, dar fost inutil. Sufletele lor s-au înăsprit atât de mult încât orice cuvânt era de prisos. Dincolo de faptul că ar fi putut să se lovească rău, înfăptuiau un păcat mare împotriva lui Dumnezeu. Dominic era foarte dezamăgit, dar nu ştia ce să facă. Dumnezeu l-a inspirat să procedeze astfel: i-a aşteptat pe cei doi adversari după ore şi când a putut vorbi cu ei faţă în faţă le-a spus:
      - Din moment ce continuaţi să rămâneţi în prostia voastră, vă rog să acceptaţi cel puţin o condiţie.
      - O acceptăm numai dacă provocarea noastră nu e împiedicată, au răspuns ei.
      - E un prost! a adăugat imediat unul dintre ei.
      - Iar eu nu voi fi mulţumit până când nu-ţi voi sparge capul! a reluat celălalt.
Dominic tremura auzind acele cuvinte pline de ură, totuşi se stăpâni şi spuse:
      - Condiţia pe care v-o cer nu împiedică provocarea voastră.
      - Să auzim atunci: Care este această condiţie?
      - Am să v-o spun la locul duelului.
      - Vai de tine dacă-ţi baţi joc de noi sau încerci să ne duci cu zăhărelul!
      - Vin cu voi, dar nu-mi voi bate joc de voi.
      - Atunci vrei cumva să chemi pe careva.
      - Ar trebui s-o fac, dar nu o voi face. Vin cu voi. Ţineţi-vă doar cuvântul că veţi accepta condiţia mea, dacă nu împiedic duelul.
      I-au promis şi au mers pe pajiştea de la Cittadella, dincolo de Porta Susa.
      Era atât de mare ura dintre cei doi adversari încât Dominic a trebuit să-i oprească pentru a nu se lua la bătaie pe drum.
      Sosind la locul stabilit, Dominic a făcut un lucru la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. I-a lăsat să se plaseze la o anumită distanţă. Aveau deja la îndemână pietrele, câte cinci de fiecare, când Dominic a început să le vorbească astfel:
      - Înainte de a începe provocarea voastră, vreau să respectaţi condiţia mea, aşa cum aţi promis. După ce a spus aceste cuvinte, a scos afară micul crucifix pe care îl purta la gât şi ţinându-l în mână le-a spus:
      - Vreau ca fiecare dintre voi să-şi arunce privirea asupra crucifixului, iar apoi, aruncând o piatră împotriva mea să spună clar aceste cuvinte: „Isus Cristos a murit iertându-i pe cei care l-au răstignit. Eu păcătosul în schimb vreau să-l supăr şi să mă răzbun până la capăt”.
Când a terminat de pronunţat aceste cuvinte a îngenuncheat în faţa celui care era mai furios.
      - Hai! îi spuse. Aruncă prima piatră împotriva mea. Aruncă-mi o piatră în cap!
Băiatul, care nu se aştepta la o propunere de acest gen a început să tremure.
      - Dar eu nu am nimic cu tine, i-a răspuns. Dimpotrivă, dacă cineva ar vrea să te bată, eu te-aş apăra.
      Dominic atunci s-a dus repede spre celălalt şi a repetat aceleaşi cuvinte, iar acel băiat a rămas uluit şi tremurând i-a spus:
      - Sunt prietenul tău. Ştii prea bine că pe tine nu aş putea să te iau la bătaie niciodată.
Atunci Dominic s-a ridicat în picioare şi cu o faţă serioasă şi emoţionată a spus:
      - Cum aşa? Voi sunteţi prietenii mei. Voi sunteţi dispuşi să înfruntaţi pericole pentru a mă apăra pe mine care sunt un sărman şi nu sunteţi dispuşi să vă iertaţi o insultă, un cuvânt urât pentru a vă mântui sufletul, care a fost răscumpărat cu sângele lui Isus şi pe care voi vreţi să-l pierdeţi prin acest păcat?
      După ce a rostit aceste cuvinte a rămas în tăcere, ţinând crucifixul mereu în sus cu mâna. În faţa acelui gest de iubire şi de curaj, cei doi adversari s-au simţit învinşi. Unul dintre ei a povestit: «privindu-l şi ascultându-l pe Dominic m-am emoţionat. Am început să tremur şi am simţit o mare ruşine pentru că l-am constrâns pe Dominic, prieten atât de bun, să folosească aceste mijloace extreme pentru a împiedica trista noastră aventură. Pentru a-i arăta că-l iubeam, l-am iertat din inimă pe cel care m-a ofensat şi i-am cerut lui Dominic să mă conducă la un preot bun şi înţelegător pentru a mă spovedi. Astfel, după ce am reînnoit prietenia mea cu el, m-am împăcat şi cu Domnul pe care l-am supărat mult cu ura mea şi cu dorinţa de a mă răzbuna».
      Acest fapt mi se pare demn de toată admiraţia. Orice tânăr creştin ar trebui să-l cunoască. Ar putea să ne arate cum ar trebui să ne comportăm când suntem insultaţi, ofensaţi, sau când ne găsim în faţa unei persoane care vrea să se răzbune.
      Un amănunt contribuie şi mai mult la creşterea stimei noastre faţă de Dominic: tăcerea sa. După ce s-a petrecut acest fapt, nu a spus nimic nimănui. Întâmplarea ar fi complet necunoscută dacă nu ne-ar fi povestit-o adversarii care s-au împăcat cu ajutorul lui.


Ispitele pe drum

      Băieţii care pentru prima dată soseau la oraş dintr-un sat îndepărtat, mergând şi întorcându-se de la şcoală erau atraşi de căluşei, de trasul cu puşca, de tarabele cu prăjituri, de vânzătoare de lucruri lipsite de valoare. Ispita de a chiuli de la şcoală şi de a merge la o distracţie era foarte mare. Pentru Dominic, drumul pe care se ducea şi se întorcea de la şcoală era o ocazie pentru a face multe fapte bune. Fidel indicaţiilor primite, mergea şi se întorcea fără a da prea multă atenţie multor lucruri care puteau să-l împiedice de la împlinirea îndatoririlor sale. Dacă îl vedea pe vreunul dintre colegii săi alergând, sărind, aruncând cu pietre, uitând drumul, nu îl imita.
      Într-o zi, a fost invitat să se abată de la drumul obişnuit. Pentru a merge prin pieţe şi grădini, pentru a ajunge astfel mai târziu la şcoală. Altădată, i s-a propus să chiulească toată dimineaţa de la şcoală pentru a merge la o distracţie. Dominic a ştiut să refuze spunând: «Distracţia mea cea mai frumoasă este îndeplinirea îndatoririlor mele, iar dacă voi sunteţi cu adevărat prietenii mei, trebuie să mă ajutaţi să le îndeplinesc bine, nu să le încalc». Altădată însă, câţiva colegi i-au împuiat într-atât capul cu poveşti despre minunăţiile saltimbancilor şi ale comicilor, încât Dominic a cedat. A acceptat să meargă cu ei şi să lipsească în ziua aceea de la şcoală, dar după ce a parcurs o bucată scurtă de drum a înţeles că greşea. I-a părut rău şi le-a spus colegilor săi: «Facem un lucru care nu-i place nici Domnului, nici lui Don Bosco. Datoria ne cheamă la şcoală şi trebuie să mergem acolo. Îmi pare rău că v-am ascultat. Dacă o să-mi mai faceţi vreodată propuneri de genul ăsta, n-am să vă mai consider prietenii mei».


Sănătatea începe să se clatine

      Băieţii aceia s-au întors la şcoală împreună cu Dominic şi au încetat să-l necăjească cu propunerile lor. Pentru angajarea sa continuă la învăţătură şi pentru buna sa purtare, la sfârşitul anului a ajuns printre primii din clasă şi a trecut cu succes anul.
      La începutul clasei a treia de gimnaziu, starea sa de sănătatea sa nu era prea bună. În loc să fie trimis în oraş, s-a ajuns la părerea că ar fi mai bine să frecventeze o şcoală privată care se afla în interiorul Oratoriului. Astfel, ar fi putut să doarmă mai mult, să îngheţe mai puţin şi să dedice recreerii timpul pe care mai înainte îl folosea să meargă şi să se întoarcă de la şcoală.
      În anul al patrulea de gimnaziu (zis şi „umanistic”) se părea că şi-a refăcut sănătatea şi a fost trimis la şcoala lui Don Matteo Picco, un profesor stimat şi binecunoscut. Profesorul auzise deja de mai multe ori vorbindu-se bine despre deosebitele calităţi ale lui Dominic şi l-a primit gratuit în şcoala sa, care era dintre cele mai bune din oraş. În timpul celui de-al treilea şi la patrulea an de şcoală, în viaţa lui Dominic s-au întâmplat multe fapte care merită să fie amintite. Le voi expune după ce voi povesti alte evenimente care se referă la el.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Profesorul Bonzanino

      «Cine-şi mai aminteşte de şcoala bunului profesor Bonzanino, din cartierul Guard’Infanti (de pe strada Barbaroux) din casa ce se află la colţ cu drumul Comercianţilor, lângă biserica Sfântului Francisc? – scrie Xaverio Fino, avocat şi scriitor, care a fost însărcinat să scrie o biografie a lui Dominic Savio, la aniversarea celor 50 de ani de la moartea lui, şi care l-a cunoscut personal pe profesorul Bonzanino. La lecţiile sale veneau să asiste elevi din toate păturile sociale. Se găseau astfel, unul lângă altul, băieţii trimişi de la sărăcăciosul Oratoriu al lui Don Bosco şi cei pe care burghezia comercianţilor prefera să-i ţină aproape de casă, alături de cei pe care nobilimea decăzută nu-i mai putea trimite în colegiile bogate din Piemonte şi cei pe care nobilimea în plin avânt prefera să-i trimită la o şcoală privată decât să rămână acasă. Amintim printre ultimii: pe fiii ministrului Conte din San Martino şi pe cei ai Contelui Bosco de Ruffino. Era o amestecătură curioasă de clase sociale diferite, care aducea cu sine propriile defecte şi virtuţi, în micii lor reprezentanţi. În clasă se ţinea în acelaşi timp programul a doi sau trei ani de studiu diferiţi.
      Şcoala era mai întotdeauna întunecoasă şi tristă, pentru că străzile erau - şi în acea zonă mai sunt şi acum – cam strâmte şi fără zâmbete, dar zona era liniştită. Profesorul Bonzanino, înalt şi gras, înfofolit la gât cu acele noduri de cravate mari ce caracterizau costumele epocii, avea mereu pe faţa largă şi bărboasă un zâmbet simpatic şi paşnic. La şcoală purta pe cap la loc de cinste o tichie de preot, iar în faţa ochilor o pereche de ochelari mari ce-i ofereau firii amabile un aspect complet profesoral» (S. FINO, Dominic Savio, Torino, 1910, p. 44 ş.u.).
      Profesorul i-a acceptat întotdeauna pe elevii săraci ai lui Don Bosco fără să pretindă prea mult sau chiar nimic. Singurul lucru pe care îl cerea de la ei era acela: de a aşeza de o parte, înainte de a intra în şcoală, mantalele de soldat pe care ei le îmbrăcau pentru a se apăra de ploaie sau de ninsoare. Mantalele erau un dar pe care ministrul de război i l-a făcut lui Don Bosco şi se asemănau mai mult cu nişte pături decât cu nişte haine. Cine se îmbrăca cu ele lua înfăţişarea vagă a unui bandit. În interiorul şcolii nu erau acceptate, nu atât pentru culoarea lor ruginie, dar mai ales pentru că emanau un miros neplăcut şi pătrunzător.
      La sfârşitul anului şcolar, elevii lui Bonzanino susţineau examenele (cu urmări întotdeauna bine cunoscute) la gimnaziul Sf. Francisc de Paola, care acum poartă numele de Liceul Gioberti.
      Don Bosco i-a fost întotdeauna recunoscător profesorului. Ştim că în 1869 a luat contact cu prieteni influenţi pentru a-l face să obţină un ajutor important, iar în 1884 a insistat pe lângă Cesare Correnti, fost ministru al învăţământului, pentru a-i înmâna o decoraţie ca recunoaştere a meritelor sale.


Cinci cartonaşe regăsite

      Pentru ca Don Bosco să fie mereu la curent cu purtarea elevilor săi care învăţau în afara Oratoriului, profesorul Bonzanino le înmâna periodic băieţilor de la Oratoriu un cartonaş colorat, pe care scria nota la purtare obţinută pentru acea perioadă.
      Dominic Savio primea ca de obicei cartonaşele sale şi i le înmâna lui Don Bosco. După ce le citea cu plăcere (erau mereu pozitive), acesta i le restituia pentru a le păstra ca amintire.
      În vacanţele din 1855, Dominic a petrecut câteva zile la Piova d’Asti, la mătuşa Raimonda, sora tatălui său. Neştiind cum să-şi arate recunoştinţa faţă de mătuşa sa, i-a dăruit cinci cartonaşe primite în acel an de la profesorul Bonzanino. Acele mici bilete au fost păstrate cu veneraţie în casă şi abia în 1950, anul beatificării lui Dominic, au fost încredinţate Direcţiunii Centrale a Salezienilor.
      Unul dintre cele cinci mici atestate, scrise în limba latină, prezintă o afirmaţie importantă a profesorului: «Ingenuo bonaeque spei adolescenti Savio Dominico diligentiae testimonium». „Ingenuus” în latină înseamnă: nobil, onest, fin, clar, de un simţământ nobil. Afirmaţia înseamnă aşadar: «Certificat de bună purtare a lui Dominic Savio, de un simţământ nobil şi de speranţe încrezătoare».


«Era colegul meu de bancă»

      Giacinto Ballesio, canonic şi cavaler al Ordinului Sf. Mauriţiu, a mărturisit sub jurământ, la 3 iunie 1908:
      «Am fost în acelaşi an cu Dominic şi colegul lui de bancă timp de două luni, în care l-am văzut şi l-am admirat pentru ordinea şi sârguinţa sa la învăţătură. L-am văzut mereu îngrijit, ordonat cu cărţile sale, în studiile sale, şi ca persoană în general. Avea mereu un comportament civilizat, cu maniere simple şi educate.» (S. P., p.11 şi 78).


«Duelul a fost cunoscut de toată şcoala»

      Giovanni Battista Anfossi, canonic la Sf. Treime din Torino, pe 5 mai 1908 a afirmat sub jurământ:
      «Un fapt foarte important la care am asistat şi pe care nu l-am ştiut de la Dominic, pentru că nu obişnuia să vorbească despre faptele bune pe care le îndeplinea, dar care era cunoscut de toată şcoala, este următorul:
      Doi dintre colegii săi s-au jignit cu cuvinte injurioase şi veneau în urma noastră pe drumul de întoarcere de la şcoală. Erau gata să se ia la bătaie pe aşa-numitele pajişti ’della Cittadella’. Dominic, dându-şi seama de această încăierare, s-a oprit şi a mers puţin cu ei, sfătuindu-i cu vorbe frumoase să se ierte unul pe altul, dar nu a fost îndeajuns. Când au ajuns la locul stabilit, refuzând să cedeze insistenţelor lui, Dominic le-a spus: „Faceţi cum vreţi, numai cu condiţia ca eu să rămân cu voi”. Când a văzut că au luat pietrele în mână, s-a aşezat între ei, ţinând în mână un crucifix pe care îl purta la gât, iar după aceea, pentru a-i convinge, s-a apropiat de cel mai mânios, invitându-l să-l lovească mai întâi pe el şi, dacă ar fi avut curajul, chiar şi crucifixul. Văzând acestea, primul, şi după aceea şi celălalt au cedat rugăminţilor lui Dominic. S-au împăcat şi, miraţi de curajul lui, au povestit acest fapt şi altor colegi» (S. P., p.227-228).


Contele îşi amintea de locul în care stătea în bancă Dominic

      Chiar şi Giovanni B. Anfossi a mărturisit sub jurământ:
      «Contele Ottavio Bosco di Ruffino, care a fost coleg cu noi în aceeaşi clasă, discutând cu mine despre anii petrecuţi împreună în acea şcoală, ne-a amintit cu o plăcere deosebită de colegul nostru Dominic Savio, spunând:
      „Încă îmi mai amintesc locul pe care Dominic îl ocupa în bancă, iar eu ori de câte ori îmi îndreptam privirea spre el mă simţeam pătruns de dorinţa de a-mi îndeplini bine îndatoririle şi de a fi atent la explicaţiile profesorului”. Noi îl observam în timpul drumului de la Oratoriu la şcoală şi la întoarcere, cum mergea pe drum foarte serios» (S. P., p.76-77).

Capitolul 10. Biletul lui Dominic


O scânteie care i-a înflăcărat inima

      Acum, după ce am prezentat câteva lucruri legate de studiul său, vă voi vorbi despre marea sa hotărâre de a deveni sfânt. Dominic locuia la Oratoriu de şase luni, când a ascultat o predică despre uşurinţa de a deveni sfânt. Predicatorul a expus trei gânduri care l-au impresionat foarte mult: este voinţa lui Dumnezeu ca toţi să devenim sfinţi; este destul de uşor să reuşim; o răsplată mare este pregătită în cer pentru cine devine sfânt.
      Acea predică pentru Dominic a fost scânteia care i-a înflăcărat inima.Câteva zile nu a spus nimic, dar era mai puţin bucuros decât de obicei. Colegii săi şi-au dat seama şi mi-am dat seama şi eu. Preocupându-mă că acestea ar fi avut legătură cu agravarea stării sănătăţii sale, l-am întrebat:
      - Ţi s-a întâmplat ceva rău?
      - Dimpotrivă, mi s-a întâmplat ceva bun! a răspuns glumind.
      - Ce înseamnă asta?
      - Adică simt o mare dorinţă, o adevărată nevoie de a deveni sfânt. Nu credeam că aş putea deveni sfânt atât de uşor, dar acum, când am înţeles că pot deveni sfânt rămânând vesel, vreau neapărat. Am neapărată nevoie să devin sfânt! Spuneţi-mi cum trebuie să mă comport pentru a începe în mod serios.
      I-am lăudat hotărârea, dar l-am rugat să nu-şi piardă liniştea pentru că, atunci când nu suntem în pace, nu putem şti voinţa lui Dumnezeu. I-am spus că înainte de toate trebuie să păstreze o stare de bucurie senină şi constantă. Iar după aceea, trebuie să-şi îndeplinească în fiecare zi îndatoririle sale către Dumnezeu şi către profesorii săi care îi dădeau lecţii şi teme.
      I-am recomandat de-asemenea să nu neglijeze niciodată recreaţia. Să se joace în fiecare zi cu bucurie împreună cu colegii săi, era un lucru plăcut lui Dumnezeu.
      Într-o zi i-am spus să se gândească la darul pe care şi-l dorea cel mai mult. I l-aş fi procurat. Mi-a răspuns imediat: «Ajutaţi-mă să devin sfânt. Acesta este darul pe care îl doresc. Eu doresc să mă dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, pentru totdeauna. Simt o mare dorinţă de a deveni sfânt. Dacă nu devin sfânt nu realizez nimic. Dumnezeu vrea ca eu să fiu sfânt, iar eu trebuie să îndeplinesc voinţa sa».


«Ce înseamnă Dominic?»

      Cu o anumită ocazie, Directorul, Don Bosco, voia să le arate un semn de o deosebită afecţiune tinerilor din casa sa şi
le-a spus: «Scrieţi pe un bilet oarecare cam ce aţi dori de la mine. Dacă va fi posibil, vă promit că vă voi îndeplini dorinţa». Fiecare poate ghici cu uşurinţă cererile exagerate care au umplut biroul directorului. Dominic a scris pe biletul său aceste cuvinte: «Vă cer să mă ajutaţi să-mi mântuiesc sufletul şi să devin sfânt».
      Altădată am încercat să le explic semnificaţia etimologică a câtorva cuvinte. El a întrebat:
      - Ce înseamnă „Dominic”?
      - „Dominic” înseamnă „al Domnului”, i-am răspuns.
      - Atunci am dreptate să vă cer să mă ajutaţi să devin sfânt, a adăugat în grabă. Chiar şi numele meu spune că sunt „al Domnului”. Vreau să devin sfânt şi nu voi fi mulţumit până când nu voi fi sfânt.
      Viaţa sa era deja sfântă. Dar el dorea să facă mai ales pocăinţe grele, să petreacă ore îndelungate în rugăciune. Directorul, în schimb, îi interzicea toate aceste lucruri pentru că nu erau potrivite cu vârsta sa, cu sănătatea sa şi cu viaţa obişnuită de elev.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Modul în care Don Bosco l-a ajutat pe Dominic să devină sfânt

      Giovanni B. Anfossi a mărturisit sub jurământ:
      «Îmi amintesc că în fiecare seară, conform obiceiului din Oratoriu, după recitarea rugăciunilor în comun, Don Bosco obişnuia să adreseze câteva cuvinte de învăţătură tinerilor, iar după aceea ei se prezentau în faţa lui pentru a-i ura noapte bună; atunci el profita de ocazie pentru a da sfaturi în parte fiecărui tânăr prin care îl îndemna la virtute sau îl corecta cu iubire. Amintesc în mod deosebit grija pe care Don Bosco o avea în a-i sugera în fiecare seară lui Dominic sfaturi potrivite lui pe care Dominic, la rândul său, le primea cu o profundă veneraţie şi se retrăgea în dormitor într-o tăcere deplină, arătând prin comportamentul său că le dădea o mare importanţă şi încerca să tragă învăţătură din ele» (S. P., p.78).


«Îmi amintesc când a spus că „Dominic” însemna „al Domnului”»

      Giovanni B. Francesia, un tânăr seminarist de 17 ani şi profesor al lui Dominic în 1855-1856, a mărturisit sub jurământ:
      «Îmi amintesc că Don Bosco, în timpul recreaţiei de după prânz şi după cină, le dădea celor care îl înconjurau explicaţii privitoare la anumite cuvinte, din punct de vedere al culturii sau al educaţiei. Dominic era unul dintre cei mai interesaţi. El de multe ori mi se părea că-l plictisea şi că-l necăjea pe Don Bosco şi încercam să-l îndepărtez de el. Acest lucru nu era posibil: pe o parte se îndepărta şi pe alta se întorcea. Era atât de însetat să-l audă pe Don Bosco... Îmi amintesc că într-o zi Don Bosco explica semnificaţia câtorva cuvinte şi printre altele, cum că Dominic ar însemna „al Domnului”. El s-a bucurat foarte mult, iar după aceea, aşa cum am citit în Biografie, i-a spus lui Don Bosco: după cum vedeţi, trebuie să devin Sfânt întrucât chiar şi numele meu îmi confirmă acest lucru» (S. P., p. 121).


Elev al profesorului Francesia

      Din mărturia publicată mai sus s-ar părea că Giovanni B. Francesia ar fi simţit un pic de antipatie faţă de Dominic. Nu era nici pe departe astfel. Sub jurământ el a declarat: «Eu l-am avut ca elev în clasa a treia de gimnaziu, pe care el a trecut-o cu bine. Reţinerea sa, ascultarea, umilinţa şi mai ales atenţia cu care îşi îndeplinea îndatoririle sale, îmi atrăgeau atenţia... Îmi amintesc că l-am văzut pe Dominic primind un pumn de la un coleg fără ca el să-l fi provocat. Cu aceste cuvinte: „Acum du-te şi spune-i lui Don Bosco”, Dominic a primit acea ofensă fără să se plângă şi, spre mirarea mea, am aflat că nu s-a dus să se plângă lui Don Bosco sau altora, ci foarte liniştit l-a iertat pe colegul său» (S. P., p.40-42).
      «Atunci când trebuia să-i corectez lucrările şi găseam greşeli, ori de gramatică ori de ortografie, el asculta cu umilinţă observaţia greşelilor şi, fără să se apere sau să se scuze, obişnuia să spună: „Nu-i nimic, credeam că am făcut mai bine” sau: „Nu mi se părea să fi greşit”. Spre deosebire de alţii care căutau să apere traducerile lor, el accepta cu umilinţă judecata învăţătorului şi, cu o reţinere amabilă, iubitoare, îmi spunea: „Altă dată voi face mai bine”» (S. P., p.306 ş.u.).


„Portretul” lui Dominic schiţat de Giovanni B. Francesia

      Giovanni Battista Francesia nu „l-a întâlnit” pe Don Bosco, ci s-a „ciocnit” pur şi simplu de el în timp ce încerca să fugă de la Oratoriu pentru că începea momentul de rugăciune. Cu capul aplecat a intrat direct în el, alergând în braţele lui larg deschise. Avea 12 ani. Acea întâlnire norocoasă a durat 38 de ani, până la moartea lui Don Bosco.
      Emigrase la Torino la vârsta de zece ani, lucra într-o topitorie şi câştiga 33 de sutimi de lire pe zi (pâinea costa 37 de sutimi la kilogram). A mers la Oratoriu pentru că i-au spus că acolo se împărţeau castane. Castanele nu le-a văzut, dar a fost vrăjit de zâmbetul lui Don Bosco care l-a pus să înveţe, l-a ajutat să devină seminarist şi l-a pus să frecventeze studiile superioare până la licenţă. „Batistin”, aşa cum îi spuneau toţi, a avut prima sa clasă de elevi la vârsta de 17 ani. Printre ei era şi Dominic Savio.
      În amintirea lui a scris o scurtă biografie, dar nu în limba italiană, ci într-o latină frumoasă, transparentă, strălucitoare. Cărticica a fost tipărită în 1910 şi a fost lăudată de latinişti renumiţi. A fost folosită ca „primul manual de traducere” de către mulţi şcolari din acea vreme. Ultimul capitol este intitulat Pueri imago, Portretul copilului. E un fel de „fotografie-în-cuvinte”, care ni-l descrie pe Dominic mai bine decât orice alt tablou. Iată traducerea acelor două pagini:
      «Dominic Savio nu era mic de statură, dar era firav. Membrele corpului său erau bine proporţionate şi armonioase.
      Fruntea era largă şi plăcută. Părul delicat şi cam rar, fără să fie înfrumuseţat sau îngrijit în mod artificial, era curat şi ordonat, aşa cum îi stă bine unui tânăr bine educat.
      Ochii săi erau calmi, veseli, plini de viaţă, iradiau ca într-o oglindă frumuseţea inimii sale.
      Din fire vorbea puţin, era înclinat spre a asculta, însă modul său de a vorbi era sigur şi elegant. Blând şi respectuos faţă de toţi, când auzea vorbindu-se între prieteni despre virtuţi, se simţea îndemnat să intervină. Lua cuvântul cu înţelepciune, însă mereu cu un deosebit respect faţă de fiecare persoană.
      Abil la joc, ştia să aducă din nou, cu autoritate, pacea printre cei care se certau. Nu a fost niciodată certăreţ, datorită firii lui blânde.
      La şcoală era modest şi harnic; atrăgea cu uşurinţă prietenia şi afecţiunea tuturor.
      Şi-a păstrat întotdeauna inima liberă de pasiuni. Nu dădea prea multă importanţă lucrurilor materiale. Privea, în schimb, cu intensitate realitatea cerului.
      A lăsat imaginea adevărată a sufletului său în propunerile pe care şi le-a luat la începutul vieţii sale. Firav trupeşte, dar puternic sufleteşte, şi-a suportat suferinţele, care deseori îl chinuiau, cu o răbdare creştină până la sfârşitul vieţii sale. Astfel, se poate afirma că acel băiat a fost cucerit într-atât de Dumnezeu, încât nu i-a fost luată viaţa, ci i-a fost dăruită moartea» (G. B. FRANCESIA, De Domenico Savio salesianorum legiferi alumno commentarius, San Benigno Can., 1910, p. 72-73).


«Răule, mă faci să fac o figură proastă»

      Amedeo Conti, geometru şi Cavaler al Coroanei Italiei, a fost coleg şi prieten intim cu Dominic, din aprilie 1855 până la 1 martie 1857, când Dominic a plecat de la şcoală pentru a mergesă moară la Mondonio. Colegi de şcoală zi de zi, colegi de studiu, de recreaţie, de dormitor, Dominic şi Amedeo au frecventat împreună cursurile profesorilor Bonzanino şi Picco şi au parcurs zilnic drumul în oraş.
      Amedeo Conti a depus mărturia sa despre Dominic, sub jurământ, la 14 decembrie 1916. Istoricul pontifical Quentin l-a definit «unul dintre martorii cei mai compleţi, care păstrează mereu controlul amintirilor sale». Iată câteva părţi:
      «Mă numesc Amedeo Conti. Sunt geometru în Torino şi Cavaler al Coroanei Italiei. Vin să depun mărturie pentru a spune adevărul şi pentru nici un alt motiv.
      L-am cunoscut pe Dominic Savio în Oratoriul lui Don Bosco, când am intrat acolo ca student la 2 aprilie 1855. Dominic era acolo deja din anul precedent. În timpul în care am rămas la Oratoriu am avut ocazia să mă întreţin în mod obişnuit cu el, deoarece eram colegi de şcoală, de studiu, de recreaţie şi de dormitor. Trebuia să frecventez cursurile la profesorii Bonzanino şi Don Picco care locuiau în afara Oratoriului, şi mergeam la ei în compania lui Dominic şi a altor băieţi. Această amiciţie a mea cu Dominic a durat până în ziua în care el a trebuit să părăsească Oratoriul pentru a se întoarce în familie, unde, după câteva zile, a murit. Eram foarte ataşat de el pentru că ştia să se facă iubit (...).
      A fost mereu ascultător şi respectuos faţă de superiori şi profesori, studios, serviabil cu toţi colegii. Căuta să facă tot binele pe care îl putea face. Se distingea la învăţătură. Iubirea lui faţă de Domnul era admirabilă (...).
      Era mereu primul la poartă pentru a merge la şcoală şi de aici îi chema cu voce tare pe colegii care întârziau. Printre ei adesea eram şi eu şi, imediat ce mă aflam aproape de el, pe neaşteptate îl băteam pe umăr şi-i spuneam: „Răule! Mă faci să fac o figură proastă”. Dar Dominic nu-şi pierdea niciodată răbdarea... Era un adevărat făuritor de pace printre noi... Şi cred că studia cu mult peste puterile lui. În zilele de sărbătoare preda şi catehismul... Îmi amintesc foarte bine că l-am văzut des la Sf. Împărtăşanie cu mare fervoare şi cum se oprea timp îndelungat în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament şi cum mergea în biserică în timpul recreaţiilor. Era foarte devotat Sfintei Fecioare (...).
      Nu l-am auzit niciodată să se plângă de sărăcia lui sau să exprime dorinţa de a avea mai mult, ba chiar îl vedeam liniştit şi mulţumit. Sunt convins că Dominic nu a săvârşit niciodată un păcat în mod voit... Când ieşeam de la şcoală, aveam ordin să ne întoarcem acasă pe drumul cel mai scurt, dar întrucât trebuia să trecem prin apropierea Porţii Palatului, unde era piaţă publică şi distracţii populare, câte unii dintre noi fugeau, mergeau să-şi cumpere ceva dulce şi să arunce o privire la barăci. Dominic nu a făcut aceste lucruri niciodată şi uneori se întorcea la Oratoriu singur...
      Era prietenul tuturor şi nu a pricinuit nici o neplăcere nimănui» (S.P., p. 54-83).


Războiul din Crimeea

      În martie 1855, Dominic Savio asculta o predică a lui Don Bosco despre uşurinţa de a deveni sfinţi. La 24 iunie, sărbătoarea onomastică a lui Don Bosco, Dominic a scris pe biletul cu care cerea un cadou: «Să mă ajutaţi să devin sfânt».
      Între aceste două date, mai exact între 28 aprilie şi 15 mai, din portul din Genova au plecat 15 mii de soldaţi piemontezi pentru a participa la «războiul din Crimeea». Printre ei sunt unii tineri crescuţi în copilărie la Oratoriul lui Don Bosco.
      La sfârşitul anului 1852, devenise împăratul francezilor nepotul lui Napoleon, care şi-a luat numele de Napoleon al III-lea şi care a mărturisit tuturor dorinţa sa de a reînnoi pe câmpurile de luptă, gloria marelui său unchi.
      Ţarul Rusiei, în acel moment, era Nicolae I, aflat şi el în căutarea gloriei militare. El i-a cerut sultanului Imperiului turc «stăpânirea» tuturor greco-ortodocşilor Imperiului. Asta însemna cedarea controlului Imperiului turc, iar sultanul a refuzat. Nicolae I, care nu aştepta altceva, a început războiul, iar în 1853 a ocupat Moldova şi Valahia (mai mult sau mai puţin România de astăzi).
      Anglia şi Franţa, temându-se că Rusia avea să se extindă prea mult, au intrat în război alături de turci împotriva lui Nicolae I. Au declarat că acela ar fi fost «ultimul război împotriva tiranilor, pentru a face să domnească dreptatea». (Oare de câte ori a fost rostită această afirmaţie mincinoasă?)
      Au declarat că alianţa lor era deschisă pentru toate puterile Europei care voiau să lupte pentru dreptate şi au debarcat un grup de expediţie în Crimeea, pentru a lupta cu ruşii.
Era 10 aprilie 1854. La Torino sosise ambasadorul englez Hudson, care l-a întâlnit de mai multe ori pe Cavour, şeful guvernului. «Austria ar intra în război împotriva Rusiei, a spus el. Totuşi, se teme de armata voastră de 45 de mii de oameni. Se teme că, în timp ce armata sa va lupta împotriva ruşilor, voi veţi invada Lombardia. Ce ar fi dacă aţi trimite şi voi 15 mii de soldaţi împotriva ruşilor, pentru ca să îndepărtaţi suspiciunile Austriei?».
      Cavour, nu pentru a oferi garanţii Austriei, ci pentru a arăta că Piemonte nu era un stătuleţ mic ci o «putere europeană», l-a asigurat că acceptă, însă trebuia să lămurească guvernul său. Miniştrii au fost aproape toţi de acord cu el, mai ales puternicii Alfonso La Marmora, ministrul de război, şi Urbano Rattazzi, ministrul de interne.
      Veni vara şi situaţia grupului de expediţie franco-englez se înrăutăţea datorită izbucnirii holerei printre soldaţi. A venit iarna, iar Austria a acceptat să intre în război împotriva Rusiei pentru a scoate din încurcătură Franţa şi Anglia.
      Între timp, în Piemonte se discuta insistent în ziare dacă să se ia parte la război sau nu. (Discutau cei care citeau ziarele. E bine de amintit că în Piemonte 62% dintre bărbaţi şi 77% dintre femei nu ştiau să citească ). Sloganul care domnea în acel moment era: «Soldaţii noştri nu trebuie să fie aliaţii aliaţilor Austriei».
      Ambasadorul englez, în timpul iernii, a adus o nouă propunere: să intre 15 mii de soldaţi piemontezi în război ca mercenari, sub steagul englez. Acest lucru i-a iritat pe toţi, iar ambasadorul şi-a retras imediat propunerea.
      Între timp, Cavour îi lămurea pe miniştri. L-a convins pe Alfonso La Marmora să sprijine participarea la război promiţându-i că-i va da comanda expediţiei în Crimeea. L-a convins pe Rattazzi să facă acelaşi lucru, în schimbul sprijinirii proiectului de lege prin care ministrul voia să suprime cea mai mare parte din ordinele religioase din Piemonte.
      10 ianuarie 1855. Guvernul îi dă acordul lui Cavour, iar Piemontul intră în alianţa franco-englezo-austriacă. Cincisprezece mii de soldaţi, transportaţi cu nave engleze, vor debarca în Crimeea. Anglia oferă împrumut un milion de lire sterline pentru cheltuieli. Ştirea face vâlvă. Mazzini îi scria în ziare lui Cavour: «Cele trei culori ale Italiei vor flutura pe aceleaşi câmpuri de luptă în armonie fraternă cu galbenul şi negrul Austriei, alături de culorile care flutură pe fortăreţele austriece unde sunt ucişi şi bătuţi prizonierii italieni ».
      Însă pregătirile expediţiei sunt continuate cu rapiditate în timp ce Camera discută, cu sprijinul lui Cavour, legea pentru suprimarea ordinelor religioase, cea care a fost numită în mod vulgar «legea despre fraţi». Opoziţia faţă de această lege este atât de violentă încât Cavour este gata să-şi dea demisia, iar La Marmora ameninţă că nu mai pleacă în Crimeea. Cu toate acestea, Parlamentul aprobă legea şi, la 28 aprilie, soldaţii încep să plece din Genova.
      În Crimeea soldaţii au trebuit să înfrunte, pe lângă ruşi, şi holera.
      Au luptat cu succes la fluviul Cernaia în august 1855 şi au pierdut 184 de oameni. Au participat şi în septembrie la asaltul împotriva Sevastopolului, pierzând circa şaizeci de oameni. Însă holera a dus cu ea circa două mii, printre care generalul Alessandro La Marmora, fondator al Bersalierilor şi frate cu Alfonso, comandantul expediţiei.
      După căderea Sevastopolului, ţarul Nicolae I a început tratatele de pace. În februarie 1856 s-a ţinut la Paris Congresul pentru semnarea tratatului de pace, iar Cavour a putut aborda acum problema italiană. La 15 iunie 1856 a sosit la Torino armata victorioasă, reîntoarsă din Crimeea. A avut loc o ceremonie solemnă, cu Sf. Liturghie în Piaţa Armelor şi sunetul salvelor de tun trase în amintirea celor căzuţi. Grupul de soldaţi care a mers să-l salute pe Don Bosco la plecare, s-a întors în acea zi la Oratoriu. Primiţi în mod festiv, i-au mulţumit Domnului în biserică.


Legea despre fraţi şi marile funeralii de la Curte

      Spre sfârşitul anului 1854 (aşa cum îi promisese recent Cavour lui Rattazzi pentru a avea aprobarea lui pentru expediţia din Crimeea) a fost prezentat la Cameră, camuflat ca o manevră economică, proiectul de lege pentru suprimarea ordinelor religioase contemplative. El prevedea ca 334 de case a 35 de ordine religioase, care găzduiau în acel moment 5456 de preoţi, fraţi şi surori, să fie suprimate şi, împreună cu toate bunurile lor, însuşite de stat. Motivul? Nu se dedicau nici instruirii, nici predicării, nici îngrijirii bolnavilor. Aşadar – conform lui Rattazzi – erau inutile.
      «Era o implicare a statului în viaţa Bisericii – scrie acelaşi Francesco Traniello –, lucru deosebit de grav pentru faptul că guvernul îşi aroga dreptul de a decide care ordine religioase mai puteau fi utile societăţii, conform unui criteriu, ca să spunem aşa, productivist. Ba mai mult, Cavour a ajuns să afirme că ordinele desfiinţate nu mai erau utile nici măcar Bisericii» (TRANIELLO, L’età contemporanea, Torino 1974, p. 61). Tocmai Cavour, care stabilise politica pe principiul «Biserică liberă în stat liber»!
      Legea, datorită violentelor proteste cu care a fost întâmpinată, a fost numită de Cavour «Maudite loi», «legea blestemată».


«Mari decese la Curte!»

      Don Bosco a fost implicat în această întâmplare de două vise «incomode», care l-au îndurerat foarte tare. La sfârşitul lui noiembrie 1854, a visat că era în curtea Oratoriului şi a văzut cum avansează «un valet al Curţii în uniformă roşie» care a strigat la el: «Anunţă: mare deces la Curte! mare deces la Curte!». Don Bosco s-a trezit tulburat. Nu avea curajul să-i scrie regelui pentru a-i povesti visul. După cinci zile, visul s-a repetat, însă «valetul în livrea roşie» de data aceasta a intrat chiar în camera lui şi-i striga: «Anunţă: nu „mare deces la Curte!”, ci „mari decese la Curte!”». De data aceasta, foarte impresionat, Don Bosco i-a scris regelui şi i-a povestit visele şi «l-a rugat să facă în aşa fel încât să evite pedepsele ameninţătoare, împiedicând cu orice preţ aprobarea legii... Lui Giovanni Cagliero şi altora, Don Bosco le-a spus deschis că este vorba de adevărate ameninţări ale Domnului şi, îndurerat, repeta des: Această lege va atrage asupra casei Suveranului mari nenorociri!”» (LEMOYNE, Vita di S. Giovanni Bosco, Torino 1977, I, p. 499s).
      Vittorio Emanuele II, religios şi în plus superstiţios, l-a chemat pe marchizul Fassati şi l-a trimis la Don Bosco pentru a-i arăta toată mânia sa. Marchizul (prieten foarte bun cu Don Bosco) merge pe întuneric la Oratoriu şi îl ceartă pe Don Bosco, care ridică din umeri spunând: «Dar eu am scris adevărul... Şi-apoi, este vorba de binele regelui şi al Bisericii» (ivi, p. 500). Constrâns de protestele catolicilor, ale episcopilor, de avertismentele lui Don Bosco, regele se gândeşte chiar să-l înlocuiască pe Cavour din conducerea guvernului şi vorbeşte cu posibilii «prim-miniştri»: Revel şi Durando. Îi scrie chiar Papei garantând: «Mă voi îngriji ca legea să nu treacă». Însă mai apoi, din diferite motive, nu se mai face nimic. Discuţia la Cameră continuă şi se prevede aprobarea definitivă a legii Rattazzi pentru sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. Între timp visele se vor adeveri:
      5 ianuarie 1855. Regina Mamă Maria Teresa (54 de ani) se îmbolnăveşte grav. După un declin rapid, moare la 12 ianuarie 1855. Este înmormântată la Superga, la 16 ianuarie, într-o zi foarte geroasă.
      20 ianuarie. Sunt conferite ultimele sacramente reginei Maria Adelaide, soţia regelui. Ea născuse un copil cu douăsprezece zile mai înainte şi nu şi-a mai revenit. Moare în aceeaşi zi. Avea doar 33 de ani.
      11 februarie. După douăzeci de zile de boală grea, moare principele Ferdinand, duce de Genova, fratele regelui. Avea 33 de ani.
      Oraşul Torino este înspăimântat. Se pare că pământul din Superga se deschide, scrie în acele zile contesa Savio, «ca şi cum ar vrea să înghită în întregime cel mai vechi neam din Europa» (GRIMALDI, Il re «buono», Milano 1970, p. 203).
      Dominic Savio, cu grupul său de colegi, merge în fiecare dimineaţă la şcoala din oraş, la prof. Bonzanino. Şcoala este la câteva sute de metri de Palatul Madama, unde se discută «legea blestemată», şi de Palatul Regal, unde mor regine şi principi. Înfăşurându-se în mantalele militare pentru a se apăra de iarna foarte rece, elevii de la Oratoriu aud bătăile clopotelor, văd rândurile de soldaţi care, prin ninsoarea deasă, escortează «marile decese de la Curte». Dominic se gândeşte că moartea nu intră doar în casele sărace din satul lui, ci şi în palatele regilor. Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii şi al morţii.
      Legea Rattazzi va fi aprobată de Cameră şi de Senat şi semnată de rege la 29 mai. Cu douăsprezece zile în urmă, moartea luase cu sine pe ultimul fiu al suveranului, pe Leopold, de numai patru luni.

Capitolul 12. În curte, jucându-se ţurca


Mascarea pentru o sărbătoare

      În timpul liber, Dominic era animatorul jocului şi al veseliei.
      Modul lui de a se comporta, de a vorbi, făcea bine tuturor. Chiar şi în toiul veseliei era drăguţ şi bine educat. Dacă cineva vorbea, nu îl întrerupea, dar atunci când putea, conducea el conversaţia. Ştia să povestească mii de poveşti vesele, dar şi să discute de istorie şi matematică.
      Dacă discuţia se îndrepta spre rău, adică a bombăni despre ceva, a vorbi rău de cineva, Dominic ştia să o schimbe. Arunca o vorbă de duh, povestea o fabulă nostimă şi toţi râdeau şi uitau de discursurile rele. Gândul de a face bine tuturor îl însoţea mereu.
      Veselia lui senină, vivacitatea lui blândă îl făceau îndrăgit de băieţii care aveau alte gânduri despre rugăciune şi biserică. Fiecare se simţea bine împreună cu el şi vedea în sugestiile lui, interesul unui prieten.
      Într-o zi, un prieten voia să se mascheze pentru o sărbătoare. Dominic i-a spus că lui nu-i plăcea.
      - Ai fi mulţumit, îi spuse, să devii într-adevăr cum vrei să te maschezi? Cu două coarne în frunte şi un nas lung de-o şchioapă, să umbli îmbrăcat aşa ca un şarlatan?
      - Nu, desigur.
      - Atunci? Dacă nu vrei să fii aşa, de ce vrei să pari astfel? Dumnezeu ţi-a dat un chip frumos, de ce vrei să-l faci să devină urât?


«Acest sărman om»

      În timpul recreaţiei, într-o zi, un om a înaintat în mijlocul băieţilor care se jucau şi a început să vorbească tare cu unul dintre ei, aşa încât toţi să-l audă. La început povestea lucruri ciudate, care amuzau, pentru a putea atrage mulţi tineri în jurul lui. Şi de fapt mulţi băieţi au întrerupt partida şi s-au adunat în jurul lui, curioşi să audă acele ciudăţenii. Imediat după ce a avut lângă el un grup considerabil, a început să vorbească rău despre religie, aducând calomnii şi neadevăruri care te făceau să păleşti. A început să-i ia peste picior pe creştini, să vorbească rău de preoţi.
      Unii băieţi, dezgustaţi de acele cuvinte, au plecat. Alţii au continuat să-l asculte. Dominic a trecut pe-acolo din întâmplare. A auzit câteva fraze şi a înţeles totul. Cu curajul lui obişnuit a ridicat glasul şi le-a spus colegilor:
      - Acest sărman om a venit în curtea noastră pentru a ne face rău. Să-l lăsăm în pace. Haideţi să plecăm!
      La auzul acelor cuvinte s-au scuturat cu toţii şi s-au întors la joacă. Rămas singur, acel individ venit să joace rolul diavolului, a plecat.


«Dar nu simţi cât e de cald?»

      Altă dată, câţiva voiau să meargă să facă baie în fluviu. Acest lucru, care poate fi periculos oriunde, este cu mult mai periculos în împrejurimile oraşului Torino unde, pe lângă pericolele împotriva moralităţii, apele fluviului sunt atât de adânci şi de puternice, încât băieţii riscă să se înece. Dominic şi-a dat seama că un grup mic de băieţi voia să meargă la fluviu şi a căutat să-i reţină vorbindu-le de una şi de alta. Însă când a înţeles că era inutil să mai continue, pentru că aceia erau hotărâţi, a început să vorbească cu ei în mod hotărât:
      - Nu trebuie să mergeţi la fluviu.
      - Ce e rău în asta? întrebară ei.
      - Nu ascultaţi de Don Bosco. Vă expuneţi la pericolul de a vă comporta rău şi de a vă îneca. Asta nu e rău?
      - Dar nu simţi cât e de cald? Nu mai putem!
      - Dacă nu suportaţi căldura verii, gândiţi-vă la cea a iadului. Vi se pare că e mai bine?
      Au fost nevoiţi să renunţe şi au început să se joace cu Dominic, iar când sosi ceasul intrară în biserică împreună cu el.


Cu bastonul gros pe umeri

      Câţiva tineri din Oratoriu, care voiau să facă bine colegilor lor, au alcătuit un grup. Scopul lor era acela de a îmbunătăţi comportamentul băieţilor dificili. Dominic făcea parte din grup şi se dedica acestuia în mod serios.
      Dacă reuşea să facă rost de bomboane, de brelocuri, le punea deoparte. La momentul potrivit le scotea afară sub privirile acestor băieţi:
      - E vreunul care vrea? întreba.
      Pretendenţii se arătau imediat în număr mare, iar el adăuga:
      - Voi da aceluia care va răspunde corect acestei întrebări din catehism.
      Astfel avea ocazia să le pună întrebări acelora care nu se arătau niciodată în biserică. Dacă răspunsul lor era corect, îi premia.
      Cu alţii folosea metode diferite. Alerga, mergea, se juca cu ei şi, din când în când, vorbeau. Îi plăcea foarte mult să joace ţurca. Cu bastonul gros pe umeri părea un mic Hercule. La un moment dat, întrerupea partida şi-i spunea colegului: «Vii sâmbătă să te spovedeşti?». Până sâmbătă mai era şi, pentru a nu întrerupe partida, celălalt răspundea afirmativ. Dominic relua jocul, dar nu uita de promisiune. În fiecare zi, dintr-un motiv sau altul, i-o amintea şi-l pregătea să facă o spovadă bună. Când venea ziua de sâmbătă, Dominic îl însoţea în biserică, se spovedea mai întâi el, recomanda confesorului să-l trateze cu răbdare şi bunătate şi-l aştepta pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu împreună. Aceste fapte erau frecvente, îi dădeau multă satisfacţie şi făceau un mare bine colegilor lui. Prin acţiunea lui delicată şi constantă, Dominic obţinea mai mult decât multe predici rostite în biserică.


«Ai fost un şmecher»

      Însă nu întotdeauna rezultatul era pozitiv. Se întâmpla ca vreun băiat dificil, urmărit cu bunătate timp de o săptămână, când sosea timpul spovezii să nu se mai facă văzut. Atunci când Dominic îl întâlnea din nou, îi spunea zâmbind:
      - Ai fost un şmecher. Mi-ai făcut-o!
      - Dar nu mă simţeam în stare, răspundea celălalt.
      - Ai cedat ispitei, dar acum nu mi se pare că eşti prea mulţumit. Fă un efort, mergi şi spovedeşte-te şi vei vedea ce bucurie vei simţi!
      De cele mai multe ori băiatul nu îndrăznea să spună „nu” a doua oară, iar după spovadă mergea să-l caute pe Dominic şi, plin de bucurie, îi spunea: „E adevărat, acum sunt mulţumit! De acum înainte voi merge să mă spovedesc mai des.”


Băieţii marginalizaţi

      Acolo unde trăiesc împreună mai mulţi băieţi, se întâmplă ca unii să fie lăsaţi deoparte, neglijaţi de ceilalţi. Sunt cei mai grăsuţi, mai puţin inteligenţi şi mai puţin educaţi. Ei suportă povara acestei «marginalizări». De multe ori ar avea nevoie de un prieten căruia să i se destăinuiască şi nu-l găsesc. Ajung să se poarte urât, să se revolte faţă de orice.
      Aceşti «marginalizaţi» erau prietenii lui Dominic. Stătea cu ei, se juca împreună cu ei, glumea şi le dădea sfaturi bune. Dacă se întâmpla ca vreunul, hotărât să se comporte urât, să se revolte, să se afle alături de Dominic, se calma şi începea să se comporte din nou bine.
      Datorită acestei bunătăţi senine a lui, cei care aveau vreo suferinţă mergeau la el pentru a i se destăinui, iar cei care se îmbolnăveau cereau să fie îngrijiţi de el.
      Puţin câte puţin, Dominic îşi deschidea astfel drumul spre caritatea faţă de aproapele, iar Dumnezeu era mulţumit de el.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Când Dominic Savio l-a certat pe Don Bosco

      Întâmplarea cu omul care a intrat în curtea Oratoriului pentru a vorbi rău de religie şi de preoţi, Don Bosco a tran-scris-o aşa cum era într-o declaraţie scrisă de Michele Rua (care a fost apoi inserată în S.P. la p. 461s).
      Cu siguranţă nu a fost o întâmplare izolată, dacă Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ aceste lucruri:
      «În acele vremuri Oratoriile noastre erau ţinta protestanţilor, care adesea trimiteau mesageri oculţi pentru a semăna erori. De mai multe ori, Dominic i-a descoperit şi i-a îndepărtat» (S.P., p. 120).
      «Într-o zi mă aflam din întâmplare aproape de Don Bosco care vorbea cu tânărul Dominic Savio. Am rămas uimit când l-am văzut pe el, pe care îl consideram timid, vorbind cu mâinile la şolduri şi spunându-i lui Don Bosco cu un aer foarte serios: „Aceste lucruri nu trebuie să se tolereze în Oratoriu”. Don Bosco i-a spus: „Ei, o vom face, ai răbdare!” iar Dominic, insistând, replica: „E un scandal şi nu se poate tolera!”. Era pentru întâia oară când îl auzeam pe acel tânăr vorbind aproape cu autoritate cu Don Bosco» (S.P., p. 158).


«Francesco Cerruti şi Dominic Savio, doi îngeri»

      «Cei care aveau vreo suferinţă – scrie Don Bosco – mergeau la el pentru a i se destăinui». Unul dintre aceştia a fost un băiat foarte bun, Francesco Cerruti. Don Bosco a scris despre el: «Dacă ar trebui să-l numesc pe cel mai bun dintre Dominic Savio şi Francesco Cerruti, nu aş şti pe cine să aleg. Sunt doi îngeri». Aceste cuvinte le-a spus de multe ori, atestă Giovanni B. Francesia şi adăugă: «Dacă Francesco ar muri înaintea mea şi aş putea scrie lucrurile frumoase pe care le ştiu despre el, ar rezulta o viaţă care să fie pusă la îndemâna tuturor tinerilor».
      Francesco a intrat în Oratoriu la 11 noiembrie 1856, iar primele sale zile au fost foarte amare. Povesteşte el însuşi: «Mă aflam printre cei 169 de elevi interni. Din micul meu sătuc din Saluggia treceam în capitala vechiului Regat al Sardiniei; de la îngrijirile unei mame foarte tandre, Divina Providenţă m-a condus în braţele unui al doilea tată, Don Bosco. Pe primul, pe tatăl meu, l-am pierdut înainte de a împlini trei ani. În primele zile eram ca un rătăcit. Deşi stăteam cu plăcere la Oratoriu, gândurile mele şi inima mea erau mereu cu mama mea şi asta mai ales seara, când începea să se întunece... Într-o zi, în timpul recreaţiei, în timp ce stăteam timid şi gânditor, sprijinit de una dintre coloanele porticului, s-a apropiat de mine un coleg cu un aer modest, cu fruntea senină, cu privirea dulce.
      - Cine eşti? îmi spune. Cum te cheamă?
      - Mă cheamă Francesco Cerruti.
      - În ce clasă eşti?
      - A doua de gramatică.
      - Bine! răspunse el. Deci ştii latină. Ştii de la ce derivă somnambul?
      - De la somno ambulare (a merge în somn), dar tu cine eşti de-mi vorbeşti? l-am întrebat privindu-l drept în faţă.
      - Mă numesc Dominic Savio.
      - În ce clasă eşti?
      - Umanitate (a patra de gimnaziu).
Şi fără să mai aştepte alte întrebări continuă:
      - Vom fi prieteni, nu-i aşa? mi-a spus.
      - Cu plăcere! am răspuns eu.
      După asta, ne-am despărţit, dar chipul lui, atitudinea lui, chiar locul în care a avut loc acea convorbire norocoasă, totul a rămas atât de puternic întipărit în mintea mea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Ulterior am avut mai multe ocazii să mă apropii de el, să-i vorbesc chiar şi despre problemele mele personale în timpul celor trei luni şi jumătate care au trecut de la acel prim colocviu până la plecarea lui la 1 martie 1857. Mi se pare că-l văd şi acum, într-o seară din ianuarie 1857, cum adună în timpul cinei bucăţelele de brânză (şi ce brânză!) şi de pâine pe care unii colegi le aruncau din păcate pe jos, cum le curăţa de mizerie şi le mânca liniştit, în loc să mănânce porţia lui, la care renunţase. Ideea pe care mi-am făcut-o despre el şi care mi-a rămas mereu în minte, e că Dominic Savio a fost un tânăr sfânt, un alt adevărat sfânt Alois» (Bollettino Salesiano, 1971, p. 102ss).


Un «marginalizat»: Garzena Carlo

      Pentru a avea informaţii abundente şi sigure despre Dominic, înainte de a începe să-i scrie Viaţa, Don Bosco le-a cerut tuturor prietenilor lui să scrie amintirile pe care le aveau legate de el. Printre foile care s-au adunat pe masa sa (şi care sunt adesea transcrise cuvânt cu cuvânt în paginile Vieţii), cele mai multe au fost scrise de Michele Rua. Pe una dintre acele foi este această relatare:
      «Odată, Dominic a fost rugat de un coleg de-al lui, Garzena Carlo, să-l înveţe în timpul recreaţiilor să scrie şi să citească. Dominic, deşi avea multă nevoie să se recreeze, şi-a asumat această obligaţie. Şi, întrucât nu i se părea prea dificilă această muncă, o considera ca pe o distracţie şi, pentru că era mulţumit că a găsit cum să se recreeze făcând o faptă bună, se dedica cu cea mai mare grijă îndeplinirii acestei obligaţii asumate.
      Dacă mai târziu i se întâmpla să nu poată ţine lecţia la ora stabilită, se punea de acord cu ucenicul lui stabilind un alt moment de recreaţie. În plus, avea atâta răbdare şi caritate în a preda încât nu îl uimea doar pe ucenicul său, ci şi pe toţi aceia care, fie din curiozitate fie din alt motiv, îl observau» (S.P., p. 461).


Un copil care plânge

      «În prima seară în care mă aflam la Oratoriu (era decembrie 1856), plângând din cauza dorului de casă şi după familia mea, s-a apropiat de mine un tânăr, care m-a întrebat de ce plâng, m-a consolat şi m-a încurajat. Mai apoi am aflat că Dominic Savio era consolatorul meu milos. Chiar şi în mijlocul unor colegi plini de energie în disputele lor din pricina studiului sau a altui lucru, Dominic era blând în faptă şi cuvânt. Acest lucru îl spun pentru că l-am observat de mai multe ori. În cele două luni pe care le-am petrecut la Oratoriu cu Dominic, mi se părea că are o sănătate delicată, dar îl vedeam mereu dedicat studiului». (Mărturie depusă sub jurământ de către Giacinto Ballesio, S.P., p. 11; 36-37).

 

Capitolul 13. Tandreţe faţă de mama lui Isus


Uimirea Contelui

      Dumnezeu a îmbogăţit inima lui Dominic cu multe daruri. Unul dintre cele mai mari a fost capacitatea lui de a se ruga cu intensitate. Spiritul lui era atât de obişnuit să vorbească cu Dumnezeu, încât în orice loc, chiar şi în mijlocul zgomotului cel mai mare, ştia să-şi adune gândurile şi să-şi înalţe cu iubire inima la Dumnezeu.
      Atunci când se ruga împreună cu alţii, părea cu adevărat un mic înger: nemişcat, cu totul recules, sprijinit doar în genunchi, cu chipul surâzător, cu capul uşor înclinat, cu ochii plecaţi. Părea un alt sfânt Alois.
      Era de ajuns să-l vezi pentru a te cuprinde dorinţa de a te ruga.
      În anul 1854, Contele Cays a fost ales «prior» al Societăţii Sfântului Alois (un grup de angajare creştină întemeiat la Oratoriu). Prima oară când a participat împreună cu noi la Liturghie, a văzutun băiat rugându-se atât de frumos încât a rămas uimit. După Liturghie, s-a informat pentru a şti cum se numea şi a aflat că era Dominic Savio.
      Aproape mereu îşi înjumătăţea timpul de recreaţie. Mergea în biserică, citea o pagină dintr-o carte creştină sau recita vreo rugăciune pentru răposaţi ori în cinstea Maicii Domnului. În biserică mergea singur sau cu câte un prieten.


«Ce faci cu ochii?»

      Iubirea afectuoasă a lui Dominic faţă de Preasfânta Maria, Mama lui Isus, era foarte mare. În cinstea ei făcea în fiecare zi câte un sacrificiu. Ţinea ochii plecaţi atât când întâlnea vreo fată cât şi când străbătea străzile pentru a merge la şcoală. Uneori, de-a lungul acelor străzi, erau barăcile sau măştile de carnaval. Colegii lui priveau curioşi fiecare lucru, se entuziasmau. Unul dintre ei l-a întrebat pe Dominic dacă îi plăceau acele spectacole, dar el i-a răspuns că nu a văzut nimic. Odată, aproape iritat, un coleg l-a certat:
      - Ce faci cu ochii dacă nu priveşte aceste lucruri?
      - Îmi vor servi pentru a privi chipul Maicii Domnului în Paradis, răspunse el, dacă Domnul mă va ajuta să ajung acolo.
      Avea o devoţiune deosebită pentru Inima Neprihănită a Mariei. Ori de câte ori intra în biserică, mergea în faţa altarului Maicii Domnului şi se ruga să-l păstreze cu inima curată. «Maria, îi spunea el, eu vreau să fiu mereu fiul tău. Dobândeşte-mi harul să mor înainte de a săvârşi un păcat împotriva curăţiei!»



O pereche de mănuşi pentru a se ruga

      În fiecare vineri, într-un moment din recreaţie, intra în biserică împreună cu câţiva colegi şi recita rozariul şi litania Maicii Îndurerate.
      O iubea pe Preasfânta Fecioară Maria şi era mulţumit atunci când reuşea să aducă pe vreunul să se roage în faţa altarului. Într-o sâmbătă după-amiază, l-a invitat pe un coleg să-l însoţească în biserică pentru a recita o rugăciune la Maica Domnului. Acela i-a spus că îi era prea frig la mâini pentru a sta într-un loc în biserică. Atunci Dominic şi-a scos mânuşile din mâini şi i le-a dat şi astfel au mers amândoi în faţa altarului Maicii Domnului. Altă dată şi-a dat jos mantaua şi a împrumutat-o unui prieten ca să-l însoţească la rugăciune în biserica rece. Rămânem uimiţi în faţa unor astfel de gesturi.
      Niciodată Dominic nu arăta un mai mare entuziasm faţă de Maica Domnului ca în luna mai. Se punea de acord cu alţi tineri şi în fiecare zi a acestei luni făcea un gest drăguţ, o rugăciune, un sacrificiu în cinstea Maicii Domnului (pe lângă ceea ce Don Bosco organiza pentru toţi în biserică). Citise în ziarele mai vechi fapte interesante legate de Maica Domnului şi le povestea cu plăcere pentru a-i invita pe toţi să-şi amintească de Maica Domnului şi să se roage ei.


Cartea şi altarul

      Despre acestea vorbea mai ales în timpul recreaţiei, când îi îndemna pe toţi să se spovedească şi să frecventeze Sfânta Împărtăşanie, mai ales în acea lună. El dădea exemplu primind în fiecare zi Euharistia cu o reculegere extraordinară.
      Un episod curios arată tandreţea inimii lui faţă de Maica Domnului. Băieţii din cămăruţa unde dormea Dominic, au hotărât să pună la un loc micile lor economii pentru a construi un frumos altăraş pentru Maica Domnului. Dominic s-a străduit mult pentru ca iniţiativa lor să iasă bine dar, când a fost vorba să dea bani, a trebuit să spună: «Acum chiar că sunt în încurcătură! Nu am nici un bănuţ! Şi totuşi vreau să fac şi eu ceva».
      A mers şi a luat de pe măsuţa lui de studiu o carte pe care o primise ca premiu şi, cu permisiunea lui Don Bosco, a dus-o la prietenii lui spunând cu bucurie: «Iată, contribuţia mea! Sper ca în vreun fel să vă poată fi utilă».
      Acel gest spontan şi generos i-a impresionat pe băieţi. Şi ei au vrut să ofere cărţi şi alte obiecte. Cu acestea
s-a organizat o mică loterie, iar banii adunaţi au acoperit din belşug cheltuielile micului altar.
      Treaba era practic terminată. Mai trebuia doar să adauge câte un ornament şi fiecare băiat s-a arătat dispus să lucreze în timpul nopţii. Dominic s-a oferit să stea treaz şi el, dar ceilalţi nu au vrut. Fusese bolnav cu puţin timp în urmă şi l-au obligat să meargă în pat. Îi părea rău dar a ascultat. În timp ce pleca a spus unui prieten: «Imediat după ce totul e gata, vino şi trezeşte-mă. Aş vrea să fiu printre primii care văd terminat altarul pentru Maica Domnului».

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Mama Margareta îl privea cu afecţiune pe Dominic

      Când Dominic Savio a sosit la Oratoriu, pe lângă Don Bosco a găsit-o aici şi pe bătrâna lui mamă, Margareta. Avea 66 de ani, iar băieţii îi spuneau simplu «mama». Era cu adevărat ca o mamă a Oratoriului şi a tuturor băieţilor care căutau la ea o bucăţică de pâine în plus sau afecţiune.
      Lăsase cu opt ani în urmă casa din Becchi, nepoţii care o adorau, şi venise să spele cămăşile şi să coase ciorapii rupţi de băieţoii adunaţi de fiul ei în acea periferie umedă şi urât mirositoare a oraşului Torino.
      Era mamă, asistentă, spălătoreasă şi bucătăreasă pentru toată acea familie impresionantă şi pestriţă.
      Într-o zi mustră un băiat care transformase cartea de şcoală într-o minge de joacă, iar după ce îl vede căit, îi spune oftând: «După rană e nevoie de balsam» şi scoate din buzunarul şorţului un măr, oferindu-i-l.
      Un puşti, în bucătărie, caută să «sufle» o bucată de brânză, pentru a face sandviciul mai consistent. Mama curăţa zarzavatul pentru cină, dar cu coada ochiului vede totul şi spune severă: «Bravo! Conştiinţa e ca gâdilatul: sunt unii care o simt şi alţii care nu o simt».
      Unui băieţaş care a venit să se aşeze lângă ea plângând din pricina neplăcerilor pe care i le făceau colegii de muncă, îi întinse un ciorchine mic de struguri şi adaugă cu seriozitate: «În nici o ţară nu e mai rău ca în această lume».
      Un alt băiat trecea printr-un moment dificil, devenind agresiv şi indisciplinat, iar Margareta îl chemă în bucătărie şi îi ceru să se aşeze lângă ea în timp ce lucrează la cuptoare. La un moment dat, fără să-şi ridice privireaîi spuse: «dar de ce te-ai schimbat aşa? Nu-ţi dai seama că devii rău? Eu ştiu de ce: nu te mai rogi. Dacă Dumnezeu nu te ajută, ce vrei să schimbi în bine? Ţine, muşcă din mărul acesta şi gândeşte-te!».
      Atunci când era într-adevăr obosită, intra în biserică şi se ruga fără grabă rozariul în faţa altarului. Aici îl vede pe Dominic, acel băiat palid venit dintr-un sat apropiat, cu zâmbet frumos şi ochii arzători ca atâţia băieţi pe care i-a văzut trăind şi murind pe acele dealuri.
      Michele Rua, va mărturisi sub jurământ: «Mama lui Don Bosco i-a spus fiului ei: „Tu ai mulţi elevi buni, dar poate că nici unul atât de bun ca Savio Dominic. El se roagă cu atâta devoţiune încât pare un înger şi uneori s-ar spune că intră în extaz... Ţine-l sub observaţie!”» (S.P., p. 323-324).


Micul sacristan îl privea

      Don Bosco scrie: «Aproape mereu îşi înjumătăţea timpul de recreaţie. Mergea în biserică...». Giuseppe Melica, devenit preot, mărturisea sub jurământ: «L-am cunoscut pe Dominic Savio în Oratoriul Salezian unde am intrat la 15 septembrie 1856... L-am văzut eu însumi de multe ori singur în capelă îngenuncheat într-un colţ al balustradei altarului Preasfântului Sacrament stând recules în rugăciune sau în meditaţie cu un zel atât de mare şi atât de recules încât nici măcar nu-şi dădea seama atunci când eu, ca sacristan principal, veneam să aţâţ lumânarea (de la tabernacol) sau să îndeplinesc alte îndatoriri ce-mi reveneau» (S.P., p. 15 şi 123).
      Iar Francesco Cerruti: «L-am văzut eu rugându-se la altarul Maicii Domnului cu alura unui Serafim; l-am văzut rugându-se cu aceeaşi atitudine dinaintea Preasfântului Sacrament, aşa cum l-am văzut cum lua cu multă reculegere Sf. Împărtăşanie pe care o primea des» (S.P., p. 126).


Îi plăcea casa Domnului împodobită şi frumoasă

      Giovanni Cagliero îşi amintea şi mărturisea:
      «Întrucât pe atunci mă ocupam, ca şi cleric, de sacristie şi deci eram însărcinat cu podoabele bisericii în solemnităţile principale, îmi amintesc că micul Dominic venea în bisericuţa Sf. Francisc pentru a se ruga şi pentru a se întreţine cu mine şi colegii săi, cu o mulţumire deosebită pentru podoabele de pe pereţi, cornişele şi stâlpii bisericii. El rămânea în mod special pentru a termina altarul plin de lumânări, candelabre cu două sau mai multe braţe aşezate în mod armonios. Era dornic să se dedice în aceste circumstanţe curăţării podelei, a băncilor şi a altor obiecte, pentru ca totul să ajungă în final demn de Maiestatea Divină. Şi îi invidia pe ceilalţi sacristani mai mici care mă ajutau să aşez mobilierul, veşmintele şi celelalte lucruri necesare pentru oficiile sacre» (S.P., p. 132).


«O chema cu dulcele nume de mamă»

      Don Bosco scrie: «Iubirea afectuoasă a lui Dominic faţă de Preasfânta Maria, Mama lui Isus, era foarte mare». Iar Giuseppe Melica, micul sacristan din acel timp, confirmă: «Dominic avea o devoţiune plină de veneraţie şi iubire faţă de Preasfânta Fecioară Maria, pe care o chema cu dulcele nume de mamă a sa. Atât dimineaţa, după Liturghie, cât şi în orele de recreaţie după prânz când mergea în biserică pentru a face vizita la Isus din Preasfântul Sacrament, nu ieşea niciodată fără să meargă la altarul Fecioarei şi aici să rămână pentru tot timpul de care mai putea dispune pentru a vorbi cu Maria şi a o ruga să-l primească printre fiii ei şi să-l sfinţească cu totul» (S.P., p. 125).


Altarul din cămăruţă

      Pentru a completa şi a clarifica ceea ce povesteşte Don Bosco despre altăraşul construit în cămăruţă, există două mărturii depuse sub jurământ de către prietenii lui Dominic. Iată-le:
      Giovanni Battista Anfossi: «Îmi amintesc că în dormitorul lui, cred că în anul 1856, la invitaţia asistentului cleric Giuseppe Bongiovanni, se obişnuia să se pregătească un altăraş în cinstea Preasfintei Fecioare, pentru a se dedica seara anumitor practici speciale şi chiar pentru a asculta fapte de evlavie de la diferiţi clerici. Această idee i-a plăcut foarte mult lui Dominic, care neavând bani pentru a contribui la cheltuielile necesare, i-a oferit clericului Bongiovanni o carte pe care o primise ca premiu. Acel lucru îl pot declara, fiind şi eu în acelaşi dormitor şi participând la diferite practici de pietate care s-au făcut în timpul lunii mai şi mai ales în ultima zi în care a intervenit şi Don Bosco» (S.P., p. 147).
      Angelo Savio: «Îmi amintesc ceea ce se întâmpla deseori în dormitor. Aveam un altăraş la a cărui construcţie Dominic ajutase foarte mult şi pe care l-a ornamentat atât de bine. L-am văzut de multe ori singur la acest altăraş, în faţa icoanei Maicii Îndurerate, cu mâinile împreunate, cu ochii aţintiţi asupra imaginii sacre, rugându-se cu fervoare, aşa încât mi se părea în extaz, înălţat la contemplarea celor cereşti. Dintr-un loc unde nu puteam fi văzut, îl observam fără a-l deranja, pentru mult timp, pentru că simţeam în suflet o mulţumire nespusă» (S.P., p. 454).

 

Capitolul 15. O pătură în minus pentru Paradis


Interdicţiile lui Don Bosco

      Vârsta lui, sănătatea lui fragilă, nevinovăţia vieţii lui îl dispensau cu siguranţă de orice formă de pocăinţă şi de sacrificiu. Dar el ştia că cu greu un tânăr poate păstra nevinovăţia fără sacrificii şi acest gând îl îndemna să caute pocăinţe şi mortificări de parcă ar fi fost flori.
      Pocăinţele unui tânăr elev sunt: suportarea neplăcerilor, cuvintele aspre, a sta atent şi ordonat în biserică, la şcoală, la studiu, a se comporta bine în timpul liber. Dominic nu manifesta nerăbdare în nici una din aceste pocăinţe «obişnuite», ba mai mult, le căuta pe cele «extraordinare».
      Se hotărâse să mănânce doar pâine şi să bea numai apă în fiecare zi de sâmbătă în cinstea Sfintei Fecioare, dar confesorul lui i-a interzis. Voia să facă, în timpul Postului Mare, postul pe care îl făceau adulţii (să nu mănânce la micul dejun şi la cină), dar după o săptămână, Don Bosco a aflat şi i-a interzis. Voia măcar să nu mănânce la micul dejun, dar i s-a interzis şi acest lucru. Motivul tuturor acestor interdicţii era evident: nu trebuia să-şi pună în pericol sănătatea.
      Atunci Dominic s-a gândit la alte lucruri. Pentru a face sacrificii, croia ca să-şi facă mai incomod patul, mai incomode hainele pe care le purta, însă şi acest lucru i s-a interzis.


Puţin necăjit, a promis să asculte

      Toamna şi iarna a lăsat să se intensifice frigul, nepunând pe pat pătura groasă. În ianuarie avea aceeaşi pătură pe care o utiliza în anotimpurile calde, iar într-o dimineaţă a trebuit să rămână la pat deoarece avea puţină febră. Don Bosco a mers să-l vadă şi, găsindu-l chircit şi înfrigurat, şi-a dat seama că lipsea pătura groasă şi i-a spus:
      - Dar de ce te comporţi astfel? Vrei să mori de frig?
      - Nu voi muri de frig, a zâmbit Dominic. Isus în peştera din Betleem şi când atârna pe cruce era mai puţin acoperit decât mine.
      Atunci Don Bosco i-a interzis în mod absolut orice fel de mortificare, fără să fi primit mai înainte permisiunea sa explicită. Dominic, puţin necăjit, a promis că va asculta, dar apoi a spus:
      - Eu însă sunt confuz. Isus în Evanghelie spune că dacă nu vom face pocăinţă nu vom merge în Paradis, iar mie mi se interzice să fac pocăinţă. Atunci care va fi Paradisul meu?
      - Pocăinţa pe care Domnul o vrea de la tine este ascultarea, i-am spus. Ascultă şi pentru tine e totul.
      - Şi nici o altă pocăinţă?
      - Ba da. Îţi permit să suporţi cu răbdare insultele dacă vreunul te va insulta, să suporţi cu răbdare căldura, frigul, vântul, ploaia, oboseala şi toate celelalte dificultăţi de sănătate pe care Dumnezeu le va permite.
      - Dar acestea le suport de nevoie.
      - Dar tu, în loc să le suporţi de nevoie, oferă-le lui Dumnezeu cu iubire. Vor deveni sacrificiul tău pentru Domnul.
      Puţin mulţumit şi puţin resemnat, Dominic şi-a reluat viaţa cu seninătate.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Surorii care se plângea

      Dorinţa lui Dominic de a face pocăinţă nu a fost un «secret» păzit de Don Bosco. De fapt, şi familia lui Dominic era informată. Sora lui,Teresa, a mărturisit sub jurământ:
      «Îmi amintesc că am auzit de la tatăl meu că fratele meu Dominic dorea foarte mult să facă pocăinţă, pentru a se sfinţi astfel, după cum spunea el. În acest sens tatăl meu îmi povestea că venind câţiva de la Oratoriu ca să-l viziteze pentru că era bolnav la pat, au observat, fără să-şi dea el seama, că ţinea ascunse sub cearşaf pietre pentru a face astfel patul mai tare. Acest lucru tatăl meu mi-l povestea mustrându-mă pentru că mă plângeam că patul meu nu era suficient de moale» (S.P., p. 45).


Don Bosco veghea şi-l ţinea în frâu

      Şi la Oratoriu unii ştiau că Dominic voia să «exagereze» în a face pocăinţă şi că Don Bosco nu era deloc de acord. Iată mărturia plină de afecţiune a lui Francesco Cerruti şi cea mai seacă a lui Michele Rua:
      Francesco Cerruti: «Dominic Savio a fost un înger în carne şi oase. Am crezut mereu acest lucru din momentul în care l-am cunoscut. Nu am observat niciodată la el vreun fapt, nu spun indecent, dar nici măcar dezordonat, întrucât a fost mereu foarte cast atât în priviri, cât şi în vorbe. Datorită multiplelor experienţe deosebite trăite alături de el, sunt convins că a mers în Paradis la fel de nevinovat ca şi la botez. Ştiu că Don Bosco voia ca mortificările să fie mai ales interioare şi nu permitea mortificări exterioare care ar fi putut dăuna sănătăţii şi îndeplinirii îndatoririlor proprii» (S.P., p. 114).
      Michele Rua: «Dacă Dominic Savio nu a căzut în adevărate excese, se datorează atenţiei deosebite acordată de Don Giovanni Bosco, care cunoscând spiritul lui de pocăinţă, se informa adesea despre sănătatea lui şi despre modul în care se hrănea şi se odihnea» (S.P., p.114).


Dar cine l-a învăţat pe Dominic anumite pocăinţe?

      Cum de i-a venit în minte lui Dominic Savio că era necesar să facă pocăinţe şi mortificări care ar fi provocat suferinţă? A descoperit acest lucru citind «vieţile sfinţilor» pe care Don Bosco le făcea să circule printre tinerii de la Oratoriu.
      Autorii din acea vreme, în acele cărţi, ajunşi la capitolul «pocăinţe», exagerau cu plăcere. (Exact ca şi astăzi, ajunşi la acel argument, autorii sunt largi la mână). Don Bosco însuşi, scriind despre sfântul Alois şi ceilalţi, nu era prea subtil. În Giovane Provveduto (manual de rugăciuni pe care Dominic îl avea în mână zilnic), la pagina 58, descria astfel Pocăinţele Sf. Alois:
      «Deşi viaţa Sf. Alois este un ansamblu al virtuţilor celor mai curate şi mai sănătoase, la toate acestea se adăugă cele mai dure pocăinţe. Pe când era încă un copil îşi chinuia trupul nevinovat cu posturi asidue. Toată hrana lui ajunsese să se reducă la greutatea de o uncie (circa 30 de grame). Se biciuia până la sânge; punea sub cearceafuri bucăţi de lemn pentru a se chinui şi în somn; sub haine ascundea pinteni de călărie pentru că nu avea cilicii; căuta cea mai mare incomoditate când stătea în picioare sau aşezat, când mergea. Ba mai mult, dorinţa fierbinte de pocăinţă a mers atât de departe la Alois, încât fiind muribund a cerut cu lacrimi superiorului lui să fie biciuit fără milă din cap până în picioare în acel ultim ceas, dorinţă ce nui
s-a îndeplinit. I-a rugat de-asemenea, fierbinte, să fie măcar aruncat pe pământul gol şi astfel să moară ca un adevărat pocăit din iubire pentru Acela care murise pentru el pe lemnul tare al crucii.
      Dacă Alois, principe delicat, cu o sănătate fragilă, curat şi nevinovat făcea atâtea pocăinţe, câtă confuzie nu va stârni oare pentru acei tineri care caută mii de pretexte pentru a fugi de orice prilej de a suferi cât de cât din iubire pentru acel Dumnezeu care atâta a pătimit pentru noi!
» (G. Bosco, op. cit., p. 582).
      Scriind această pagină, Don Bosco voia în mod evident să-i impresioneze şi să-i conducă la pocăinţă pe tinerii nestăpâniţi. În schimb, aşa cum se întâmplă adesea, a fost luat ad litteram mai ales de cei mai buni, care chiar nu aveau nevoie de pocăinţe.

 

 

Capitolul 16. Un ziar în sute de bucăţele


Îngerul prin fereastră

      Cine privea cuminţenia lui Dominic, o considera atât de naturală încât îi venea în minte: «Domnul l-a făcut aşa». Dar cei care l-au cunoscut îndeaproape şi s-au îngrijit de educaţia lui ştiu că în atitudinea lui era multă strădanie omenească, ajutat fiind şi de harul lui Dumnezeu.
      Ochii lui erau foarte curioşi şi trebuia să facă eforturi considerabile de voinţă pentru a-şi stăpâni curiozitatea. I-a spus de mai multe ori unui prieten: «Atunci când am decis să-mi stăpânesc cu totul privirea, la început m-am străduit foarte mult. Uneori aveam o durere de cap foarte mare ». Reţinerea pe care şi-o impusese a fost atât de mare, încât nici unul dintre cei care l-au cunoscut nu-şi aminteşte să-l fi văzut să arunce chiar şi numai o ocheadă care să iasă din limitele unei modestii riguroase. Obişnuia să spună: «Ochii sunt două ferestre. Prin ferestre trece ceea ce se permite, iar noi prin aceste ferestre putem face să treacă un înger sau un diavol şi să-l facem pe unul sau pe celălalt să pună stăpânire pe inima noastră».


Un băiat străin şi imaginile

      Într-o zi, s-a întâmplat ca un băiat străin imprudent să aducă la Oratoriu un ziar unde erau imagini obscene şi contrare religiei. Un grup considerabil de băieţi l-a înconjurat pentru a vedea acele imagini care l-ar fi făcut să roşească până şi pe un păgân. Şi Dominic a sosit în fugă, crezând că în acel grup se putea vedea ceva frumos. Când s-a apropiat însă, a făcut un gest de uimire, apoi aproape râzând, a luat ziarul şi l-a rupt în sute de bucăţele. Colegii lui au rămas plini de uimire. Se priveau unul pe altul fără să spună un cuvânt.
      Atunci Dominic a vorbit şi le-a spus:
      - Vai de noi! Domnul ne-a dat ochii pentru a contempla frumuseţea lucrurilor create de El, iar voi vă serviţi de ei pentru a privi aceste obscenităţi inventate de răutatea oamenilor pentru a distruge sufletele noastre? Aţi uitat ceea ce am învăţat de atâtea ori? Domnul a spus că şi numai printr-o singură privire ne putem mânji sufletul. Iar voi vă aţintiţi privirea asupra unor imagini de acest fel?
      - Dar le priveam pentru a râde, s-a scuzat unul.
      - Da, da, pentru a râde. Şi râzând astfel vă pregătiţi să mergeţi în iad. Veţi râde şi când veţi avea dizgraţia să cădeţi în el?
      - Eu în acele imagini nu văd cine ştie ce rău, spuse un altul.
      - Şi mai rău. Asta înseamnă că eşti deja obişnuit să le priveşti, iar această obişnuinţă te face şi mai vinovat. O, Iov! O, Iov! Tu erai bătrân, un sfânt chinuit de o boală, aruncat printre gunoaie şi chiar şi în acele condiţii ai făcut un legământ cu ochii tăi: să nu priveşti niciodată nimic indecent!
      La acele cuvinte toţi au rămas muţi şi nimeni nu a mai îndrăznit să-l contrazică.
      Dominic nu dădea dovadă numai de prudenţă în privire, ci şi în vorbire.


S-a înroşit tot la faţă

      Atunci când cineva vorbea, el nu întrerupea. De mai multe ori se oprea el din vorbă pentru a le permite altora să vorbească. Profesorii şi superiorii lui afirmă că nu au fost niciodată nevoiţi să-i spună «Taci!», la şcoală, în sala de studiu, în biserică, în timpul momentelor de studiu şi de rugăciune oriunde se desfăşurau acestea. Ba mai mult, dacă în acele locuri cineva îi dădea un ghiont sau îi spunea vreun cuvânt urât, ştia să-şi controleze dorinţa de a reacţiona.
      Într-o zi îl invitase pe un coleg să se corecteze de un obicei urât. În loc să-i mulţumească, acela s-a aprins de mânie, l-a umplut de insulte, l-a luat la pumni şi la şuturi. Dominic ar fi putut reacţiona pentru că era mai mare şi mai puternic decât el, însă a căutat răzbunarea creştinilor. S-a înroşit tot la faţă, asta da, dar a ştiut să-şi înfrâneze mânia. I-a spus numai: »Te iert. Ai făcut rău. Nu-i trata şi pe alţii cum m-ai tratat pe mine».
      Mortificare în privire, mortificare în vorbire. Ce să mai spunem despre mortificarea pe care Dominic o dorea şi pentru celelalte simţuri ale trupului? Mă limitez să povestesc câteva fapte.


Degerăturile care fac bine la suflet

      Iarna, suferea degerături la mâini. Dar chiar dacă simţea durere, nu a fost auzit niciodată plângându-se. Dimpotrivă, părea că-i face plăcere. «Cu cât sunt mai mari degerăturile cu atât vor face mai bine la sănătate», spunea referindu-se la sănătatea sufletului. Mulţi dintre colegii lui au afirmat că în timpul zilelor foarte reci din timpul iernii mergea la şcoală cu pas regulat: atunci când avea ocazia, nu voia să renunţe să facă vreun sacrificiu. Un coleg de-al lui povesteşte: «În zilele reci, l-am văzut de mai multe ori cum se înţepa cu vreun ac, pentru a fi asemenea Domnului care a fost biciuit pentru noi».
      Acolo unde trăiesc mulţi tineri, există mereu cineva care nu este niciodată mulţumit de nimic. Când se plânge că trebuie să meargă în biserică, când pentru că trebuie să stea în tăcere, când pentru ora la care trebuie să meargă la culcare, când pentru mâncarea care se pune pe masă. Nimic nu-i convine.
      Pentru superiori, aceştia sunt un adevărat chin, pentru că nemulţumirea unuia se transmite rapid la toţi şi toţi ajung să fie iritaţi şi nemulţumiţi. Comportamentul lui Dominic era exact opus.
      Nu se plângea niciodată: nici pentru căldura din timpul verii, nici pentru frigul din timpul iernii. Fie că era cald fie că era frig, el era mereu vesel. Orice mâncare s-ar fi pus pe masă, era pe placul lui. Ba mai mult, fără să se dea de gol, găsea şi în asta un mod de a face câte un sacrificiu.
      Când o mâncare era criticată de alţii pentru că era prea fiartă sau prea crudă, nesărată sau sărată, el surâdea mulţumit. Spunea că era exact aşa cum îi place lui.


«O bucată de pâine e un dar de la Dumnezeu»

      După ce ceilalţi ieşeau din sala de mese, el rămânea să adune bucăţile de pâine lăsate pe masă sau căzute pe jos. Le punea deoparte şi apoi le mânca. Unii se mirau şi el le răspundea glumind: «Nimeni nu mănâncă chifle întregi. Mai întâi trebuie să le rupi. Astea sunt deja rupte, deci toată munca economisită». Glumind astfel masca spiritul lui de sacrificiu.
      Dacă vreunul refuza ceva din al doilea fel de mâncare sau supa, era dispus să o mănânce el şi nu făcea acest lucru din lăcomie. De fapt, era dispus să le ofere altora felul doi ce i se cuvenea lui.
      «De ce mănânci bucăţile de pâine lăsate de alţii? Nu ţi-e scârbă?», l-a întrebat cineva. Iar el a spus: «Tot ce e în lume e un dar preţios de la Dumnezeu. Dar, după harul său, darul cel mai mare pe care Dumnezeu ni l-a făcut este hrana, cu care ne putem menţine viaţa. De aceea nici cea mai mică bucăţică de pâine nu trebuie risipită, trebuie să o folosim pentru a ne hrăni».
      Pentru Dominic era o plăcere să petreacă timpul oferind cele mai umile servicii celor bolnavi, să cureţe încălţămintea, să perieze hainele, să cureţe camera. Spunea: «Fiecare face ceea ce poate. Eu nu sunt în stare să fac lucruri mari, dar fac ce pot pentru a da slavă lui Dumnezeu. Şi sper ca Dumnezeu, în infinita sa bunătate, să primească aceste umile fapte ale mele».
      În fiecare zi, am putea spune chiar, în fiecare moment, Dominic făcea fapte virtuoase. Suporta cu resemnare strădaniile şi neplăcerile vieţii, făcea acte de voinţă pentru a rămâne în locurile unde aerul era apăsător, îşi stăpânea privirea atunci când voia să se uite puţin primprejur, mânca şi mâncarea care nu era pe placul lui şi nu se revolta pentru ceea ce nu-i plăcea.
      Nu mai relatez alte fapte de acest fel, însă toate arată că Dominic avea un mare spirit de caritate şi de mortificare şi că ştia să profite de orice prilej pentru a oferi cu iubire un sacrificiu lui Dumnezeu. Astfel devenea sfânt.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


«Tuberculosule!»

      Don Bosco scrie: «Cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Dominic ştiu că în atitudinea lui era multă strădanie omenească, ajutat fiind şi de harul lui Dumnezeu».
Don Bosco, din păcate relatează prea puţin pentru a dovedi această afirmaţie a sa. Şi uneori Dominic, pentru cel care citeşte doar paginile lui Don Bosco, pare a fi un «sfinţişor fără efort», un «bibelou de zahăr». Din fericire, colegii lui de toate zilele, prin mărturiile depuse sub jurământ, afirmă că Dominic era cu totul altfel.
      Iată relatarea lui Francesco Cerruti:
      «În iarna anului 1857, câţiva se distrau aruncând bulgări de zăpadă în şopron, ba chiar în singurul loc de adăpost unde se afla o sobă veche, singura din Oratoriu, unde îşi puteau reveni după frig tinerii, mai ales aceia care erau la şcoala din Torino.
      Unul dintre ei, un ucenic, a intrat alergând şi aruncând bulgări înăuntru, urmat de câţiva colegi. Dominic i-a spus acestuia cu toată bunăvoinţa: „Nu arunca aici înăuntru, ştii că Don Bosco a interzis acest lucru aseară”. Colegul, care nu era prea bun, la aceste cuvinte l-a acoperit de insulte şi de ameninţări, dându-i în plus, mi se pare, câteva palme. Eu eram prezent şi l-am văzut pe Savio cum s-a făcut roşu la faţă şi a rămas liniştit şi calm fără să spună măcar un cuvânt împotriva acelui coleg. Deşi acesta îi spusese printre alte injurii: „Tuberculosule!”. Acest coleg, trimis la Oratoriul lui Don Bosco pentru ca acesta să-l facă să devină bun, a ieşit după câtva timp şi în momentul de faţă ocupă una dintre principalele funcţii din stat.
      Acest fapt dovedeşte, după părerea mea, că Dominic era impulsiv şi că ştia să se stăpânească prin virtute, aşa încât acel farmec natural al său, calmul şi blândeţea lui, nu se datorau firii sale bune, ci erau rezultatul eforturilor pe care le făcea pentru a se învinge pe sine» (S.P., p. 282-283).
      Francesco Cerruti a depus această mărturie la 5 noiembrie 1908. Imediat după ce a fost cunoscută, s-a stârnit multă curiozitate pentru a se afla cine era acel băiat violent «care ocupă una dintre principalele funcţii din stat».
      La această legitimă curiozitate a răspuns Cerruti însuşi, într-o a doua mărturie depusă sub jurământ la 22 septembrie 1915. A relatat din nou faptul şi a făcut cunoscut numele vinovatului: Rattazzi (S.P., p. 219). Giovanni B. Francesia a completat ştirea într-o scrisoare adresată Mons. Salotti, Procuratorul Cauzei: «Rattazzi, nepot al renumitului ministru Urbano Rattazzi, îl lovise pe Savio». Funcţia pe care o ocupa în acel moment era cea de «Ministru al Casei Regale».


«Dominic Savio m-a zgâriat»

      O altă trăsătură a lui Dominic Savio este evidenţiată de o întâmplare relatată de Don Cojazzi în cartea sa, Domenico Savio. Un ragazzo che sapeva volere (Ed. Paoline).
      «Mons. Paolo Rostagno, episcop de Ivrea, aflând că pregăteam o scurtă biografie a lui Savio, mi-a scris la 19 noiembrie 1949 : Defunctul paroh de Volpiano, Mons. Francesco Vaschetti, un preot foarte distins, obişnuia să le spună vicarilor săi: în ceea ce-l pe priveşte Dominic Savio, colegul meu de la Oratoriul din Valdocco, voi depune mărturie în procesele informative că o dată, într-un moment de ceartă, m-a zgâriat. Avea un caracter vioi, uneori impetuos şi îşi susţinea părerile. După aceea îi părea rău. Lucra în mod minunat cu sine» (COJAZZI, op. cit., p.119).
      Era în imediata apropiere a beatificării lui Dominic Savio şi acest episod inedit, care modifica destul de mult figura tradiţională a lui Dominic, a tulburat monseniori de la Roma şi pe superiorii salezieni.
      Dar adevăraţii istorici zâmbeau. Don Vaschetti fusese chemat să depună mărturie sub jurământ la procesul ordinar, la 3 februarie 1909, şi nu povestise acel episod. Presupunând că l-ar fi povestit vicarilor săi, ce valoare ar putea avea o mărturie care nu este depusă sub jurământ şi la mâna a doua? Episodul a fost povestit de Vaschetti, colegul lui Dominic, vicarilor săi. Unul dintre aceştia (Don Nicolao Milone) îl povestise Mons. Rostagno. Acesta l-a scris lui Don Cojazzi, iar Don Cojazzi (povestind ştia să dramatizeze) l-a relatat în cartea sa. Oare câte retuşări o fi suferit trecând de la unul la altul?
      Mons. Rostagno (pentru a confirma aceste îndoieli) s-a simţit obligat să scrie o a doua scrisoare, datată la 24 februarie 1954. A fost publicată în revista condusă de Michele Molineris, Tempio di Don Bosco, şi afirma:
      «Mi se pare că Don Cojazzi nu l-a reprodus bine în toată exactitatea sa. Vaschetti, pe atunci un băiat ca şi el şi nu mai puţin vioi, se certase din pricina câştigării jocului. Tenace în a-şi susţine punctul de vedere, deşi greşise puţin, l-a împins pe Dominic Savio. Mai mic şi mai puţin robust, Dominic a căutat să se apere şi l-a respins cu energie zgâriindu-l uşor la mână. După o scurtă bombăneală reciprocă, Dominic a alergat la Don Bosco ca să ceară iertare pentru greşeala comisă... Don Bosco a trimis să fie chemat Vaschetti şi s-au împăcat...» (MOLINERIS, Nuova vita..., p.163).
      Chiar dacă mărturia rămâne de mâna a treia (Vaschetti-Milone-Rostagno) şi nu are desigur valoarea unei mărturii depuse sub jurământ, ca şi cea a lui Don Vaschetti şi a altor martori direcţi, faptul relatat suscită simpatie faţă de Dominic: nu e un «bibelou de zahăr», ci un băiat care lucrează la propria persoană, care caută să-şi stăpânească temperamentul vioi şi iute.


Apa proaspătă a zidarilor

      Un episod necunoscut şi foarte uman din viaţa lui Dominic a fost relatat de istoricul salezian Eugenio Ceria într-o conferinţă ţinută la 9 februarie 1950 studenţilor de la teologie din Torino, şi apoi relatat de Bollettino Salesiano, la 15 iunie a aceluiaşi an.
      «Mi l-a povestit nonagenarul Don Francesia, care în acea vreme a lui Dominic Savio era un tânăr cleric. Într-o zi Dominic a rămas la pat deoarece avea febră. După-amiază, Don Bosco a mers să-l viziteze şi l-a încurajat cu amabilitatea lui. Apoi, la plecare, l-a întrebat dacă dorea ceva. Dominic a răspuns:
      - Aş vrea să beau apă proaspătă din mistria zidarilor.
      Erau zidari în casă. (Poate că lucrau pe acoperiş, în faţa infirmeriei, iar Dominic îi vedea bând apă proaspătă pe care o luau dintr-o găleată cu mistria de aramă, aşa cum se obişnuia pe atunci în Piemonte).
      Oare a râs Don Bosco? Nu. A înţeles că era dorinţa unuia care ardea datorită febrei. Ce a făcut? Ieşind din cameră, după puţin timp a reintrat ţinând în mâini recipientul plin de apă şi, apropiindu-se de bolnav, i l-a dat. Dominic a băut pe săturate» (B.S., 15 iunie 1950, p. 2).
      Relatând faptul, Molineris comenta: «Mistria de aramă cu fundul plat, cu care cel care vrea să-şi potolească setea ia apă din găleată, se foloseşte şi astăzi în locuri unde nu ajunge apa potabilă... Dominic dorea să se servească de acel instrument utilizat în familie pentru acea prospeţime pe care metalul o dă apei, când îl apropii de buze. Iar Dominic avea într-adevăr nevoie de răcoare» (MOLINERIS, op. cit., p. 237).

 

 

Capitolul 17. Societatea Neprihănitei


Munca la un proiect

      Viaţa lui Dominic Savio a fost un îndelungat dialog plin de iubire cu Preasfânta Fecioară Maria. O ruga, o invoca în orice situaţie. În 1854, papa a proclamat ca adevăr de credinţă Neprihănita Zămislire a Mariei. Dominic dorea foarte mult ca printre noi să rămână neuitată această cinstire a Maicii Sfinte proclamată de Papa. «Aş vrea să fac ceva în cinstea Mariei, spunea el. Dar aş vrea să fac cât mai repede, pentru că mă tem că nu voi mai avea timp».
      S-a apucat să lucreze la acest proiect. A ales câţiva prieteni printre cei mai de încredere şi i-a invitat să se unească pentru a forma un grup numit „Societatea Neprihănitei”.
      Scopul era acela de a dobândi ocrotirea măritei Maici a lui Dumnezeu în timpul vieţii şi mai ales în ceasul morţii.
      Dominic propunea două mijloace pentru a dobândi această ocrotire: Împărtăşania frecventă şi animarea sărbătorilor Maicii Domnului.
      În colaborare cu prietenii săi a scris un regulament, iar după corecturi şi discuţii l-a citit împreună cu ei în faţa altarului Preasfintei Fecioare Maria la 8 iunie 1856 (mai erau 9 luni până la moartea lui).
      Eu transcriu acel regulament, gândindu-mă că ar putea fi de folos altor tineri care vor să-l imite pe Dominic. Iată conţinutul acestuia:


21 de articole pentru un regulament

       «Noi Dominic Savio… (urmează numele celorlalţi colegi) pentru a fi siguri în viaţă şi când murim de ocrotirea Preasfintei Fecioare Neprihănite şi pentru a ne dedica cu totul slujirii ei sfinte, în ziua de 8 a lunii iunie, după ce ne-am spovedit şi am primit Împărtăşania, hotărâţi să avem faţă de Măicuţa noastră o devoţiune filială şi constantă, făgăduim în faţa altarului Ei şi cu consimţământul Directorului nostru spiritual, că vrem să-l imităm atât cât ne vor permite puterile pe LUIGI COMOLLO. (Luigi Comollo se născuse la Cinzano în 1818, fusese coleg de seminar al lui Don Bosco la Chieri şi murise în 1839, respectat de toţi ca un tânăr sfânt. Don Bosco publicase viaţa lui.) Aşadar făgăduim:
      1º Să respectăm cu stricteţe regulile casei.
      2º Să-i ajutăm pe colegii noştri avertizându-i cu iubire şi îndemnându-i la bine cu cuvinte bune, dar mai mult prin exemplul nostru bun.
      3º Să dăm valoare fiecărei clipe.
Pentru a ne ajuta reciproc să fim perseverenţi în viaţa creştină, îi prezentăm acest regulament Directorului nostru.

      Art. 1. Vom fi deosebit de ascultători faţă de superiorii noştri, cărora ne supunem cu încredere deplină.
Art. 2. Împlinirea propriilor îndatoriri va fi prima şi deosebita noastră grijă.
      Art. 3. Iubirea reciprocă va uni sufletele noastre şi ne va face să-i iubim pe fraţii noştri fără deosebire. Îi vom mustra cu gingăşie atunci când ni se va părea util.
      Art. 4. Vom alege o jumătate de oră pe săptămână pentru a ne reuni şi, după ce-l vom invoca pe Duhul Sfânt, făcând o scurtă lectură spirituală, vom vorbi despre progresele Societăţii.
      Art. 5. Ne vom avertiza personal în legătură cu acele defecte de care trebuie să ne corectăm.
      Art. 6. Vom avea grijă să evităm între noi orice neplăcere indiferent cât de mică ar fi, suportând cu răbdare pe colegii şi persoanele care ne supără.
      Art. 7. Nu este stabilită nici o rugăciune specială, deoarece timpul care ne rămâne după ce ne-am îndeplinit îndatoririle noastre, fiecare îl va dedica acelor lucruri care i se vor părea mai utile pentru sufletul său.
      Art. 8. Cu toate acestea admitem următoarele:

A - Ne vom apropia de sfintele sacramente cât de des ni se va permite.
B - Vom primi Împărtăşania în toate duminicile, sărbătorile de poruncă, toate novenele şi solemnităţile Preasfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Patroni ai Oratoriului.
C - În timpul săptămânii ne vom îngriji să primim Împărtăşania joia, exceptând atunci când suntem împiedicaţi din pricina vreunei ocupaţii serioase.

      Art. 9. În fiecare zi, mai ales în recitarea Rozariului, îi vom recomanda Mariei grupul nostru şi o vom ruga să ne ajute să perseverăm în bine.
      Art. 10. Vom căuta să facem în fiecare sâmbătă o rugăciune sau un act de viaţă creştină în cinstea Neprihănitei.
      Art. 11. Vom avea o conduită exemplară în rugăciune, la lectură şi în timpul Liturghiei, la studiu şi la şcoală.
      Art. 12. Vom asculta cu veneraţie Cuvântul lui Dumnezeu şi vom reflecta asupra lui.
      Art. 13. Vom evita orice pierdere de timp, fără a ne deda vreodată leneviei, izvor de ispite.
      Art. 14. După ce ne-am împlinit îndatoririle şcolare, vom consacra ceasurile rămase libere ocupaţiilor utile, precum lecturilor instructive şi creştine sau rugăciunii.
      Art. 15. După masă, după şcoală şi după studiu, vom face recreaţie.
      Art. 16. Ne vom îngriji să le facem cunoscut superiorilor noştri orice ar putea ajuta comportamentul nostru creştin.
      Art. 17. Ne vom îngriji să nu cerem prea multe permisiuni, întrucât unul dintre scopurile noastre este respectarea cu exactitate a regulilor casei, care devin prea des inutile din pricina prea multor permisiuni.
      Art. 18. Vom accepta mâncarea pe care o primim la masă fără să ne plângem. Îi vom convinge şi pe ceilalţi să nu se mai plângă.
      Art. 19. Cine va dori să facă parte din grupul nostru, va trebui înainte de toate să-şi purifice conştiinţa prin sacramentul Spovezii şi să se hrănească cu Euharistia, apoi să dea dovadă de bună conduită timp de o săptămână, să citească cu atenţie aceste reguli şi să-i promită lui Dumnezeu şi Preasfintei Fecioare Maria Neprihănită că le va respecta.
      Art. 20. În ziua admiterii lui, fraţii se vor apropia de sfânta Împărtăşanie rugându-l pe Dumnezeu să-i dea colegului lor perseverenţă, ascultare şi iubire adevărată faţă de Dumnezeu.
      Art. 21. Societatea este pusă sub ocrotirea Neprihănitei Zămisliri, al cărui nume îl vom avea şi vom purta medalia ei. O sinceră, filială, nelimitată încredere în Maria, o deosebită gingăşie faţă de ea, o devoţiune constantă, ne vor face superiori oricărui obstacol, tenaci în rezolvări, rigizi faţă de noi înşine, iubitori faţă de aproapele şi precişi în toate.
      În plus, îi sfătuim pe fraţi să scrie preasfintele nume ale lui Isus şi Maria mai întâi în inimă şi în minte, şi apoi pe cărţile şi obiectele lor.
      Directorul nostru este rugat să examineze aceste reguli şi să ne spună părerea sa, asigurându-l că toţi depindem cu totul de voinţa lui. El va putea face în regulament modificările pe care le va considera oportune.
      Iar pe sfânta Maria o rugăm să binecuvânteze eforturile noastre, pentru că inspiraţia de a da viaţă acestei societăţi a fost în întregime a ei. Ea să facă să înflorească speranţele noastre şi să ne împlinească dorinţele. Noi, învăluiţi în mantia ei, întăriţi de ocrotirea ei, vom înfrunta furtunile vieţii şi vom depăşi ispitele celui rău. Mângâiaţi de ea vom fi adevăraţi prieteni ai colegilor noştri, mulţumirea profesorilor, fiii ei iubiţi. Dacă Dumnezeu ne va dărui harul să-l putem sluji ca preoţi, vom munci cu toate puterile noastre, cu cel mai mare zel, lipsindu-ne de încrederea în noi şi încredinţându-ne în ajutorul său. Iar după această vale de lacrimi, mângâiaţi de prezenţa Mariei, vom putea primi în ceasul de pe urmă răsplata pe care Dumnezeu o are pregătită pentru cine îl slujeşte cu iubire».


Condiţiile lui Don Bosco

      Directorul Oratoriului (Don Bosco) a citit regulamentul vieţii şi l-a examinat cu atenţie. În cele din urmă l-a aprobat cu următoarele condiţii:
      1. Lucrurile expuse sunt promisiuni, nu jurăminte.
      2. Nu obligă sub pedeapsa păcatului.
      3. În reuniuni, să se ia angajamentul pentru o anumită faptă de caritate, precum catehizarea vreunui copil neştiutor, asistenţa, curăţenia în biserică.
      4. Să se împartă zilele săptămânii între cei care fac parte din grup, aşa încât în fiecare zi să fie cineva care se împărtăşeşte.
      5. Să nu se adauge nici o rugăciune specială fără permisiunea superiorilor.
      6. Să se indice ca scop final: răspândirea iubirii faţă de Preasfânta Maria Neprihănită şi faţă de Preasfântul Sacrament.
      7. Înainte de a fi acceptat, fiecare să citească viaţa lui Luigi Comollo.


Un orfan foarte bun prieten al lui Dominic

      În 1878, publicând cea de a cincea ediţie a Vieţii tinerelului Dominic Savio, Don Bosco a adăugat la acest punct o pagină: un portret scurt al lui Giuseppe Bongiovanni, care a fost un prieten foarte bun al lui Dominic. Îl transcriem.
      Unul dintre aceia care l-au ajutat cel mai eficient pe Dominic Savio la înfiinţarea Societăţii Neprihănitei şi la redactarea regulamentului, a fost Giuseppe Bongiovanni. Rămas orfan de tată şi de mamă, fusese recomandat de o mătuşă directorului Oratoriului (Don Bosco), care l-a primit cu iubire în noiembrie 1854. Avea 17 ani şi a intrat în Oratoriu cu neplăcere, cu mintea plină de vise şi de multe prejudecăţi despre religie. Însă în el se vede clar lucrarea harului dumnezeiesc: în scurt timp s-a ataşat mult de casă şi de superiori. Puţin câte puţin şi-a schimbat ideile şi cu voinţă a început să trăiască o viaţă foarte bună de tânăr creştin. Dotat cu multă inteligenţă şi cu o mare uşurinţă în a învăţa şi-a continuat studiile cu rezultate optime. A terminat cu o rapiditate deosebită studiile clasice. Dotat cu o fantezie vie, avea o mare abilitate în a compune poezii în italiană şi în dialect piemontez. În conversaţiile familiare improviza versuri spre veselia prietenilor, în scris însă compunea poezii frumoase dintre care multe au fost publicate, precum cea în cinstea Mariei Ajutorul Creştinilor, care a devenit un cântec religios cântat în Oratoriu: Salve, Salve, pietosa Maria….
      A început studiile pentru a deveni preot şi s-a dovedit un seminarist credincios Domnului şi un apostol printre colegii săi. A fost hirotonit în 1863 şi şi-a început slujirea cu multă fervoare.


„Micul cler” al lui Giuseppe Bongiovanni

      Avea o voce slabă, dar cu toate acestea predicile sale erau plăcute pentru frumuseţea lucrurilor pe care le spunea şi pentru vivacitatea expunerii. Era ascultat cu multă plăcere şi făcea mult bine.
      După ce l-a ajutat pe Dominic Savio (cu care era foarte bun prieten) să înfiinţeze Societatea Neprihănitei, a înfiinţat cu permisiunea lui Don Bosco o altă Societate: cea a Preasfântului Sacrament. Avea scopul de a suscita printre tineri iubirea faţă de Isus Euharistic şi de a pregăti pe cei mai buni elevi pentru slujirea ordinelor sacre. A format astfel un „mic cler” care a dat măreţie şi har sărbătorilor noastre. Când era preot, a continuat să lucreze cu rezultate optime pentru această Societate. Se poate spune că dacă Congregaţia Saleziană a dat curând Bisericii un mare număr de preoţi, acest lucru se datorează în mare parte muncii şi ostenelii lui Giuseppe Bongiovanni. Din „micul cler” s-au născut vocaţii preoţeşti extraordinare.
      În 1868 se apropia timpul consacrării marelui Sanctuar al Mariei Ajutorul Creştinilor, construit la Valdocco. Don Bongiovanni s-a dăruit cu totul pregătirii fiecărui lucru necesar pentru consacrare. A pregătit în mod deosebit Micul Cler pentru a-şi îndeplini rolul cu demnitate în timpul sărbătorii şi a celor opt zile de celebrări sacre care urmau. Îndemnat de o iubire arzătoare faţă de Maica Domnului, nu a pregetat să muncească, să ostenească şi să trudească, mai ales în ziua ajunului, 8 iunie 1868. Fecioarei Maria i-au fost plăcute, cu siguranţă, acele jertfe şi i-a pregătit o răsplată mare. Mai întâi însă a permis ca Don Bongiovanni să fie pus la o grea încercare.


Prima şi ultima Liturghie la Sanctuar

      La 9 iunie, în ziua sărbătorii, Don Bongiovanni s-a îmbolnăvit şi nici măcar nu s-a putut ridica din pat. În zilele următoare boala s-a agravat, dar Don Giuseppe a suportat totul cu resemnare. Pregătise cu multă iubire acele sărbători şi dorea să poată celebra Liturghia măcar o dată în noul Sanctuar. A cerut acest lucru Maicii Domnului ca pe un har. Duminica următoare s-a simţit mai bine şi a putut celebra sfânta Liturghie unde şi cum dorea, cu o bucurie imensă în suflet. După Liturghie i-a spus unui prieten al său: «Sunt mulţumit! Acum pot să spun cuvintele Evangheliei: Acum liberează, Doamne, pe Robul tău în pace!». Şi aşa a fost. Simţind cum îi slăbesc puterile, s-a întors în pat şi nu s-a mai ridicat. Miercurea următoare (ultima din cele opt zile de sărbătoare) s-a celebrat Liturghia pentru toţi binefăcătorii decedaţi.
      După-amiază, tinerii elevi din şcolile saleziene care veniseră să participe la sărbătoare au plecat spre casele lor.
      O oră mai târziu preotul Giuseppe Bongiovanni a primit Viaticul şi, asistat de Don Bosco şi înconjurat de un cerc de prieteni foarte buni, a murit în numele Domnului. A mers să vadă cum este sărbătorită în Cer Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, iubită de el cu atâta gingăşie.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Dominic Savio şi Giuseppe Bongiovanni

      Există o anumită discuţie istorică în ceea ce priveşte modul în care a luat fiinţă Societatea Neprihănitei, care a fost încercarea generală a Congregaţiei Saleziene şi care, atât timp cât a supravieţuit, a fost rezerva inepuizabilă a vocaţiilor saleziene şi preoţeşti.
      Fără a pretinde rezolvarea problemei, redau (pe lângă mărturiile depuse sub jurământ pe care le enumăr mai jos) cuvintele lui Giovanni B. Francesia, care a făcut parte din ea (aşa cum rezultă din procesele verbale) încă de la primele reuniuni. El a scris o scurtă viaţă a lui Giuseppe Bongiovanni, colegul lui Dominic despre care Don Bosco vorbeşte în a doua parte a capitolului. Înainte de a intra în Oratoriu, Bongiovanni a avut o viaţă aventuroasă şi boemă. Avea o imaginaţie vie, dovedea talente de comediograf şi poet diletant. La Oratoriu, după primele dificultăţi, a devenit un prieten de nedespărţit al lui Dominic Savio. Fiind cu şase ani mai mare decât el, a ştiut să pună în mod concret în practică ideile entuziaste pe care le avea Dominic, chiar şi ideea de Societate a Neprihănitei.
      «A fost un mare noroc pentru el – scrie Francesia – că l-a avut alături pe virtuosul Dominic Savio şi că a făcut împreună cu el primele probe la şcoala gimnazială. Pot să spun că dacă Dominic Savio era mintea, Bongiovanni era mâna… Cei din Oratoriu se gândeau la apostolatul micilor ştrengari. Într-adevăr, Dominic Savio a fost cel care a vorbit cu Don Bosco despre acest lucru şi a introdus Societatea Neprihănitei care a făcut atâta bine printre noi. Bongiovanni a fost redactorul articolelor organice (regulamentul) şi a fost secretarul născut şi, aş zice, perpetuu al acesteia» (FRANCESIA, Memorie di Salesiani defunti, C. Benigno C., 1904, p. 24 ş.u.).


Mărturii depuse sub jurământ despre Societatea Neprihănitei

      Michele Rua: «Despre iubirea sa faţă de ascultare şi faţă de respectarea regulilor Casei există o dovadă clară întrucât a stabilit împreună cu un coleg al său instituirea Societăţii Neprihănitei Zămisliri» (S. P., p. 110-111).
      Giovanni Cagliero: «Dominic Savio, însufleţit de zelul său arzător pentru binele colegilor, a ales pe câţiva dintre cei în care avea mai mare încredere, printre care Giuseppe Bongiovanni, şi i-a invitat să i se alăture pentru a stabili instituirea Societăţii Neprihănitei… Această Societate, din care am făcut parte şi eu, avea printre scopurile principale, pe lângă devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară, pe cea de a avea grijă de colegii mai puţin buni, împrăştiaţi şi care se îngrijeau prea puţin de pietate, pentru a-i împiedica să săvârşească răul şi a-i îndemna la bine» (S. P., p. 58-59).
      Angelo Amedei: «Opera principală realizată de Dominic Savio în anii în care a fost la Oratoriu, a fost înfiinţarea Societăţii Neprihănitei, cu scopul de a promova Împărtăşania zilnică şi de a veghea asupra colegilor mai puţin harnici şi îndărătnici la bine. În această operă a fost ajutat de unii ucenici, printre care Celestino Durando şi Giuseppe Bongiovanni. Primul preşedinte al Societăţii a fost clericul Michele Rua, de la care am învăţat de multe ori despre acest act de zel al tânărului Savio şi despre înflorirea Societăţii nu doar în Oratoriu, dar şi în alte case saleziene, în care este păstrată ca un mic seminar al viitoarelor vocaţii saleziene» (S. P., p. 73-74).


Alţi băieţi la Torino

      Când Dominic a înfiinţat Societatea Neprihănitei, în casa Oratoriului erau 170 de băieţi: copii buni, obişnuiţi, care căutau doar să înveţe o meserie sau să studieze pentru a ieşi din sărăcia periferiei, şi copii obraznici. Acestora din urmă li s-a dedicat „asociaţia” Neprihănitei, pentru a-i face mai buni. Dominic era uneori gata să-şi piardă răbdarea cu Don Bosco pentru că în curtea Oratoriului veneau şi copilandri care vorbeau urât, tinerei care ţineau discursuri împotriva preoţilor şi a religiei.
      Don Bosco, care cunoştea periferia oraşului Torino mai bine decât Dominic, îi spunea: «Ai răbdare!». El ştia că Oratoriul său era o mică insulă înconjurată de mizerii materiale şi morale. Ştia că prin oraş umblau sute şi sute de alţi băieţi, fără o meserie şi fără familie, dispuşi la orice pentru a supravieţui.
      Poate că ar fi bine să cunoaştem povestea vreunuia dintre aceşti băieţi «normali» de la periferie, care în cele din urmă au ajuns „normali” în Oratoriu, dar la Reformatoriu. Doar ca să ne facem o idee mai clară despre băieţii din acel timp, iau povestea dintr-un studiu al lui Roberto Audisio din Torino e Don Bosco, îngrijit de G. Bracco.


Raimondo R. şi patru găini moarte

      Reformatoriul din Torino era numit „Generala” şi se afla pe strada Torino-Stupinigi. Era dotat cu 320 de celule pentru o persoană, laboratoare, o aulă şcolară pentru o sută de elevi, capelă şi camere de locuit pentru personal.
      Raimondo R. a fost închis aici când avea doisprezece ani, în 1846, deoarece fusese prins «cu un pachet ce conţinea patru găini moarte, a căror provenienţă nu a ştiut să o indice». «Povestea lui – scrie Roberto Audisio – este asemănătoare cu a multor colegi de pedeapsă. Analfabet, fără o meserie; mama e moartă, tatăl este „colector ambulant de fier vechi”. L-au arestat prima oară când avea opt ani, când
l-au prins „dormind sub porticurile din Piaţa Palatului Civic”. În zadar i-au dat o „pedeapsă bună” (câte lovituri au primit aceşti sărmani băieţi!). După două luni a fost condamnat întrucât era „leneş, vagabond şi suspect de furturi; obişnuieşte să fure vin din Piaţa Carlina”. A ispăşit aceste vinovăţii cu un an de arest (la vârsta de 8-9 ani!) în închisoarea din Saluzzo, unde „deţinuţii nu erau împărţiţi, ci ţinuţi toţi laolaltă, fără distincţie după vârstă sau delict”. Contactul zilnic cu răufăcători înrăiţi a constituit „şcoala sa de contaminare morală”, dar nu şi de abilitate: şase condamnări în doi ani, din ziua în care a ieşit din galeră. Era arestat mereu pentru furt, „ca fugit din casa părintească”, „ca vagabond şi cerşetor, obişnuit fiind să se alăture iremediabililor”... Tocmai de aceea l-au trimis în casa de corecţie a „tinerilor iremediabili”» (p. 110s).
      Opera de reeducarea este condusă de abatele Charles Fissiaux, care cu cuvinte urâte şi desigur foarte departe de spiritul creştin, descrie astfel într-un raport pe acel tânăr de doisprezece ani: «Membrele slăbite din cauza sărăciei şi a viciului, insecte dezgustătoare în păr, trupul bolnăvicios şi acoperit cu zdrenţe. Din paliditatea feţei, din prostia şi din lenevia facultăţilor morale şi fizice, se pot judeca devastările săvârşite în acest schelet uman de deprinderile vicioase, de plăcerile păcătoase, de distracţiile criminale» (p. 110). Toate aceste lucruri, abatele le vede într-un copil de doisprezece ani măcinat de foame şi de bătăi. Don Bosco, cu Oratoriul său puţin cam „haotic”, care-l făcea să-şi piardă răbdarea chiar şi pe un sfinţişor ca Dominic Savio, nu a fost un super-om, dar trebuia să pui o mie de oameni ca abatele Fissiaux, unul peste altul, ca să ajungă la nivelul lui Don Bosco.


Luigi G., internat la cererea tatălui

      «Tatăl lui Luigi s-a „dezgustat” de fiul său: „dat afară din şcolile comunale din Dora”, deoarece era un „exemplu rău pentru colegi”; izgonit din Albergo di Virtù „din cauza comportamentului său condamnabil”; „încredinţat unui croitor, căruia i-a dat dovadă de rea-voinţă în a se deda muncii”, a fost dat afară. Un asemenea derbedeu ar trebui supus unui control familiar sever şi asiduu, dar părintele său, un vânzător în librărie cu un salariu relativ mic şi văduv, întreţinea doi copii mici la o doică şi dispunea de prea puţin timp pentru a se dedica educării fiului întâi născut» (p. 115).
      Tatăl aşadar, face uz de dreptul recunoscut de articolul 214 al Codului Civil: un părinte care are „motive serioase de dezgust din cauza conduitei fiului” poate cere ca acesta să fie internat în casa de corecţie. Este în martie 1847.
      «Aşadar, e mai bine să fie încredinţat „grijilor caritabile ale distinsului abate Fissiaux, unde: cea mai mică neascultare a ordinelor unui superior costa opt zile la celula obscură, o nişă unde deţinutul „din cauza imposibilităţii de a se mişca era constrâns să stea aproape constant la pat”; cine rosteşte un singur cuvânt în timpul lucrului nu mai face recreaţie; pentru cei care neglijează să se spele pe mâini sunt gata doze bune de „munci de pedeapsă şi trudă”.
      De câte ori, mai ales la început, imputatul Luigi G. s-a înfăţişat dinaintea tribunalului intern prezidat de director!» (p. 116).
      Rezultatele acestei „reeducări” sunt înfricoşătoare: revolte interne în care educatorii erau atacaţi cu cuţitul. După ce iese din reformatoriu, fiecare este încredinţat unui „patron”, care să continue să-l ţină sub observaţie. Dar «pentru un „lemnar” care muncea „cu destul de mult profit şi cu satisfacţia patronului”, paisprezece băieţi au încercat să se ascundă de poliţie imediat după ce au trecut poarta Generalei; ultimii doi care au fost eliberaţi au ajuns „să părăsească patronajul”, primul ajungând delicvent, iar al doilea dedându-se la vagabondaj, fără să se mai aibă veşti despre el» (p. 119).

 

 

Capitolul 18. Camillo, un pictor foarte tânăr


Trebuia să-i urmărească cu delicateţe pe „clienţi”

      Toţi erau prieteni cu Dominic. Dacă cineva nu ţinea la el, cel puţin îl respecta pentru bunătatea lui. El ştia să cadă de acord cu toţi.
      Era atât de hotărât şi de sigur în a face bine, încât Don Bosco l-a îndemnat să şi-i apropie cu familiaritate pe unii tineri mai dificili, pentru a vedea dacă reuşea să-i facă să devină mai buni. A început această acţiune în timpul recreaţiilor, al jocurilor, vorbind despre tot felul de lucruri pentru a şi-i face prieteni.
      Însă prietenii săi de încredere erau înscrişi în Societatea Neprihănitei Zămisliri. Împreună cu ei, aşa cum am spus, se reunea în întâlnirile spirituale şi în biserică pentru a se ruga Maicii Domnului. Întâlnirile aveau loc cu permisiunea superiorilor, dar erau conduse şi reglementate de tinerii înşişi. În aceste întâlniri şi-i încredinţau unii altora pe acei tineri care aveau nevoie să fie apropiaţi şi asistaţi cu bunătate. Tânărul „încredinţat” era numit „client”. Cine îl primea îl urmărea cu delicateţe, îl ocrotea de colegii violenţi şi folosea orice mijloc posibil pentru a-l face să devină un băiat bun. În timpul întâlnirilor se discuta şi despre cum să se celebreze sărbătorile şi novenele, şi fiecare se angaja să se împărtăşească în anumite zile din săptămână.
      Dominic se număra printre animatorii acestor întâlniri. Se poate spune că toţi îl ascultau.
      Aş putea aminti mulţi colegi ai lui Dominic care luau parte la aceste reuniuni. Dar ei sunt aici printre noi şi poate că este mai bine să nu vorbim despre ei. Voi vorbi doar despre doi, pe care Dumnezeu i-a chemat în Paradis: Camillo Gavio din Tortona şi Giovanni Massaglia din Marmorito.


„Pe chipul tău e melancolie”

      Camillo Gavio a trăit doar două luni printre noi, dar acest timp scurt a fost suficient pentru a lăsa în urma sa o sfântă amintire. Onestitatea şi marele lui talent pentru pictură şi sculptură, au îndemnat autorităţile municipale ale oraşului său să-l ajute să vină la Torino şi să frecventeze studiile artei sale. La Tortona suferise de o boală gravă. Când a venit la Oratoriu era doar convalescent. Era departe de casă, nu cunoştea pe nimeni dintre noii colegi şi, îngândurat, îi privea pe cei care se jucau.
      Dominic l-a văzut şi imediat s-a apropiat de el pentru a-l înveseli. Au avut exact următoarea conversaţie:
      - Dragul meu, nu cunoşti încă pe nimeni, nu-i aşa?
      - Da, într-adevăr, dar mă distrez privindu-i pe ceilalţi jucându-se.
      - Cum te cheamă?
      - Camillo Gavio, din Tortona.
      - Câţi ani ai?
      - Cincisprezece împliniţi.
      - Pe chipul tău e melancolie. Ai fost bolnav?
      - Da, am fost foarte bolnav. Am avut o boală de inimă din cauza căreia era să mor şi încă nu m-am vindecat complet.
      - Dar vrei să te vindeci, nu-i aşa?
      - Nu prea mult. Vreau să fac voinţa lui Dumnezeu.
      Aceste ultime cuvinte au făcut să tresare inima lui Dominic. Camillo Gavio era un tânăr care înainta pe drumul sfinţeniei. Cu o confidenţialitate delicată a continuat:
      - Cine vrea să facă voinţa lui Dumnezeu, doreşte să devină sfânt. Ai această dorinţă?
      - Da. Doresc foarte mult.
      - Bine. Vom mări numărul prietenilor noştri. Vei fi unul dintre aceia care iau parte la ceea facem pentru a deveni sfinţi.
      - E frumos ceea ce spui. Dar ce trebuie să fac?
      - Îţi spun în câteva cuvinte. Trebuie să ştii că noi aici facem ca sfinţenia să constezeîn a fi foarte veseli. Ne îngrijim doar să evităm păcatul, marele duşman care ne fură prietenia cu Dumnezeu şi pacea inimii, şi să îndeplinim cu exactitate îndatoririle noastre: să ne rugăm şi să frecventăm sacramentele. Poţi să începi chiar de azi să scrii în jurnalul tău cuvintele din Biblie: Slujiţi-i Domnului cu bucurie!.


«Adio, Camillo!»

      Aceste cuvinte au fost o mare mângâiere pentru melancolia lui Camillo Gavio. A simţit o adevărată încurajare. Din acea zi a devenit prietenul de încredere al lui Dominic şi tovarăşul său în săvârşirea binelui.
      Dar boala din cauza căreia era să moară şi de care nu se vindecase complet, a revenit după două luni. În ciuda îngrijirilor medicilor şi ale prietenilor, s-a agravat tot mai mult. După ce a primit Sacramentele de pe urmă cu o mare linişte şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu la 29 decembrie 1855. (Don Bosco scrie greşit 30 decembrie 1956).
      Dominic a mers de mai multe ori să-l viziteze pe Camillo în timpul bolii. Se oferea să petreacă nopţile veghind alături de el, dar nu i s-a permis. Când a aflat că a murit, a vrut să meargă să-l vadă pentru ultima oară. Privindu-l în pacea morţii, i-a spus impresionat: «Adio, Camillo! Sunt profund convins că ai zburat în Cer, de aceea, te rog, pregăteşte un loc şi pentru mine. Îţi voi fi mereu prieten şi, atâta timp cât Domnul mă va lăsa în viaţă, mă voi ruga pentru odihna sufletului tău».
      Împreună cu ceilalţi colegi a mers să se roage oficiul pentru răposaţi şi s-a rugat şi alte rugăciuni în timpul zilei. Apoi i-a invitat pe câţiva dintre cei mai buni colegi de şcoală să se împărtăşească pentru el şi chiar el s-a împărtăşit de mai multe ori pentru odihna sufletului lui Camillo.
      Printre alte lucruri, Dominic le-a spus prietenilor săi: «Dragii mei, să nu uităm sufletul prietenului nostru. Eu sper că la această oră, are deja parte de gloria cerească; cu toate acestea, să nu încetăm să ne rugăm pentru odihna sufletului său. Tot ceea ce facem acum pentru el, Dumnezeu se va îngriji într-o zi ca alţii săfacă pentru noi».

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Giovanni Roda, un băiat dificil

      Don Bosco scrie despre Dominic: «Era atât de hotărât şi de sigur în săvârşirea binelui, încât Don Bosco l-a îndemnat să şi-i apropie cu familiaritate pe unii tineri dificili, pentru a vedea dacă reuşeşte să-i facă să devină mai buni».
      Giovanni Roda era un băiat dificil. Trebuia să se descurce singur în viaţă şi reuşea, cu câte un ajutor. Pe Don Bosco l-a întâlnit în piaţa din Porta Palazzo. Mai întâi a mâncat alunele pe care acesta i le-a dat, apoi a răspuns la întrebările lui. I-a spus că nu mai avea nici mamă, nici tată; muriseră de holeră. I-a mai spus că aştepta acolo ca cineva să-l ia la muncă. La propunerea de a merge la Oratoriu pentru a învăţa o meserie, mai întâi l-a privit cu suspiciune pe preot, apoi a acceptat. «Am mers după el ca un căţeluş», spunea. «Don Bosco mi l-a dat coleg pe Dominic Savio pentru a mă îndruma în primele zile şi pentru a-mi arăta ce trebuia să fac. Aveam obiceiuri proaste, pe care le învăţasem trăind abandonat, lipsit de o instruire şi de educaţie. Primele zile le-am petrecut mai ales împreună cu Dominic, iar mai apoi am fost mereu obiectul atenţiilor sale speciale şi ale vegherii sale, aceasta fiind misiunea pe care i-o dăduse Don Bosco». Toate acestea, Roda le-a afirmat sub jurământ (Animavversioni, p. 29ss).
      În 1933, Papa Pius al XI-lea îl declara „venerabil” pe Dominic Savio, iar Giovanni Roda care avea 91 de ani, era prezent, în faţa Papei. Unul dintre Superiorii Generali ai Salezienilor, Don Serié, era prezent şi a povestit scena.
      «Giovanni Roda a îngenuncheat în faţa Papei şi, cu braţele deschise, a încercat să spună ceva, dar a fost cuprins de emoţie. Pius al XI-lea, pentru a-l încuraja pe bătrânel, i-a pus cu iubire mâna deasupra capului, l-a ridicat şi i-a spus:
      - Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Dominic Savio?
      - Da, da, Sfinte Părinte. Era marele meu prieten şi de o seamă cu mine. El era tare bun, în schimb eu… un sărman orfan…
      - Povesteşte-ne ceva. Nu ne grăbim.
      - Sanctitate, Don Bosco avea obiceiul să aşeze alături de cei mai ştrengari pe cei mai buni, iar eu se pare că am fost destul de rău dacă în şcoală, în biserică, în sala de mese, peste tot, mi l-a pus alături pe Dominic, care mă urma ca un înger păzitor, mă ajuta şi mă mustra. Avea o asemenea influenţă asupra noastră încât ascultam de el ca de un superior; era un adevărat apostol. Toţi ţineam la el şi-i datoram lui orice tentă de bunătate. Într-o zi, în timpul recreaţiei, îmi cer scuze Sfinte Părinte, mi-a scăpat un blestem. Mi-am dat cu mâna peste gură, dar îl spusesem deja. Colegii îl auziseră. Dominic s-a apropiat de mine şi mi-a spus: «Ai uitat de propunerile noastre? Mergi imediat la Don Bosco, povesteşte-i ce s-a întâmplat. Este foarte bun, vei vedea că va rezolva totul. Eu între timp voi merge să mă rog pentru tine». Am mers imediat. Dar unde să-l găsesc pe Don Bosco? şi l-am găsit în vorbitor înconjurat de nişte domni. Needucat cum eram, m-am amestecat în grup. Don Bosco, surprins, mi-a spus: «Vezi, sunt ocupat, n-ai putea aştepta o clipă?». Acele persoane au crezut că am ceva urgent, s-au retras deoparte şi au spus: «Ascultaţi-l, Don Bosco, noi vom aştepta.». Atunci m-am ridicat în vârful picioarelor şi am spus la urechea bunului părinte: «Savio mă trimite la dumneavoastră pentru că am blestemat». Tremuram ca o frunză. Don Bosco nu m-a certat, dar am văzut pe chipul lui întipărindu-se o durere foarte profundă. Atunci am înţeles gravitatea vinovăţiei mele. Ochii aceia străpungeau inima. «Nu mai face, dragul meu fiu, nu mai face asta niciodată. Este o jignire adusă lui Dumnezeu, ştii! Domnul nu te-ar binecuvânta. Vei merge în biserică şi vei spune mulţi Tatăl nostru şi vei face de trei ori semnul crucii cu limba pe pământ». Am alergat în faţa altarului, am recitat acei Tatăl nostru, am şters praful de pe jos, am privit împrejur şi apoi, grăbit, am făcut de trei ori semnul crucii cu limba pe podea. Am plecat repede, uşurat, ca şi cum mi s-ar fi luat o cărămidă de pe piept. Am uitat câţi de Tatăl nostru am spus, dar cele trei cruci şi privirea lui Don Bosco nu le-am uitat niciodată. Vă pot asigura Sfinte Părinte, am avut doisprezece fii şi mulţi nepoţi, dar în casa mea nu s-a blestemat niciodată.
      Dragul bătrânel spusese totul dintr-o suflare. Papa îl ascultase interesat, în ciuda acelui du-te vino al nobililor de la curtea pontificală, care făceau aluzie la aşteptarea nerăbdătoare a altor pelerini. Apoi spuse:
      - Fiecare fiu a fost un act de încredere din partea lui Dumnezeu, care s-a schimbat în binecuvântare. Domnul să vă păstreze în continuare sănătos. Vă dorim ca, aşa cum v-aţi bucurat pe pământ de prezenţa sfinţilor, să vă bucuraţi de ea şi în paradis.”
      Giovanni Roda a murit în pace la Racconigi în 1939. Avea 97 de ani». (Redat de MOLINERIS, op. cit., p. 346ss).


Antonio Duina, «clientul» lui Dominic Savio

      Când Don Bosco le-a cerut băieţilor să scrie ce-şi aminteau de Dominic Savio pentru a putea scrie Viaţa, a văzut că a ajuns pe masa lui de lucru şi această foaie de hârtie, scrisă cu candoare şi greşeli de ortografie. Autorul era un sărman ucenic, Antonio Duina.
      «Despre norocosul şi colegul meu drag, Dominic Savio.
      Eu, Duina Antonio, am avut fericita şansă să fiu instruit de el în cele materiale.
      În primul rând el nu începea vreun lucru fără să-l laude şi să-i mulţumească Domnului. Eu în tot timpul ce m-a instruit am ştiut mereu că tot ceea ce putea face pentru a mă face mai bun, făcea cu plăcere.
      Eu am ajuns să-l jignesc, dar el nu mi-a zis niciodată nimic, ba mai mult arăta mai multă bucurie, şi acest lucru arată că nu se supăra să sufere vreo durere şi vreo batjocură, pentru că ştia că suferea pentru Domnul.
      Alte lucruri nu aş şti decât că într-o zi, pentru a merge la spital să viziteze un coleg de-al lui, bolnav, a venit acasă când toţi mâncaseră deja şi a fost constrâns să mănânce hrană rece, dar nu a putut vizita pentru că ajunsese târziu (nu a putut vizita bolnavul pentru că ajunsese în afara programului de vizite al spitalului, n. red.), cu toate astea a făcut efortul de a merge până acolo. DUINA ANTONIO» (S. P., p. 478-479).


După ce suna clopoţelul pentru cină

      Un alt «client» al lui Dominic Savio ne este descris de Francesco Vaschetti (prietenul care a fost «zgâriat» de Dominic). Iată cuvintele lui:
      «În timpul acestei ierni care a trecut (1856-57), după ce a sunat clopoţelul pentru cina clericilor, în acea vreme de recreaţie (cu jumătate de oră înainte de cină), Dominic lua pe câte un coleg în vreun loc liniştit, îi explica şi-l punea să repete autorii traduşi, într-un cuvânt îl punea să repete lecţiile. L-am întrebat pe colegul care primea de la el instrucţiuni, dacă lui Savio i se ceruse acest lucru, pentru că eu îl vedeam foarte implicat în acel serviciu. Dar mi s-a spus că era din pură caritate pentru a-i cuceri sufletul şi a şi-l face prieten... Cel pe care Dominic îl instruia îi era inferiorîn virtuţi şi în toate. El atestă că, atunci când erau vecini de pat, în fiecare dimineaţă, când îl vedea că doarme şi că nu prea vrea să se scoale, îi spunea: să alunge lenea, să nu asculte tentaţiile diavolului, ci mai degrabă cuvintele lui cu care îl avertiza ca un adevărat prieten. Spune, în fine, că mereu îi sugera să se încurajeze reciproc în a face bine, că voia să rămână prieten cu el până în Paradis» (P.S., p. 473-474).

 

Capitolul 19. Giovanni, prietenul care l-a făcut să plângă


Prieteni, aproape din acelaşi localitate

      Prietenia lui Dominic cu Giovanni Massaglia din Marmorito, o localitate nu prea departe de Mondonio, a fost mai îndelungată şi mai intimă.
      Au sosit în acelaşi an în casa Oratoriului (Don Bosco greşeşte: Giovanni a intrat un an înaintea lui Dominic), erau din două localităţi vecine şi doreau amândoi să se facă preoţi, având o adevărată dorinţă de a deveni sfinţi.
      Într-o zi Dominic i-a spus prietenului său:
      - Nu e suficient să spunem că vrem să devenim sfinţi. Este necesar să ne angajăm să căpătăm calităţile necesare.
      - E adevărat, a răspuns Giovanni, dar noi facem ce putem, Dumnezeu va face restul: ne va da tot ceea ce ne este necesar pentru a deveni buni slujitori ai lui Isus.
      Venind timpul Paştelui, au făcut foarte bine «exerciţii spirituale» cu alţi tineri. Atunci când s-au terminat, Dominic i-a spus lui Giovanni:
      - Vreau să devenim prieteni adevăraţi, prieteni în cele sufleteşti. De aceea, de acum înainte trebuie să ne ajutăm în tot ceea ce poate contribui la binele nostru spiritual. Dacă tu vei observa la mine vreun defect, va trebui să mi-l spui, astfel mă voi putea corecta. Dacă vei observa vreun bine pe care l-aş putea face, spune-mi-l şi-l voi face.
      - Bine, chiar dacă nu ai nevoie. Dar şi tu trebuie să faci la fel pentru mine. Ştii că la studiu şi la şcoală sunt mai în urmă faţă de tine şi risc să înfrunt pericole mai mari.
      - Să lăsăm deoparte complimentele şi să ne facem bine unul altuia.
      Din acel moment, Dominic şi Giovanni au devenit prieteni adevăraţi, iar prietenia lor a fost stabilă, pentru că a fost întemeiată pentru binele lor. Astfel, se întreceau în a se ajuta pentru a săvârşi binele şi a sta departe de rău.


Au început să râdă

      Când s-a încheiat anul şcolar (1854-55) şi au terminat examenele, tinerii au plecat în vacanţă, fie cu părinţii, fie cu vreo rudă.
      Unii dintre ei, dorind să se pregătească pentru examenele şcolare şi să poată participa mai uşor la Liturghie, la spovadă şi la împărtăşanie, au preferat să rămână la Oratoriu. Printre aceştia se număra şi Dominic şi Giovanni. Eu ştiam că erau aşteptaţi cu multă nerăbdare de rude şi că aveau mare nevoie să-şi recupereze forţele consumate în timpul anului şcolar. Aşadar, le-am spus amândurora:
      - De ce nu mergeţi să petreceţi câteva zile în vacanţă?
      În loc să răspundă au început să râdă. Atunci am spus:
      - Ce vreţi să spuneţi cu acest râs?
      - Ştim că părinţii noştri ne aşteaptă cu plăcere, a spus Dominic. Şi noi îi iubim şi am merge cu plăcere. Dar ştim că atâta timp cât se află în cuşcă, canarul nu are libertate, dar este la adăpost de şoimii care l-ar putea ucide. Dimpotrivă, dacă iese din cuşcă, zboară unde vrea, dar dintr-un moment în altul poate să cadă în ghearele şoimului atacator.
      Cântărind fiecare lucru în parte, am considerat că e bine să-i trimit pentru un timp oarecare acasă, spre binele sănătăţii lor. Au acceptat să asculte şi au rămas numai atâtea zile cât li s-a cerut.
      Dacă aş vrea să scriu despre minunata conduită a lui Giovanni Massaglia, ar trebui să repet în mare parte lucrurile spuse despre Dominic Savio, al cărui imitator fidel a fost atâta timp cât a trăit.


Scrisoare către Dominic

      Se bucura de o bună stare de sănătate şi dădea mari speranţe în continuarea studiilor. După ce a terminat clasa a cincea de gimnaziu, a susţinut cu succes examenul pentru a deveni cleric seminarist. Dar veşmântul de cleric, atât de preţuit şi de respectat de el, l-a putut purta numai câteva luni, datorită unei simple răceli cauzată de răcirea vremii. La început, nu vroia să întrerupă studiile, dar părinţii, pentru a-l convinge să facă un tratament serios şi pentru a-l obliga să se odihnească, l-au adus acasă. Tocmai în acest timp de şedere în familie i-a scris lui Dominic această scrisoare:

      Dragă prietene,

      Credeam că va trebui să petrec doar câteva zile acasă şi apoi să mă întorc la Oratoriu. De aceea am lăsat acolo toate cărţile. Acum însă, îmi dau seama că va dura mai mult şi că vindecarea bolii mele este tot mai nesigură. Medicul spune că sunt mai bine, dar mie mi se pare că mă simt mai rău. Vom vedea cine are dreptate. Dragă Dominic, mi-e tare dor de tine şi de Oratoriu. Aici nu am comoditatea de a avea Liturghie şi Împărtăşanie. Mă mângâi gândindu-mă la acele zile în care ne pregăteam împreună pentru a ne apropia de sfânta Împărtăşanie.
      Cu toate acestea sper că, deşi suntem separaţi de spaţiu, suntem uniţi în spirit.
      De aceea, te rog, să mergi în sala de studiu şi să cauţi banca mea. Vei găsi câteva foi scrise şi prin preajmă Kempis, adică Imitaţia lui Cristos. Îmi vei face un pachet din toate astea şi mi-l vei trimite. Fii atent că acea carte este în latină; pentru că, deşi îmi place traducerea în italiană, rămâne mereu o traducere. Îmi place mai mult să citesc originalul latin. M-am săturat să nu fac nimic, cu toate acestea medicul îmi interzice să studiez. Fac mulţi paşi în sus şi-n jos prin camera mea şi adesea îmi spun: Mă voi vindeca de această boală? Mă voi întoarce să-mi revăd colegii? Sau asta va fi pentru mine ultima boală? Răspunsul la toate aceste întrebări îl ştie numai Dumnezeu. Cred că sunt gata să fac, oricum ar fi, sfânta şi amabila lui voinţă.
      Dacă ai vreun sfat pentru mine, scrie-mi-l. Spune-mi cum te simţi tu. Aminteşte-ţi de mine în rugăciunile tale, mai ales atunci când faci sfânta Împărtăşanie. Curaj, iubeşte-mă în Domnul şi dacă nu vom putea trăi prea mult pe acest pământ, sper că într-o zi vom trăi fericiţi, într-o companie dulce în Paradis.
      Salută-i pe prietenii noştri, mai ales pe confraţii din Societatea Neprihănitei Zămisliri. Domnul să fie cu tine. Consideră-mă mereu al tău atât de iubitor,

GIOVANNI MASSAGLIA


Scrisoare către Giovanni

      Dominic a îndeplinit misiunea încredinţată lui de către prietenul său şi, trimiţându-i ceea ce îi ceruse, a adăugat şi următoarea scrisoare:

      Dragul meu Giovanni,

      Scrisoarea ta mi-a făcut plăcere, pentru că în sfârşit ştiu că eşti încă viu. Într-adevăr, după plecarea ta nu am mai avut nici o veste despre tine şi nu ştiam dacă pentru tine trebuie să mă rog Bucură-te Marie sau Odihna cea veşnică. Vei primi lucrurile pe care mi le-ai cerut. Trebuie doar să-ţi atrag atenţia că Kempis este un bun prieten, dar că asemenea oricărei cărţi este moartă, nu se plânge dacă o laşi în vreun colţ. Este necesar să o cauţi, să o scuturi, să o citeşti căutând să pui în practică ceea ce găseşti în paginile ei.
      Ţie ţi-e dor de facilitatea pe care o avem aici în ce priveşte Liturghia şi Împărtăşania şi ai dreptate. Când sunt la Mondonio am aceeaşi neplăcere. Eu încercam să suplinesc făcând zilnic o vizită la Preasfântul Sacrament, căutând să duc cu mine cât de mulţi colegi. Pe lângă Kempis, citeam Comoara ascunsă în sfânta Liturghie, a fericitului Leonardo. Dacă vrei, citeşte-o şi tu. Spui că nu ştii dacă te vei întoarce la Oratoriu; însă şi sărmanul meu trup e foarte slăbit, şi totul mă face să prevăd că mă apropii cu paşi mari de încheierea studiilor şi a vieţii mele. Oricum, facem aşa: ne rugăm unul pentru altul, pentru ca amândoi să avem o moarte bună. Cel care va pleca primul în Paradis, va pregăti un loc pentru prietenul său şi, când îl va vizita, îi va întinde mâna pentru a-l ajuta să intre în lăcaşul ceresc.
      Dumnezeu să ne păstreze mereu în prietenia lui şi să ne ajute să devenim sfinţi, dar să devenim repede, pentru că mă tem că ne lipseşte timpul. Toţi prietenii noştri doresc cu nerăbdare reîntoarcerea ta la Oratoriu şi te salută cu drag în Domnul.
      Iar eu cu iubire fraternă şi cu afecţiune mă declar mereu al tău preaiubit prieten,

DOMINIC SAVIO

      (Conform lui Caviglia şi Ceria, cele două scrisori au fost scrise pe la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 1856).


Dominic a plâns câteva zile

      Boala tânărului Massaglia părea uşoară. De mai multe ori părea a fi pe deplin vindecat, dar imediat se îmbolnăvea din nou, până când aproape pe neaşteptate a ajuns în pragul morţii.
      «A avut timp, scria preotul Valfrè directorul său spiritual în timpul vacanţelor, să primească cu cea mai mare linişte sufletească toate mângâierile sfintei noastre religii catolice. A murit ca un drept care lasă lumea pentru a zbura spre Cer». (Era 20 mai 1856, după cum rezultă din registrele parohiale).
      La pierderea acelui prieten, Dominic a fost profund îndurerat. Deşi era resemnat la voinţa lui Dumnezeu, l-a plâns timp de mai multe zile. Era pentru prima oară când vedeam acel chip îngeresc întristându-se şi plângând de durere. Unica mângâiere a fost aceea de a se ruga şi de aîndemna la rugăciune pentru prietenul decedat. A fost auzit exclamând: «Dragă Giovanni, tu ai murit şi sper că eşti deja în compania lui Camillo Gavio în paradis. Dar eu când voi fi cu voi în imensa fericire a cerului?».
      În puţinele luni cât a mai trăit Dominic după moartea prietenului său, s-a rugat mereu pentru el. Nu putea participa la sfânta Liturghie, spunea el, sau să asiste la vreo celebrare fără a-i recomanda lui Dumnezeu sufletul aceluia care în timpul vieţii îi făcuse atâta bine. Această pierdere a fost foarte dureroasă pentru inima sensibilă a lui Dominic şi chiar sănătatea lui a fost afectată în mod serios.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Câteva informaţii în plus despre Giovanni Massaglia

      Marmorito, sătucul unde s-a născut Giovanni Massaglia, se află în provincia Asti şi face parte, împreună cu Schierano şi Primeglio, din comuna Passerano. Este la o distanţă de şase kilometri de Mondonio.
      Giovanni Massaglia s-a născut la 1 mai 1838. Era aşadar cu patru ani mai mare decât Dominic. Spre deosebire de ceea ce afirmă Don Bosco, Giovanni a intrat la Valdocco la 18 noiembrie 1853, cu un an înaintea lui Dominic. În primul an şcolar a frecventat clasa a patra gimnazială, iar în al doilea, a început-o pe a cincea (în timp ce Dominic o frecventa pe prima).
      După vacanţa din 1855 (în care a plecat oarecum obligat împreună cu Dominic) a dat în Seminar examenele pentru înveşmântarea clericală şi a îmbrăcat uniforma clericilor, împreună cu Michele Rua, Giovanni Cagliero, Giovanni B. Francesia, Angelo Savio.
      Era sănătos, dar în iarna din 1855-56 a fost lovit de constipaţie (nume generic cu care, în acea vreme, erau indicate multe boli cauzate de frig). Întors în familie, a murit la 20 mai, la ora 10 seara. Avea 18 ani. (Cf. MOLINERIS, op. cit., p.165 ss; CAVIGLIA IV, p. 470 ss).


Bal public cu muzică

      Carlo Savio, coleg cu Dominic în şcoala din Mondonio, îşi aminteşte un detaliu deosebit din vacanţele de toamnă. Iată-l:
      «Îmi amintesc că Dominic a venit în vacanţa de toamnă pentru sărbătoarea satului şi, trecând prin piaţa unde era un bal public cu muzică, un coleg l-a luat de braţ şi a încercat să-l convingă să danseze, dar el s-a retras frumos şi a plecat. Acest fapt l-am văzut eu însumi» (S. P., p. 209).


«Sărmanul meu trup e foarte consumat»

      Aceste cuvinte le scria Dominic lui Giovanni Massaglia la începutul lunii aprilie din 1856. Mai erau doar unsprezece luni până la moartea lui. Faptul că sănătatea lui se consumase tot mai mult, îl observa şi dragul său prieten Francesco Cerruti, care stătea alături de el zi de zi. El avea să facă aceste două declaraţii, sub jurământ:
      «Dominic a demonstrat tărie mai ales în ultimii ani ai vieţii când, deşi slăbit şi extenuat, îşi îndeplinea îndatoririle fără să spună vreodată un cuvânt de nemulţumire, ba dimpotrivă, arătând mereu o ilaritate constantă. Acest lucru îl atest... mai ales prin faptul că l-am cunoscut personal şi i-am fost aproape în ultimele luni de viaţă» (S. P., p.277).
      «Cred că la slăbirea sănătăţii lui a contribuit în bună parte exactitatea, aş spune neobişnuită, pe care Dominic o avea în ceea ce priveşte îndatoririle sale, fapt pentru care de exemplu a fost văzut uneori aproape alergând, deşi era obosit, pentru a ajunge la timp la şcoală (şcoala lui Don Picco) care era la o distanţă de aproape un sfert de oră de Oratoriu» (S. P., p. 54).


Lucruri noi despre ultimul an de şcoală (1856-57)

      1. Notele mincinoase date de Giovanni Bonetti
      Giovanni Bonetti era cu patru ani mai mare decât Dominic, dar a intrat în Oratoriu o dată cu el şi a frecventat aceleaşi cursuri. Don Bosco spunea despre el: «este un tânăr preţios» şi nu greşea. Avea să devină un foarte bun preot salezian, excelent scriitor şi Director spiritual al primei Congregaţii Saleziene.
      Dar în ce-l priveşte pe Dominic, Bonetti a săvârşit pentru mult timp o nedreptate care l-a făcut să sufere pe băiat. A povestit-o el însuşi cu umilinţă, într-o «declaraţie» ataşată la Procesul de beatificare.
      «Deşi ceea ce relatez acum despre îngerescul Dominic Savio poate fi spre dezonoarea mea, voi povesti...
      În anul 1856-57, fiind coleg cu Savio, datorită vârstei mele înaintate am fost ales responsabil cu decuria, adică am fost destinat să-i fac pe zece tineri colegi să repete dimineaţa şi seara lecţiile. Printre ei era şi acel nobil suflet al lui Dominic. El era cel mai silitor în îndeplinirea datoriei. Îşi învăţa foarte bine lecţia şi, imediat după ce termina de învăţat, venea să-mi recite lecţia cu cea mai mare grijă. Dar uneori, nefiind eu gata să-l primesc, întrucât iscusinţa lui anticipa timpul dedicat recitării lecţiilor, el, cu bunăvoinţa şi cu surâsul său graţios pe buze, ştia să facă totul pentru ca eu, deşi eram ocupat cu alte lucruri care mă preocupau, sămă simt obligat să ascult lecţia lui. Dar întrucât aproape întotdeauna o recita cu mult înaintea celorlalţi, eu nu notam imediat cât a ştiut de bine lecţia, aşteptând să notez cu mult după aceea, când veneau şi ceilalţi. Ori, fie pentru că uitam nota precisă, fie că eram prea sever şi rigid, lecţiile lui Dominic din decuria (registru) nu erau notate în conformitate cu ce ştia el.
      Într-o zi, pe când eram numai noi doi, începând să vorbească despre lecţii, mi-a spus cu gingăşie: „Credeam că am ştiut întotdeauna foarte bine lecţiile, dar picându-mi în mâini din întâmplare decuria, am văzut că lucrurile stau tocmai invers”. Spunând acestea, a schimbat subiectul discuţiei.
      Aceste cuvinte spuse de Savio, cel mai harnic şi mai studios dintre colegii mei, m-au făcut să mă analizez. Am examinat cu grijă fiecare lucru şi am fost convins că Dominic avea dreptate şi că eu nu-mi îndeplineam bine obligaţiile. După ce m-am gândit îndelung, mi-am dat seama că nu recitase niciodată vreo lecţie care să nu fie demnă de nota maximă, am admirat cu uimire cumpătarea de care a dat dovadă ca elev şi m-am hotărât să-mi îndeplinesc cât mai bine datoria pe viitor.
      Dar el, deşi ştia că acele lecţii atât de greşit evaluate (adică „cu calificative insuficiente”) nu-i făceau cinste, cu toate acestea nu a spus niciodată nimic, nici mie, nici altora, pentru a-şi face dreptate».
      Toţi ştiu cât suferă un elev pentru o notă nedreaptă sau mai rău (aşa cum i s-a întâmplat lui Dominic), o întreagă serie de note nedrepte.

      2. Primul premiu în ianuarie 1857
      Mărturie dată sub jurământ de Francesco Cerruti la 5 noiembrie 1908:

      «Era obiceiul în Oratoriu în acele vremuri ca, la sfârşitul lui ianuarie, cu ocazia sărbătorii Sf. Francisc de Sales, să se dea un premiu fiecăruia dintre cei patru consideraţi a fi cei mai buni dintre colegi, atât studenţi cât şi ucenici. Nota era dată de tinerii înşişi şi încredinţată lui Don Bosco care, adunându-i, anunţa public premianţii şi le dădea el însuşi premiul, care consta într-o carte pentru fiecare dintre primii patru apreciaţi.
      În ianuarie 1857, unul dintre primii patru a fost Dominic Savio. Eu eram aproape de el când Don Bosco a citit numele lui şi l-a invitat să meargăsă-şi primească premiul. Roşu la faţă, umil şi plin de modestie, a înaintat pentru a-şi lua premiul. Ideea care mi-a rămas atunci în minte şi care mi-a fost confirmată şi cu alte ocazii, este că Dominic avea o umilinţă adevărată, interioară, sinceră, profund trăită» (S. P., p. 312-313).

 

 

Capitolul 20. «Repede, veniţi cu mine!»


«Lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei»

      Până acum am povestit lucruri care nu au nimic extraordinar. Singurul lucru extraordinar era comportamentul mereu bun al lui Dominic, care se îmbogăţea încet-încet prin curăţia vieţii, prin faptele de pocăinţă, prin rugăciunea sa constantă şi senină. Ar putea fi numită extraordinară şi credinţa sa vie, speranţa lui de nezdruncinat, iubirea lui înflăcărată şi implicarea lui constantă în a face bine.
      Aici însă, vreau să povestesc câteva haruri speciale şi unele fapte neobişnuite pe care Dumnezeu i le-a acordat. Poate că aceste relatări ale mele vor fi criticate. Vreau doar să amintesc cititorului că faptele pe care le relatez sunt asemănătoare celor relatate în Biblie şi în vieţile sfinţilor. Spun lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei, vă asigur că scriu adevărul cu scrupulozitate, lăsând apoi ca fiecare să facă propriile reflecţii. Iată faptele.
      De mai multe ori în biserică, mai ales în zilele în care se împărtăşea, sau atunci când era expus Preasfântul Sacrament pentru adoraţie, Dominic rămânea ca extaziat. Timpul părea că dispare pentru el. Dacă nu ar fi fost chemat să-şi îndeplinească obligaţiile, ar fi rămas acolo cine ştie până când.


I-a arătat ceasul

      Într-o zi s-a întâmplat să lipsească de la micul dejun, de la cursuri şi de la prânz. Nimeni nu ştia unde este. În sala de studiu nu era şi nici în pat. Când directorul (Don Bosco) a fost informat, a bănuit ceea ce mai apoi s-a dovedit a fi adevărat: era în biserică. Se mai întâmplase şi altă dată. Directorul a intrat în biserică, a mers în spatele altarului şi l-a văzut neclintit. Ţinea un picior peste celălalt, o mână sprijinită pe un pupitru mare şi cealaltă la piept, cu chipul neclintit şi îndreptat spre tabernacol. Nu i se mişcau nici genele. Don Bosco l-a strigat. Nu a răspuns. L-a zgâlţâit şi atunci Dominic l-a privit şi a spus: «O, s-a terminat deja Liturghia?». «Vezi, îi spuse Directorul arătându-i ceasul, e două după-amiaza».
      Dominic a cerut iertare pentru întârziere, dar Directorul l-a trimis să mănânce de prânz spunându-i: «Dacă te întreabă cineva unde ai fost, spune că ai fost să îndeplineşti un comision pe care ţi l-am dat eu». Don Bosco i-a spus astfel pentru a evita întrebările inoportune pe care poate i le-ar fi pus unii colegi.


«Distracţiile» lui Dominic

      Într-o altă zi, după ce am terminat rugăciunile de mulţumire după Liturghie, mă pregăteam să ies din sacristie când aud în spatele altarului un glas. Părea că era a cuiva care vorbea cu altcineva. M-am dus să văd şi l-am găsit pe Dominic care vorbea, apoi se oprea ca şi cum ar fi ascultat răspunsul. Printre altele, am auzit clar aceste cuvinte: «Da, Dumnezeul meu, v-am spus deja şi v-o spun din nou: eu vă iubesc şi vreau să vă iubesc întreaga viaţă. Dacă vedeţi că sunt pe cale să vă jignesc, luaţi-mi viaţa. Da, prefer să mor decât să vă jignesc».
      Uneori îl întrebam ce făcea atunci când întârzia să iasă din biserică. Îmi răspundea cu simplitate: «Sărmanul de mine, mă cuprinde câte o distracţie, pierd firul rugăciunii şi mi se pare că văd lucruri atât de frumoase încât ceasurile zboară într-o clipă».


Apoi a început să plângă

      Într-o zi a intrat în camera mea spunând:
      - Repede, veniţi cu mine, să facem o faptă bună.
      - Unde vrei să mă duci?
      - Repede, repede.
      Ezitam, dar deoarece de mai multe ori m-am convins de importanţa acestor apeluri, l-am urmat. A ieşit din casă, a trecut pe o stradă, apoi pe o alta şi încă pe una. Nici nu se opreşte şi nici nu dă explicaţii. În cele din urmă o ia pe o altă stradă. Eu îl însoţesc de la o poartă la alta, până ce se opreşte. Urcă o scară până la etajul trei şi sună îndelung la sonerie. «Aici trebuie să intraţi», îmi spune. Şi imediat pleacă.
      O femeie deschide uşa. Mă vede şi-mi spune: «Repede, repede! Altfel e prea târziu. Soţul meu a avut dizgraţia de a se face protestant. Acum e la sfârşit şi cere cu milă să poată muri ca un catolic bun».
      Am mers imediat la patul bolnavului, care arăta o vie dorinţă de a-şi pune conştiinţa în ordine. Imediat după ce l-am spovedit şi i-am dat absoluţiunea în numele lui Dumnezeu, a sosit parohul de la biserica Sf. Augustin, care fusese chemat deja mai înainte. A avut timp să-i administreze Maslul după care bolnavul a murit.
      Într-o zi am vrut să-l întreb pe Dominic de unde ştia că în casa aceea era un bolnav grav. El m-a privit cu durere, apoi a început să plângă. Nu l-am mai întrebat.


S-a abandonat ca un mort în braţele unuia

      Nevinovăţia vieţii, iubirea faţă de Dumnezeu, dorinţa după cele spirituale, îl conduseseră pe Dominic la a fi în mod obişnuit recules în Dumnezeu.
      Uneori suspenda recreaţia, îşi îndrepta altundeva privirea şi începea să se plimbe singur. «Dar de ce îi laşi aşa pe colegii de joacă?», îl întrebam. Răspundea: «Mă cuprind obişnuitele distracţii. Mi se pare că mi se deschide Paradisul deasupra capului. Atunci trebuie să mă îndepărtez de colegi, ca să nu spun lucruri pentru care ei să mă ia în râs».
      Într-o zi, la recreaţie, se vorbea despre marea răsplată pregătită de Dumnezeu în Cer pentru aceia care păstrau nevinovăţia. Citând Biblia, unul dintre ei spuse: «Cei curaţi cu inima sunt cei mai aproape de Isus. Şi vor avea mereu parte de bucurie». Acest lucru a fost suficient pentru a înălţa spiritul lui Dominic spre Domnul. Rămânând neclintit, s-a abandonat ca un mort în braţele unuia dintre cei prezenţi.
      Aceste «distracţii» i se întâmplau în sala de studiu, în drum spre şcoală sau la întoarcere şi chiar când era la şcoală.


Mesajul pentru Papa

      Vorbea cu plăcere despre Papa. Îşi exprima dorinţa vie de a-l putea vedea înainte de a muri. Afirma că avea un lucru foarte important să-i spună.
      Întrucât această afirmaţie o repeta de multe ori, l-am întrebat ce era acel lucru pe care vroia să i-l spună Papei.
      - Dacă aş putea vorbi cu Papa, aş vrea să-i spun că în mijlocul dificultăţilor care-l aşteaptă, să nu înceteze să se ocupe cu o atenţie deosebită de Anglia. Dumnezeu pregăteşte o mare izbândă a catolicismului în acel regat.
      - De ce spui asta? Pe ce argumente te bazezi?
      - Vă spun, dar aş vrea să nu vorbiţi cu nimeni pentru a nu mă expune ironiilor. Dacă însă veţi merge la Roma, spuneţi-i lui Pius al IX-lea: Într-o dimineaţă, în timp ce făceam mulţumirea după Împărtăşanie, am fost surprins de o puternică distracţie. Mi se părea că văd o câmpie foarte largă plină de oameni învăluiţi într-o ceaţă deasă. Mergeau, dar ca nişte oameni care, rătăcindu-se, nu ştiu încotro merg. «Această Ţară, mi-a spus cineva care era aproape de mine, este Anglia!». În timp ce voiam să întreb alte lucruri, l-am văzut pe Papa Pius al IX-lea însuşi, aşa cum l-am văzut pictat în unele tablouri. Îmbrăcat maiestuos, ţinând în mână o făclie aprinsă, înainta spre acea mulţime imensă. Cu cât se apropia mai mult, cu atât lumina acelei făclii risipea ceaţa, iar persoanele rămâneau într-o lumină puternică, ca la amiază. «Această făclie, mi-a spus prietenul care era aproape de mine, este religia catolică care trebuie să-i lumineze pe englezi».
      În anul 1858 am mers la Roma şi am dorit să-i povestesc acest lucru Papei. El a ascultat cu bunătate şi plăcere. Mi-a spus: «Acest lucru mă întăreşte în propunerea de a lucra cu energie în favoarea Angliei, aşa cum am început să fac. Această relatare, nu o consider decât sfatul unui suflet bun».
      Nu mai povestesc alte fapte asemănătoare. Mă mulţumesc să le scriu. Poate că cineva le va publica, atunci când va crede că vor putea da slavă lui Dumnezeu.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT

      Don Bosco încheie scurtul capitol cu cuvintele: «Nu mai povestesc alte fapte asemănătoare. Mă mulţumesc să le scriu. Poate că cineva le va publica, atunci când va crede că vor putea da slavă lui Dumnezeu».
      Giovanni Cagliero a mărturisit sub jurământ: «Ştiu că Don Bosco a lăsat şi alte amintiri despre faptele extraordinare care s-au întâmplat sub ochii lui, referitoare la tinerelul pios, Dominic Savio, dar care nu se mai găsesc» (S.P., p. 23).
      În schimb, patru întâmplări extraordinare au fost povestite sub jurământ la Procesul de Beatificare, şi relatate de către procuratorul aceluiaşi Proces, Mons. Salotti, în cartea sa Dominic Savio, publicată la Torino în 1915. Le transcriu din aceste surse.


Pandativul lui Dominic Savio

      Mărturie depusă sub jurământ de Teresa, sora lui Dominic (26 ianuarie 1915)
      Un fapt care a fost mereu considerat cu adevărat extraordinar este acela care se referă la mama mea. Fratele meu se afla la Torino elev la Oratoriul lui Don Bosco. În acea vreme mama mea trebuia să nască un copil, dar de data aceea s-a aflat în mare pericol. Era asistată de cunoştinţele ei mai experimentate, care au trebuit să recunoască dificultatea cazului şi neputinţa lor în a acorda ajutor. Atunci tatăl meu a decis să se adreseze medicului care locuia la Buttigliera d’Asti şi care se numea doctorul Girola, acum mort. Ajuns la o bună bucată de drum s-a întâlnit, spre marea lui surprindere, cu fiul Dominic care plecase de la Torino şi mergea prin Castelnuovo d’Asti spre Mondonio. L-a întrebat: „Cum de eşti aici?”. Acesta i-a răspuns: „Am aflat că mama e grav bolnavă şi am venit s-o văd.” Tatăl, trecând peste boală, l-a sfătuit să meargă în târguşorul Ranello care se afla la jumătatea drumului între Castelnuovo şi Mondonio, unde trăia bunica după tată, sperând că va fi reţinut acolo. Dominic, fără a spunece va face, l-a salutat pe tata şi în timp ce acesta a continuat drumul spre Buttigliera, el a continuat drumul spre Mondonio. Vecinele de casă care o îngrijeau pe mama mea, văzându-l venind au rămas mirate şi au încercat să-l reţină să nu urce în camera unde zăcea mama, spunându-i să nu meargă să o deranjeze. El le-a răspuns: „Ştiu că e bolnavă şi am venit special să o văd” şi neascultân-du-le, a urcat în camera unde mama se afla singură.
      Văzându-l pe băiat şi ea a rămas uimită şi a spus: „Cum de eşti aici?” „Am aflat că eraţi bolnavă şi am venit să vă văd” răspunse fiul. Mama, făcând un efort şi aşezându-se în capul oaselor în pat, i-a spus: „O! Nu e nimic, mergi jos.” Fiul i-a răspuns: „Da, merg imediat, dar mai întâi vreau să te îmbrăţişez.” Şi aşa a făcut. La puţin timp după aceea, a ajuns tatăl meu cu medicul, dar mama le-a spus: „A trecut orice pericol.” Şi, într-adevăr, rezultatul a fost foarte fericit, prin naşterea unui copil. Medicul însuşi a constatat şi a declarat că nu mai era nevoie de intervenţia lui. Între timp, Dominic plecase din nou la drum... După puţină vreme, femeile care o îngrijeau pe mama au observat că avea la gât un frumos pandativ cu bentiţă de culoare roşie pe care nu-l văzuseră mai înainte. Mirate, au întrebat-o de unde avea acel pandativ, iar ea, care nu-l observase încă, s-a mirat şi apoi a exclamat: „Acum înţeleg de ce fiul meu, Dominic, înainte de a pleca a vrut să mă îmbrăţişeze şi de ce, imediat după ce a plecat, m-am simţit eliberată şi vindecată. Acest pandativ sigur el mi l-a pus la gât în timp ce mă îmbrăţişa deoarece eu nu am avut niciodată unul la fel ca acesta.
      Tatăl meu, mergând la Torino pentru a-l vizita pe fiul lui, a vorbit şi cu Don Bosco de la care voia să ştie cum de îi permisese fiului lui să meargă acasă pe neaşteptate şi fără să i se fi cerut acordul. Don Bosco răspunse: „A venit şi mi-a cerut voie să meargă acasă. L-am întrebat: de ce?” „Pentru că mama mea este foarte bolnavă.” „De unde ştii?” „Ştiu.” „Ţi-au scris?” „Nu, dar ştiu.” Atunci i-am dat voie, pentru că ştiu că atunci când fiul dumneavoastră cere ceva cu insistenţă, e bine să-i dau. Şi a lăsat să se înţeleagă că în acel fapt întrevedea ceva extraordinar. Atunci tatăl meu s-a convins, aşa cum spunea el însuşi, că nimeni nu îi spusese sau scrisese ceva fiului lui şi că, dacă a aflat despre boala mamei lui, acest lucru a avut loc printr-o revelaţie supranaturală.
      Apoi, atunci când fratele meu a părăsit definitiv Oratoriul şi a venit la Mondonio fiind grav bolnav, înainte de a muri, aşa cum am spus, a chemat-o pe mama: „Vă amintiţi, mama că, atunci când am venit să vă văd în timp ce eraţi grav bolnavă, v-am pus la gât un pandativ? Acela v-a vindecat. Vă recomand să-l păstraţi cu toată grija şi să-l împrumutaţi atunci când ştiţi că vreo cunoştinţă de-a voastră se află în condiţii periculoase aşa cum aţi fost dumneavoastră în acea vreme, deoarece aşa cum v-a salvat pe dumneavoastră îi va salva şi pe alţii. Vă recomand însă să-l împrumutaţi gratuit, fără a căuta vreun câştig personal.”
      Ştiu că, conform recomandării lui Dominic, mama mea atât cât a trăit, şi apoi ceilalţi din familie au avut ocazia să împrumute acel pandativ persoanelor din Mondonio sau din alte sate din apropiere. Eu şi cei din familia mea am auzit mereu spunându-se că asemenea persoane fuseseră ajutate cu eficacitate. Eu însămi am avut ocazia să-i simt eficacitatea. Atunci când am născut al doilea copil, eram de nouă zile în pericol la Torino datorită dificultăţii de a naşte. Sora mea Raimonda, care mă îngrijea, şi-a amintit de pandativul miraculos şi a scris imediat fratelui meu Giovanni, care se afla la Mondonio, ca să-l caute. A trebuit să-l caute în diferite sate şi în cele din urmă, când l-a găsit, mi l-a adus la ora zece din ziua de 13 decembrie 1877, iar după o oră eram o mamă fericită, spre marea mirare a moaşei, care considera că este necesară intervenţia medicului obstetrician. Moaşa a cerut apoi explicaţii despre acea schimbare instantanee şi aflând de la mine despre ceea ce se întâmplase, mi-a cerut să-i las pandativul pe care i
l-am dat şi pe care l-a utilizat în diferite cazuri mereu cu final fericit
. L-a păstrat pentru o vreme, apoi, la cererea mea, mi l-a înapoiat, iar eu l-am trimis tatălui meu în satul meu unde s-a rătăcit. În ce priveşte vindecarea mamei mele, acest lucru l-am aflat de la tatăl meu şi de la alţii din familie (S.P., p. 316-319).
      Ziua în care Dominic a îmbrăţişat-o pe mama lui şi i-a pus pandativul la gât era 12 septembrie 1856. În acea zi mama a născut-o pe Caterina, a treia surioară a lui Dominic. El, pornind din nou la drum, nu s-a întors imediat la Torino, ci a mers la bunica de la Ranello. A doua zi, la botezul surioarei, i-a fost naş.
      Un preot salezian, după ce a căutat în zadar să găsească vechiul pandativ, în 1950 a colecţionat un şnur împletit în jurul a două bucăţele mici de stofă pe care era o imagine a lui Dominic Savio. L-a dat în Bazilica Sf. Maria Ajutorul Creştinilor, la câteva mame care veneau să se roage pe când erau însărcinate. De atunci, cererile pentru a avea un «pandativ al lui Dominic Savio» au ajuns să fie cu zecile la Bazilică. Din acel moment, Dominic a fost numit şi «sfântul viitoarelor mame».


Un băiat din Mondonio fugise de acasă

      Mărturie depusă sub jurământ de Giovanni B. Francesia (7 ianuarie 1909)
      Am auzit de la un consătean că, venind la Torino fără să le spună nimic la ai săi, cu dorinţa de a-şi pierde urma, într-o zi l-a văzut apărând în faţa lui pe Dominic care i-a spus: «Vino la Oratoriul lui Don Bosco şi acolo vei avea ocazia să te distrezi şi să petreci ziua cu bucurie. Va fi şi catehism, vei cânta vesperele şi vei putea asculta predica». «Eu, încheia relatarea acestui om care acum era consilier municipal, nu ştiu de unde ştia că eu mă aflam la Torino şi de ce mă invita cu atâta insistenţă să merg la Oratoriu. Acum înţeleg că el fusese luminat de Domnul pentru binele meu» (S.P., p. 233).


O sărmană femeie murea de holeră

      În 1854 holera devastase oraşul Torino.
      În vara anului 1855 au apărut din nou câteva cazuri ale bolii. Întorcându-se din vacanţă, Dominic s-a alăturat unui grup de tineri pe care Don Bosco îl pregătea în cazul în care ar fi fost necesar să fie îngrijiţi din nou bolnavii de holeră. (Ştim dintr-o scrisoare a lui Dominic). Din fericire boala nu s-a extins şi cu primele ploi de toamnă a dispărut. Dominic, totuşi, în acele zile a putut ajuta o sărmană bolnavă, care era gata să moară fără să ştie cineva ceva de ea. Faptul este povestit de Mons. Salotti în paginile 184-185 din cartea amintită, «Dominic Savio». Îl redau ad litteram.
      «Într-o casă aflată în strada Cottolengo nu departe de piosul Institut „del Rifugio”, mergea să lucreze o bună, dar sărmană femeie. Ea rămânea acolo de-a lungul zilei, iar seara, cu rare excepţii, se întorcea acasă la ea. Pentru a-i fi mai comod, stăpânul îi lăsa la dispoziţie o cămăruţă întunecată aproape de pod, unde ea lăsa vreun obiect propriu şi unde se odihnea puţin. Ei bine, în ziua de 8 septembrie (1855) Savio se prezentă în acel loc şi-l întrebă pe stăpân:
      - Este cumva aici vreo persoană bolnavă de holeră?
      - Nu, slavă Domnului, aici nu e nimeni.
      - Şi totuşi aici trebuie să fie un bolnav care se simte rău.
      - Scuză-mă, băiete, probabil ai luat casele la rând, dar aici, pe cuvânt, suntem toţi sănătoşi şi pe picioare.
      La un refuz atât de precis băiatul nostru plecă de-acolo pentru o clipă, aruncă o privire prin preajmă şi apoi reintră şi-i spuse stăpânului:
      - Îmi faceţi favoarea de a căuta cu atenţie, pentru că în casa asta trebuie să fie o bolnavă.
      La această insistenţă politicoasă, acel om a consimţit să facă o vizită prin casa lui. Împreună cu tânărul a trecut dintr-o cameră în alta, până când au ajuns şi în acel ungher ascuns. Acolo, spre dureroasa lui uimire a găsit-o ghemuită pe acea sărmană femeie aflată în pragul morţii. Stăpânul credea că cu o seară înainte, ca de obicei, ea mersese acasăînsă, urcând pentru a se odihni puţin, fusese cuprinsă de holeră fără să ştie cineva ceva de ea şi nu avusese forţa să ceară ajutor. A fost chemat imediat un preot care, după ce a spovedit-o şi i-a administrat Maslul, a văzut-o murind în Domnul.
      De unde ştia Savio de acea sărmană femeie? Acestea sunt tainele sufletelor privilegiate, în faţa cărora trebuie să ne plecăm, fără a pretinde însă să îndepărtăm vălul misterului».


«O frumoasă şi maiestuoasă doamnă a avut bunătatea de a mă însoţi»

      Biograful lui Don Bosco, Giovanni B. Lemoyne, şi Mons. Salotti la paginile 179-180 din cartea sa Dominic Savio, relatează această întâmplare. Citează şi sursa: mama lui Dominic, care a povestit-o mamei lui Don Giuseppe Gamba. O redau din cartea lui Salotti.
      «Dominic Savio, a cărui sănătate se înrăutăţise tot mai mult, din porunca lui Don Bosco a trebuit să părăsească pentru câteva zile Oratoriul pentru a merge la Mondonio, în speranţa că clima de la ţară îi va reda puterile. Însă sosind cu maşina la Castelnuovo, a fost constrâns să continue drumul pe jos până la Mondonio, deoarece nu ajunsese la ai lui o scrisoare care anunţa sosirea sa. A ajuns acasă obosit de drumul lung, iar mama, văzându-l în faţa ei aşa deodată i-a spus:
      - Dar cum ai venit singur? Nu te însoţea nimeni?
      - Am coborât din maşină, a răspuns fiul, şi am întâlnit imediat o frumoasă şi maiestuoasă doamnă, care a avut bunătatea de a mă însoţi.
      - Şi de ce nu ai invitat-o să intre pentru a se odihni?
      - Pentru că, atunci când m-am apropiat de sat, ea a dispărut şi nu am mai văzut-o.
      Buna mamă a ieşit atunci afară la poartă, a privit împrejur, dar inutil. O plăcută presupunere i-a rămas întipărită în suflet pentru tot restul vieţii: acea Doamnă oare nu a fost Preasfânta Fecioară Maria?
      Acest eveniment, relatat de condeiul lui Lemoyne, i-a fost povestit lui Don Giuseppe Gamba de mama lui, care îl aflase de la mama lui Savio, împreună cu o oarecare Marianna Marchisio, care l-a mărturisit şi ea acum câţiva ani».


Don Bosco cerea părerea lui Dominic Savio

      Sora lui Dominic, Teresa, care l-a cunoscut pe Don Bosco şi cu care a vorbit de multe ori, a declarat sub jurământ: «Don Bosco dădea multă importanţă înţelepciunii şi judecăţii fratelui meu; într-atât încât, aşa cum Don Bosco însuşi mi-a povestit, în anumite circumstanţe deosebite şi importante i se adresa lui, deşi era atât de tânăr, pentru a-i cunoaşte părerea. Şi atunci când Don Bosco îmi spunea acest lucru, adăuga: „Nu-ţi explic lucrurile despre care îl întrebam, pentru că tu oricum nu ai putea înţelege. Şi niciodată – încheia el – nu am greşit urmând sugestiile lui» (S.P., p. 246).

 

Capitolul 21. «Mă va prinde noaptea pe drum?»


«Trebuie să fug»

      S-ar putea spune că viaţa lui Dominic Savio a fost o continuă pregătire pentru moarte. El vedea Societatea Neprihănitei Zămisliri şi ca pe un mijloc eficace pentru a-şi asigura ocrotirea Maicii Domnului în ultimul ceas al vieţii.
      Mulţi aveau senzaţia că zilele lui Dominic se consumau cu rapiditate. Nu ştiu dacă el a primit de la Dumnezeu revelarea zilei şi a circumstanţelor morţii sale, sau dacă avea doar un presentiment. Dar este sigur că a vorbit despre acest lucru cu mult timp înainte de a avea loc şi cu oclaritate pe care nici măcar un martor ocular nu ar fi putut-o avea.
      Întrucât sănătatea lui se înrăutăţea, i se acordau toate îngrijirile posibile şi i s-a redus timpul de studiu şi de rugăciune. Cu toate acestea, fragilitatea fizicului său, unele semne ale bolii care au apărut şi chiar şi continua tensiune sufletească, îi consumau în fiecare zi puterile. El însuşi îşi dădea seama de aceste lucruri şi uneori spunea: «Trebuie să fug, altfel mă va prinde noaptea pe drum». Voia să spună că îi mai rămânea puţin timp de trăit şi că trebuia să facă fapte bune înainte de a-i sosi sfârşitul.
      În această casă tinerii fac în fiecare lună o reculegere, numită «exerciţiu pentru o moarte bună». Aceasta constă în a face spovada şi împărtăşania atât de bine ca şi cum ar fi fost ultimele din viaţă. Papa Pius al IX-lea însuşi a aprobat acest exerciţiu.
      Dominic îl făcea cu o reculegere deplină. La sfârşitul zilei de reculegere, se recita un Tatăl nostru şi un Bucură-te, Marie pentru cel care avea să fie primul care va muri. Într-o zi, glumind, Dominic a spus: «În loc să spunem „pentru cel care va fi primul care va muri”, să spunem „pentru Dominic Savio care va fi primul care va muri”». Acest lucru l-a spus de mai multe ori.


Ultima lună mai

      La sfârşitul lunii aprilie 1856 s-a prezentat la Director şi l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a celebra în mod demn luna Maicii Domnului.
      - O vei celebra împlinind cu exactitate îndatoririle tale. Vei povesti în fiecare zi o întâmplare frumoasă colegilor tăi şi te vei îngriji să te comporţi bine pentru a putea face în fiecare zi sfânta Împărtăşanie.
      - Bine. Şi ce har va trebui să cer?
      - Vei cere de la Sfânta Fecioară să-ţi dobândească de la Dumnezeu sănătate şi harul de a deveni sfânt.
      - Să mă ajute să devin sfânt, să mă ajute să am o moarte sfântă şi în ultimele clipe ale vieţii, să mă asiste şi să mă conducă în Cer.
      În timpul acelei luni, Dominic s-a comportat atât de bine încât părea un înger. Dacă scria, studia, cânta, mergea la şcoală, făcea totul pentru Preasfânta Fecioară Maria. Îşi pregătise o frumoasă serie de întâmplări pe care le povestea în timpul recreaţiei în grupurile de colegi. Într-o zi, un prieten i-a spus:
      - Dacă faci totul în acest an, ce vei face anul viitor?
      - Nu te gândi la asta, răspunde el. Anul acesta fac ce pot. Anul viitor, dacă voi mai fi, voi veni să-ţi spun ce voi face.


Medici pentru consult

      Pentru a-l ajuta să-şi recapete sănătatea, am cerut să fie consultat de medic. Toţi au admirat seninătatea, promptitudinea şi înţelepciunea răspunsurilor lui Dominic. Doctorul Francesco Vallauri, care era unul dintre medici, spunea plin de admiraţie: «Ce perlă de băiat!».
      - Care este cauza bolii care-i macină sănătatea cât vezi cu ochii? l-am întrebat.
      - Fragilitatea, marea sensibilitate şi continua tensiune spirituală sunt ca bateriile care consumă energiile vitale.
      - Ce remediu i-ar putea face bine?
      - Singurul lucru care i-ar putea prelungi viaţa este îndepărtarea lui pentru o vreme de la studiu şi a-l ţine ocupat cu activităţi materiale compatibile cu puterile lui. Iar apoi, remediul cel mai util ar fi acela de a-l lăsa să meargă în paradis.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Sfântul Aventino, protectorul pentru durerile de cap

      În acest capitol scurt, Don Bosco are două expresii care ne fac să ghicim starea de sănătate a lui Dominic în ultimele luni: sănătatea lui se înrăutăţea; au apărut unele tulburări.
      Despre ce tulburări era vorba, ne explică două relatări ale colegilor lui: Giusto Ollagnier şi Giuseppe Reano, care au fost introduse în Procesul de beatificare. Iat-o pe prima:
      «De ceva vreme numitul Dominic era chinuit de o puternică durere de cap, iar eu, de câteva zile; el m-a întrebat dacă nu aveam cumva o rugăciune dedicată slăvitului Sfânt Aventino, protectorul pentru durerile de cap; eu i-am spus că am. Apoi i-am cerut tatălui meu să mi-o scrie şi, când am avut-o, am mers în fiecare dimineaţă în biserică să spunem acea rugăciune, iar el mergea mai des decât mine şi se recomanda insistent slăvitului sfânt, ca să-l elibereze de acea nenorocire.
      L-am găsit de mai multe ori îngenuncheat în faţa altarului Preasfintei Fecioare sau al Sfântului Alois, cărora le adresa rugăciuni şi le recomanda sufletul său, spunând Rozariul sau alte rugăciuni» OLLAGNIER GIUSTO (S.P., p. 457).


Lângă foc în camera lui «Mare»

      Dominic îi predase câteva lecţii lui Giuseppe Reano în timpul recreaţiei şi îi mărturisise: «Mă mir cât de puţină importanţă acordă parohii instruirii tinerilor. Eu nu doresc altceva decât să am veşmântul clerical pentru a putea, atunci când mă voi întoarce la Mondonio în vacanţă, să adun un grup de tineri sub vreun acoperiş sau în alt loc, pentru a-i învăţa învăţătura Bisericii şi lucrurile necesare pentru mântuirea sufletului lor, de care au atâta nevoie în aceste vremuri» (S.P., p. 458).
      În ultimele luni, Giuseppe a asistat cu durere la înrăutăţirea stării prietenului său şi a scris:
      «În boala lui, suferinţa este foarte mare. Tot timpul cât a fost bolnav la Oratoriu nu a fost auzit niciodată să se plângă de suferinţa pe care a trebuit să o suporte. Întrebat fiind de mine o dată, pentru că îl vedeam trist, de ce nu-i făcea plăcere să vorbească, mi-a răspuns că: simţea dureri atât de puternice de cap încât i se părea că are două cuţite înfipte în tâmple, dar că suporta toată această durere cu răbdare pentru ca aceasta, unită cu meritele Domnului, să-i dobândească Paradisul. Isus suferise mult mai mult decât el, fără să se plângă.
      Mai târziu, prinzând puţină forţă, se ridica uneori din pat şi odată l-am găsit lângă foc în camera lui Mare, care gemea şi se plângea puţin. El, deşi de o vârstă atât de mică, nu a ezitat să o mustre pentru puţina răbdare de care dă dovadă în a suporta durerea» (S.P., p.459).


Marianna «mare», sora mamei Margherita

      Avea 72 de ani, Marianna «mare». Era sora mamei Margherita şi mătuşa lui Don Bosco. Dar «mătuşa» îi spuneau toţi, cu simpaticul termen piemontez «mare».
      Venise la Oratoriu ca să-i dea o mână de ajutor surorii ei deja în etate. În 1850, atunci când a venit, avea 65 de ani. Era obişnuită cu o viaţă liniştită şi tăcută, deoarece fusese pentru mulţi ani bucătăreasa lui Don Lacqua, primul profesor al lui Giovanni Bosco. La Oratoriu, în faţa zarvei şi a anumitor năzbâtii ale tinerilor, intervenea în mod energic.
      Creştea câteva găini ca să aibă de la ele câteva ouă. Un tânăr, într-un moment de bucurie nebună, a început să le alerge prin curte, făcându-le să fugă „cu o sută la oră”. «Mare» a făcut uz de toată vocea pe care o avea şi apoi a ridicat şi mâinile, care erau mari şi osoase. Din fericire, la auzul strigătelor a sărit în ajutor Mama Margherita, care l-a oprit înainte de a le omorî.
«Mare» se ocupa de lenjerie şi avea grijă să le asigure cămaşa curată şi cârpită celor o sută de băieţi.
      În iarna care a urmat morţii surorii ei (25 noiembrie 1856) s-a îmbolnăvit şi ea, din cauza regretului şi a frigului. Camera în care locuia, până cu puţine zile în urmă împreună cu sora ei, se numea «camera femeilor» şi avea sigurul cămin aprins din întreg Oratoriul. Întrucât dincolo de perete era infirmeria băieţilor, adesea vreunul dintre ei, clănţănind din dinţi datorită febrei şi a frigului, venea să se aşeze alături de foc. Aşa a făcut şi Dominic. Cu o pătură pe umeri şi mâinile întinse spre foc, Dominic, care avea o durere de cap teribilă, a certat-o cu gingăşie pe bătrâna doamnă Mare căreia îi spuse, când se întoarse în pat şi gemu din cauza reumatismului, că: „trebuie să aibă răbdare, să ia totul ca din mâinile lui Dumnezeu.”
      Cum o fi primit acest lucru, Mare? O fi zâmbit pe seama acelui băiat palid, dedicat îndatoririlor şi plin de voinţă? I-o fi spus, cu o fărâmă de supărare, că atunci când va ajunge bătrân se va plânge şi el? Nu ştim. Ştim doar că Dominic a zburat în Paradis la 9 martie, fără să mai aibă posibilitatea să «îmbătrânească», şi că Mare l-a urmat la 22 iunie, atunci când toate suferinţele ei au încetat în pacea Domnului.


«L-am văzut în timpul ultimei sale boli»

      Giovanni Cagliero, prieten cu Dominic şi colegul lui de cameră, îşi amintea astfel ultima boală a lui Dominic:
      «Îmi amintesc că atunci când l-am văzut în timpul ultimei sale boli, când mai era încă la Oratoriu, era atât de liniştit, de senin, zâmbind fără să dea semne de suferinţă şi cu o atitudine atât de modestă, încât mi-am spus: „Micul Dominic nu e doar un tânăr virtuos, dar e un sfânt”» (S.P., p. 353)


Ultima lună mai, amintită de Giovanni Cagliero

      Don Bosco scrie: «În timpul acelei luni, Dominic s-a comportat atât de bine, încât părea un înger». Giovanni Cagliero, care a trăit acea lună mai zi de zi alături de Dominic, atestă sub jurământ:
      «Îmi amintesc că era cu adevărat plin de pietate şi de devoţiune faţă de Preasfânta Fecioară, îngrijindu-se ca în fiecare clasă şi în fiecare dormitor să se ridice un mic altar împodobit cu flori, cu o mică lampă care să ardă zi şi noapte, ca simbol al iubirii ce le ardea în inimă. Uleiul era procurat din micile oferte făcute de elevii din primele clase. În acea lună toate conversaţiile erau în jurul bunătăţii şi a virtuţilor Maicii Domnului şi,din propria lui iniţiativă în fiecare duminică seară, în acel dormitor, unul dintre noi era însărcinat să aducă propriile laude unei anumite virtuţi a Sfintei Fecioare. Pentru noi, care eram asistenţii lui, era o edificare» (S.P., p. 136).

 

 

Capitolul 22. «Din Paradis îi voi putea vedea pe colegii mei?»


Doctoria amară

      Dominic era epuizat, dar acest lucru nu-l obliga să stea mereu la pat. De aceea, uneori mergea la şcoală, în sala de studiu sau se ocupa cu muncile din casă. Îi făcea mare plăcere să-i servească pe cei bolnavi în infirmerie, atunci când era vreunul bolnav.
      - A-i îngriji şi a-i vizita pe bolnavi pentru mine e o plăcere, spunea. O fac cu bucurie. Nu am nici un merit în faţa lui Dumnezeu.
      În timp ce-i servea pe bolnavi în lucrurile cele mai umile, atunci când era necesar, le sugera câte un gând creştin. Unui prieten suferind şi trist i-a spus: «Acest sărman trup al nostru nu ţine o veşnicie, ştii? Puţin câte puţin se uzează, dar sufletul nostru, nu! El se va elibera într-o zi de legăturile trupului şi va zbura glorios în Cer! Şi atunci vom avea o sănătate şi o fericire pe care nimeni nu ne-o va putea fura!».
      Un coleg de-al lui refuza să bea o doctorie amară. Dominic i-a spus: «Dragul meu, medicii şi medicamentele sunt necesare pentru a ne recăpăta sănătatea. Trebuie să le acceptăm chiar dacă nu ne plac, din iubire pentru Dumnezeu. Dacă nu ne plac, vom avea mai mare merit în faţa Lui. Şi apoi, crezi că acest medicament al tău este amar şi rău ca fierea pe care i-au dat-o lui Isus să o bea pe cruce?». Aceste cuvinte, spuse cu seriozitatea lui extraordinară, l-au ajutat pe colegul său să depăşească orice dificultate.


Atunci când a venit tusea încăpăţânată

      Chiar dacă sănătatea nu era deloc bună, Dominic nu voia să se întoarcă în familie. Îi părea rău să întrerupă studiile şi să nu mai aibă ocazia de a merge la Liturghie şi la Împărtăşanie zilnic. Câteva luni înainte, eu îl trimisesem deja în familie, dar el rămăsese doar câteva zile, şi curând l-am văzut reapărând la Oratoriu. Trebuie să mărturisesc că şi mie îmi părea foarte rău că plecase. L-aş fi ţinut în casa noastră cu orice preţ. Afecţiunea mea pentru el era ca a unui tată pentru fiul său cel mai vrednic de a fi iubit. Şi totuşi, părerea medicilor era de a-l trimite acasă, iar eu trebuia să o urmez. Cu atât mai mult, cu cât de câteva zile, pe lângă indispoziţiile pe care deja le avea, se adăugase o tuse încăpăţânată.
      Aşadar, l-am avertizat pe tatăl lui, şi s-a stabilit să plece la 1 martie 1857.
      Dominic a acceptat acea decizie şi a făcut din ea un sacrificiu pe care l-a oferit Domnului. L-am întrebat:
      - De ce nu-ţi place că mergi acasă? Ar trebui să mergi cu bucurie pentru a profita de compania părinţilor tăi.
      - Pentru că vreau să-mi sfârşesc viaţa la Oratoriu.
      - Vei merge acasă şi după ce te vei vindeca te vei întoarce.
      - Asta nu. Mă duc şi nu vă voi mai întoarce.


Un picior pe pragul Paradisului

      Cu o seară înainte de plecare îmi era mereu prin preajmă şi îmi punea întrebări. Printre altele m-a întrebat:
      - Care este lucrul cel mai bun pe care un bolnav îl poate face pentru a-i fi pe plac Domnului?
      - Să-i ofere adesea suferinţele sale.
      - Şi ce ar mai putea face?
      - Să-i ofere viaţa sa.
      - Pot să fiu sigur că păcatele mele au fost iertate?
      - În numele lui Dumnezeu te asigur că ţi s-a iertat totul.
      - Pot să fiu sigur că mă mântuiesc?
      - Da, prin milostivirea lui Dumnezeu poţi fi sigur că te mântuieşti.
      - Dacă diavolul va veni să mă ispitească, ce-i voi spune?
      - Că ţi-ai vândut sufletul lui Isus şi că el l-a cumpărat cu tot sângele său. Dacă diavolul te-ar mai deranja, îl vei întreba ce a făcut el pentru sufletul tău, în timp ce Isus a vărsat tot sângele său pentru a-l elibera din infern şi a-l duce cu sine în paradis.
      - Din paradis îi voi putea vedea pe colegii de la Oratoriu şi pe părinţii mei?
      - Da, din paradis vei vedea tot ce se întâmplă la Oratoriu, îi vei vedea pe părinţii tăi şi tot ceea ce fac şi alte lucruri de mii de ori mai frumoase.
      - Voi putea veni să-i vizitez pe prietenii mei?
      - Desigur, dacă asta va fi spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.
      Îmi punea aceste întrebări şi multe altele. Părea o persoană care avea deja un picior în pragul paradisului şi care, înainte de a intra, voia să se informeze bine despre lucrurile pe care le-ar fi găsit înăuntru.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Pentru bolnavi

      Două mărturii depuse sub jurământ confirmă ceea ce Don Bosco relatează în prima parte a scurtului capitol:
      Giovanni B. Anfossi: «Făcea catehism cu plăcere, îi îngrijea pe bolnavi. Ori de câte ori vreunul dintre colegii lui rămânea la pat pentru vreo boală, cerea permisiunea prefectului de cameră pentru ca să-i poată oferi acestuia vreun serviciu la momentul potrivit. Ceea ce am relatat aici ştiu din propria experienţă, fiind coleg cu Dominic» (S.P., p. 228).
      Giovanni B. Piano: «Îmi amintesc că, fiind bolnav cu ochii, Dominic se lipsea de recreaţie pentru a mă ajuta şi a-mi ţine companie, adresându-mi cuvinte de încurajare» (S.P., p. 234).


«L-am văzut de departe, cu chipul lui palid»

      În capitolul precedent, Don Bosco povesteşte că doctorul Vallauri a recomandat «îndepărtarea lui pentru o vreme de la studiu», iar în acest capitol scurt adaugă: «Câteva luni înainte, eu îl trimisesem deja în familie». Nu ştim când a avut loc acest lucru, însă ştim că la 28 septembrie 1856, când grupul de tineri a ajuns împreună cu Don Bosco la Becchi pentru sărbătoarea Rozariului, Dominic era în familie. De fapt, Michele Rua a mers de la Becchi la Mondonio pentru a-l vizita şi nu l-a găsit. În schimb, Giovanni Vagliero, vizitându-i pe ai lui la Castlenuovo, l-a întâlnit pe drum pe Dominic care, trecând pe o scurtătură, mergea să se întâlnească cu Don Bosco. Iată mărturiile lui Cagliero şi Rua:
      Giovanni Cagliero: «Îmi amintesc foarte bine, pentru că mi-a rămas întipărită până acum, întâlnirea din toamna lui 1856 cu micul Dominic, în valea din Becchi. Eu mergeam la Castelnuovo, iar el venea la Mondonio, pentru a-l întâlni pe iubitul nostru părinte Don Bosco. Ei bine, deja de departe, văzându-l mi se părea că văd un îngeraş, atât era de zâmbitor şi avea un aspect îngeresc, cu chipul lui palid, cu ochii şi cu înfăţişarea sa cerească. Şi mi-am spus: iată un înger în carne şi oase, ca sfântul Alois» (S.P., p. 288).
      Michele Rua: «Îmi amintesc că Dominic Savio se îmbolnăvise grav în vara anului 1856, motiv pentru care, în ciuda argumentelor aduse de Dominic, Don Bosco l-a obligat să meargă acasă la părinţi pentru a respira aer de ţară, ca prin odihnă şi grijile mamei să se însănătoşească. Îmi amintesc şi că în toamna acelui an (1856), mergând la Castelnuovo d’Asti cu ocazia sărbătorii Rozariului, am mers cu un coleg să-l vizităm acasă la părinţi, crezând că e la pat. M-am uşurat atunci când nu l-am găsit, pentru că am înţeles că era pe cale să se însănătoşească. De fapt, ieşise să se întâlnească cu Don Bosco şi cu colegii lui la Becchi, localitate la o depărtare de câţiva kilometri de casa lui. Apoi am avut plăcerea de a-l vedea şi de a mă întreţine cu el la întoarcerea noastră la Becchi.
      La începutul anului şcolar 1856-57, Dominic se afla împreună cu alţi elevi, pentru a începe cursul de umanitate (a patra de gimnaziu), la profesorul Don Mateo Picco. Aici s-a distins prin hărnicie şi printr-o abilitate extraordinară, în timp ce era oglindă de virtuţi pentru colegi în pietate, caritate şi umilinţă, deşi sănătatea lui nu era refăcută aşa cum am fi dorit toţi.
      În acea iarnă a suferit o tuse gravă şi a avut şi degerături serioase la picioare şi la mâini. Cu toate acestea, a continuat să frecventeze şcoala până aproape de luna martie. La apropierea acestei luni, a trebuit să întrerupă studiile şi, la insistenţele paterne ale lui Don Bosco, cu o mare părere de rău, a trebuit să meargă acasă în primele zile ale acelei luni pentru a urma un tratament sub îngrijirea părinţilor» (S.P., p. 354-355).


Iarna o ia cu sine pe Mama Margherita

      La 5 noiembrie 1856 s-a îmbolnăvit Mama Margherita de o pneumonie violentă care s-a dovedit imediat ucigătoare, pentru cei 68 de ani ai săi consumaţi de munca asiduă. Pentru o clipă, viaţa Oratoriului părea că s-a oprit. Cum să meargă înainte fără ea? În jurul patului se adunau clericii lui Don Bosco şi băieţii mai mari. Mama îi primise pe când erau nişte băieţi, îi învăţase să folosească batista şi să se lege la încălţăminte. Acea „mare” femeie care se stingea, avea eroismul săracilor care ştiu să meargă înainte, cu o încredere nelimitată în Providenţă. În timp ce curăţa cartofii de coajă şi mesteca mămăliga, le spusese acelor băieţi învăţăturile credinţei, cuvinte de bun simţ şi îi privise cu o bunătate dulce de mamă.
      Don Bosco învăţase de la ea sistemul lui educativ. El fusese primul care a primit educaţie prin raţiune, religie şi iubire, cuvintele magice pe care opera lui le oferea lumii, o lume care până în acele zile utilizase în educarea băieţilor teamă, ameninţări şi pedepse.
      Congregaţia Saleziană care se năştea în acei clerici încă mult prea tineri, o crescuse ea, pe genunchii ei de mamă.
      Şi acum, acea mare mamă se stingea. A venit de la Becchi fratele lui Don Bosco, Giuseppe, împreună cu nepoţii mai mari. Teologul Borel, confesorul ei, a venit să-i aducă Viaticul. Lui Giovanni al ei, a reuşit să-i spună: «Aminteşte-ţi că această viaţă constă în a suferi. Adevăratele bucurii vor fi în viaţa veşnică».
      S-a stins la 3 dimineaţa, în ziua de 25 noiembrie. Dominic,împreună cu toţi băieţii de la Oratoriu, a însoţit-o la cimitirul casei sărace în care fusese închisă Mama şi a văzut-o coborând în pământ, alături de atâţia săraci fără nume care în acel colţ uitat de lume se odihneau la umbra crucii, în timp ce sufletul lor era în pacea lui Dumnezeu.

 

 

Capitolul 23. Bani pentru veşnicie


Îi datora unuia doi bani

      În dimineaţa plecării a făcut reculegere spirituală împreună cu colegii lui. S-a spovedit şi a primit Împărtăşania cu atâta reculegere încât eu, care am fost martor la aceasta, nu ştiu cum să v-o descriu. Spunea: «Trebuie să fac bine acest „exerciţiu”. Sper să fie într-adevăr cel al unei „morţi bune” pentru mine. Dacă ar trebui să mor pe stradă, aş fiprimit deja Împărtăşania ca Viatic».
      Restul dimineţii l-a dedicat aranjării lucrurilor lui. Şi-a pus în ordine sertarul aşezând fiecare obiect ca şi cum nu ar mai fi trebuit să-l atingă. După aceea i-a salutat pe colegii săi în parte: unuia îi dădea un sfat, altuia îi recomanda să se corecteze de un defect, unui alt coleg îi spunea să fie constant în a face bine; unuia căruia îi datora doi bani i-a spus: «Să facem socotelile. Altfel cum le voi face cu Domnul?». Le-a vorbit confraţilor din Societatea Neprihănitei şi, cu cuvinte pline de viaţă, i-a încurajat să fie constanţi în a respecta făgăduinţele făcute Preasfintei Fecioare Maria şi să-şi pună încrederea în ea.
      În momentul plecării m-a chemat şi mi-a spus aceste cuvinte: «Aşadar, dumneavoastră nu vreţi acest sărman trup al meu, iar eu sunt constrâns să-l duc la Mondonio. Deranjul ar fi fost doar de câteva zile... apoi s-ar fi terminat totul. Cu toate astea, facă-se voia Domnului! Dacă mergeţi la Roma amintiţi-vă de comisionul pentru Papa. Rugaţi-vă ca să am o moarte bună. Ne revedem în paradis».


La poartă mă ţinea strâns de mână

      Ajunsesem la poarta Oratoriului, iar el mă ţinea încă strâns de mână. Şi iată, că se îndreaptă spre colegii care îl înconjurau şi le spune: «Adio, dragi colegi, adio tuturor! Rugaţi-vă pentru mine şi ne vom revedea unde vom fi mereu cu Domnul».
      Era deja la poarta mare din curte, când l-am văzut întorcându-se înapoi. Îmi spune:
      - Dăruiţi-mi ceva ca să păstrez ca amintire de la dumneavoastră.
      - Spune-mi ce dar îţi place şi ţi-l voi face imediat. Vrei o carte?
      - Nu. Ceva mai bun.
      - Bani pentru drum?
      - Da, bani pentru drumul spre veşnicie. Aţi spus că aţi obţinut de la Papa un anumit număr de «indulgenţe plenare» pentru ceasul morţii. Puneţi-mă şi pe mine printre aceia care pot avea parte de această indulgenţă.
      - Bine, fiul meu. Merg imediat să scriu numele tău în acea scrisoare semnată de Papa.
      Astfel a părăsit Oratoriul unde trăise aproape trei ani din viaţa sa. A fost un timp fericit pentru el, un timp prielnic pentru colegii lui şi chiar pentru superiorii lui. Părăsea Oratoriul pentru a nu se mai întoarce niciodată.
      Noi eram miraţi de acele neobişnuite saluturi ale lui. Ştiam că avea probleme cu sănătatea, dar pentru că aproape mereu era pe picioare, nu am dat prea multă importanţă bolii lui. Mai mult, pentru că avea chipul mereu surâzător, nimeni nu se gândea că este lovit de o boală atât de gravă. Deşi acele saluturi neobişnuite ne îndureraseră, speram să-l vedem întorcându-se curând printre noi. Dar nu era aşa. Era matur pentru Cer. În scurta lui viaţă îşi câştigase deja marele premiu al celor drepţi, ca şi cum ar fi trăit pentru mulţi ani. Domnul a voit să-l cheme la sine în floarea vieţii pentru a-l elibera de pericolele în care adesea rătăcesc şi sufletele cele mai bune.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


«A venit să-mi dea o ultimă îmbrăţişare»

      Angelo Savio, prieten şi confident al lui Dominic, îşi aminteşte astfel ultimele ceasuri petrecute împreună:
      «Am ferma convingere că el cunoştea apropierea morţii, deoarece în ajunul plecării lui, seara târziu, mergând la el am stat de vorbă pentru puţin timp. Cuvintele lui păreau mai dulci decât de obicei şi mi-a mărturisit părerea de rău că pleca de la Oratoriu pentru că, spunea el, „nu mă voi mai întoarce”. A doua zi apoi, a venit să-mi dea o ultimă îmbrăţişare şi mi-a spus: „Lucrurile mele le las acolo, nu mai am nevoie de ele.
      Dă-i-le lui Don Bosco şi celui care va veni apoi să le ia”. Erau aşezate ordonat ca şi cum nu ar mai fi trebuit să le atingă. Apoi mi-a strâns puternic mâna şi mi-a spus cu un ton serios: „Roagă-te pentru mine! Poate că nu ne vom mai vedea în această viaţă. Adio!”. A plecat şi nu l-am mai văzut, dar gândul la ultimele lui cuvinte nu m-a părăsit niciodată, şi atunci când am aflat trista veste a morţii lui, am exclamat: era un sfânt!» (S.P., p. 454).


Uimirea lui Don Francesia

      Mons. Salotti i-a cerut în scris lui Don Giovanni B. Francesia amintirile despre ultimele momente ale lui Dominic. În baza răspunsului, a relatat în cartea lui:
      «Imediat după ce i-a salutat pe colegii săi, l-a observat pe clericul Giovanni B. Francesia, iubitul lui învăţător care se plimba pe sub portic, şi i-a alergat înainte pentru a-i da un ultim salut. „Eu nu dădeam vreo importanţă acelei plecări a lui – astfel îmi scrie venerabilul salezian – pentru că fragila lui sănătate l-a obligat şi în alte dăţi să părăsească Torino pentru a merge în micul Mondonio. De aceea, mare a fost mirarea mea când l-am văzut venind lângă mine zâmbind pentru a mă saluta şi pentru a-mi recomanda să mă rog pentru el. Nu m-am gândit imediat că era un diagnostic rău dar când, după câteva zile, Don Bosco ne-a anunţat de moartea lui, atunci am exclamat: „Aşadar era un rămas bun pentru Paradis cel pe care mi l-a dat!” şi am simţit părere de rău că nu am făcut mai mult, pentru a-i arăta bunăvoinţa şi afecţiunea mea la acea plecare» (SALOTTI, op. cit., p. 217).


«M-am simţit mişcat văzându-l calm şi senin»

      Giovanni Cagliero îl văzuse pentru prima oară pe Dominic la 2 octombrie 1854, la Becchi, atunci când venise împreună cu tatăl său la Mondonio pentru a-l întâlni pe Don Bosco şi pentru a cere să fie primit în Oratoriul lui. De atunci fusese colegul lui în fiecare zi şi în ultimul an, chiar asistentul lui. Astfel îşi aminteşte ultima zi petrecută împreună:
      «În dimineaţa acelei zile (1 martie 1857) văzându-l în dormitor ridicându-se din pat pentru a pleca definitiv din Oratoriu şi a merge în familie cu prezicerea morţii apropiate,
m-am simţit mişcat văzându-l calm şi senin, şi în acelaşi timp cu chipul angelic, de pe care transpărea atât de minunat candoarea virtuţilor, aşa încât am simţit în mine această apreciere: cât e de sfânt acest tânăr!
      Nu făceam această observaţie cu uşurinţă, deoarece printre atâţia tineri pioşi pe care i-am cunoscut, mai ales la Don Bosco, nu mi-am făcut niciodată o asemenea părere, decât pentru Dominic Savio.
      În cei trei ani în care Dominic a fost la Oratoriu, am avut mult timp să-l cunosc, fiind aproape tot timpul în grija mea». (Interrogazione supplementare sotto giuramento del 24 ottobre 1917, SUMMARIUM SUPER DUBIO, P. 40).

 

 

Capitolul 24. «Trebuie să fac o călătorie lungă»


Medicul a început flebotomiile

      La 1 martie, la ora două după-amiaza, Dominic al nostru pleca de la Torino însoţit de tatăl lui. Călătoria a decurs bine. Plimbarea cu trăsura, varietatea peisajelor, întâlnirea cu mama, fraţii şi surorile păreau că l-au întărit. Acasă, timp de patru zile, nu a simţit nevoia de a sta în pat, dar apoi forţele au început să se micşoreze, apetitul a scăzut, iar tusea a devenit mai puternică. L-au trimis la un medic, iar acesta a considerat că boala era mai gravă decât părea şi i-a cerut să se întoarcă acasă şi să stea în pat. A spus că boala era o «infecţie» şi a început flebotomiile (se recoltează sânge din vene).
      Acest tip de tratament îi sperie mult pe băieţi. De aceea medicul, înainte de a face să iasă sângele din venă i-a spus lui Dominic să privească în altă parte, să aibă răbdare şi să fie curajos. El a început să râdă spunând: «Ce credeţi că e o tăietură în comparaţie cu piroanele ţintuite în mâinile şi picioarele Domnului?», spuse el. Apoi, cu privirea senină, glumind şi fără nici un pic de tulburare privi cum ieşea sângele din venele sale tot timpul cât a durat operaţia. După câteva flebotomii, boala părea că scade în intensitate. Cel puţin aşa îi asigura medicul şi aşa credeau şi părinţii. Dar Dominic a considerat că e diferit. Convins fiind că e mai bine să primească sacramentele mai înainte decât să le piardă, l-a chemat pe tatăl lui: «Tată, i-a spus, e bine să facem o consultaţie la Domnul. Vreau să mă spovedesc şi să primesc Sfânta Împărtăşanie».


Doar ca să nu-i provoace o neplăcere

      Părinţii, care credeau că boala e pe cale de a se vindeca, au simţit durere la auzul acelor cuvinte. Dar, doar ca să nu-i provoace o neplăcere, au trimis să fie chemat parohul ca să-l spovedească. Acesta a venit aproape imediat, l-a spovedit şi apoi, tot pentru a nu-i provoca o neplăcere, i-a adus Împărtăşania ca Viatic. Devoţiunea şi reculegerea lui au fost ca ale celui care ştie că este aproape de întâlnirea cu Dumnezeu. Ori de câte ori se apropia de Sfintele Sacramente, Dominic părea un sfânt Alois. Acum, ştiind că ajunsese la ultima Împărtăşanie din viaţa lui, l-a primit pe Isus cu toată afecţiunea inimii lui nevinovate.
      Şi-a amintit atunci făgăduinţele de la prima Împărtăşanie. A spus de mai multe ori: «Da, Isus şi Maria, voi sunteţi acum şi întotdeauna prietenii sufletului meu. O repet de mii de ori: mai degrabă moartea decât să vă ofensez». După ce a făcut mulţumirea, a spus liniştit: «Acum sunt mulţumit. E adevărat că trebuie să fac călătoria lungă spre Cer, dar însoţit de Isus nu mă tem de nimic. Să spuneţi tuturor acest lucru: cine îl are pe Isus ca tovarăş şi prieten, nu se mai teme de nimic, nici măcar de moarte».


«Lumea e învinsă»

      Răbdarea lui a fost mereu admirabilă, dar în acea ultimă boală părea că e aceea a unui sfânt.
      Nu vroia să lase pe nimeni să-l ajute în cele obişnuite. «Atâta timp cât pot – spunea el – nu vreau să-i deranjez pe părinţii mei. Au avut deja destule osteneli cu mine. De i-aş putea răsplăti în vreun fel!». Lua cu simplitate medicamentele, chiar şi pe cele mai neplăcute. S-a supus la zece flebotomii fără a arăta nici cea mai mică neplăcere.
      După patru zile de boală, medicul s-a bucurat de micul bolnav şi le-a spus părinţilor: «Să mulţumim Providenţei divine, suntem pe drumul cel bun. Răul a fost învins. Trebuie doar să facem o convalescenţă corespunzătoare». Bunii părinţi au răsuflat uşuraţi la auzul acelor cuvinte. Dominic însă, surâse şi spuse: «Lumea e învinsă. Am nevoie doar să fac o corespunzătoare apariţie în faţa lui Dumnezeu».
      După ce a plecat medicul, fără să-şi facă iluzii pentru ceea ce i se spusese, a cerut să i se administreze sacramentul Maslului. Şi atunci, părinţii au consimţit pentru a nu-i provoca vreo neplăcere. Nici ei şi nici parohul nu vedeau vreun pericol de moarte iminentă. Ba mai mult, seninătatea chipului lui şi bucuria cuvintelor lui, dădeau într-adevăr impresia că e pe cale de a se însănătoşi. Dar Dominic, poate din presimţire sau poate pentru că Dumnezeu îi vorbea în taina inimii, număra zilele şi orele, şi se pregătea să se prezinte în faţa lui Dumnezeu. Înainte de a primi Maslul, a făcut această rugăciune: «Doamne, iartă-mi păcatele. Eu te iubesc, vreau să te iubesc pentru totdeauna! Acest sacrament, pe care în infinita ta milostivire îmi permiţi să-l primesc, să şteargă toate păcatele săvârşite cu auzul, cu vederea, cu gura, cu mâinile şi cu picioarele. Trupul şi sufletul meu să fie sfinţite prin meritele pătimirii tale. Amin».
      Îi răspundea preotului cu o voce atât de clară şi cu atâta precizie în cuvinte încât părea perfect sănătos.


«Iată trupul meu!»

      Era 9 martie, a patra zi de boală, ultima din viaţă. Făcuse zece flebotomii şi alte tratamente. Puterile îi scăzuseră de tot. De aceea i s-a dat binecuvântarea papală. Atunci când preotul i-a spus că prin acel act religios Papa îi dădea binecuvântarea sa apostolică cu indulgenţă plenară, a simţit o mare mângâiere. «Mulţumesc lui Dumnezeu!», spunea. «În veci». Apoi s-a îndreptat spre crucifix şi a recitat aceste versuri pe care le ştia pe dinafară şi le recitase de multe ori:
      «Doamne, îţi ofer toată libertatea mea.
      Iată puterile mele, trupul meu!
      Îţi ofer totul, pentru că îţi aparţine, Dumnezeule,
      Şi în voinţa ta mă abandonez.”

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Jurnalul din ultimele opt zile

      Istoricul Eugenio Ceria scrie: «Cele două capitole, 24 şi 25, conţin într-un fel jurnalul ultimelor opt zile trăite de Savio. Don Bosco a primit informaţiile în scris şi oral de la martorii oculari, mai ales de la paroh».
      Ca dovadă a acestei afirmaţii, redă mărturia depusă sub jurământ de către Michele Rua, care de fapt a atestat: «Cel care ne trimitea veşti, era dacă nu mă înşel, parohul din sat, care, plin de respect faţă de tânăr, îl privea ca pe un dar preţios făcut de Domnul parohiei lui. De unde şi preocupările lui extraordinare pentru el şi grija de a-l informa pe Don Bosco despre mersul bolii. Atât de la parohul amintit mai sus, cât şi de la tatăl care a venit la câteva zile după moartea fiului ca să-l viziteze pe Don Bosco, s-au adunat detalii atât de edificatoare despre moartea lui, care sunt descrise de Don Bosco în biografia sa... În ce priveşte veştile care se cunosc despre boala lui şi despre preţioasa lui moarte din de mai multe ori amintita biografie, pot să atest că sunt în deplină conformitate cu ceea ce am auzit că s-a citit din scrisorile parohului şi ceea ce l-am auzit povestind pe tatăl lui» (S.P., p. 255-256, mărturie din 23 iulie 1908).


Zece flebotomii pentru Dominic, şase pentru Camillo Cavour

      Flebotomia este o mică intervenţie chirurgicală care constă în a face să curgă sânge dintr-o venă printr-o mică tăietură.
      Doctorul Cafassi a spus că boala era o infecţie, adică o pneumonie sau o pleurită (care putea fi legată de o formă de tuberculoză). De aceea, conform metodelor de tratament din acea vreme, a recurs la flebotomii. În Enciclopedia Populară, editată de Pomba în 1849, volumul XI, p. 508, găsim, de fapt, la termenul febotomie: «În bolile inflamatorii acute, e bine să se elimine repede sânge şi să se repete flebotomia la intervale scurte, dacă se vrea o refacere rapidă; în schimb, în bolile lente şi cu bază organică, convine să se recurgă la acestea doar în caz de necesitate... Se prescrie flebotomia generală pe principiul tuturor bolilor flogistice viscerale şi ori de câte ori se doreşte obţinerea unui efect rapid în întregul nostru organism».
      Ne provoacă durere şi iritare atunci când ne gândim la un medic care, pentru a face să scadă febra unui tânăr bolnav de pleurită şi tuberculoză, deja palid şi fragil, în loc să ceară să fie hrănit bine şi abundent, îi scoate sânge de zece ori, până când efectiv în omoară prin eliminarea sângelui. Dar din dragoste pentru adevăr trebuie spus că orice alt medic în acea vreme ar fi acţionat ca şi el.
      După patru ani, la 6 iunie 1861, murea la Torino contele Camillo Cavour, primul ministru al Italiei. A fost îngrijit în ultimele zile nu de un sărman medic de ţară, ci de senatorul Riberi, medicul regelui. Şi Cavour (lovit de o gravă infecţie malarică contractată în orezăriile din Leri) a fost trimis în lumea cealaltă prin şase flebotomii. În cele din urmă, din venele sale chinuite, sângele nu mai ieşea deloc.
      Poate că e interesant de ştiut ce se credea în acea vreme despre acest «tratament» care astăzi suscită uimire şi repulsie. Iau din Dicţionarul originilor: «Plinius (23-79 d.C.) care atribuie animalelor mare parte din descoperirile noastre, pretinde că noi datorăm descoperirea flebotomiei instinctului hipopotamului sau al calului de râu care-şi frecau picioarele de stuful din Nil şi de frunzele lor tăioase pentru a face să iasă sângele (...). Hipocrate (460-377 î.C.) vorbeşte adesea cu apreciere de flebotomie, ca despre o practică deja veche în vremurile sale. Galenius (129-200 d.C.) o recomanda şi el în cărţile sale; o recomandă Avicenna (980-1037 d.C.), principele medicilor arabi (...). Mulţi scriitori italieni s-au ocupat fie să o combată, fie să o apere. Alţii au riscat utilizarea acestei practici, recunoscută în unele cazuri necesară, şi adesea salutară, atunci când nu se face prea mare abuz. În vremurile mai recente au fost inventate nişte maşini pentru a executa mai comod operaţia de flebotomie».


«Doamne, îţi ofer toată libertatea mea»

      Eugenio Ceria şi Alberto Caviglia mărturisesc că nu ştiu de unde provine rugăciunea în patru versuri pe care Dominic «o ştia pe dinafară şi o recitase de multe ori».
      Am găsit acea rugăciune în Manualul lui Filoteea a lui Giuseppe Riva, p. 201. Iat-o în întregime (cu o uşoară variaţie la versul al doilea):
      «Doamne, îţi ofer toată libertatea mea.
      Iată puterile mele, voinţa mea!
      Îţi ofer totul, pentru că îţi aparţine, Dumnezeule,
      Şi în voinţa ta mă abandonez.

      Pentru a-ţi fi plăcut şi a te iubi, Dumnezeul meu,
      Dă-mi numai harul şi iubirea ta vie.
      Căci, dacă tu mă iubeşti şi te iubesc şi eu,
      Sunt îndeajuns de bogat şi nu mai doresc nimic».

 

 

Capitolul 25. Ultima seară


«Părea că se îndreaptă spre odihnă»

      E un adevăr de credinţă faptul că fiecare persoană, în momentul morţii, adună rodul faptelor sale: «Ceea ce omul a semănat, aceea va aduna». Dacă în viaţa sa a semănat fapte bune, va aduna în acele ultime clipe, roade de pace şi de bine. Dacă a semănat fapte rele, atunci va aduna tristeţe şi dezolare.
      Cu toate acestea se întâmplă uneori ca persoane bune, după o viaţă sfântă, să simtă teamă şi groază atunci când se apropie ultimul ceas al vieţii. Dumnezeu permite acest lucru pentru a purifica acele suflete şi a le face mai frumoase pentru cununa lor de slavă în Cer.
      Cu Dominic al nostru nu a fost aşa. Cred că Dumnezeu a voit să-l răsplătească deja aici pe pământ. Nevinovăţia păstrată până în ultima clipă a vieţii, credinţa lui vie, rugăciunile continue, pocăinţele lui şi întreaga sa viaţă presărată de suferinţe suportate cu iubire, i-au dobândit pe drept bunăvoinţa lui Dumnezeu în acea ultimă clipă a vieţii.
      El vedea cum se apropie sfârşitul cu seninătatea sufletului nevinovat şi trupul său nu simţea chinul şi apăsarea care însoţesc de multe ori ultimele ceasuri ale vieţii. Într-un cuvânt: Dominic părea că se îndreaptă spre odihnă, nu spre moarte.
      Era în seara zilei de 9 martie 1857. Chipul lui era senin, alură veselă, privirea luminoasă, mintea ageră; aspecte care stârneau uimire. Nimeni nu era convins că acel băiat era în pragul morţii.


«Lăsaţi-mi o amintire»

      Cu o oră şi jumătate înainte de a muri, parohul a mers să-l viziteze. L-a văzut liniştit şi l-a auzit cu uimire încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu. Dominic făcea rugăciuni scurte şi dese, manifestând o dorinţă vie de a merge curând în Cer. «Ce să-i sugerezi unui astfel de bolnav?», se întreba parohul. După ce a recitat împreună cu el câteva rugăciuni, era gata să iasă când el l-a chemat:
      - Domnule paroh, înainte de a pleca, lăsaţi-mi o amintire.
      - Dar nu ştiu ce amintire să-ţi las, fiul meu.
      - O amintire care să-mi dea mângâiere.
      - Aminteşte-ţi de pătimirea Domnului.
      - Mulţumesc. Pătimirea Domnului să fie în mintea mea, în gura mea, în inima mea. Isuse, Marie, Iosife, însoţiţi-mă în această ultimă agonie! Isuse, Marie, Iosife, împreună cu voi să-mi dau duhul în pace!
      Zicând aceste cuvinte, Dominic a adormit şi a dormit timp de jumătate de oră. Când s-a trezit, a privit împrejur spre rudele sale. Şi a spus:
      - Tată, iată!
      - Aici sunt, fiul meu. Ai nevoie de ceva?
      - Dragul meu tată, a sosit ceasul. Luaţi cartea mea de rugăciuni şi citiţi-mi rugăciunile pentru o moarte bună.


Spunând şi râzând

      La auzul acelor cuvinte, mama a izbucnit în plâns şi a ieşit din cameră. Tatălui i se frângea inima de durere, iar lacrimile îi sugrumau glasul. Cu toate acestea şi-a făcut curaj şi a început să citească acele rugăciuni. Dominic repeta fiecare cuvânt şi spunea singur la sfârşitul fiecărei părţi: Isuse milostive, ai milă de mine! Când a ajuns la cuvintele: «Când în cele din urmă sufletul meu va sta dinaintea ta şi va vedea pentru întâia oară strălucirea nemuritoare a maiestăţii tale, nu mă îndepărta de la prezenţa ta, ci învredniceşte-mă să fiu primit în sânul plin de iubire al milostivirii tale, ca să-ţi cânt laudă pururi», spuse: «Asta e ceea ce doresc, dragă tată: să-i cânt veşnic laudă Domnului!». A adormit din nou pentru puţin timp şi avea chipul serios ca al unuia care se gândeşte la lucruri de o mare importanţă. După puţin timp s-a trezit şi cu o voce clară şi râzând spuse: «Adio, dragă tată, adio! Parohul voia să-mi mai spună ceva, dar nu pot să-mi amintesc... O! Ce lucru frumos văd!». Astfel spunând şi râzând, cu o alură paradiziacă şi-a dat sufletul ţinând mâinile pe piept în formă de cruce, fără să facă nici cea mai mică mişcare.
      Cerul s-a deschis pentru tine, Dominic. Îngerii şi sfinţii ţi-au pregătit o mare sărbătoare. Acel Isus pe care l-ai iubit atât de mult te cheamă spunând: «Vino, slujitor bun şi credincios, vino! Ai purtat lupta cea bună şi ai învins. Acum vino şi primeşte bucuria care nu va avea sfârşit. Intră în bucuria Domnului tău!».

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Rugăciunea pentru o moarte bună

      Atunci când Dominic l-a rugat pe tatăl său să ia cartea de rugăciuni, Carlo Savio a luat în mână Il Giovane Provveduto, manualul de rugăciuni scris de Don Bosco şi utilizat la Oratoriu.
      În el, încă din prima ediţie, Don Bosco pusese Rugăciunea pentru o moarte bună, pe care băieţii o recitau în fiecare lună în ziua de reculegere. Era precedată de trei rânduri de prezentare: Compusă de o domnişoară protestantă convertită la religia catolică la vârsta de 18 ani în faimă de sfinţenie.
      Iată Rugăciunea pe care Dominic a recitat-o împreună cu tatăl său înainte de a muri.

      Isuse Doamne, Dumnezeul bunătăţii, Părintele milostivirii, mă prezint înaintea ta cu inima umilă şi căită să îţi recomand ultimul meu ceas şi ceea ce mă aşteaptă după aceea.
      Atunci când picioarele mele nemişcate mă vor avertiza căîn această lume cariera mea e gata să se încheie, milostive Isus, ai milă de mine!
      Când mâinile mele tremurânde şi amorţite nu te vor mai putea strânge răstignit, tu binele meu şi, din păcate, te voi lăsa să cazi pe patul durerii mele, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când ochii mei întunecaţi şi tulburaţi de ororile morţii iminente îşi vor aţinti asupra ta privirile sfârşite şi muribunde, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când buzele mele reci şi tremurânde vor rosti pentru ultima oară Numele tău adorabil, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când obrajii mei palizi şi livizi vor inspira celor de faţă milă şi teroare, părul meu udat de sudorile morţii, ridicându-mi-se în cap vor anunţa apropiatul meu sfârşit, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când urechile mele, gata să se închidă pentru totdeauna pentru discursurile oamenilor, se vor deschide pentru a asculta glasul tău, care va rosti irevocabila sentinţă, în care va fi stabilită soarta mea pentru toată veşnicia, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când imaginaţia mea agitată de teribile şi înspăimântătoare fantasme va fi cufundată în tristeţi de moarte, iar spiritul meu tulburat de vederea nelegiuirilor mele, de teama de dreptatea ta, va lupta împotriva îngerului întunericului, care va vrea să-mi ia vederea mângâietoare a milostivilor tale şi să mă cufunde în sânul disperării, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când inima mea slabă apăsată de durerea bolii va fi surprinsă de ororile morţii şi epuizată de eforturile pe care le-a făcut împotriva duşmanilor sănătăţii mele, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când voi vărsa ultimele lacrimi, simptome ale distrugerii mele, primeşte-le ca jertfă de ispăşire, ca să-mi dau sufletul ca o victimă de pocăinţă, în acel teribil moment, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când rudele mele şi prietenii mei, adunaţi în jurul meu, se vor înduioşa de starea mea dureroasă, şi te vor invoca pentru mine, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când voi pierde uzul tuturor simţurilor mele, şi întreaga lume va dispărea pentru mine, iar eu voi geme în groaza celei din urmă agonii şi în chinurile morţii, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când ultimele suspine ale inimii vor forţa sufletul meu să iasă din trup, primeşte-le ca pe fiii unei sfinte nerăbdări de a veni la tine, şi tu milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când sufletul meu va ieşi de pe buzele mele pentru totdeauna din această lume şi va părăsi trupul meu palid, rece şi fără viaţă, primeşte distrugerea fiinţei mele ca pe un omagiu pe care vin să-l aduc maiestăţii tale divine, şi atunci, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când în cele din urmă sufletul meu va sta dinaintea ta şi va vedea pentru întâia oară strălucirea nemuritoare a maiestăţii tale, nu mă îndepărta de la prezenţa ta, ci învredniceşte-mă să fiu primit în sânul plin de iubire al milostivirii tale, ca să-ţi cânt laudă pururi: milostive Isuse, ai milă de mine! (Il Giovane Provveduto..., Torino 1847, p. 140ss).


Cum a murit Dominic Savio?

      Cum au fost ultimele clipe din viaţa lui Dominic?
      E greu de reconstituit cuvintele care au fost murmurate, frazele frânte, gesturile unui băiat care moare. Fiecare persoană care l-a văzut (şi care în acele ultime momente se gândea mai ales să-l ajute), îşi aminteşte ceea ce a impresionat-o şi, povestind lasă la o parte în mod fatal toate celelalte detalii. Apoi amintirile trec din gură în gură şi încep omisiunile, micile adăugiri, variaţiile. Aşa li s-a întâmplat şi celor care au văzut moarea lui Dominic, au povestit şi au scris despre ea.
      Don Giuseppe Cugliero, învăţătorul lui la Mondonio, a auzit cu siguranţă relatările rudelor şi le-a scris lui Don Bosco: «Invocând numele lui Isus şi al Mariei a adormit în Domnul. Moartea lui a fost liniştită aşa cum liniştită i-a fost viaţa» (vezi capitolul 7).
      Don Bosco, conform mărturiei depusă sub jurământ de către Michele Rua, a aflat: «atât de la paroh (prin scrisoare) cât şi de la tatăl, care a venit la câteva zile după moartea fiului ca să-l viziteze pe Don Bosco, detaliile atât de edificatoare ale morţii lui, aşa cum au fost descrise de amintitul Don Bosco în biografia sa» (S.P., p.355).
      Şi totuşi, Don Bosco, după câteva luni, descrise moartea lui Dominic Savio în două moduri diferite.
      În volumul său Luna mai consacrată Neprihănitei Fecioare Maria, publicat în 1858 (Dominic murise la 6 martie 1857), la paginile 143-144 scrie:
      «Un tânăr pe nume Savio Dominic, din dorinţa vie de a-i plăcea Mariei îi oferea în fiecare zi câte o rugăciune, dar în fiecare sâmbătă făcea sfânta Împărtăşanie în cinstea Aceleia pe care el adesea o numea Maică preacurată. În anul 1856 a petrecut luna Mariei cu atâta fervoare încât colegii lui se simţeau toţi edificaţi de exemplul lui. În fiecare zi îi cerea Mariei să-l ia mai degrabă din lume decât să piardă virtutea curăţiei. Apoi, în ultima zi a cerut un sigur har: să poată face o bună împărtăşanie înainte de a muri. Sfânta Fecioară l-a ascultat. După nouă luni (9 martie 1857) murea la vârsta de cincisprezece ani după ce a primit Preasfântul Viatic cu cele mai mari sentimente de tandreţe şi de devoţiune. În clipele care au trecut între primirea Viaticului şi până la moartea lui, spunea mereu: „O, Marie, m-ai ascultat, sunt îndeajuns de bogat! Nu cer altceva decât să-mi fii alături în aceste ultime momente ale vieţii şi să mă însoţeşti în trecerea din această viaţă la veşnicie.” Aproape în momentul în care el a încetat să rostească aceste cuvinte, sufletul lui zbura spre cer desigur, însoţit de Maria căreia i-a fost atât de devotat în timpul vieţii».

      În Viaţa tânărului Savio Dominic publicată în ianuarie 1859, la pagina 119, povestea în schimb:
      «După puţin timp s-a trezit şi, cu o voce clară şi râzând, a spus: „Adio, dragă tată, adio! Parohul voia să-mi mai spună ceva, dar nu pot să-mi amintesc... O! Ce lucru frumos văd....” Astfel spunând şi râzând, cu o alură paradiziacă şi-a dat sufletul ţinând mâinile pe piept în formă de cruce, fără să facă nici cea mai mică mişcare».
      Michele Rua însuşi, care asemenea lui Don Bosco a citit scrisorile parohului şi l-a ascultat pe tatăl lui Dominic, are două mărturii diverse. În «paginile de amintiri» pe care le-a dat lui Don Bosco pentru completarea Vieţii lui Savio Dominic (şi care au fost inserate în Procesul de Beatificare deşi nu erau o mărturie depusă sub jurământ), scrie:
      «Cu o oră înainte de a muri, după ce a primit toate sacramentele, văzând că parohul pleca, i-a cerut o amintire. Parohul i-a răspuns: „ce vrei să-ţi las ca amintire? Nu ştiu ce să-ţi spun; să-ţi aminteşti de pătimirea Domnului, nu ştiu ce altceva aş putea să-ţi spun.” Plecând parohul, a adormit, şi după puţin timp trezindu-se, râdea şi spunea: „parohul voia să-mi spună, voia să-mi spună... o, asta e bună; nu-mi mai amintesc ce voia să-mi spună.” Şi spunând astfel cu o alură paradiziacă şi-a dat duhul ţinând mâinile împreunate pe piept în formă de cruce fără să facă vreo mişcare» (S.P., p. 465).
      În mărturia dată sub jurământ la 23 iulie 1908, afirma însă: «În ce priveşte lucrurile care se cunosc despre boala lui (a lui Dominic) şi despre preţioasa lui moarte de mai multe ori amintită de biografie (scrisă de Don Bosco), pot atesta că sunt în deplină conformitate cu ceea ce am auzit citindu-se din scrisorile parohului şi ce am auzit povestindu-se de către tatăl lui Dominic» (S.P., p. 356).
      Dar Don Cugliero, Don Bosco, Don Rua relatează lucruri văzute de alţii şi care le-au fost povestite.
      Anastasia Molino. Unica persoană care era prezentă în ultimele clipe de viaţă a lui Dominic şi care le-a povestit după ce a jurat să spună adevărul, este doamna Anastasia Molino, vecină de casă cu Savio. Mărturia ei este probabil cea mai simplă şi cea mai fidelă. Iat-o:
      «Familia mea locuia alături de casa lui Dominic Savio» (Processo Apostolico, p. 678). «Îl vedeam des pe Dominic în timpul ultimei lui boli şi nu l-am auzit niciodată să se plângă. În ultimele zile, agravându-se boala şi văzând-o tristă pe mama lui o încuraja spunându-i: „Mamă, nu plânge, merg în Paradis.” Spunea şi că o vede pe Maica Domnului şi pe sfinţi. Eu am fost prezentă în ultimele clipe din viaţa lui şi-mi amintesc că în timp ce un bătrân se ruga pentru sufletul lui, Dominic Savio îl fixa cu privirea şi îi urmărea cu inima rugăciunile. Erau prezenţi: tată lui, mama lui şi câţiva vecini de casă. Şi-a dat sufletul liniştit» (Processo Apostolico, p. 682).


Alte mărturii despre moartea lui Dominic

      Giovanni Cagliero: «Am citit ceea ce tatăl lui şi parohul au spus despre ultimele momente din viaţa lui Dominic Savio. L-am auzit şi pe tatăl lui povestind la Oratoriu că aproape de moarte, a cerut el însuşi ultimele sacramente, împotriva părerii medicului, a părinţilor săi şi a parohului însuşi, care nu-l credeau în pragul morţii şi, cu veselia pe chip, liniştit în dureri şi răsplătit pentru viaţa lui nevinovată printr-o viziune a Preasfintei Fecioare, spre care a întins mâinile lui delicate şi tinere, şi-a dat sufletul senin în Domnul» (S.P., p. 340, mărturie din 31 iulie 1916).
      Carlo Savio, prieten şi coleg de şcoală cu Dominic la Mondonio: «Ştiu că Dominic Savio s-a întors acasă de la Torino bolnav. Doamna amintită, Anastasia Molino, mi-a povestit chiar că în timp ce se afla în casa lui Savio, părinţii lui erau întristaţi şi plângeau pentru fiul lor Dominic bolnav şi aproape de moarte, iar acesta i-a încurajat spunându-le: „Îl văd deja pe Domnul şi pe Maica Domnului cu braţele deschise cum mă aşteaptă”. Spunând acestea şi-a dat sufletul» (S.P., p. 332-333).


Surorile dormeau alături

      În registrul parohiei din Mondonio scrie că Dominic Savio a murit la ora 10 seara, la 9 martie. În jurul patului lui erau tata, mama şi câţiva vecini de casă, printre care şi Anastasia Molino. Parohul, Don Domenico Grassi, nu era. Sora Raimonda (12 ani), Maria (10 ani), Caterina (doar de şase luni) şi fraţii Giovanni (7 ani) şi Guglielmo (4 ani) dormeau deja în camera care se afla deasupra bucătăriei. Pentru a ajunge acolo, trebuiau să treacă prin camera unde Dominic era pe moarte şi l-au salutat pentru ultima oară. Camera lui Dominic era la parter, legată de bucătărie. Tata şi mama puseseră acolo patul lui ca să se bucure de căldura de la cuptorul aprins.

 

 

Capitolul 26. «Chipul lui dulce»


Scrisoarea tatălui

      Când tatăl a auzit de la Dominic ultimele cuvinte pe care le-am redat şi apoi l-a văzut plecându-şi capul ca şi cum s-ar fi odihnit, credea că adormise din nou. L-a lăsat pentru câteva clipe în acea poziţie, dar apoi l-a strigat şi şi-a dat seama că a murit. Mare a fost tristeţea părinţilor. Pierdeau un fiu nevinovat, bun, care se făcuse mereu iubit.
      Aici, în casa din Oratoriu, eram nerăbdători să primim veşti despre Dominic. Şi iată că soseşte o scrisoare de la tată care începea astfel: «Cu lacrimi în ochi vă dau vestea cea mai tristă: dragul meu Dominic, discipolul dumneavoastră, ca un crin curat, ca un sfânt Alois, a zburat la Domnul aseară, 9 martie, după ce a primit sfintele sacramente şi binecuvântarea papală».
      Vestea i-a îndurerat profund pe colegii lui. O dată cu el, mulţi pierdeau un prieten, pe unul care-i sfătuia la bine; alţii pierdeau un model de viaţă creştină. Câţiva s-au adunat ca să se roage pentru odihna sufletului lui, dar mulţi spuneau: «Dominic era sfânt, acum e deja în paradis». Unii au început deja să se recomande lui ca unui ocrotitor pe lângă Dumnezeu. În plus, toţi căutau să aibă vreun obiect care i-a aparţinut.


Cuvintele profesorului său

      Vestea a fost adusă de profesorul Don Picco, care a fost probabil îndurerat de aceasta. Imediat după ce i-a primit în clasă pe elevii lui, a anunţat cu emoţie tristul eveniment şi l-a comentat cu aceste cuvinte:
      «Nu cu mult timp în urmă, iubiţi tineri, vorbindu-vă despre fragilitatea vieţii omeneşti, vă atrăgeam atenţia că moartea uneori nu cruţă nici vârsta voastră în floare. Dădeam ca exemplu un tânăr plin de viaţă şi de vigoare (Leone Cocchis, 15 ani) care acum doi ani frecventa această şcoală, stătea aici să mă asculte. După o absenţă de câteva zile, a lăsat această viaţă plâns de părinţi şi de prieteni.
      Atunci când aminteam acel caz dureros, nici nu mă gândeam că acest an avea să fie îndurerat de un doliu asemănător, că exemplul lui Leone Cicchis s-ar fi reînnoit într-un băiat care mă asculta.
      Da, dragii mei. Trebuie să vă întristez cu o veste foarte dureroasă. Securea morţii seceră alaltăieri viaţa unuia dintre colegii voştri cei mai virtuoşi, a bunului băiat Dominic Savio. Poate că vă amintiţi că în ultimele zile în care a frecventat şcoala, era tulburat de o tuse puternică, motiv pentru care nici unul dintre noi nu s-a mirat când am auzit că a fost obligat să se retragă de la şcoală.
      Pentru a-şi îngriji mai bine boala (şi deja prevedea apropiatul lui sfârşit, după cum a spus de mai multe ori unora dintre voi) a urmat sfatul medicului şi al superiorilor lui şi s-a întors în sânul familiei sale. Aici, violenţa bolii a izbucnit şi, după numai patru zile de boală, şi-a dat sufletul nevinovat Creatorului.
      Ieri am citit scrisoarea prin care tatăl îndurerat ne dădea vestea tristă. În simplitatea sa descria sfânta moarte a acelui înger în aşa fel încât m-a impresionat până la lacrimi. Neştiind cum să se exprime, el l-a numit pe fiul său „un alt sfânt Alois” în sfinţenia vieţii şi în resemnarea în faţa morţii».


«Doream să fie printre elevii mei»

      «Vă asigur că-mi pare foarte rău că Dominic nu a mai frecventat şcoala mea şi că, în acest timp scurt, sănătatea lui fragilă nu mi-a permis să-l cunosc şi să petrecem mai mult timp împreună, fiind şcoala foarte aglomerată. Îi las pe superiorii lui să vă spună care a fost sfinţenia sentimentelor lui şi fervoarea vieţii lui creştine. Îi las pe colegii şi prietenii lui, care zilnic l-au avut alături de ei şi care vorbeau cu el frecvent, să vă spună despre bunătatea comportamentului lui, despre modestia persoanei lui, despre cumpătarea lui în vorbire. Îi las pe părinţii lui să vă spună care a fost ascultarea lui, respectul lui, docilitatea lui. Ce v-aş putea aminti eu şi voi nu ştiţi? Vă voi spune că a fost mereu admirabil prin atitudinea lui şi prin calmul lui la şcoală, prin exactitatea lui în îndeplinirea fiecărei obligaţii pe care o avea şi prin continua atenţie acordată învăţăturilor mele. Aş fi foarte mulţumit dacă fiecare dintre voi şi-ar propune să-i urmeze exemplul atât de bun.
      Trăia de trei ani la Oratoriul Sfântului Francisc de Sales. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre el de la Directorul acestui Oratoriu mai înainte ca vârsta şi studiile să-i permită să frecventeze şcoala noastră. Am auzit cum a fost lăudat ca unul dintre tinerii cei mai studioşi şi cei mai virtuoşi din acea casă. Dragostea lui pentru studiu şi progresul rapid pe care l-a făcut în primele clase de latină, m-au făcut să doresc să fie printre elevii mei. Îl aşteptam ca pe un băiat foarte inteligent şi bun. Şi înainte de a-l avea la şcoala mea, vorbisem deja despre el cu câţiva dintre elevii mei, ca despre un geniu cu care ar fi fost frumos să se întreacă atât la studiu cât şi în virtuţi. În vizitele mele frecvente la Oratoriu, văzând chipul lui dulce, văzând privirea lui nevinovată, simţeam faţă de el afecţiune şi admiraţie. Când a început să frecventeze şcoala mea în acest an şcolar, nu mi-a înşelat aşteptările. Voi, iubiţi tineri, aţi fost martori ai reculegerii lui interioare şi a dăruirii lui, nu doar în timpul lecţiilor, dar şi în timpul dedicat studiului, pe care mulţi tineri, chiar docili şi harnici, îl pierd fără scrupule. Pe voi, care îi eraţi colegi nu doar la şcoală, dar şi în viaţa normală de fiecare zi, vă întreb dacă l-aţi văzut vreodată să facă ceva contrar îndatoririlor sale.»


«Parcă-l văd»

      «Parcă-l văd atunci când, cu acea modestie care-i era proprie, intra în şcoală, îşi ocupa locul şi, în timp ce soseau ceilalţi, în loc de pălăvrăgeala obişnuită dintre băieţii de vârsta lui, îşi repeta lecţia, îşi lua notiţe sau se întreţinea cu vreo lectură utilă. Şi când începea lecţia, cu câtă atenţie vedeam acel chip angelic urmărind cuvintele mele! De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă, în ciuda vârstei lui fragede şi a sănătăţii lui fragile, profitul pe care îl trăgea din studiu era foarte mare. Dovadă a acestui lucru este faptul că a fost mereu printre primii din clasa lui numeroasă şi alcătuită din tineri inteligenţi, în ciuda frecventelor absenţe datorate bolii pe care o avea şi care, în cele din urmă, l-a dus în mormânt.
      Un lucru atrăgea în mod deosebit atenţia şi admiraţia mea: când vedeam cum mintea lui se reculegea în Dumnezeu şi cum se ruga cu afecţiune şi fervoare. E un lucru obişnuit, chiar şi printre tinerii mai puţin împrăştiaţi, să reflecteze prea puţin asupra rugăciunii pe care sunt invitaţi să o recite, şi să pună prea puţină afecţiune a inimii. Se ştie că vârsta voastră efervescentă este inconstantă şi distrată de mii de lucruri. Aşa se întâmplă că mulţi tineri, atunci când se roagă, o fac doar cu buzele şi glasul. Dacă distracţia tinerilor este atât de obişnuită şi în rugăciunile pe care le înalţă la Domnul în tăcerea şi în liniştea bisericilor şi în rugăciunile cotidiene pe care le fac în casele lor, voi ştiţi cât e de uşor să se cadă în distracţie în acele scurte rugăciuni care sefac de obiceiînainte şi după lecţii la şcoală.
      Şi tocmai în aceste rugăciuni l-am admirat pe Dominic al nostru şi am văzut comuniunea sufletului lui cu Dumnezeu. De câte ori l-am admirat, cu acea privire a lui îndreptată spre cer, care atât de curând avea să devină casa lui. În momentul rugăciunii îşi aduna toate sentimentele şi le oferea Domnului şi preafericitei sale Mame, cu deplină afecţiune. Această afecţiune faţă de Dumnezeu şi faţă de Preasfânta Fecioară Maria, iubiţi tineri, era ceea ce-i dădea forţa de a împlini îndatoririle sale, era ceea ce sfinţea fiecare faptă a lui, fiecare cuvânt, era ceea ce umplea viaţa lui. Fericiţi acei tineri care trăiesc astfel! Sunt fericiţi în această viaţă şi în cealaltă, îi fac fericiţi pe părinţii care îi educă, pe profesorii care îi instruiesc şi pe toate persoanele care se ocupă de binele lor».


«Viaţa este un dar foarte preţios al lui Dumnezeu»

      «Iubiţi tineri, viaţa este un dar foarte preţios pe care Dumnezeu ni l-a făcut pentru a dobândi merite pentru Cer. Astfel, o vom trăi dacă tot ceea ce facem îi putem oferi lui Dumnezeu, exact aşa cum făcea Dominic al nostru.
      Dar ce trebuie să spunem despre acel tânăr care îşi petrece întreaga viaţă fără să se gândească măcar la scopul pentru care Dumnezeu i-a dat viaţa, care nu găseşte nici măcar o clipă ca să se gândească şi să vorbească cu Dumnezeu, care nu are nici măcar o dorinţă care să-i înalţe sufletul spre Dumnezeu? Ce să spunem despre acel tânăr care simte că pătrunde în inima sa glasul lui Dumnezeu, dar care-l respinge şi-l sufocă?
      Reflectaţi un moment la viaţa şi la moartea sfântă a iubitului vostru coleg, la situaţia lui de invidiat în care se află acum, în pace şi în bucuria lui Dumnezeu. Şi întorcându-ne cu gândul la voi înşivă, examinaţi ce vă lipseşte pentru a fi asemenea lui, cum aţi vrea să fiţi dacă v-aţi afla asemenea lui pe punctul de a trebui să vă prezentaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu, care vă va cere cont strict despre viaţa voastră. Dacă, făcând o comparaţie cu Dominic, consideraţi că diferenţa este mare, luaţi-l ca exemplu, imitaţi viaţa lui creştină».


Chemarea care va veni mai devreme sau mai târziu

      «Sufletul vostru să fie ca al lui: limpede şi curat în ochii lui Dumnezeu. La chemarea lui neaşteptată, pe care mai devreme sau mai târziu o vom auzi cu toţii, să putem răspunde cu seninătate pe chip, cu surâs pe buze, aşa cum a făcut îngerescul vostru prieten.
      Închei aceste cuvinte ale mele mărturisind o ultimă încredere: dacă îi voi vedea pe elevii mei că sunt mai buni în comportamentul lor, mai exacţi în îndeplinirea îndatoririlor lor, mai conştienţi de importanţa unei adevărate vieţi creştine, voi crede că totul este rodul lui Dominic, al sfântului lui exemplu şi al mijlocirii lui eficiente pe lângă Dumnezeu pentru colegii voştri şi pentru mine învăţătorul lui».
      Acestea sunt cuvintele pe care profesorul Don Picco le-a adresat elevilor săi profund îndurerat de moartea iubitului său elev Dominic Savio.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Adevărata scrisoare de la tatăl

      Don Bosco redă doar un mic extras din scrisoarea pe care tatăl lui Dominic a scris-o. Ea a fost păstrată şi adăugată la Procesul de beatificare. O redăm aici.


      Mult reverende domn,

Mondonio, 10 martie 1857.

      Cu lacrimi în ochi mă prezint cu acest bilet la reverenţa voastră pentru a vă anunţa una dintre cele mai triste veşti, că iubitul meu fiu Dominic, discipolul dumneavoastră, ca un crin curat, ca Alois Gonzaga şi-a dat sufletul Domnului în seara de 9 martie, bineînţeles după ce a primit Sfintele Sacramente împreună cu binecuvântarea papală.      
      Datorită bolii sale, a stat în pat de miercuri, 4 martie şi, sub îngrijirea domnului doctor Cafassi, i s-au făcut zece flebotomii. În timp ce eram pe cale să înţelegem care era boala sa şi să vă scriem dumneavoastră, ne-a părăsit, aşa cum am spus mai sus, având o tuse destul de sâcâitoare.
      Nu trebuie să mai spun altceva reverenţei dumneavoastră, închei urându-vă prosperitate.
      Al dumneavoastră,

foarte supus slujitor
CARLO SAVIO

 

Cuvintele lui Don Picco

      Don Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ:
      «Îmi amintesc foarte bine că prof. Don Picco, imediat după ce a aflat că murise Dominic Savio, le-a vorbit despre el cu multe laude elevilor săi, lăsându-le cea mai plăcută amintire. Iar Don Bosco, gândindu-se să redacteze în acea vreme o biografie a iubitului său discipol, a cerut aceluiaşi profesor să-i pună pe hârtie ceea ce spusese, pentru a face apoi public; ceea ce s-a făcut» (S.P., p. 398).

 

 

Capitolul 27. Când tatăl l-a văzut noaptea


«Dacă nu a mers el, cine ar putea merge?»

      Cine a citit până aici paginile pe care le-am scris despre tânărul Dominic Savio, nu se va mira că Dumnezeu i-a dat daruri speciale care făceau să strălucească virtuţile lui. Încă de când trăia, mulţi îi urmau sfaturile şi exemplul. Mulţi, impresionaţi de sfinţenia vieţii lui, de nevinovăţia comportamentului său, se recomandau rugăciunilor lui. Se povestesc multe haruri obţinute prin rugăciunile lui în timp ce era încă în viaţă. Dar după moartea lui a crescut încrederea şi veneraţia faţă de el.
      Imediat după ce ne-a sosit vestea morţii lui, mulţi dintre colegii lui au început să-l invoce ca pe un sfânt. S-au adunat să recite Litaniile pentru cei răposaţi, dar în loc să spună «roagă-te pentru el!» (adică: Sfântă Marie, roagă-te pentru odihna sufletului lui!) mulţi spuneau «roagă-te pentru noi!» (Sfântă Marie, roagă-te pentru noi!). Spuneau: «Pentru că acum Dominic este deja în Paradis şi nu mai are nevoie de rugăciunile noastre».
      Alţii spuneau: «Dacă nu a mers imediat în Paradis Dominic Savio, care avea o viaţă atât de curată şi de sfântă, cine va putea merge?». Diferiţi prieteni de-ai lui l-au luat ca model în a săvârşi bineleşi au început să se recomande lui ca să-i ajute din Cer.
      Aproape în fiecare zi îşi povesteau unii altora despre harurile obţinute de la Dumnezeu prin mijlocirea lui. L-am văzut personal pe un tânăr care suferea de o durere de dinţi care-l făcea să plângă. S-a recomandat colegului său Dominic cu o scurtă rugăciune şi imediat durerea s-a liniştit. Nici până acum durerea nu a revenit. Mulţi se recomandau lui pentru a fi eliberaţi de febră şi au fost ascultaţi. Am fost martor personal la cazul unui tânăr de-al nostru care era chinuit de febră mare şi care a dobândit harul de a fi eliberat de ea în câteva clipe.


Tatăl l-a văzut noaptea şi a vorbit cu el

      Această încredere a crescut foarte mult după ce tatăl lui Dominic ne-a povestit un fapt particular pe care este gata să-l mărturisească sub jurământ. Iată relatarea lui:
      «Pierderea acelui fiu al meu mi-a adus o durere foarte mare. Eram nerăbdător să ştiu ce se întâmplase cu el, cu fiul meu, în cealaltă viaţă. Dumnezeu a voit să mă mângâie. La circa o lună de la moartea lui, într-o noapte, după ce pentru multă vreme nu am reuşit să adorm, mi s-a părut că văd cum se deschide tavanul camerei în care dormeam. Şi iar, în mijlocul unei lumini mari, mi-a apărut Dominic cu chipul lui surâzător, vesel, dar cu un aspect maiestuos şi plin de demnitate. Am rămas paralizat de uimire. Apoi am exclamat:
      - Dominic! Dominic al meu! Cum e? Unde eşti? Eşti deja în Paradis?
      - Da, tată. Sunt într-adevăr în Paradis.
      - Dacă Dumnezeu ţi-a făcut o favoare atât de mare, acum trebuie să te rogi pentru fraţii şi surorile tale ca într-o zi să poată veni cu tine.
      - Da, tată, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru ei.
      - Roagă-te şi pentru mine, roagă-te pentru mama, ca să ne mântuim cu toţii şi să ne reîntâlnim toţi împreună în Paradis.
      - Da, da, mă voi ruga.
      Spunând aceste cuvinte, a dispărut, iar camera a redevenit întunecată ca mai înainte».
      Tatăl m-a asigurat că povesteşte pur şi simplu adevărul şi spune că nici înainte şi nici după aceea, nici treaz, nici adormit nu l-a mai văzut pe Dominic.
      Am aici în faţa mea multe relatări ale unor persoane care expun harurile şi favorurile obţinute de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Dominic. Cu toate acestea, discreţia mă sfătuieşte să nu divulg numele lor. Voi reda doar un har special obţinut de un student la filozofie, coleg de şcoală cu Dominic.


A cincea zi

      În anul 1858 acest tânăr a avut mari probleme de sănătate. A trebuit să întrerupă studiile şi să se supună mai multor tratamente. La sfârşitul anului şcolar nu a putut să dea examenele. Ţinea foarte mult să poată da examenele în sesiunea din toamnă, pentru că numai aşa nu ar fi pierdut anul şcolar. Dar problemele de sănătate creşteau în loc să scadă, iar speranţele lui se pierdeau. A mers să petreacă ultimele săptămâni de vacanţă împreună cu părinţii la ţară şi părea că se reface. Dar întorcându-se la Torino şi apucându-se din nou de studiat, boala a revenit. «Sesiunea de toamnă era aproape – atestă el – iar sănătatea mea era într-o stare deplorabilă. Durerile de stomac şi de cap îmi răpeau orice speranţă de a mai putea da examenele care pentru mine erau de o importanţă foarte mare. Îndemnat de ceea ce auzeam povestindu-se despre iubitul meu coleg Dominic Savio, am dorit să mă recomand şi eu lui, făcând o novenă de rugăciune în cinstea acestui drag prieten al meu. Printre rugăciunile pe care le repetam zilnic, era şi aceasta: „Dragă Dominic, care ai fost colegul meu de şcoală timp de mai mult de un an, care te întreceai cu mine liniştit pentru a fi printre primii din clasă, tu ştii cât de mare nevoie am să-mi dau examenele. Te rog, dobândeşte-mi de la Domnul puţină sănătate ca să mă pot pregăti!”. Nu se încheiase încă a cincea zi, când sănătatea mea a început să se îmbunătăţească atât de rapid şi de simţitor, încât am putut să încep să studiez. Cu o uşurinţă neobişnuită am învăţat materiile din programă şi mi-am dat examenele foarte bine. Harul nu a fost de moment, pentru că şi acum mă aflu într-o stare de sănătate bună, aşa cum de mai bine de un an nu mi se mai întâmplase. Recunosc că acest har mi-a fost dobândit de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Dominic Savio, prietenul meu fratern în viaţă, ajutorul meu şi mângâierea mea acum că e în slava Cerului. Sunt mai bine de două luni de când am obţinut acest har, iar sănătatea mea continuă să fie foarte bună, spre marea mea mângâiere».


Don Bosco îţi vorbeşte

      Cu acest fapt închei povestirea vieţii lui Dominic Savio. Acum, dragul meu prieten, întrucât ai fost atât de bun să citeşti până aici aceste pagini despre acest băiat plin de bunăvoinţă, aş vrea să ajungi împreună cu mine la o concluzie utilă pentru tine, pentru mine şi pentru toţi aceia care vor citi această carte. Aş vrea să avem bunăvoinţa să-l imităm pe Dominic pe cât e cu putinţă în situaţia noastră. Era un băiat sărac, Dominic, şi a trăit o viaţă fericită, nevinovată şi creştină, încununată de o moarte sfântă. Să-i urmăm exemplul în modul de a trăi şi vom avea certitudinea că vom fi asemenea lui în ceasul morţii.
      Dar să nu uităm să-l imităm pe Dominic în a ne apropia cu regularitate de sacramentul spovezii. Să ne apropiem şi noi des şi cu bunăvoinţă de acest sacrament al mântuirii în timpul vieţii. Mie mi se pare că acesta este mijlocul cel mai sigur pentru a trăi zile fericite în mijlocul dificultăţilor vieţii, iar la sfârşitul ei vom vedea şi noi cu seninătate cum se apropie ceasul morţii. Cu bucurie pe chip, cu pace în suflet, vom merge în întâmpinarea lui Isus Domnul nostru. El ne va primi cu bunătate, va evalua viaţa noastră prin marea sa milostivire, ne va conduce (o sper pentru tine şi pentru mine) de la viaţa nesigură şi plină de suferinţă la veşnicia bucuriei senine. Acolo îl vom binecuvânta pentru totdeauna. Amin.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Şi Don Bosco l-a revăzut într-o noapte

      Era în anul 1876. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la moartea lui Dominic. Pentru Don Bosco erau ani de muncă şi de osteneli supraomeneşti. Se înfiinţase Congregaţia Saleziană. Plecaseră primii misionari în America de Sud şi Patagonia: în fruntea lor plecase un coleg de-al lui Dominic, Giovanni Cagliero, în acel moment preot, curând episcop şi apoi cardinal.
      Don Bosco se afla în colegiul salezian din Lanzo Torinese. Era în noaptea de 6 decembrie. În acea noapte rece a visat ceea ce a povestit în douăsprezece pagini pline. Sunt constrâns să fac o sinteză.
      «Mi se părea că sunt la marginea unei câmpii foarte întinse, albastră ca marea. Dar nu era apă, ci părea un cristal transparent şi strălucitor. În aer era o muzică foarte duioasă. Deodată apare un număr foarte mare de tineri; pe foarte mulţi dintre ei îi cunoşteam, fuseseră la Oratoriu şi în alte colegii ale noastre, dar majoritatea îmi erau cu totul necunoscuţi. Acea mulţime imensă venea spre mine. În fruntea lor înainta Dominic Savio şi, imediat după el, urmau mulţi, mulţi alţi clerici şi preoţi, fiecare conducând o echipă de tineri.
      Dominic Savio a înaintat singur şi s-a oprit apropiindu-se atât de mult de mine, încât dacă aş fi întins mâna, cu siguranţă l-aş fi atins. Cât era de frumos! Purta o tunică lungă, de un alb imaculat, strânsă la mijloc cu o bandă lată roşie. Capul era încununat cu o cunună de trandafiri. Părea un înger. Savio Dominic a deschis gura:
      - De ce stai acolo mut? Nu eşti tu omul care odinioară nu se speria de nimic, care înfruntai curajos calomniile, persecuţiile, duşmanii, temerile şi pericolele de orice fel? De ce nu vorbeşti?
      Am răspuns bâlbâind:
      - Aşadar eşti tu, Savio Dominic?
      - Eu sunt. Nu mă mai recunoşti? Am venit să-ţi vorbesc. De multe ori am vorbit pe pământ. De câte ori mi-ai arătat prietenia ta! Şi oare nu am răspuns la această vie iubire a ta? Mare era încrederea mea în tine!
      - Dar unde suntem?
      - Eşti în locul fericirii.
      - De ce ai această tunică strălucitoare? Şi ce e cu banda aceea roşie la mijlocul tău?
      Un glas a cântat cuvintele din Biblie: „Sunt feciorelnici şi-l urmează pe Miel oriunde merge”. Atunci am înţeles că acea bandă roşie, de culoarea sângelui, era semnul marilor sacrificii făcute, ca al unui martiriu suferit prin păstrarea virtuţii curăţiei. Splendoarea hainelor era semnul păstrării nevinovăţiei de la botez.
      - De ce mergi înaintea celorlalţi? l-am întrebat.
      - Sunt ambasadorul lui Dumnezeu. În ce priveşte trecutul, îţi spun că Congregaţia ta a făcut mult bine. Vezi acel număr nesfârşit de tineri? Au fost salvaţi de tine, de preoţii, clericii tăi sau de alţii pe care tu i-ai îndrumat pe calea vocaţiei. Dar ar fi mult mai numeroşi dacă ai fi avut mai multă credinţă şi încredere în Domnul.
      - Şi prezentul?
      Dominic mi-a întins un mic buchet de flori: trandafiri, violete, crini, genţiane, spice de grâu... Şi a spus:
      - Prezintă-l fiilor tăi. Trandafirul este semnul iubirii, violeta al umilinţei, genţiana al pocăinţei, crinul al castităţii, spicele al iubirii faţă de Euharistie.
      - Şi pentru viitor?
      - Să ştii că Dumnezeu pregăteşte mari lucruri pentru Congregaţia ta. Mare slavă i se pregăteşte. Dar tu îngrijeşte-te ca salezienii tăi să nu iasă de pe drumul cel bun indicat de tine. Dacă ai tăi vor fi demni de înalta lor misiune, viitorul va fi strălucitor şi va aduce mântuire multor persoane. Cu condiţia ca fiii tăi să fie devotaţi Preasfintei Fecioare şi să ştie să păstreze virtutea castităţii, care este mult plăcută în faţa lui Dumnezeu.
      - Şi în ce mă priveşte pe mine?
      - O, dacă ai şti câte mai ai de întâmpinat!
      Atunci eu am întins mâinile pentru a-l prinde pe acel fiu sfânt, dar mâinile lui mi-au alunecat, ca şi cum ar fi fost de aer şi nu le-am putut ţine...». (cf. MB 12,585-595).


Don Bosco voia ca Dominic să fie proclamat «sfânt»

      Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ: «Declar că l-am auzit de mai multe ori pe Don Bosco spunând că, dacă ar fi depins de el, datorită cunoaşterii aprofundate a virtuţilor lui Dominic Savio, l-ar fi proclamat sfânt, şică a vorbit despre această convingere a sa chiar şi cu Papa Pius al IX-lea» (S.P., p. 397).
      Salezienii, fiii spirituali ai lui Don Bosco, s-au gândit mult la acest lucru. Părea un lucru ciudat, imposibil, să fie aşezat printre sfinţi un băiat care nu împlinise încă 15 ani.
S-au hotărât să înceapă cauza de beatificare a lui Dominic Savio abia după cincizeci de ani de la moartea lui, în 1907.

 

 

Câteva date biografice despre Dominic Savio


1842 (2 aprilie) - Dominic Savio se naşte la San Giovanni di Riva lângă Chieri în familia lui Carlo şi a Brigitei Gajato. Este al doilea dintre cei 10 fraţi ai săi. Practic a fost cel mai în vârstă dintre toţi fraţii, fratele mai mare murind înainte ca el să se nască. De la el a moştenit numele Dominic. Acasă îi spuneau Minot. Tatăl provenea din cătunul Ranello de pe lângă Castelnuovo din zona oraşului Asti, şi de meserie era fierar.

1843 - Familia Savio se transferă din motive de muncă la Morialdo la o distanţă foarte mică de casa lui Don Bosco.

1848 - Dominic începe şcoala. Din acea zi a devenit elev, model pentru corectarea celor leneşi şi ajutor pentru cei silitori.

1849 (8 aprilie) - Dominic primeşte Prima Sfântă Împărtăşanie luându-şi patru propuneri care se terminau astfel: Mai degrabă moartea decât păcatul! Dumnezeu i-a fost alături chemându-l la sine înainte de a împlini cincisprezece ani.

1853 - Dominic împreună cu familia sa se mută la Mondonio unde, aşa cum a mărturisit învăţătorul său, devine bucuria prietenilor săi. În ziua de 13 aprilie primeşte Sacramentul Mirului la Castelnuovo prin impunerea mâinilor monseniorului Moreno, episcop de Ivrea.

1854 (2 octombrie) - Dominic se întâlneşte cu Don Bosco pe treptele capelei sfântului Rozariu la Becchi de pe lângă Castelnuovo. Pe 29 octombrie întră în Oratoriu unde va rămâne aproape 3 ani. Pe 8 decembrie se consacră Sfintei Fecioare Maria, cu ocazia proclamării dogmei Neprihănitei Zămisliri.

1855 (aprilie) - O predică rostită de Don Bosco despre sfinţenie îl pune pe Dominic pe gânduri. Îndemnat fiind de către Don Bosco se grăbeşte pentru a reuşi să devină sfânt.

1856 - Înfiinţează Asociaţia Neprihănitei. Acest gând i-a venit într-o dimineaţă de mai când, cu multă părere de rău din partea lui Don Bosco, nu a putut să se împărtăşească.

1857 (1 martie) - Se întoarce în familie la îndemnul lui Don Bosco care era preocupat de sănătatea sa ce se înrăutăţea din ce în ce mai mult.
Pe 9 martie moare ca un sfânt spunând: Ce lucruri frumoase văd acum…! Don Bosco într-un „moment de noapte bună” i-a făcut cunoscută moartea astfel colegilor săi: „În seara de 9 mai un înger s-a ridicat de pe pământ la cer”. Mai târziu a adăugat. „Nu aş întâmpina nici o dificultate dacă aş fi Papă, să-l declar sfânt pe Dominic Savio”, atât de convins era „că Dominic l-a imitat atât de îndeaproape pe sfântul Alois încât Biserica l-ar fi ridicat într-o zi la cinstea altarelor”. Pe 11 martie a fost înmormântat în cimitirul din Mondonio.

1858 - Invocat, îl vindecă pe prietenul său Vaschetti. Mai târziu Don Bosco va spune: „Ceea ce este sigur este că noi vom avea tineri ridicaţi la cinstea altarelor…Dacă Dominic va continua să facă minuni, eu nu am nici o îndoială că Sfânta Biserică ne va permite să-l invocăm ca pe un sfânt măcar în Oratoriul nostru”.

1859 - Don Bosco publică în coloana sa de reviste „Letture Cattoliche” Viaţa tânărului Dominic Savio, în care scrie: „I-am invitat pe toţi colegii săi să-mi spună dacă în toţi aceşti trei ani cât Dominic a trăit împreună cu noi au observat la el vreun lucru de îndreptat sau vreo virtute ce-i lipsea, dar toţi au fost de acord că nu au găsit în el niciodată nimic care să trebuiască a fi îndreptat şi totodată nu au ştiut ce virtute ar fi putut să-i adauge vieţii sale”.

1908 - Începe procesul diecezan care culege informaţii despre viaţa, virtuţile şi faima sfinţeniei Servitorului lui Dumnezeu, Dominic Savio.

1914 (11 februarie) - începe procesul apostolic. Pe 20 iulie Sfântul Pius al X-lea îi spunea cardinalului Salotti: „Dominic Savio este cel mai potrivit model pentru tinerii timpurilor noastre. Un adolescent care ajunge în cer cu nevinovăţia primită la botez şi care în puţinii ani ai vieţii sale nu a făcut decât bine este cu adevărat un sfânt”. Iar salezienilor le spunea: „În grabă, repede dragi salezieni căutaţi să-l proclamaţi sfânt pe Dominic Savio!”. Pe 27 octombrie rămăşiţele pământeşti ale lui Dominic Savio au fost transferate la Torino.

1915 (16 august) - Benedict al XV-lea îi mărturisea lui don Francesia, colegul lui Dominic: „Să sperăm că viaţa acestui sfânt va fi primită mai bine decât cea a sfântului Alois; Dominic un tânăr atent cu toţi cei din jur, un tânăr atras de recreaţie… În aceste timpuri nu se mai pot imagina sfinţi făcând multă pocăinţă şi riguroşi. De aceea Dominic Savio le va plăcea tinerilor care vor descoperi în el pe unul dintre ei”.

1933 (9 iulie) - A fost emis decretul care declara autenticitatea virtuţilor lui Dominic Savio: acest decret îi aducea lui Dominic titlul de Venerabil. Cu acest prilej, Sanctitatea sa Pius al XI-lea declara: în viaţa acestui tânăr putem vedea că „la 15 ani poate exista o adevărată perfecţiune în viaţa creştină, împodobită cu acele virtuţi de care avem nevoie în zilele noastre, pentru a o putea prezenta tinerilor timpurilor noastre, pentru că este o adevărată viaţă creştină ornată cu darul curăţiei, al pietăţii şi al apostolatului”.

1942 – Rămăşiţele pământeşti ale lui Dominic Savio ajung la Colle Don Bosco unde rămânîmpreună cu cele ale lui Don Bosco, Maria Mazarello şi Iosif Cafasso până în mai 1945.

1946 - Se emite decretul care recunoaşte autenticitatea minunilor prezentate pentru Beatificare.

1949 - Se emite decretul final cu ajutorul căruia se poate înainta fără probleme către Beatificare.

1950 (5 martie) - Are loc Beatificarea solemnă care îi aduce lui Dominic numele de Fericit. În discursul de introducere al Sfântului Părinte Papa Pius al XII-lea se citeşte: „Viaţa acestui adolescent de renume, o viaţă atât de scurtă, doar de 15 ani şi deja foarte rodnică, chiar dacă s-a sfârşit la începutul ei poate fi descrisă cu aceste trei cuvinte: curăţie, pietate, apostolat”.

1954 (12 iunie) - După ce au mai fost recunoscute alte două miracole Dominic Savio este proclamat Sfânt.

 

Nr vizitatori: 783288