Harta Site Login

Capitolul XVI. Educatorul

 

1) Un Miracol pedagogic mondial”; 2) Puterea inconştientului; 3) Destinul nostru şi Darurile Spiritului Sfânt; 4) O mentalitate diavolească; 5) Voltaire despre... J. J. Rousseau; 6) Cum Freud confirmă Catehismul; 7) Incidentul cu Lordul Palmerson; 8) Marele secret: admiraţia; 9) În Piazza del Popolo din Roma; 10) Răbdare de Sfânt; 11) Să-mi respecte măcar zidurile...”; 12) Elogiu adus ştrengarilor; l3) Răpitorul de inimi; 14) Lupta dintre două metode; 15) Sufletul jocurilor şi la 53 ani! ; 16) Când preferi pedepselor Cuvântul la ureche”; 17) De ce fugi de mine?”; 18) Cadouri revelatorii; 19) Telepatia subconştientului; 20) Faptele noastre ne urmăresc; 21) Formarea prin exerciţii evlavioase şi formarea prin acţiune; 22) Căpitanul cel bun”; 23) Farisei vechi şi bigoţi noi; 24) Suflete în flăcări; 25) Sfintele Taine puse în valoare; 26) FAMILIA: mediul ideal al educaţiei; 27) Viziunea din Roma şi camera din str. Cottolengo nr. 32; 28) Alintaţii Cerului; 29) Masoneria nu doarme; 30) Anul Imaculatei; 31) Elevul din clasa a IV-a; 32) Dacă un mişel ar putea...”; 33) Veselie, Studiu, Evlavie”

 

1) Un „Miracol pedagogic mondial”

      Într-o zi G. K. Chesterton întrebă pe un student:
      - Pentru a-1 învăţa latina pe Johnny, ce trebuie să cunoşti mai întâi?
Latina, desigur.
      - NU! - răspunse acesta zâmbind - trebuie să-1 cunoşti mai întâi pe Johnny!
      Acest răspuns al scânteietorului gânditor şi stilist englez ar servi tot aşa de bine şi drept formulă sintetică pentru a exprima esenţa pedagogiei lui Don Bosco. El pleca de la cunoaşterea băieţilor aşa cum erau ei aievea, pentru ai face să devină aşa cum îi dorea.
      Dar aşa cum o casă nu e bine construită decât în măsura în care constructorii urmează fidel şi executând întocmai planurile arhitectului, tot astfel: „Omul trebuie construit după un model prestabilit. Astăzi trebuie să fim cu luare aminte asupra acestui lucru, din clipa în care domneşte o completă anarhie în ceea ce priveşte scopul însuşi pe care şi-1 fixează educatorii.”[123]
      Cu alte cuvinte, pentru ca o educaţie să poată reuşi, ea trebuie să fie inspirată dintr-o concepţie despre lume şi viaţă universal valabilă, încât Societatea să şi-o poată însuşi în mod avantajos. Educaţia nu e educaţie decât atunci când are la bază o religie şi o metafizică justă a existenţei, căci altfel înseamnă să lucrezi fără plan. Pedagogia este doar o metodică şi nicidecum o Filosofie a vieţii.
      Noi nu ne vom opri aici spre a arăta, ceea ce alţii au tăcut deja, că, din clipa în care educaţia, vrând-nevrând, tot trebuie să apeleze şi să se întemeieze pe o religie, e de preferat ca aceasta să fie aceea ce singură exprimă integral adevărul: religia Bisericii lui Hristos. [124]
      Căci religia este şi rămâne o supremă şi imponderabilă forţă nu numai pentru individ, ci şi pentru Neanm.” Toţi cetăţenii, gândind la fel şi voind la fel în toate marile probleme ale vieţii: ce putere![125]
      Educaţia astfel înţeleasă este într-adevăr:, Această putere ascensională ce se înstăpâneşte de om, pentru a-l transporta pe planuri din ce în ce mai înalte. E întregul om care trebuie să se înalţe. Şi în toată viaţa sa, şi prin toată viaţa sa, această ascensiune trebuie să se întâmple.”[126]
      Singură religia îi dă educatorului adevărata viziune asupra sufletului omenesc şi asupra realităţii universului, şi numai religiei îi este dat să-1 lege pe om cu Dumnezeu, cu lumea, cu semenii săi şi cu sine. [127]
      E un lucru pe care sfinţii îl subînţeleg în fiecare clipă, chiar şi atunci când nu vorbesc în mod explicit despre el. Nici o filosofie a vieţii nu e atât de splendidă, nici o concepţie despre om atât de bogată în resurse, chiar şi sub aspect pur uman, ca aceea adusă pe pământ de Fiul Omului şi pe care Don Bosco n-a făcut decât s-o pună practic în valoare, la rândul său.
      Don Bosco, educatorul, nu lucrează decât cu ceea ce este real şi, fiind un Sfânt, lucrează în primul rând cu marile şi supremele realităţi. Planul său de formare a omului de mâine din copilul de azi nu mai era o născocire arbitrară a unei pedagogii clădite pe gratuităţi şi inconsistenţe - ci era planul însuşi al Supremului Artist. El ştia că fiecare suflet are destinul său propriu şi de neînlocuit, dar şi resurse necesare pentru a-şi îndeplini misiunea unică. E1 ştia că Dumnezeu i-a rânduit fiecăruia chemarea în funcţie de posibilităţile lui concrete şi personale şi că, dacă un anumit ins are anumite porniri, acestea, chiar dacă-1 expun la riscuri, nu trebuie suprimate, ci doar curăţite de rău şi orientate, dirijate, strunite spre bine şi transfigurate de un Ideal atotcuceritor.
      Pentru el, tineretul ideal spre a fi educat nu erau molâii, fleşcăiţii şi acei copii pe care educatorii obişnuiţi şi guvernantele îi numesc „cuminţi”, ci cei vioi şi plini de foc. Căci pornirile arzătoare, deşi sunt încărcate de riscuri, ele sunt pline şi de promisiuni. E mult mai greu pentru un semănător, desigur, să ducă un sac de grâu curat şi cu bob mare decât unul de pleavă, dar e o trudă ce se răsplăteşte cu prisosinţă. E mai puţin riscant a mânui o baterie de buzunar decât a dirija o centrală de înaltă tensiune. Dar şi în rezultatele practice, ce deosebire! Sfinţii, ca toţi eroii, au fost totdeauna vulcanici şi mari pasionaţi, pe când cu cei mediocri - cum aşa de frumos o spune Dante - nu Dumnezeu, dar nici măcar diavolul nu are ce face cu ei: „A Dio spiacenti ed ai nemici Sui. [128]
      Don Bosco le ştia toate acestea şi tocmai de aceea nici n-a căutat altceva decât să urmeze cu docilitate planurile măreţe ale lui Dumnezeu asupra sufletelor. E1 n-a urmărit abstracţiile himerice ale unor pedagogi de manual, nici n-a placat silnic şi pe dinafară preceptele nivelatoare şi ireale ale unei înţelepciuni omeneşti, ce-ar vrea să reducă toate la numitor comun. El n-a urmărit decât gândul Creatorului, ce, înscriind structural în firea şi temperamentul fiecăruia o chemare precisă de realizat, îi oferă, deopotrivă şi cu prisosinţă, toate mijloacele, energiile naturale şi supranaturale ce-i lipsesc spre a o şi înfăptui.
      Iată de ce, el a ajuns cel mai mare educator al veacului trecut, fără pretenţia de a fi un teoretician al pedagogiei. Dimpotrivă, în 1886, cu doi ani înainte de a muri, Pr. Dupuy, rectorul Seminarului teologic din Montpellier îl ruga stăruitor, pentru a doua oară, să-i dezvăluie secretul pedagogiei sale.
      La o primă scrisoare, Don Bosco răspunse simplu:, De la băieţii mei obţin tot ce vreau, cu ajutorul fricii de Dumnezeu pe care o poartă în inimă.”
       „Dar - replica corespondentul său - frica Domnului nu este decât începutul înţelepciunii. Cum se desăvârşeşte opera? Vă rog, Părinte, daţi-mi cheia sistemului dumneavoastră educativ, pentru a-1 folosi şi eu spre binele seminariştilor mei.”
      - Sistemul meu..., sistemul meu..., repeta Sfântul, împăturind scrisoarea. Dar eu totdeauna am mers înainte călăuzit numai de inspiraţiile Cerului şi de împrejurări.
      Spunea adevărul, deşi apariţia sa în câmpul pedagogic e revoluţionară. E1 a fost un inventator pe cât de îndrăzneţ, pe atât de încununat de succes; de un succes aşa cum numai unui mare Sfânt îi era la îndemână. Căci Mâna care 1-a condus, nu era omenească, ci a lui Dumnezeu Însuşi. Înţelepciunea Lui, ce îndrumă cu precizie comparativ cu toate astrele vizibile sau pierdute în adâncurile insondabile ale cosmosului, fiecare pe drumul său, are o grijă incomparabil mai mare de destinul fiecărui suflet în parte decât de întregul univers fizic. De aceea Don Bosco nici n-a avut o altă grijă în afară de aceea de a-L seconda.
      Formula „călăuzit de inspiraţiile Cerului şi de împrejurări, poate dincolo de toate aşteptările Sfântului, e cât se poate de veridică şi fericită, căci ea ne indică, deopotrivă, jaloanele luminoase ale marelui educator şi ne dezvăluie totodată şi acel secret pedagogic, cerut cu atâta insistenţă de rectorul din Montpellier.
      În aceste două cuvinte este cuprins, credem, tot secretul sistemului lui Don Bosco: acela de a fi Sfânt şi Geniu.
      Că au fost acestea inspiraţii ale Cerului şi cât au fost de extraordinare am amintit în capitolul precedent. Şi le-a avut, fiindcă era Sfânt: e adevărat că sfinţenia a fost atât de anevoioasă pentru el, dar ea se revanşa acum cu prisosinţă.
      Să nu se uite că nu inspiraţiile şi revelaţiile formează substanţa Sfinţeniei, ci virtutea! E mare lucru a citi în inimi, dar mult mai mare e a trăi în ele si a le forma după chipul bunătăţii tale. De aceea, pentru Don Bosco, pedagogia nu se reduce la un truc metodic, la o formulă aparent fericită, la un expedient. Ea e mult mai mult: ea înseamnă a rupe viaţă din propria viaţă, exemplu viu din propria trăire, virtute din propria virtute, suflet din propriul suflet, pentru a le împărtăşi prin iubire şi sub semnul bucuriei celor mici. Iată de ce, singurii şi adevăraţii educatori din totdeauna, sunt şi rămân sfinţii.
      Numai ei au, de altfel, zâmbetul pururi pe buze şi inalterabila bucurie în suflet. Căci virtutea, aureolată de nimbul bucuriei, e singura ce-i fascinează pe tineri. Prezenţa lui Don Bosco era pentru cei din jur ca o primăvară. Inimile tuturor, a celor mai mici mai ales, îi primeau directivele aşa cum brazda reavănă aşteaptă primăvara sămânţa cea mai bună, pentru a rodi din belşug. Iar Cerul însuşi, prin inspiraţiile sale, îşi asumă sarcina de a asigura calitatea seminţei.
      Dar în expresia ciudată : „călăuzit de inspiraţiile Cerului”, Don Bosco mai adăuga ceva: „şi de împrejurări”.
      Ar părea o indicaţie de simplu oportunism pedagogic pe când, de fapt, în felul în care o înţelege Don Bosco, ea relevă geniul.
      S-a spus despre strategii geniali că ceea ce-i deosebeşte de cei de rând e însuşirea pe care o au ei de a-şi vedea duşmanul şi propriile forţe nu aşa cum erau acum un an, o lună sau o săptămână, ci aşa cum armatele combatante sunt în ansamblul lor hic et nunc, adică aici şi acum, şi de a prolita fără întârziere chiar şi de cele mai mici avantaje ce li se oferă.
      Unele mici sondări ce trec neobservate sau unele mişcări de front ce nu spun nimic strategilor de rând, pentru intuiţia lor genială, sunt o adevărată revelaţie. [129] Geniile lucrează în prezent cu toate forţele disponibile, fiind realişti la superlativ.
      Educaţia, la rândul ei, e tot o strategie, dintre toate cea mai importantă, căci trebuie să asigure triumful binelui şi harul în suflet nu mai mult în timp, ci pentru eternitate.
      Sunt unii educatori ce prind pe tineri într-un silogism imuabil: ei identifică greşeala cu cel ce greşeşte şi sentinţa lor e definitivă. Nu numai că nu se străduiesc să-i ajute pe aceştia să se reabiliteze, dar nici chiar simpla posibilitate teoretică a reabilitării nu o mai admit. Ce strigătoare nedreptate! Ei confundă răutatea cu fragilitatea, buruiana cu grădina ce deseori are totuşi un pământ foarte bun, dar neîntreţinut. Solul nu e sterp, ci doar neroditor, fiindcă e neîngrijit..
      Don Bosco nu era orb să nu vadă lipsurile şi defectele băieţilor săi, era chiar mai avizat decât toţi pedagogii. Atât că intuiţia lui pătrundea dincolo de defecte şi ştia descoperi şi dispoziţiile bune latente şi şansele de viitor. Lucru ce se întâmpla uneori chiar împotriva voinţei mărturisite a tânărului (vezi cazul lui Dominic Albanello din cap. XV subcapitol 27). El nu le cerea mai mult băieţilor săi decât puteau ei da, dar le cerea tot ce le cerea şi Dumnezeu, căci îi cunoştea mai bine decât se cunoşteau ei înşişi, mulţumită acelei pătrunderi pe care numai geniile o au. Iar Geniul, în orice mare creaţie umană - cum scrie Papini - e de neînlocuit:
       „Dar numai geniului - o tu, eu al meu! - îi sunt hărăzite minunatele ceasuri când pare că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede şi armonios ca apa unui fluviu frumos - ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul, iubire ca iubirea ceasuri în care, datorită unei misterioase forţe, totul e cu putinţă, şi totul e sacru, şi nu mai poţi să spui care e lumea şi care e sufletul tău.”
       „Nu simţi ce palid şi searbăd joc e deşteptăciunea voastră în faţa unor asemenea momente? Pentru un asemenea ceas, pentru unul singur, aş da toată deşteptăciunea mea, toată deşteptăciunea voastră, toată deşteptăciunea tuturor bufonilor de pe întreg pământul, iar pe urmă, poate, mi s-ar părea că am furat-o.”[130]
      Iar lui Don Bosco, geniul nu-i lipsea; şi nici sfinţenia!
      Or, sfinţii ştiu prea bine că Dumnezeu nu cere nimănui decât ceea ce El însuşi a hotărât dinainte să-i acorde. Un „DA” spus la timp harului ce ni se oferă e efortul reclamat pentru a te urca în avion. Dacă ţii neapărat, îl poţi eticheta drept „efort”, dar el e cu totul disproporţionat faţă de distanţa parcursă şi de rapiditate.
      Când un geniu mai are, pe lângă sfinţenia autentică, şi darul charismatic de a citi în inimi, nu poate să nu reuşească desăvârşit şi în educaţie. Aceasta i-a şi fost principala operă a vieţii. Adevărată capodoperă ce a stârnit uimirea tuturor.
      F. W. Foerster, deşi protestant, îl numeşte:, marele educator italian... pionier al umanizării disciplinei”[131], în timp ce arhiepiscopul Münchenului, Faulhaber (Cardinalul de mai târziu, ajuns celebru prin opoziţia făcută hitlerismului, aşa cum, în calitate de capelan militar în primul război mondial, devenise legendar pentru eroismul său), spunea:
       „S-a cutezat să se strige în public că, după Catedralele Evului Mediu, Biserica Catolică nu ar mai fi dat nimic măreţ omenirii. Cine a spus aceste cuvinte nu a citit, desigur, nici Enciclicele lui Leon XIII, şi nu a răsfoit nici noul Cod de Drept Canonic şi nici nu ştia că Institutele lui Don Bosco varsă an de an, în viaţa socială, multe mii de tineri, sustraşi delicvenţei, instruiţi şi educaţi. Această minune a carităţii nu este ea, oare, o splendidă Bazilică ce-şi aruncă mândră spre Ceruri turnurile şi glugile sale?”[132]
      Iar Dr. A. Funke, directorul Şcolii Normale din Wrendorf (Westfalia), în manualul său de „Istorie a pedagogiei”, scrie:
      „Pentru minunatele sale daruri naturale de îndrumare a tineretului, pentru rezultatele practice de necrezut, el a devenit nemuritor, şi nu fără temei a fost numit miracolul pedagogic mondial.”[133]
      Excursia de pomină, fără paznici, cu cei trei sute de deţinuţi de la Generala - pe care am relatat-o în cap. XI - nu este oare cel mai bun comentariu şi cea mai splendidă justificare a acestei aserţiuni, ce-ar părea la prima vedere hazardată? Ceea ce este mai remarcabil, în această întâmplare fără pereche în toată istoria pedagogiei, este faptul că aceşti băieţi nu erau băieţii săi, pe care să-i cunoască intim şi să-i vadă zi de zi trăind cu el în Oratoriu, ci tineri sub 21 de ani ce nu-1 întâlniseră decât ocazional, şi încă în împrejurări total nefavorabile. Un om care putea face aşa ceva putea face orice!
      Dar şi ce strivitor răspuns li se dă astfel absurdelor prejudecăţi freudiste, că Religia nu ar fi decât o născocire fantezistă şi fără valoare. Dacă acest miracol pedagogic, a fost săvârşit de Don Bosco prin Religie, ea este totuşi o forţă, o grozavă forţă! Dintr-o adunătură de tineri pervertiţi, Don Bosco a făcut un corp disciplinat de suflete curate şi docile, ca îngerii! Dar am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte că şi Freudismul e capabil de... „miracole”. Numai că miracole de-a-ndoaselea: literatura de inspiraţie freudistă, din îngeri nevinovaţi, face demoni pervertiţi şi pervertitori, pentru a se verifica dictonul: „Corruptio optimi pessima” (Stricarea celui bun e cea mai rea dintre toate).
      Tocmai cei cu o conştiinţă mai delicată şi mai nevinovaţi sunt cei ce, odată corupţi, sunt mai îndârjiţi în a-i strica şi pe alţii. Misterios fenomen psihologic de răzbunare în compensaţie! Şi cu toate acestea, în clipele de singurătate, ei îşi mai amintesc de proporţiile şi intensitatea luptei dinainte de prima alunecare şi acel paroxism de tortură interioară pe care 1-au experimentat înainte ca nevinovăţia să le fi fost definitiv izgonită din suflet! Sufletul copilului îşi are tragediile lui şi înainte de o cădere propriu-zisă. Ferice de el dacă harul lui Dumnezeu şi o mână de părinte 1-a oprit la timp! Cine ar putea oare descrie atrocitatea remuşcărilor după prima greşeală conştientă din, copilărie, chiar dacă, în fond, ea a fost nu numai departe de linia păcatului de moarte, ci aproape un nimic? E desigur îndurerarea şi tânguirea Spiritului Sfânt ce, întristat, plânge în noi cu suspinuri negrăite...
      Copilăria este cel mai sacru lucru pe pământ.
      Nu ignorăm faptul că Freud e de altă părere. El nu vede în copil decât un „pervers polimorf” şi ne mai şi asigură că a fi pervers e condiţia normală a oricărui copil. [134] Dar, bineînţeles, nici de data aceasta el nu mai are nevoie de dovezi, fiind şi acum convins mai dinainte!
       „Când cineva a devenit în mod grosolan şi manifest pervers - zice Freud - am putea spune mai just că el doar a rămas atare, întrucât aceasta nu reprezintă decât un stadiu de oprire în evoluţie”. [135]
      Bestialitatea să fie deci, la copii, constituţională şi normală? Nu! Nicidecum! Constituţională e altceva: incapacitatea lui Freud pentru filosofie. El nu reuşeşte în nici un chip să deosebească lucruri care, prin esenţa lor, sunt structural diferite. În tot cazul, obtuzitatea filosofică poate fi cel mult un handicap, nicidecum un argument ce să justifice tezele greşite asupra a ceea ce este sau nu normal în copilărie. [136]

 

2) Puterea inconştientului

      Prin aceasta nu vrem să contestăm şi unele merite ale psihanalizei în explorarea subconştientului sau a „supraeului” pentru a folosi terminologia ultimă a lui Freud. Dar chiar dacă au fost psihanaliştii cei care au descoperit un anumit adevăr, el tot adevăr rămâne şi aparţine de drept Adevărului Întrupat, aşa cum vom arăta imediat. Rostul adevărurilor parţiale este de a continua acea eliberare a noastră săvârşită fără de noi, care nu se poate desăvârşi fără noi şi fără contribuţia noastră, contribuţie care include şi progresul în adevăr, nu numai în bine şi în har.
      Trebuie să amintim însă, în prealabil, că există o tendinţă raţionalistă larg răspândită printre cei ce se ocupă de educaţie, şi anume că aceasta constă în a-1 face pe un tânăr conştient de ceva. Aceasta mai ales în ceea ce priveşte chinuitoarele probleme ridicate de crizele pubertăţii şi adolescenţei. „Tinerii trebuie lămuriţi - zic ei - şi se vor îndrepta singuri!
      După aceştia, „a şti un lucru” şi a fi gata educat par sinonime! Minţi şi judecăţi superficiale, ei confundă instrucţia cu educaţia şi urmărirea cronicii sportive cu atletismul.
      Partea de adevăr a acestei teorii e sublinierea faptului că moralitatea, considerând-o în esenţa ei şi în abstract, e de ordin raţional. Ea se întemeiază pe raţiune, pe această aptitudine a intelectului nostru de a discerne raporturile esenţiale de finalitate dintre fiinţe. E aspectul esenţial pe care-1 nesocotesc psihanaliştii.
      Pe de altă parte, cu tot dreptul susţin psihanaliştii că, în concret şi în general, raţiunea nu joacă un prea mare rol în comportamentul uman. Practic, raţionalul din om e deseori strivit de iraţional şi subconştient. Un adevăr dureros, dar nu mai puţin uman.
      Ştim prea bine că anumitor moralişti şi jurişti, ce lucrează pe abstracţii şi ignoră omul real în mod voit, le va displace această realitate. Dar adevărul e adevăr. Dacă omul e ceva mai raţional decât nu-1 cred psihiatrii, el e mult mai puţin decât nu-1 socotesc raţionaliştii.
      Tocmai de aceea, toată problema educaţiei e pusă în cumpănă aici, căci a aştepta dezvoltarea raţiunii pentru a începe educarea copilului înseamnă a o rata iremediabil. Educaţia trebuie să ţină cont, vrând-nevrând, de profundul ilogism uman şi de faptul că lumina raţiunii nu numai că se trezeşte relativ târziu, dar chiar odată trezită ea pâlpâie atât de slab, şi raza ei abia licărindă e prea adesea complet copleşită de cleioasele bezne ale subconştientului, ale eului inferior.
      Datorită trupului său, comportamentul omului se constituie pe bază de obişnuinţe. Obişnuinţele, atât cele bune (virtuţile), cât şi cele rele (viciile), implică utilizarea sferei simţurilor din animalitatea omului, adică - pentru a utiliza un termen global - a sensibilităţii. Aceasta, la rândul său, se bazează pe un substrat organic şi nervos nativ. Diferitele calităţi şi caracteristici de comportament nu devin pe deplin ale noastre decât din clipa în care au devenit o obişnuinţă şi au trecut, prin repetare, în automatism, aşa cum un artist sau violonist devine virtuos al artei sale doar după ce mişcările lui sunt trecute în reflexe.
      Tot rostul educaţiei din fragedă copilărie este de a înscrie în cei mici obişnuinţele bune, dictate de raţiune, înainte ca posibilităţile de bine să fi fost copleşite de pornirile rele. Educatorul devine exponentul principiilor juste şi întruchiparea raţiunii, căci mintea copilului, încă rudimentară şi ezitantă, e incapabilă de a se orienta singură.
      De aceea, din punctul de vedere al copilului, educaţia ar părea mai curând un dresaj inteligent decât o operă a raţiunii copilului. Prin procesele asociative şi celelalte mijloace pedagogice, copilul e înzestrat cu habitudini mintale fericite şi deprinderi comportamentale corecte, înainte de a-şi exercita singur raţiunea, şi este astfel înzestrat cu obişnuinţe virtuoase, înainte de a-şi putea deprinde însuşi voinţa; într-un cuvânt, în această perioadă, educaţia se foloseşte în primul rând de determinismele subconştientului decât de conştiinţa şi libertatea încă neformate în înţelesul lor superior. Acestea sunt ca aripioarele puişorilor fără pene: cu ele nu se poate încă zbura. Dar pe când penele naturale cresc de la sine şi în chip firesc, cele morale, care sunt obişnuinţele bune, ce întăresc bătaia de aripă a libertăţii şi conştiinţele, nu se dezvoltă decât prin efortul inteligent al educaţiei.
      Iată de ce, neglijarea educaţiei în fragedă copilărie are consecinţe greu de apreciat pentru tot restul vieţii. Omul, pe lângă conştiinţă şi libertate, mai are un domeniu, cel al inconştientului, în care determinismele se împletesc, se busculează şi se afirmă tiranic. Aceste determinisme, ca tot atâtea forţe oarbe, captate la timp şi canalizate în inteligent, pot fi supuse raţiunii şi puse în slujba binelui întregii fiinţe. Subconştientul e o imensă şi de temut uzină energetică subterană, cu dinamuri şi acumulatoare puternice, al căror curent de înaltă tensiune fie că nu e captat, fie că nu e izolat corespunzător şi, de aceea, toate accidentele sunt posibile, inclusiv totala distrugere a uzinei. Raţiunea, alături de energiile inconştientului, este forţa disparentă a electricianului specialist în comparaţie cu potenţialul imens al uzinei. Şi cu toate acestea, electricianul expert se joacă cu miile şi milioanele de volţi, atunci când o energie de mii de ori mai mică 1-ar putea ucide.
      Dacă educatorul joacă rolul electricianului, copilul este uzina însăşi şi, deopotrivă, ucenicul electrician ce îl asistă pe expert în construirea acumulatoarelor subterane ale viitoarei personalităţi omeneşti, vrem să spunem a virtuţilor şi obişnuinţelor bune. Este însă de o importanţă capitală ca expertul să preia conducerea uzinei înainte ca motoarele să ardă şi restul pieselor să fie avariate sau distruse. Numai în această lumină se poate pricepe ceea ce spunea Sfântul Toma de Aquino despre rostului pasiunilor omeneşti: că ele i-au fost date omului pentru a-i susţine şi întări voinţa în urmărirea binelui şi adevărului. La cei mai mulţi, pasiunile se transformă în patimi, care nu numai că nu întăresc voinţa şi nu o fac mai viguroasă, ci o contrariază vehement. Vina nu e a naturii omeneşti, ci a nestrunirii ci la timp printr-o educaţie creştină timpurie şi susţinută. Este mult mai uşor să preîntâmpini şi să împiedici ca patimile dezordonate şi rebele să-şi instaleze dictatura asupra fiinţei tale decât să le răstorni, după ce odată s-au instalat la putere.

 

3) Destinul nostru şi Darurile Spiritului Sfânt

      Am zis că educaţia trebuie să fie creştină, fiindcă, fără har, ea e sortită eşecului. După cum păcatul strămoşesc sau păcatele personale sunt un fapt, dar şi o violare a ordinii supranaturale în care Adam şi urmaşii săi au fost constituiţi, tot astfel, numai printr-un mijloc supranatural această armonie dintâi poate fi restabilită. Iată motivul pentru care Biserica ţine atât de mult ca familia creştină să fie sfântă, căci educaţia din fragedă pruncie e de neînlocuit. Cu timpul, obstacolele puse în calea vieţii divine primite prin botez sunt tot mai numeroase; şi la deteriorările datorate păcatului strămoşesc se adaugă toate celelalte, mult mai grave, ale viciilor şi păcatelor personale.
      Adevărata tragedie se desfăşoară la profunzimi şi mai mari.
      Pentru a o înţelege amintim că, prin botez, creştinul primeşte nu numai harul sfinţilor ce-i divinizează substanţa sufletului, ci şi virtuţile infuze sau turnate, [137] atât teologice, cât şi morale, ce-i divinizează facultăţile operative.
      Deşi virtuţile infuze sunt un dar neasemuit, Dumnezeu nu-şi restrânge generozitatea numai la atât, căci, deşi acestea ne divinizează facultăţile operative, ele o fac însă potrivit cu pasul nostru şi în chip omenesc: este divinul cel ce se acomodează, şi nu invers.
      Or, dat fiind că destinul nostru, vrând-nevrând, nu mai este unul pur firesc, ci divin, şi că aventura de o măreţie negândită în care am fost angajaţi e dumnezeiască, puterile omeneşti, chiar divinizate, rămân totuşi insuficiente şi inegale ţintei urmărite. Mărinimia divină e atât de dornică de a ne împărtăşi infinitatea plenitudinii sale transcendente, încât vrea să ne proporţioneze şi în felul de a lucra şi să ne schimbe ritmul din uman în divin. Nu Divinul este cel care se proporţionează mai întâi omului, ci este omul cel ce este proporţionat Dumnezeirii.
      Altfel spus, în legăturile nostru cu Dumnezeu, noi procedăm într-un fel tot omenesc, deşi avem viaţa divină prin harul sfinţitor, aşa cum un copil posedă aievea aceeaşi natură ca şi adultul, deşi el nu posedă cu aceeaşi plenitudine şi nici nu se ştie folosi de facultăţile sale decât în mod imperfect şi copilăresc. Tocmai de aceea are el nevoie să fie asistat de providenţa părinţilor care, prin grija lor, îndreaptă şi suplinesc deficienţele sale de copil.
      Acesta este tot rostul Darurilor Spiritului Sfânt primite împreună cu harul sfinţitor în Botez. În lumea harică, noi suntem şi rămânem un fel de prunci neajutoraţi. Darurile Spiritului Sfânt, în schimb, ne dau un alt ritm. Ele ne fac docili Spiritului Sfânt în aşa fel, încât El însuşi ne ia în mână deprinderea virtuţilor şi trăirea vieţii divine din noi, pentru a le da o perfecţiune divină. Darurile nu suprimă virtuţile supranaturale, ci doar stângăcia şi felul omenesc de a le deprinde, pentru a le înlocui cu ceva mult mai bun şi superior: cu felul divin de a opera. [138]
      Prin Darurile Spiritului Sfânt, viaţa virtuoasă câştigă nu numai în perfecţiune şi în merit, ci şi în promptitudine şi facilitate. Virtutea comună, singură, e anevoioasă, pe când, prin Daruri, chiar actele şi jertfele cele mai eroice devin uşoare. Barca sufletului - zic Sfinţii Părinţi - prin virtute înaintează vâslind, cu sforţări penibile şi prea adesea zădărnicite de valurile şi curentele potrivnice, pe când, prin Daruri, ea zboară purtată de suflarea Spiritului Sfânt. Este un mers, deşi fără efort, mai liniştit, mai sigur, mai meritoriu şi mult mai rapid.
      Or, Darurile Spiritului Sfânt nu sunt un lux în viaţa spirituală, ci o necesitate. Fără ele nici nu se poate ajunge la deplina viaţă creştină, la „maturitatea creşterii, la măsura vârstei, deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni IV, 13), cum spune Sfântul Pavel. Astfel un creştin înaintează în viaţa spirituală numai în măsura în care influenţa Darurilor Spiritului Sfânt devine mai intensă şi mai frecventă, pentru a ajunge în cele din urmă absolut preponderentă atât în rugăciune, cât şi în practicarea virtuţilor.
      Trecerea aceasta de la virtutea comună, adaptată la pasul omului, la cea divină, la pasul lui Dumnezeu, sub regimul habitual [139] al Darurilor Spiritului Sfânt, se face pe nesimţite treptat şi tainic, cel puţin la început. Cu timpul, înrâurirea Darurilor devine tot mai frecventă, tot mai vădită, până când, în general, ajunge predominantă şi aceasta la sfinţii mari în special.
      În afară de această cerinţă intrinsecă programului nostru normal, în viaţa spirituală se mai ivesc unele împrejurări, atât de grele şi încurcate, şi unele dificultăţi atât de mari, încât prudenţa, tăria, cumpătul şi virtuţile comune sunt insuficiente pentru a ne păstra pe linia voită de Dumnezeu, aşa încât docilitatea la Darurile Spiritului Sfânt devine o condiţie de viaţă şi de moarte.
      Or, din nefericire, aproape totalitatea creştinilor actuali nu numai că nu trăiesc sub regimul habitual al Darurilor Spiritului Sfânt, dar nu au nici măcar harul sfinţitor şi virtuţile comune.
      O comparaţie cu tehnica modernă ne va uşura înţelegerea.[140]
      Considerând personalitatea umană din punctul de vedere al inconştientului, am asemănat-o unei uzine energetice subterane în care obişnuinţele sunt acumulatoarele de energie, iar mintea e supraveghetorul.
      Considerând-o acum din punct de vedere al destinului său etern, personalitatea omenească este mai curând o aeronavă dirijată spre tărâmul Dumnezeirii. Mintea luminată de credinţă ar fi pilotul, mai mult sau mai puţin îndemânatec, ce ştie totuşi trece cu bine peste greutăţile şi riscurile obişnuite.
      Navigatorii aerieni ştiu însă prea bine că sunt unele împrejurări când, din cauza întunericului sau ceţii, vizibilitatea e nulă şi că atunci orientarea directă prin simţuri devine imposibilă sau, chiar dacă se vede, cum ar fi în pustiu sau în plin ocean, vederea nu e de nici un folos. În aceste situaţii, radioul, radarul şi celelalte aparate moderne de orientare sunt singura salvare. De altfel, în navigaţia aeriană contemporană, uzul acestora a devenit indispensabil. Ba mai sunt şi aeronave fără pilot, conduse exclusiv prin unde.
      Să presupunem acum - ceea ce în aviaţia obişnuită nu se întâmplă - că în împrejurările cele mai dificile avioanele nici n-ar putea fi salvate decât exclusiv prin intrarea în funcţiune a mecanismelor dirijate prin unde, pilotul devenind simplu spectator. Or, atunci când un avion a ajuns simpla jucărie a unor forţe oarbe şi de neînvins, încât manşa şi celelalte comenzi sunt blocate, care pilot n-ar fi încântat să ştie că există astfel de unde misterioase şi că e suficient să se abandoneze conducerii lor, pentru a fi salvaţi în mod sigur?
      Dar dacă în aviaţia născocită de oameni nu există astfel de posibilităţi şi astfel de unde miraculoase, ele există în schimb în lumea sufletelor botezate: sunt Darurile Spiritului Sfânt. În anumite impasuri şi furtuni sufleteşti, singura salvare este să-1 lăsăm pe Spiritul Sfânt să ne ia în mână soarta sufletului nostru. Şi atâta timp cât este El cel ce conduce, salvarea este sigură, oricât ar fi de potrivnice vânturile şi vijeliile înfruntate. Tot ce se cere pilotului este să-şi menţină în perfectă stare de funcţionare aparatele de recepţie a undelor salvatoare (perfecta docilitate, cu alte cuvinte, faţă de darurile sfatului şi tăriei, în special), căci, prin unde, salvarea este asigurată şi infailibilă.

 

4) O mentalitate diavolească

      Cum ar trebui judecat acum un pilot al unei astfel de linii care, deşi ştie toate acestea, îşi distruge singur aparatele de bord, inclusiv dispozitivul de recepţie al pilotajului prin unde?
      Or, este tocmai ceea ce facem noi „Creştinii” când păcătuim grav: după ce am asasinat pilotul, deteriorăm mai mult sau mai puţin aparatul de recepţie undelor salvatoare. Fiinţa noastră nu mai e acum decât un dric. Este adevărat că, spre deosebire de avioane, - ce nu pot zbura cu elicea şi aripile frânte şi cu pilotul ucis -, sufletul celui ce a păcătuit grav, până când mai este în zona milei dumnezeieşti, continuă să plutească, deşi nu mai este decât o simplă şi macabră epavă aeriană. Îndurarea divină susţine orice, între fruntariile sale. Se uită doar un lucru, principalul ce-i drept, că depăşirea acestor fruntarii şi trecerea în regiunea Eternei Dreptăţi, neîncetat şi revoltător jignite, este iminentă şi, în tot cazul, e mult mai apropiată decât o calculează patimile noastre...
      Ceea ce e mai dramatic în decăderea şi tragedia păcatului nu e atât riscul veşnicei osânde, ci nebuneasca abdicare şi nesocotirea unei demnităţi şi iubiri dumnezeieşti. Nu aspectul negativ este cel important, ci cel pozitiv: sufletul osândit este, la urma urmelor, o fiinţă mărginită. Dar Dumnezeu, pe care-L pierde pierzându-se pe sine, e infinit. Căci a fi creştin înseamnă a fi Hristos; a fi creştin mai înseamnă a-L avea pe El aievea vieţuind întru tine. Viaţa harului sfinţitor nu este altceva decât a fi părtaşi ai naturii, vieţii şi prerogativelelor divine. Europa de ce se mai numeşte creştină, şi creştinii de azi de ce oare se mai şi botează dacă, în mod practic, aceasta nu e pentru ei decât un mijloc de a-L omorî pe Dumnezeu nu din nou pe Golgota, ci în chiar propriul suflet? Câţi oare şi-au păstrat neprihănită haina primită în Botez? Câţi mai au, cel puţin în suflet „simţul lui Hristos” (I Cor. II, 16) - adică felul de a fi şi de a judeca nealterat al lui Hristos.
      Am zis nealterat, căci mentalitatea generală a botezaţilor de astăzi nu mai admite nici măcar posibilitatea teoretică a păstrării nevinovăţiei. Tinereţea multora s-a dospit în păcate şi, ajunşi maturi, ei remodelează după propria lor sluţenie şi pe copiii lor, ridicând, la rangul de norme etern valabile, dezordinea şi dezmăţul lor: „Tinereţea ţi-e dată ca s-o trăieşti... Patimile sunt lucruri omeneşti... Curăţia este imposibilă pentru cei obişnuiţi...”
      Să nu fim însă înţeleşi greşit: Biserica nu pe sărmanii păcătoşi îi condamnă, ci infama pretenţie a normalităţii păcatului. Ca şi când normalul pentru un potir destinat să conţină viaţa divină e de a fi spart; ca şi când normalul pentru un organism viu e de a fi cadavru, şi normalul pentru barca sufletului e de a fi o epavă naufragiată pe valurile patimilor!
      Pentru astfel de „creştin”, a fi botezat adult şi a fi ucigaş de Dumnezeu sunt identice şi e cel mai normal lucru din lume!
      Or, cu tot dreptul, Biserica înfierează necruţător această incalificabilă justificare şi canonizare a păcatului. Biserica nu cere decât să li se spună lucrurilor pe nume: să i se spună bolii boală, şi nu sănătate; morţii, moarte, nu viaţă; păcatului, păcat, nu virtute!
      Din nefericire, aceasta e mentalitatea generalizată a unor întregi colectivităţi. Şi, ştiind ce spune Sfântul Alfons de Liguori, că, din o sută de osândiţi la iad, nouăzeci şi nouă sunt din cauza necurăţiei şi al o sutălea nu este fără de ea, să nu fie oare aceasta cauza pentru care, în faţa Fiului Omului, în calitatea sa de Drept Judecător, vor plânge toate seminţiile pământului, şi mai ales seminţiile acestei bătrâne Europe? Vor plânge pentru mentalitatea lor, căci Dumnezeu nu iartă nimic celor ce-şi iartă orice şi toate.
      Şi dacă aceşti botezaţi hârbuiţi s-ar nenoroci numai pe ei n-ar fi nimic, dar, prin această diavolească mentalitate, ei distrug tineretul şi compromit astfel orice şansă de mai bine a lumii creştine.
      Şi totuşi şi acestora, şi mai ales acestora, le răsună cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi NU-i opriţi...!

 

5) Voltaire despre... J. J. Rousseau

      Iată pentru ce, a primi de mic copil, precum Giovannino Bosco, Sfântul Ioan al Crucii sau Sfânta Tereza a Pruncului Isus, o educaţie profund pătrunsă de spiritul creştin şi iniţiată din fragedă pruncie la viaţa de meditaţie şi convorbire cu Dumnezeu, prezent în propriul suflet, este un dar al darurilor, ce trece sufletul copilului dintr-odată sub influenţa predominantă a Darurilor Spiritului Sfânt. Harul va triumfa hotărâtor, înainte ca obişnuinţele rele să fi avut răgazul de a se înfiripa.
      Or, cum remarcă R. Garrigou-Lagrange: „Noi nu avem decât o singură viaţă şi de ea depinde eternitatea noastră; şi dacă - cum spune Taulerus - înainte de a ajunge la maturitatea vârstei, noi NU am intrat deja în intimitatea divină, noi suntem în primejdie de a nu mai intra niciodată, aici pe pământ, deşi acesta este preludiul normal al cerului”.[141]
      În schimb, un copil astfel educat nu va avea de combătut decât acele înclinări înnăscute, - moştenire a păcatului originar -, dar care sunt uşor de învins, tocmai pentru că obişnuiala nu va fi avut timpul să le facă tari şi vânjoase.[142] Cu alte cuvinte, Spiritul Sfânt va lua în mână conducerea uzinei „supraeului” şi a sufletului nostru, prin Darurile sale, înainte ca principalele mecanisme să fi fost avariate.
      Din acest motiv, opinia lui J. J. Rousseau, după care un tânăr trebuie să fie mai întâi vicios, pentru ca astfel să înveţe a deveni cuminte, e nu numai anticreştină, ci profund ireală şi antipsihologică. Subconştientul şi instinctele nestăpânite la timp devin de nestăvilit. E mult mai uşor a nu lua morfină deloc decât, odată ajuns morfinoman, să te mai abţii. Şi nu toţi au lângă ei o Sfântă Monica, care, prin neîncetatele lacrimi, jertfe şi rugăciuni timp de douăzeci şi cinci de ani, să obţină acel miracol de har, care a fost convertirea Sfântului Augustin.
      Tocmai de aceea, cei cu astfel de idei păţesc aproape totdeauna ca J. J. Rousseau, despre care Voltaire observa sarcastic că, personal, nu şi-a putut realiza decât jumătate din programul său educativ (aceea de a fi vicios... ).
      Este şi mai exorbitant eroarea acelor părinţi care-şi lasă copiii să citească orice şi le permit totul, ba chiar îi şi finanţează anume, sub pretextul de a-i lăsa să-şi formeze astfel, singuri şi prin proprie experienţă, convingerile pentru viaţă. După logica aceasta şi Pasteur ar fi trebuit să se lase mai întâi muşcat de vreun câine turbat, pentru a descoperi „astfel” vaccinul antirabic, iar un pilot ar trebui neapărat să-şi frângă oasele prăbuşindu-se, pentru ca „astfel” să înveţe să zboare!...
      Adevărul e exact contrariul: nu numai că experimentarea viciului nu-1 va ajuta pe tânăr să-şi câştige în practică adevăratele convingeri pentru viaţă, ci, dimpotrivă, îl va abrutiza şi-1 va împiedica şi în viitor să fie un tată bun. Aceasta pentru două motive: mai întâi el n-are ideea a ceea ce este o viaţă creştină normală, căci, vieţii harului, virtuţilor şi Darurilor Spiritului Sfânt, el nici măcar nu le-a dat posibilitatea de a se manifesta. (Iar asemănarea dintre viaţa unui creştin adevărat şi cea a unui păcătos este numai aparentă şi pur externă, ca aceea dintre două cutii, dintre cutia aparatului de radio şi lădiţa de gunoaie). Păcătosul, văzându-şi cadavrul său spiritual zgâlţâit de valurile patimilor, ia această „mişcare” drept viaţă... Or, am întreba: ca tată cum poţi să fii pentru copiii tăi maestru al unei arte, aceea de a fi Hristos, pe care nicicând n-ai deprins-o? Nu poţi da altora ceea ce nici tu n-ai avut.
      În al doilea rând, fiindcă povara de rău, pe care o va transmite prin ereditate copiilor săi nu numai ca nu o va fi micşorat, ci o va fi sporit, poate, considerabil. În acest sens, pe bună dreptate spunea Napoleon că educaţia unui copil începe cu o sută de ani înainte de a se naşte. Iar Bruyes, privind nu mai mult din punct de vedere al trecutului, ci din cel al responsabilităţii faţă de viitor, spunea că o singură educaţie greşită compromite mai multe generaţii.
      Prin aceasta nu vrem să insinuăm câtuşi de puţin că viciile ca atare ar fi ereditare, ci doar atât că părinţii rataţi vor transmite copiilor sau nepoţilor lor anumite predispoziţii organice, care la momentul oportun vor fi un excelent mediu de cultură pentru apariţia viciilor propriu-zise. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât este mai mare partea organicului în anumite obişnuinţe rele, cum ar fi alcoolismul şi desfrâul, tocmai fiindcă ele îşi imprimă adânc în organism urmele lor, deformându-1 şi sluţindu-1. De aceea, comparativ, ele au o încărcătură, transmisă ereditar, mult mai apăsătoare şi determinantă decât aceea a unor pasiuni în sine, indiferente sau bune, cum ar fi pasiunea pentru şah, grădinărit sau albinărit.
      Vrând-nevrând, greşelile noastre le purtăm înscrise în organismul nostru; ele îşi înfig ghearele în noi şi pot ajunge chiar să ne tiranizeze. Vom fi noi liberi, dar suntem, deopotrivă, şi făuritorii libertăţii noastre. Actualul exerciţiu al voinţei noastre libere este în parte condiţionat de trecutul nostru în funcţie de inconştientul din noi.

 

6) Cum Freud confirmă Catehismul...

      Noi nu putem decât să-i mulţumim lui Freud că a evidenţiat importanţa covârşitoare a subconştientului şi că a arătat că există o lume asupra eului, dincolo de hotarele conştiente ale eului.
      Dar rezultatele certe ale psihanalizei, departe de a contraria sau submina educaţia religioasă, nu fac decât să-i sublinieze importanţa. Şi nu poţi decât să rămâi înmărmurit când vezi profunzimea doctrinală a Catehismului, pe care trecerea secolelor nu-1 dezminte, ci îi aduc cele mai neaşteptate confirmări. Adevărurile creştine ajunse pentru o clipă nebune - cum ar spune Chesterton [143]- se reîntorc acasă la izvorul Adevărului Dintâi şi-1 susţin. Căci, dacă există o lume a inconştientului, şi această lume infectă - constată Freud - e deterministă, ilogică, bestială etc., Şi dacă în uzina electrică a subconştientului aproape toate piesele sunt avariate, iar imensele resurse şi forţe adăpostite în adâncuri se dezlănţuie potrivnice conştiinţei, aceasta se datorează faptului că lumea şi uzina supra-eului n-au fost la timp şi din fragedă pruncie trecute sub conducerea harului şi Darurilor Spiritului Sfânt, din lipsa unei educaţii religioase timpurii adânc creştine.
      Se prea poate ca în multe cazuri - în cele mai multe chiar - forţele oarbe să sfârşească prin a nimici totul. Dar, o atare catastrofă, departe de a fi o dovadă că aşa ar fi normal şi de drept să se întâmple (cum o crede Freud), ea nu dovedeşte decât atât, că uzina nu poate funcţiona în lipsa inginerului expert şi că avionul nu poate zbura fără a fi pilotat. Căci normalul pentru o uzină sau un avion nu constă în faptul de a fi deteriorate şi inutilizabile, ci de a fi în perfectă stare de funcţionare sau zbor. Iată de ce, adevăratul efort al oricărei adevărate educaţii este de a preîntâmpina păcatul şi de a trece sufletul celor mici, încă din pruncie, sub înrâurirea predominantă a Darurilor Spiritului Sfânt.
      Or, numai sfinţii şi cei ce se inspiră din principiile lor genuine ţin cont de aceste mari realităţi. Acesta este motivul principal pentru care Don Bosco a devenit un miracol pedagogic mondial, deşi pedagogilor de carieră, în studiile lor asupra sfântului, le scapă de obicei tocmai această luptă tenace contra păcatului.
      Şi le scapă, probabil, tocmai fiindcă este aspectul cel esenţial...

 

7) Incidentul cu Lordul Palmerson

      Şi, în fond, aici e tot secretul marelui educator, al cărui întreg sistem este o valorizare pedagogică a Creştinismului, a inepuizabilelor şanse pe care ni le-a adus Învăţătorul, singurul pe deplin vrednic de acest nume, Isus Hristos.
      Sistemul lui Don Bosco - aşa cum vom vedea - va avea două aspecte. Unul este negativ, lupta contra păcatului şi a prilejurilor de păcat sau, pentru a folosi terminologia Sfântului, este sistemul preventiv, în sensul de a-1 pune pe tânăr în imposibilitatea morală de a păcătui şi de a contracta obişnuinţe vicioase; biografii se mulţumesc, în general, cu sublinierea acestui aspect preventiv în contrast cu sistemul represiv, bazat pe teama de pedeapsă.
      Dar, în acest fel, nu se insistă îndeajuns asupra celuilalt aspect, pozitiv şi constructiv: Don Bosco a creat adevărate capodopere de sfinţenie din nişte băieţi ca oricare alţii. E1 n-a făcut decât să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, iar toate celelalte i s-au adăugat pe deasupra, aşa cum o dovedeşte şi incidentul cu Lordul Palmerson, ministrul Reginei Victoria a Angliei.
      Venind la Torino, în 1880, el vizită şi Oratoriul lui Don Bosco. Într-o sală imensă erau aşezaţi la studiu vreo cinci sute de băieţi. El se minună văzând o atare mulţime de tineri studiind în cea mai desăvârşită tăcere, deşi fără supraveghetori. Mirarea îi spori şi mai mult când i se spuse că nu este ceva întâmplător, că în întregul an Superiorii nu aveau să se plângă de un moment de gălăgie sau să fie nevoiţi a recurge la pedepse.
      - Dar cum se poate obţine atâta tăcere şi o aşa disciplină? Spuneţi-ne - zise el - şi nouă. Apoi întorcându-se spre secretarul său adăugă: ia notiţe amănunţite despre tot ce ne va spune.
      - Excelenţă, mijlocul care se foloseşte la noi nu poate fi întrebuinţat şi la dumneavoastră.
      - Şi de ce nu?
      - Fiindcă sunt secrete cunoscute numai nouă, catolicilor.
      Şi care sunt acestea?
      - E Mărturisirea şi Cuminecarea frecventă şi Sfânta Liturghie zilnică, bine ascultată.
      - Aveţi într-adevăr dreptate; nouă ne lipsesc aceste puternice mijloace educative... Dar totuşi n-ar putea fi ele înlocuite cu altele?
      - Nu! Dacă nu se folosesc aceste elemente ale Religiei, de alte procedee nici nu se poate vorbi. Trebuie să se recurgă la ameninţări şi la băţ.
      Lordul rămase îngândurat, apoi, dând preocupat din cap, spuse:
      - Ei, da, aşa e. Religia sau băţul... Religia sau băţul... Da, da, o voi spune şi la Londra.[144]
      Şi tot atât de legitim ar putea-o spune şi la noi.
      Această tăcere permanentă, pe cât de adâncă, pe atât de spontană şi voiosă a câtorva sute de tineri nesupravegheaţi, nu este oare pe aceeaşi linie de miracol pedagogic mondial? Deşi explicaţia nu este chiar atât de misterioasă: când îi dai mai întâi lui Dumnezeu ceea ce este al Său, se îngrijeşte E1 ca tot restul să se adauge pe deasupra.
      Mai este însă adevărat şi faptul că doar Sfinţii îi ştiu da lui Dumnezeu nu numai tot ce este al Său, ci îi dau aceasta aşa cum se cuvine. Cu Sfinţii, Dumnezeu nu se târguieşte, fiindcă nici ei nu se târguiesc cu Dumnezeu: primesc totul fiindcă şi ei i-au dat tot şi i s-au dat Lui cu totul. Prin sfinţenie, Atotputernicia e la îndemâna lor.
      Pentru Don Bosco, tot sfinţenia a fost cel mai sigur mijloc de a obţine şi colaborarea activă şi voioasă a băieţilor săi.

 

8) Marele secret: admiraţia

      Secretul şi baza oricărei înrâuriri a unui om asupra altuia a fost totdeauna şi va rămâne admiraţia. Iar admiraţia este un sentiment specific omenesc, căci numai omul poate să compare realitatea cu frumuseţea fără cusur a unui ideal Superior şi să rămână în extaz atunci când o poate contempla întruchipată aievea.
      Raiul însuşi nu este decât împlinirea peste aşteptări a celor mai intime aspiraţii ale noastre: e eterna admiraţie a lui Dumnezeu infinit de bun, de amabil şi de frumos în extazul fericitor al unei încântări pururi reînnoite, deşi mereu aceeaşi.
      Dar acest sentiment, pe cât este de profund omenesc, pe atât este de spiritual şi de dezinteresat; privind oceanul, nimănui nu-i vine în gând să-1 împrejmuiască cu gard pentru a se bucura singur de măreţia priveliştii. Dimpotrivă, admiraţia nu este pe de-a întregul ea însăşi şi nu ne face fericiţi decât din clipa în care ea devine împărtăşită şi altora. Or, admiraţia joacă în făurirea destinului nostru un rol decisiv. Ce este adesea alegerea unei profesii decât o admiraţie contagioasă pentru idealul de medic, de profesor, de misionar etc., realizat aievea de o persoană concretă?
      Şi dacă am analiza ce stă la baza acestei admiraţii sau care sunt motivele care o determină, am afla în mod principal două: competenţa profesională superioară şi bunătatea caracterului.
      Ne amintim de figura unui căpitan dintr-un film italian, un om integru ce-şi cunoştea perfect meseria, iubit şi admirat de trupă, ilustrând uniforma pe care o purta. Dar lăsând filmele, nu sunt oare în unele uzine anumiţi ingineri pentru care muncitorii ar face orice, şi nu e lucru ştiut că, în război, pentru anumiţi comandanţi, oamenii s-ar lăsa ucişi bucuroşi până la unul?
      Or, nici o vârstă nu e mai accesibilă încântării ca tinereţea şi copilăria. Pe bună dreptate spune Dean Farrar [145]că cine a cunoscut admiraţia numai printre cei mari, nici pe departe nu bănuieşte cu cât este ea mai dulce, mai generoasă, mai încântătoare, mai totală, printre cei mici.
      Iar Don Bosco era nu numai preotul ideal, ci el avea o desăvârşită competenţă şi pe tărâm profesional, cunoscând bine, aşa cum am văzut, aproape toate meseriile băieţilor săi. Scena din filmul vieţii Sfântului când acesta, trecând pe lângă tejgheaua unui ucenic pantofar şi văzând cum se căzneşte pingelind o gheată, se aşeză zâmbitor în locu-i şi, cu lovituri de maestru, îi arată cum trebuie procedat, este de neuitat. Faţa băiatului, mai înainte încruntată şi posomorâtă, se destinde treptat, sfârşind într-un zâmbet radios de admiraţie şi fericire.
      Aşa cum alţii se nasc poeţi sau artişti, Don Bosco s-a născut educator, exercitând până la sfârşitul vieţii sale o adevărată fascinaţie asupra tineretului.

 

9) În Piazza del Popolo din Roma

      Nici un educator nu a fost mai iubit; pe cât se ştie, şi simpla apropiere de cei mici era îndeajuns ca ei să-l îndrăgească.
      Într-o dimineaţă, la Roma, unde merse pentru prima dată în 1858, vorbind cu Cardinalul Tosti despre educarea tineretului, îi expunea acestuia principiul său de bază:
      - Eminentă, copiii nu se pot cu adevărat educa decât după ce le-ai câştigat confidenţa.
      - Foarte bine, dar cum se poate obţine aceasta?
      - Făcând totul pentru a ni-i apropia şi pentru a înlătura piedicile care-i ţin deoparte.
      - Dar tocmai asta-i problema: cum să ţi-i apropii?
      - Mergând noi spre ei, Eminenţă, încercând să ne mlădiem dorinţelor lor şi coborându-ne noi la ei. Apoi, după o clipă de tăcere, Don Bosco reluă:
      - Dacă Eminenţa voastră ar dori, am putea trece de la teorie la practică. În ce parte a Romei am putea găsi copii mai numeroşi?
      La Piazza delle Terme sau la Piazza del Popolo.
      Ei bine, să mergem la Piazza del Popolo.
      Zece minute mai târziu, trăsura Cardinalului oprea în Piazza del Popolo. Don Bosco coborî, în timp ce Cardinalul observa din spatele portierei trăsurii ce se întâmplă.
      Un grup de ştrengari tocmai se jucau veseli în jurul obeliscului din centrul pieţei, dar când Don Bosco se apropie, se împrăştiară toţi care încotro, ca puişorii când dă uliul între ei.
      - Rezultatul nu e chiar cel scontat, gândeşte Cardinalul din spatele geamului trăsurii.
      Dar Don Bosco nu se dădu bătut. Cu un gest plin de bunătate, cu cuvinte amabile, îi rechemă. După niţică şovăire, câţiva se apropiară. Don Bosco le dădu un mic dar (medalii, iconiţe, caramele), începu să se intereseze despre ei şi familiile lor, despre şcoală, despre jocuri. Văzând pe acel preot atât de prietenos şi bun, în mijlocul colegilor de joacă, încetul cu încetul se întorc şi cei mai sălbatici. Don Bosco speculă momentul:
      - Haideţi, băieţii mei, reluaţi-vă jocul vostru, căci o să mă joc şi eu.
      Şi suflecându-şi haina, iată-1 jucându-se cu băieţii.
      La această privelişte nemaivăzută, băieţii aleargă din cele patru colţuri ale pieţii. Don Bosco îi primeşte pe toţi cu drag, le spune un cuvânt bun şi le oferă o medalie. Şi apoi îi întreabă dacă nu şi-au uitat de rugăciuni şi dacă se mărturisesc.
      Când părăsi partida, cu toţii încercau să-1 mai reţină, dar se scuză că nu vrea să-1 facă pe Cardinal să mai aştepte... Demonstraţia fusese destul de convingătoare. Şi iată că acei băieţi, câştigaţi într-un sfert de oră de bunătatea acestui preot necunoscut, îi fac un cortegiu de onoare până la trăsura în care-1 aşteaptă purpuratul; şi când aceasta se mişcă, trecu printre două şiruri mici de romani ce-i aclamau.
      - Aţi văzut, Eminenţă? spuse, zâmbind simplu, omul lui Dumnezeu Cardinalului.
      Da, Cardinalul văzuse ceea ce mulţi alţii aveau să vadă ori de câte ori Sfântul se apropia de o ceată de tineri: în câteva minute, le şi câştiga pe deplin încrederea.

 

10) Răbdare de Sfânt

      Şi când ai încrederea unui tânăr, ce nu poţi face cu el?
      Un nou venit la Oratoriu suferea de patima hoţiei: „Ce ochii-i vedeau mâinile nu-i lăsau”, cum spune zicala. Toţi se păzeau ca de ciumă de el şi i se ceru chiar lui Don Bosco să-1 elimine.
      Don Bosco, în schimb, îşi cunoştea mai bine băiatul. De aceea, în timpul unei recreaţii, îl chemă aşa ca din întâmplare şi-i dădu cheia de la cameră, rugându-1 să-i aducă Breviarul. În cameră el îşi lăsase anume totul deschis: briceag, bani pe birou etc. Băiatul, văzând că Don Bosco tocmai pe el l-a ales drept cel mai de încredere dintre toţi, se vindecă pe vecie de ceea ce se numeşte cleptomanie.
      Noii veniţi se simţeau învăluiţi de atmosfera caldă şi înviorătoare de familie. Dacă Don Bosco era intransigent cu păcatul, în toate celelalte era îndelung răbdător. Este adevărat că scena la care i-a fost dat să asiste Lordul Palmerson părea un tur de forţă pedagogic, deşi Don Bosco n-a forţat întru nimic nota. El nu se pripea, ci mergea la pasul harului - adică a lui Dumnezeu - ce are etenitatea înaintea sa.
      Ca toţi sfinţii, exigent până la eroism cu sine, el era îndelung răbdător cu ceilalţi, tratând omeneşte cu oamenii şi fără a le pretinde dintr-o dată perfecţiunea. Iată o confidenţă a sa din 1875, pe când avea şaizeci de ani. Ea este cu atât mai semnificativă, cu cât e vorba de răbdarea dovedită de Sfânt chiar faţă de clericii săi:
       „Mai sunt oare printre voi din aceia, care să mai tină minte primele timpuri ale Oratoriului? Câte lucruri nu s-au consolidat, s-au ameliorat, încetul cu încetul! Pe atunci Don Bosco era singur - singurel ori aproape singur. Trebuia să facă el totul: să înveţe ziua, să înveţe seara, să scrie cărţi, să predice, să supravegheze, să facă rost de cele necesare traiului. Casa nu era tocmai la înălţimea aşteptărilor. Erau atâtea nereguli: frecuşuri între clerici asupra felului de a face binele; discuţii literare şi teologice împinse uneori foarte departe; gălăgie în sălile de silenţiu când asistenţii lipseau. Câţiva nu reuşeau nicidecum dimineaţa să se scoale din pat, alţii nici nu coborau la cursuri, fără măcar a mai înştiinţa superiorii.
      Rugăciuni se făceau în comun cu băieţii, dar de lectură spirituală şi de meditaţie - aşa cum o cer maeştrii vieţii spirituale - nici nu se pomenea. Toate aceste nereguli eu le notam; din când în când mai avertizam pe unul sau pe altul, deşi, în linii generale, eu lăsam lucrurile să-şi urmeze cursul lor, dat fiind că ele nu erau o vătămare propriu-zisă a lui Dumnezeu.
      De aş fi vrut să smulg dintr-odată toate aceste deprinderi rele, ar fi trebuit să-i elimin pe toţi şi să închid casa, căci niciodată aceşti clerici nu s-ar fi adaptat unui astfel de trai. Şi apoi bătea un vânt de independenţă şi de autonomie, ce făcea foarte dificile ordinele... De aş fi vrut să obţin perfecţiunea, nu aş mai fi făcut nimic ori aş fi făcut prea puţin...”
      Educatorii obişnuiţi, având o mentalitate poliţienească, uită că nu copiii sunt pentru disciplină, ci aceasta este pentru copii. Pentru dânşii, ordinea externă e totul. Vizitatorii sunt încântaţi, liniştea lor e asigurată, şi ce importanţă mai are dacă sufletele au fost strivite pe drum?
      Don Bosco, în schimb, ştia ce înseamnă să ai harul în suflet şi de aceea păcatul îi era singurul duşman. El nu urmărea ordinea externă, ci pe cea interioară, cea a bucuriei de a trăi în Dumnezeu. Disciplina venea de la sine, aşa cum pe buze melodia din suflet se preface în cântec.
      E adevărat că a ocroti prin toate mijloacele viaţa harului cere mai mult spirit de jertfă şi o răbdare supraomenească; dar şi armonia rezultată e mai trainică, pentru că e voită şi acceptată spontan.

 

11) „Să-mi respecte măcar zidurile...”

      În 1858, tot la Roma, pe când vizitau împreună cu acelaşi Cardinal Tosti şi contele Maistre „Căminul de ucenici Sf. Michele”, directorul care-i conducea părea nemulţumit. De pe unul dintre coridoarele laterale se auzea un fredonat şi un fluierat ce se apropia. Apoi la o cotitură a scării apăru un tânăr care, văzându-se pe neaşteptate chiar în faţa directorului său şi a unui preot străin, amuţi, oprindu-se speriat.
      - Va să zică - izbucni directorul - acesta e tot rodul sfaturilor şi lecţiilor pe care le-ai primit, necrescut ce eşti? Şterge-o în atelier şi mă aşteaptă numai... n-o să fie în zadar! Iar dumneavoastră, Don Bosco, scuzaţi...
      Între timp apărură şi Cardinalul cu Contele, ce discutau puţin mai în urmă.
      - Dar de ce? întrebă Don Bosco, în timp ce băiatul dispărea grăbit. Eu nu am nimic de scuzat şi nu înţeleg cu ce a greşit bietul băiat.
      - Şi acel fluierat mojicesc nu vi se pare o ireverenţă?
      - Involuntară, în tot cazul; iar dumneavoastră, iubitul meu director, ştiţi poate mai bine decât mine ce spunea Sfântul Filip Neri: „Staţi liniştiţi, dacă puteţi. Iar dacă nu, cântaţi, strigaţi, săriţi, numai păcate să nu faceţi!” Şi eu le cer la ai mei tăcerea în anumite ore din zi, dar pe urmă nu mai iau seama la anumite mici transgresiuni, izvorâte din lipsa lor de reflecţie; în celelalte ore dau fiilor mei toată libertatea să ţipe şi să cânte şi, în mod obişnuit, le recomand ca să-mi respecte măcar zidurile... Cât despre rest, tot mai bună e niţică gălăgie decât un silenţiu încruntat şi suspect... Ceea ce acum mă doare este faptul că acel sărman băiat e atât de supărat pentru cearta primită... şi poate va avea puţin resentiment... Nu vi se pare că ar fi bine să-1 cercetăm în atelier?
      Directorul, puţin uimit, din pură curtoazie, totuşi se învoi.
      Ajunşi în atelier, Don Bosco îl chemă pe tânăr care, speriat şi ruşinat, încerca să se ascundă.
      - Dragul meu amic, am ceva să-ţi spun... Vino, căci superiorul tău ţi-o îngăduie.
      Băiatul se apropie şi Don Bosco continuă zâmbitor:
      - Am aranjat totul, să nu ai nici o teamă, dar cu o condiţie: ca tu să fii de aici înainte bun şi să fim prieteni pentru totdeauna. Ia medalia asta ca amintire de la mine şi spune în schimb o Născătoare pentru mine. Suntem de acord? Tânărul, viu emoţionat, îi sărută mâna ce-i oferea medalia, zicând:
      - Mi-o voi pune la gât şi o s-o port toată viaţa în amintirea Dumneavoastră.
      Ceilalţi camarazi, care aflaseră între timp cele întâmplate, zâmbeau şi-1 salutau pe Don Bosco ce străbătea vastul atelier, urmărit de simpatia tuturor. Directorul ce-1 însoţea constată şi el, ca atâţia alţii înaintea sa, că, pe Don Bosco cunoscându-1, nu se putea să nu-1 îndrăgeşti.
      Şi ce nu poate face un educator când se ştie face nu numai iubit, ci tot mai vrednic de cea mai curată iubire? Nu este oare iubirea cea mai teribilă forţă din lume? Ceea ce este gravitaţia universală în lumea materiei şi astrelor este iubirea în cea a sufletelor, însă într-o măsură negrăit superioară. Aşa cum toate corpurile sunt atrase de forţa gravitaţională ce le domină şi le regizează, tot astfel gravitează spiritele spre Dumnezeu, iubirea Infinită.
      Şi dacă în mersul astrelor sau în arhitectură nimic nu e statornic şi armonios decât în măsura în care legile gravitaţiei sunt respectate, mult mai puţin se poate face într-un suflet, ca să fie durabil, fără iubire.
      Şi poate fi o înţelepciune mai înaltă decât de a şti să faci ca suprema forţă dintr-un domeniu dat să lucreze pentru tine şi opera ta: în lumea materiei - gravitaţia, în educaţie – iubirea?
      Adevărat trimis al lui Dumnezeu, care „iubire este” (I Ioan, IV, 8), Sfântul era nu numai iubit de ai săi, ci, într-un sens, era întruchiparea vie a iubirii lui Dumnezeu. A te apropia de un sfânt când gândul ţi-e curat sau a te apropia de Dumnezeu, a-L iubi pe Dumnezeu sau a-1 iubi pe un sfânt autentic când tu însuţi eşti curat sunt în fond identice, căci sfântul nu e sfânt decât în măsura în care Dumnezeu este totul pentru el.

 

12) Elogiu adus ştrengarilor

      Deşi, directorului din Roma, Don Bosco îi spusese că el le cerea băieţilor săi să-i respecte cel puţin zidurile, fiind iubit, el obţinea, de fapt, mult mai mult. Vizitatorii Oratoriului său puteau să aibă şi unele surprize, ele erau însă de altă natură decât cea adineauri povestită.
       „Într-o zi de iarnă - scrie profesorul Francesco Maranzana - nu-mi amintesc în care an, băieţii tocmai se reîntorceau din silenţiu când Don Bosco se trezi în cameră cu Mgr. Ghilardi, episcop de Mondovi, unul din primii săi prieteni, împreună cu doi prelaţi străini, ce veniseră anume pentru a-1 cunoaşte pe Don Bosco şi Oratoriul său, a cărui faimă încă de pe atunci se răspândise şi în afară de Europa.
      Iată-i vizitând Institutul, trecând dintr-un atelier într-altul cu vădite semne de mulţumire şi mirare; ordinea, curăţenia, tăcerea şi înfăţişarea iradiind de voioşie a micilor ucenici îi răpeşte.
      Când acei distinşi vizitatori ajunseră în pragul sălii de studiu şi văzură dintr-o dată acea sală atât de lungă, ticsită de băieţi, aplecaţi toţi asupra cărţilor în cea mai sacră tăcere, ca loviţi de o neaşteptată viziune, se opriră brusc. Voiau să se întoarcă, de teama de a nu conturba, cu prezenţa lor, liniştea şi reculegerea copiilor; la un semn hotărât a lui Don Bosco, păşiră înainte, în vârful degetelor, până la catedra asistentului. În clipa următoare, Mgr. Ghiraldi, atrăgând atenţia tuturor cu un sunet de clopoţel, îmbrăţişă cu o privire această încântătoare scenă şi, înălţându-şi mâinile spre cer, improviză o mică binecuvântare, exclamând:
      - O minunată privelişte, un spectacol într-adevăr uimitor!
      Iar bunul nostru părinte, umil în atâta glorie, zâmbea de mulţumire, pentru un aşa de splendid elogiu adus ştrengarilor săi care, la rândul lor, nu-şi explicau de ce atâta admiraţie la un bărbat, ce trebuia să fi văzut deja atâtea şcoli şi atâtea institute de educaţie; aşa încât cei mai mulţi socotiră acele cuvinte ca o blândă încurajare şi nimic mai mult.
      Dar această exclamaţie de uimire va fi repetată şi de alţi oameni, cu totul pricepuţi în îndrumarea spre bine a tineretului, şi noi înşine, învăţaţi de experienţă, ne-am convins cu timpul că entuziasmul Excelenţei sale era pe deplin justificat.”[146]

 

13) Răpitorul de inimi

      Cu greu ne-am putea închipui ascendentul suveran pe care Don Bosco îl exercita asupra băieţilor săi; el trăia în inimile tuturor: „Amor meus, pondus meum”, adică iubirea mea e greutatea, forţa mea ce mă duce înainte, cum genial spunea Sfântul Augustin. Iubirea lui de sfânt îi învăluia pe toţi într-o caldă atmosferă de familie, iar băieţii, purtaţi de această dragoste curată, erau fericiţi să facă orice pentru a-1 mulţumi.
       „Pentru noi - declara Don Berto la procesul de canonizare - cea mai usturătoare pedeapsă ce ne-o putea da era într-adevăr faptul de a ne lipsi în mod vădit de semnele sale obişnuite de amabilitate, de a ne lipsi de povestirea vreunui fapt extraordinar, cum erau anumite vise ale sale etc., deja promise. Mi-aduc de exemplu aminte cum odată, la întoarcerea sa dintr-o călătorie, a primit o plângere pe socoteala noastră. El, după rugăciunile de seara, în loc să ne ţină obişnuita cuvântare, urcat la catedră, după o privire în jur, ne-a spus aceste singure cuvinte:
      - Nu sunt mulţumit de voi; nimic altceva, în astă seară, nu vă pot spune.
      Au fost de ajuns aceste cuvinte pentru a ne rechema la ordine şi a ne trimite îngânduraţi şi căiţi la culcare, fiindcă, pentru noi, a-1 jigni şi supăra pe Don Bosco era tot una cu a-L jigni şi supăra pe Dumnezeu.”
      Era suficient să se arate puţin mai serios pentru a-i pedepsi pe cei mai îndărătnici şi cea mai mare teamă a băieţilor - şi, în acest punct, toţi foştii elevi sunt de acord - era aceea de a nu mai fi iubiţi de Părintele lor. Însă, cei ce nu au cunoscut ce înseamnă a trăi alături de un sfânt, niciodată nu vor putea şti cât este de încântătoare intimitatea lor. Sfinţii nu atrag, ci fură iubirea şi inimile tuturor, aşa cum i-o spunea în 1885, lui Don Bosco profesorul de Teologie Antonio Barrone, vorbind în numele foştilor elevi ai Sfântului cu prilejul onomasticii acestuia:
      „Părinte mult iubit, să mă ierţi dacă-ţi jignesc poate umilinţa, dar cuvântul meu nu e un cuvânt de adulaţie, ci e cuvântul convingerii.
      Şi tu, o, Don Bosco, ca toţi sfinţii ce au primit de la Dumnezeu darul de a se face iubiţi, ca un Sfânt Filip Neri, un Sfânt Vincenţiu de Paola, un Sfânt Francisc de Sales, venerabilul Cottolengo, şi Tu, o, Don Bosco, cu tot dreptul te poţi lăuda că stăpâneşti inimile. Permite-mi să o spun şi s-o repet: Tu eşti un hoţ, şi un hoţ incorigibil, fiindcă ai furat întotdeauna şi continui să mai furi inimile tuturor celor ce te-au cunoscut.”
      Acest furt, să fim însă bine înţeleşi, nu se săvârşeşte invito domine, adică fără învoirea şi contrar voinţei stăpânului, ba dimpotrivă! Cei ce te iubesc sunt mândri de a te putea iubi şi de a fi iubiţi de tine. Şi noi mai ales, care ne facem o glorie din faptul de a ne putea număra printre fiii tăi... am dori să avem nu o inimă, ci o sută, pentru a ţi le da toate ţie, siguri cum suntem că tu le-ai folosi în felul cel mai bun, singurul tău scop fiind acela de a duce inimile Mariei şi lui Isus...
      Mâna lui Dumnezeu se vădeşte în mod deosebit în tine, cunoscându-ţi darul ceresc de a supune inimile şi de a te face iubit.
      Eu nu-mi amintesc să fi găsit vreodată, printre rândurile duşmanilor tăi, unul singur care să te fi cunoscut de aproape, unul singur care să fi fost cândva dintre fiii tăi.
      I-am auzit pe duşmanii tăi vorbindu-te de rău, dar n-am auzit ca un fiu al tău să spună ceva rău despre tine.
      Printre fiii tăi se vor găsi şi unii rătăciţi care să amărască inima Părintelui lor cu faptele lor nevrednice, dar înrăiţi care să nu te iubească, nu se va afla niciunul...”
      Nu fără motiv, opusculul din care am extras aceste rânduri poartă un titlu ce să-i facă geloşi pe educatorii tuturor vremurilor:

„Lui DON GIOVANNI BOSCO, răpitorului de inimi,
cu prilejul zilei sale onomastice, din partea foştilor săi elevi.”
24 iunie 1885

 

14) Lupta dintre cele două metode

      Era necesar să spunem toate acestea pentru ca, vorbind despre metoda preventivă a Sfântului, să nu fim înţeleşi greşit. Smulsă din această atmosferă de iubire învăluitoare şi atotcuceritoare, această metodă n-ar mai fi decât un, truc pedagogic, ca oricare altul.
      Când Don Bosco spunea că rolul educatorului salezian este de a pune copilul în imposibilitatea materială şi morală de a păcătui, însoţindu-1 cu privirea şi, mai ales, cu grija lui paternă pururi şi pretutindeni, el presupunea că educatorul însuşi bătătoreşte deja drumul iubirii sfinţilor. Lipsită de iubirea înţelegătoare şi de sfinţenie, vigilenţa continuă n-ar mai fi decât o supraveghere îndrăcită în înţelesul adânc al cuvântului, căci, aşa cum îl definea Sfânta Tereza de Avila, diavolul e nenorocitul care n-a iubit, nu iubeşte şi nu va mai iubi niciodată pe nimeni.
      Salezianul, ca un părinte bun, nu suprimă libertatea fiilor, dar nu o lasă nici fără ajutor atâta timp cât ea nu este încă deplin educată.
      Metoda numită preventivă (în opoziţie cu cea represivă, bazată pe pedepse), suprimă răul chiar de la rădăcină, înlăturând anume ocaziile rele, neutralizându-le sau, cel puţin, punând tânărul în gardă contra lor. Altfel spus, medicinei i se preferă igiena.
      Metoda autoritară, obişnuită, spune copilului: „Fii cuminte şi nu conturba liniştea, altfel iată ce te aşteaptă!”
      Metoda preventivă, în schimb, spune: „Ia seama: aceasta-i ocazia periculoasă pentru tine. Fii tare şi învinge obstacolul şi, dacă ţi-e greu, fiul meu drag, sprijină-ţi slăbiciunea ta de puterea mea, căci eu îţi stau aproape.”
      În concepţia autoritară, educatorul face figura unui auster senior feudal, ce se retrage în fortăreaţa unei splendide izolări, ridicând toate punţile de acces şi de unde nu iese decât cu armele şi cu biciul în mână, pentru a ameninţa, sancţiona şi pedepsi. Faţa severă, privirile încruntate şi tonul glacial îi asigură menţinerea distanţei dintre el şi copii, şi astfel el trăieşte în tihnă şi nederanjat. Ce-or fi având în suflet copiii care i-au fost daţi în grijă, pe el nu-1 interesează.
      Educaţia prin severitate nu e decât materializarea şi abrutizarea ei. Aşa cum aşezi pietrele într-o zidărie sau ţăruşii într-un gard, tot aşa se impune din afară copilului o „ordine”, uitându-se voit că şi copilul are un suflet, în primul rând un suflet, şi că există o lege a spiritului prin care nu se poate construi nimic în el decât prin iubire, iubire ce nu este altceva decât acceptarea voită a unui lucru drept şi promovând ceea ce e bine.
      Departe de „a-1 cunoaşte pe Johnny”, de a cunoaşte băieţii, educatorul şi educatul nu numai că merg paralel - cum bine s-a spus - fără primejdia de a se întâlni vreodată, ci dimpotrivă, drumurile lor se despart îndepărtându-se unul de altul tot mai mult şi iremediabil.
      În metoda preventivă, prin necesitate, toate barierele dintre educator şi educat dispar, într-o desăvârşită comuniune de suflet şi de trai. Şi tocmai de aceea, singurul mijloc de a ieşi cu faţa curată pentru educator este de a fi aievea sfânt sau cel puţin virtuos. Aşa că, în fond, nu e decât pedagogia Mântuitorului care „a început să facă şi să înveţe” (Fapte, I, 1).
      Or, revenirea la această metodă, evanghelică prin excelenţă, e cerută imperios de însăşi mentalitatea existenţialistă a generaţiei de astăzi, care la tot pasul îşi pune neliniştitoarea întrebare:, Dar el oare chiar aşa face, cum îmi cere mie?” Astăzi nu mai poţi fi educator prin ceea ce zici sau înveţi, ci exclusiv prin ceea ce eşti... Dacă e un sistem ce impune jertfe, acesta este, în schimb, deosebit de eficace, dat fiind că un copil nu e atât el, cât o imitaţie: o copie pe viu şi de pe viu. Şi tocmai aceasta explică de ce pedagogia saleziană a triumfat dincolo de toate aşteptările.
       „Copilul nu e el - zice Dr. Iuliu Benelli, directorul închisorilor Tribunalului din Torino - ci e o imitaţie. Or, copiii din institutele lui Don Bosco au modele optime de imitat. Iată cum se explică rezultatele obţinute acolo.”[147]
      Şi fiindcă eşti exigent până la eroism mai întâi cu tine, copilul bucuros acceptă să-i ceri şi lui mai mult.
       „Metoda educativă a lui Don Bosco - scria vestitul predicator Pr. Semeria - e morala cea mai austeră ca fond, în forma cea mai plină de voioşie, /... / e tinereţea respectată în pornirile ei nobile, dar corectată cu hotărâre, energic, în instinctele ei
cele mai joase.”[148]
       „Nu teoriile pedagogice, - declara în 1920 Dr. Habrich din Köln la cel de-al III-lea Congres general al foştilor elevi ai lui Don Bosco -, nu teoriile pedagogice pot mânui lumea şi tineretul sărman şi abandonat. Prin aceasta nu vreau să împroşc cu dispreţ pedagogia teoretică, căreia eu însumi i-am închinat viaţa. Noi pedagogii trebuie să opunem, teoriilor false, principiile juste... Dar pedagogia teoretică a pierdut din vedere un lucru: puterea extraordinar de mare a exemplului bun.
      Nu atât prin învăţătura sa, cât prin pilda sa, a regenerat Isus Hristos lumea. La fel se poate spune şi despre toţi marii fondatori de institute religioase; mai important decât toate învăţăturile şi regulile lor e exemplul pe care 1-au lăsat fiilor lor spirituali.
      Aşa a făcut Don Bosco. Lumea trebuie să-i fie recunoscătoare pentru cuvintele de aur pe care le-a scris despre sistemul preventiv, dar încă şi mai mult pentru exemplul admirabil al iubirii de educator pe care ni 1-a lăsat nouă...”[149]
      Don Bosco nu avea nevoie de falsa aureolă a distanţei, pentru a-şi salva autoritatea de la naufragiu, având-o pe aceea - dintre toate cea mai adevărată - a sfinţeniei. Copiii îl admirau cu atât mai mult, cu cât îl cunoşteau mai îndeaproape, îl iubeau tot mai mult şi-1 urmau, imitându-1.
      Exemplul său atât de viu spunea copiilor: „În mine trăieşte Isus... Vedeţi ce fericitor lucru este să fii bun, eşti pururi vesel... Fiţi ca mine!”

 

15) Sufletul jocurilor şi la cincizeci şi trei de ani!

      Băieţii săi, văzându-1 luând parte la jocurile lor şi iubind ceea ce ei iubesc, ajungeau fără să-şi dea seama să iubească, la rândul lor, ceea ce el iubea.
      Un fost elev al său 1-a numit „sufletul jocurilor”. Nici un elogiu - zice Auffray - n-a fost mai meritat decât acesta. Era văzut în toate colţurile curţii. Dacă un joc degenera în ceartă, Don Bosco era imediat acolo şi în cel mai natural fel din lume, pe principalul certăreţ îl trimitea în altă parte: Tu mergi de te joacă cu aceia, tocmai au nevoie de un jucător, iau eu locul tău aici. Şi se juca popice, cu mingea, cu bilele, de-a pisica, spre cea mai mare satisfacţie a noilor săi tovarăşi de joacă.
      „Ce fericire - povesteşte un fost elev, citat de Auffray - să-1 vedem în mijlocul nostru! El nu se uita nici la vârstă, nici la haine, nici la ţinută, nici la fire, nici la cuviinţă: era tuturor toate. Cu toate acestea, preferinţele sale erau pentru cei mai sărmani şi mai slab îmbrăcaţi, ce înfăţişau mai vădit semnele mizeriei. Iar pentru cei mai mici, avea o inimă de mamă.”
      Iar Don Rua declara:
      „Îngrijirile de tot felul, ce le risipea în favoarea fiilor săi, nici nu pot fi exprimate în cuvinte. Îi plasa la patroni, până când n-a avut posibilitatea de a-i învăţa o meserie chiar în institutul său. Îi servea el însuşi în sufragerie la masă, le petecea hainele şi era pentru ei mai mult decât părinte; le era o adevărată mamă.
      Faţă de cei bolnavi avea cele mai gingaşe îngrijiri, îi vizita deseori, îi mângâia, îi încuraja şi, când li se făcea mai rău, petrecea alături de ei ceasuri în şir, zi şi noapte. Era o vorbă ce se răspândise printre noi, că ar fi fost atât de dulce să mori în Oratoriu, pentru a avea asistenţa lui Don Bosco!”[150]
      Dar şi institutele lui Don Bosco erau tot pe pământ şi, de aceea, câte o încăierare între rivali mai avea loc şi în Oratoriu. Oricât de departe să fi fost, Don Bosco alerga imediat cerându-le să se împace. Deseori însă în zadar: chiar şi la cei mici pasiunile dezlănţuite sunt de nestăpânit. Atunci Don Bosco îşi ridica ameninţător mâna, ce se pogora, în clipa următoare, împăciuitoare, despărţindu-i şi, ca prin farmec, furia lor dispărea.
      „Deseori lua parte la jocul de-a războiul, împărţindu-şi băieţii în două cete potrivnice. Jucătorii şi spectatorii se pasionau pentru sfârşitul bătăliei. Unii se înverşunau să-1 biruiască pe Don Bosco; ceilalţi luptau inimoşi, siguri fiind că alături de Don Bosco nu se putea pierde.
      Nu rar se întâmpla să-1 vezi pe sfânt provocându-şi la o întrecere de fugă toată mulţimea băieţilor. Indica un punct determinat, îşi alinia băieţii; îşi sufleca haina şi dădea semnalul : «Unu, doi, TREI!» şi iute ca o săgeată se lansa înainte desprinzându-se în câteva clipe de ceilalţi ce alergaseră până atunci îndeaproape şi ajungea totdeauna primul la ţintă. Ultima întrecere de acest fel e din 1868, când el avea cincizeci şi trei de ani! Picioarele sale erau numai varice şi umflături, dar ce importanţă are? Băieţii săi trebuiau înveseliţi. Şi chiar şi la aşa vârstă el reuşea să-i lase în urmă pe toţi! Spectatorii nu puteau să-şi creadă ochilor.”[151]
      „Aduceţi-vă aminte - spunea Sfântul colaboratorilor săi - că tinerii greşesc mai mult din cauza zburdălniciei lor decât din răutate; mai mult din lipsă de îngrijire decât din rea voinţă. Trebuie să fim mereu cu ei, să luăm parte la jocurile lor, să-i asistăm, fără a avea aerul de a o face, a-i pune, într-un cuvânt, în imposibilitatea morală de a păcătui.”[152]
      Venea el însuşi cu exemplul. Când simţea că în anumite grupuri se vorbeşte ce nu trebuia, chema pe unul dintre aceia şi-1 ruga să-i aducă cutare lucru din pupitrul cutărei camere; pe un al doilea îl trimitea la poartă să se intereseze dacă n-a sosit vreun vizitator străin; pe al treilea, să-1 caute şi să-1 cheme pe cutare coleg; pe un al patrulea, să vadă dacă asistentul e la birou etc. Era foarte ingenios şi neobosit în a găsi astfel de expediente ce băieţilor le aducea bucuria de a-1 putea servi pe Don Bosco şi nici nu luau seama la adevăratul motiv al acestor cereri. Îi aducea în imposibilitatea morală de a păcătui.
      El nu admitea nici bănci, nici scaune în curte, plăcându-i recreaţiile gălăgioase şi însufleţite, în care totul era permis, în afară de păcat.[153] Când ceata celor ce i se adunau în jur devenea prea numeroasă, el îi aşeza în şir indian, prinşi de mână şi începea jocul de-a... şarpele. Coloana, condusă de Don Bosco, o lua în pas alergător intrând pe sub arcade, acum şerpuia în stânga, acum în dreapta, urca pe o scară străbătând coridoarele şi cobora pe alta. În timpul alergării băieţii trebuiau să-1 imite întocmai pe Don Bosco sub riscul scoaterii din joc. Acesta când bătea din mâini, când le agita ca nişte aripi, sălta într-un picior, îşi îndoia genunchii etc. ; iar băieţii, încercând să-1 imite, unul se împiedeca, altul se rostogolea în hohotele şi aplauzele celorlalţi rămaşi sau redeveniţi între timp spectatori. Seara mai ales, înconjura de mai multe ori pilaştrii porticului şi ungherele cele mai ascunse şi neluminate ale curţii, şi astfel, cântând şi râzând, Don Bosco se încredinţa cu propriii săi ochi că nu se petrecea nimic rău.
      Această pedagogie, bazată pe iubirea vigilentă, dacă impunea devotament şi uitare de sine din partea educatorilor, asigura, în schimb, patru rezultate neîndoielnice:
      1. Băieţii rămâneau ataşaţi sufleteşte educatorilor, pentru întreaga viaţă;
      2. Astfel tratat, niciunul dintre ei nu poate deveni mai rău;
      3. Puterea de contaminare a viciului se opreşte în pragul institutului;
      4. Câştigată odată inima, şi străfundurile sufletului se lasă pătrunse şi transformate.
      Cu alte cuvinte, educaţia reuşeşte să transforme şi să influenţeze chiar şi inconştientul.

 

16) Când preferi pedepselor „Cuvântul la ureche”

      Anumite abateri mai erau totuşi, chiar dacă nouăzeci la sută dintre elevi corespundeau pe deplin acestei educaţii bazate pe intimitatea familiei. Dar cum proceda Don Bosco când greşelile erau de aşa natură, încât pedeapsa se impunea totuşi?
      Principiul fundamental era, chiar şi atunci, de a nu închide inima tânărului, de a nu o face impermeabilă înrâuririlor educative. De aceea, în casele saleziene, pedepsele sunt întârziate cât mai mult posibil şi ele nu sunt de natură nici să umilească, nici să îndârjească sau să întărâte. Li se arăta, în general, justeţea lor, faptul că sunt absolut rezonabile. Apoi, în ele, îşi are şi inima partea sa.
      Pedepsele publice sunt aproape necunoscute; niciodată pedepse corporale ce irită şi silesc inimile să se răzvrătească, chiar eliminările sunt făcute cu tact; niciodată pedepse pentru simple greşeli de nesocotinţă copilărească şi nici pedepse generale pentru falsul motiv că adevăratul vinovat nu a putut fi altfel descoperit.
      Totul avea o notă de familie, în genul în care adevăratele mame pedepsesc: o faţă îndurerată, o privire întoarsă în altă parte, o mână ce se retrage...
      „Pentru tineri - spune Don Bosco - e pedeapsă tot ceea ce folosim noi drept pedeapsă. S-a constatat că o privire severă poate produce mai mare efect asupra unora decât o palmă. Un cuvânt de laudă, cui îl merită, sau de dojană, cui este vinovat, constituie adesea un adevărat premiu şi o adevărată pedeapsă.”
      Don Bosco se ştia folosi cu o artă desăvârşită de acele cuvinte în şoaptă, spuse suflet la suflet, ce deseori hotărau viitorul băieţilor săi. „Cuvântul la ureche”, cum îl numeau oratorienii, era râvnit şi aşteptat de toţi, ba deseori chiar ei îl rugau: „Don Bosco, spuneţi-mi un cuvânt.”
      El, punându-şi o mână pe capul tânărului, cu cealaltă făcută pâlnie la urechea respectivului (Pentru ca ceilalţi să nu ştie nici de pe mişcarea buzelor ce i-ar putea spune), dojenea, corecta, sfătuia, îndemna, încuraja, după cum afla mai potrivit pentru cazuri individuale.
      - Ai făcut foarte bine că ai iertat. Bravo!
      - Fii mereu supus, ascultător, şi vei fi totdeauna fericit.
      - De ce nu te cumineci mai des?
      - Cere Preacuratei harul de a nu cădea nicicând în păcat.
      - Isus te aşteaptă în chivot, îi e dor de tine: fă-i o mică vizită.
      - Continuă tot aşa: Preacurata e mulţumită de tine.
      - De ce nu-ţi menţii făgăduinţele?
      - Nu mai spune niciodată acel cuvânt!
      - Ce ţi-a tăcut Isus de-1 tratezi aşa?
      - Oh, de-aş putea să-ţi văd sufletul! Tu ai aşa mare nevoie de a te mărturisi!
      - În clipa morţii îţi va părea atât de rău că ai risipit zadarnic atâta timp, numai cu pierdere pentru sufletul tău! etc.
      Astfel de cuvinte le scria uneori şi pe câte un bileţel:
      - Îndură bucuros şi tu ceva pentru acel Dumnezeu ce atâta a suferit pentru tine.
      - În durere, în necazuri şi oboseli, să nu uiţi niciodată că ne aşteaptă un mare premiu în cer.
      - Cine-i neascultător, nu va avea niciodată nici o virtute.
      - Nu merită îndurare cine abuzează de îndurarea lui Dumnezeu pentru a-L jigni.
      - Fii gata: cine azi nu e pregătit de a muri bine e în mare primejdie de a o sfârşi rău.
      Or, aceste cuvinte, adresate de la inimă la inimă, îşi produceau totdeauna rodul lor, chiar dacă păreau uneori că se lasă aşteptate.
      Conform unei confidenţe făcută de sfânt în 19 iulie 1880 unei cete de foşti elevi, aproape toţi preoţi, chiar la începutul acelei luni fu observat un militar dând târcoale Oratoriului. Se învârtea iscoditor în sus şi în jos; căutând ceva, fără îndoială. Voia să regăsească o privelişte ce, în absenţa sa, se schimbase total. După cercetări infructuoase, se adresă unuia din băieţii ce tocmai era pe punctul de a reintra în Oratoriu:
      - Ascultă băieţaş, n-ai putea să-mi spui unde e Oratoriul lui Don Bosco?
      - Iată-1, domnule Căpitan, îi răspunse băiatul, arătându-i grupul de clădiri cu mai multe etaje şi aripi ce înconjurau Bazilica Mariei Ajutătoare.
      - Să fie deci posibil? Dar aici, odinioară, nu era decât un câmp şi o căsuţă ce ameninţa să se surpe; drept biserică aveam o mizerabilă capelă pe jumătate intrată în pământ ce de afară nici nu se prea vedea (fosta casă Pinardi).
      Intră condus de băiat şi examină o aripă a Institutului, apoi alta şi alta, şi tot mai plin de uimire întrebă:
      - Şi Don Bosco unde locuieşte acum?
      Fu condus şi prezentat Sfântului, căruia îi destăinui că era un fost elev chiar din primele timpuri ale Oratoriului, de prin 1847-1849. Îi povesti pe larg păţaniile sale şi, înainte de a pleca, îl rugă să-1 mai mărturisească o dată.
      Când să se despartă, Don Bosco nu se răbdă să nu-1 întrebe:
      - Spune-mi, dragul meu, ce te-a determinat să te mărturiseşti, după treizeci şi mai bine de ani?
      - Revederea lui Don Bosco îmi aduse aminte de toate iscusinţele de care se folosea, pentru a mă atrage la bine... îmi reaminti de cuvintele la ureche, de dorinţa vie ce-o arăta şi îndemnurile pe care mi le făcea ca să mă mărturisesc... şi toate aceste amintiri mi-au reaprins în inimă vechiul dor şi m-au determinat să mă mărturisesc.
      - Şi dacă un soldat, iubiţii mei fii - continuă Sfântul - în mijlocul tuturor primejdiilor spinoasei sale cariere, printre atâtea vorbiri de rău auzite continuu, îşi mai păstrează totuşi în suflet amintirea neştearsă a adevărurilor religioase învăţate în copilărie şi, odată sosită clipa potrivită, cere să se mărturisească şi se şi mărturiseşte, de ce să ne pierdem noi inima şi să ne descurajăm când, în cultivarea tineretului, nu ne vedem imediat ascultaţi?
      „Să semănăm şi noi şi apoi să facem ca agricultorul ce aşteaptă cu răbdare timpul secerişului. Dar vă repet, nu uitaţi niciodată blândeţea în felul de a vă purta, câştigaţi-vă inimile tinerilor prin iubire şi o clipă să nu uitaţi maxima Sfântului Francisc de Sales: Se prind mai multe muşte cu o linguriţă de miere decât cu un butoi de oţet!

 

17) „De ce fugi de mine?”

      Iar când muştele nu veneau la miere, ieşea aceasta în calea lor.
      Căci şi Don Bosco a avut parte de copii îndărătnici. Când vreunul din ei îl ocolea, îl surprindea în curte în timp ce privea vreun joc. Îi punea pe la spate mâinile pe ochi, ţinându-1 tare, că să nu se întoarcă. Prizonierul începea când o listă de nume, când o serie de mustrări şi de proteste.
      După vreo 20-30 de secunde, Don Bosco îl elibera şi acela se întorcea:
      - Oh, Don Bosco, făcea el uimit şi mişcat. Sfântul îl întreba patern:
      - De ce fugi de mine?
      - Eu, Don Bosco?!
      - Da, ascultă-mă... Şi-i spunea ce-1 nemulţumea în purtarea sa.
      Într-o zi fu surprins la birou, cu o listă de nume în mână, de Contele Connestabile, ce-l întrebă ce-i cu aceste nume.
      - Sunt cei ce lasă de dorit dintre băieţii mei.
      - Şi ce-o să le faceţi? Ce pedeapsă o să le daţi? întrebă acesta ce nu cunoştea pedagogia Sfântului.
      - Nici o pedeapsă. Iată-1 pe acesta, şi-i spuse numele, e cel mai recalcitrant; are o inimă de aur, dar un cap şi o minte... Voi merge la recreaţie şi-1 voi întâlni ca din întâmplare şi, luându-1 din focul jocului, îl voi întreba cum îi merge cu sănătatea.
      - Admirabil, va răspunde el, fără cea mai mică ezitare.
      - Va să zică eşti pe deplin mulţumit de tine? voi relua eu, privindu-1 ochi în ochi.
      La această întrebare neaşteptată şi destul de limpede, el va rămâne o clipă
încurcat şi-şi va pleca apoi ochii în pământ, roşind tot şi rămânând fără grai. Atunci, pe un ton plin de afecţiune, voi continua:
      - Curaj, fiul meu, văd şi eu că trupului îi merge de minune, dar poate că sufletul e bolnav. De când nu te-ai mai mărturisit?... Tu nu răspunzi?... Vezi tu, tocmai tăcând, tu spui atât de mult. Îmi promiţi să-ţi aranjezi conştiinţa cât mai curând, nu-i aşa?
      Peste câteva minute, băiatul va fi găsit la scaunul de mărturisire, şi nimeni nu va mai avea de ce să se plângă mai mult de el, vă asigur.
      Cu acelaşi gând de a îndrepta şi de a ajuta pe cei mai nevoiaşi sufleteşte, propune întrebări, în urma cărora se iscau discuţii animate şi generale, durând uneori recreaţii întregi; la sfârşit, dădea el însuşi răspunsul just, plin de tâlc şi chiar revelator.
      - Dragii mei, care este lucrul ce vă va face mai ferici si, când veţi fi mari? (De a vă fi câştigat de mici obişnuinţa de a păzi poruncile).
      - Ce vă va chinui mai mult când veţi fi maturi, şi mai ales în clipa morţii? (Obişnuinţele rele contractate în timpul copilăriei).
      Nu vrem şi nu putem să trecem mai departe fără a sublinia, în ambele răspunsuri, importanţa covârşitoare pe care Don Bosco o atribuie automatismului obişnuinţelor, deci subconştientului. Înşişi psihanaliştii ar putea fi încântaţi de realismul masiv al acestei atitudini.
      - Care e mijlocul cel mai sigur de a nu recădea în păcate? (Ocolirea ocaziilor prin observarea cu sfinţenie a sfaturilor primite în mărturisire).
      - Care este, peste zi, timpul cel mai potrivit pentru a cere şi a obţine harurile dorite? (E clipa elevaţiei - adică la ridicarea Sfintelor Daruri după consacrare (în ritul răsăritean”, Ale Tale dintru ale Tale” - la Sfânta Liturghie).
      Remarcăm, în aceste ultime două răspunsuri, insistenţa cu care marele educator reliefează importanţa mijloacelor supranaturale în educaţie.

 

18) Cadouri revelatorii

      Chiar aceste întrebări, aparent generale, erau puse tot în vederea instruirii anumitor inşi. Contactul personal va fi, de altfel, metoda preferată a Sfântului.
      Încă din clipa intrării în institut; Don Bosco se ocupa de un băiat ca şi când acesta ar fi fost singurul ce i-a fost dat în grijă. Şi băieţii, la rândul lor, erau atât de fericiţi de a se lăsa dăltuiţi de Don Bosco.
      În 1873, în timpul unei recreaţii, Sfântul se găsea în mijlocul unei cete numeroase şi vesele de băieţi, când observă pe un elev din clasa a doua liceală mai grav decât de obicei şi ce părea dornic să-i vorbească. Don Bosco îl chemă.
      - Tu ai vrea să-mi spui ceva, nu-i aşa?
      - Aţi ghicit, Părinte.
      - Şi ce-ai vrea tu să-mi spui?
      - Dar aş dori ca ceilalţi să nu audă şi, cu simplitate spontană de copil, trăgându-1 pe
Don Bosco de-o parte, îi spuse pe şoptite:
      - Aş vrea să vă fac un cadou, ce-o să vă facă bucurie.
      - Şi ce cadou ai vrea să-mi faci? zâmbi Don Bosco.
      - Iată ce - spuse el cu o mutrişoară gravă, ridicându-se în vârful degetelor spre a ajunge la urechea lui Don Bosco ce se aplecase, aş vrea să mă dăruiesc pe mine însumi, pentru ca de aici înainte să faceţi cu mine tot ce voiţi şi să mă ţineţi totdeauna cu Dumneavoastră.
- Într-adevăr, nici un cadou nu putea fi mai plăcut. ÎI accept cu drag, dar nu pentru mine, ci pentru a te oferi şi consfinţi Domnului.
      Acest băiat atât de drăgălaş era Francesco Piccollo din Pecetto Torinese, ce se făcuse salezian şi sfinţindu-se de preot, fu admirabil maestru de novici, şi apoi director şi inspector şcolar salezian.
      Alţii, din cauza unei firi mai capricioase, nesimţindu-se în stare s-o facă pentru toată viaţa, făceau această dăruire cel puţin vremelnic. Alegem, pentru ineditul său, cazul unui băiat librar care, în ziua de dinaintea onomasticii Sfântului, îi încredinţa o cambie... pentru şase luni de bună purtare!
      Dacă această cambie e originală, ea este totodată şi revelatoare.[154] Ea ne relevă realismul profund al educaţiei saleziene. Când un tânăr ajunge să-şi frământe Idealul şi preocupările sale e cel mai sigur indiciu al unei desăvârşite continuităţi între ocupaţia zilnică, pe de o parte, şi formarea spirituală personală, pe de alta, adică între viaţa reală şi cea de toate zilele şi educaţia primită. Educaţia e un altoi grefat în plin trunchiul propriei vieţi reale, ce-i prinde toată seva şi înfloreşte şi rodeşte într-o personalitate de o valoare morală superioară.
      Caracterul şi evlavia unui astfel de profesionist (că e intelectual sau meseriaş, nu are importanţă), sunt vii, suave şi proaspete ca o floare vie, iar nu ca cele artificiale din sârmă şi hârtie creponată, fară viaţă şi fără parfum.
      Educaţia nu mai e doar placată, ci e altoită pe viaţă, transfigurând-o. Cu alte cuvinte, educaţia saleziană pătrunde şi în subconştient şi se serveşte, spre binele tânărului şi al colectivităţii, de dinamismul formidabil al acestuia. Căci Don Bosco descoperise dinamismul masiv al subconştientului şi ţinea practic cont de el, chiar dacă nu ne-a lăsat şi o teorie detaliată asupra lui.

 

19) Telepatia subconştientului

      Şi când acest subconştient rebel îşi găsea complicitatea voită a unui ins refractar oricărei înrâuriri formative bune, Don Bosco îl făcea cel puţin inofensiv, prevenindu-şi la timp colaboratorii, cu un realism ce vădea o intuiţie psihologică incomparabilă.
      „Cât despre cei răi - scria el în Regulamentul adresat Superiorilor, menit să explice sistemul său preventiv - vă spun un lucru ce vi se va părea cu neputinţă şi, cu toate acestea, nu e decât purul adevăr. Să presupunem că între cinci sute de băieţi se află şi unul corupt. Dar iată că mai soseşte în internat un altul, stricat şi acesta. Aceşti sărmani băieţi sunt din regiuni, din provincii, ba chiar din ţări deosebite. Ei sunt repartizaţi în clasic şi camerate [155]deosebite, şi cu toate acestea, încă de a doua zi de la intrarea în Internat, ba adeseori abia după numai câteva ore, o să-i găsiţi împreună în timpul recreaţiei. S-ar părea că un instinct malefic îi apropie şi le spune că sunt gudronaţi cu acelaşi catran, că un blestem al diavolului îi atrage şi-i sileşte să strângă prietenie. Zicala : Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ti spun cine eşti e un mijloc foarte uşor pentru a descoperi oile râioase, înainte de a se fi preschimbat în lupi.”
Orice ar susţine anumiţi raţionalişti, inconştientul este o realitate ce-şi are dinamismul său de temut şi telepatia sa misterioasă. De aceea, educaţia de tip raţionalist, ce în „lămurirea conştiinţei tânărului” îşi vede toată misiunea a şi lucrând astfel pe abstracţii, nu numai că nu foloseşte imensele resurse ale inconştientului, ci în mod voit le ignoră şi dispreţuieşte, e sortită dinainte şi inapelabil eşecului.
      Desigur, nu lui Don Bosco i s-ar fi putut face un asemenea reproş. El nu scăpa un prilej fără să atragă atenţia asupra importanţei suverane a obişnuinţelor, în bine şi în rău.
      „Obişnuinţele bune - scria el în Biografia lui Aloisiu Colle [156]- dobândite cu uşurinţă încă din fragedă pruncie, întărite apoi de un exerciţiu continuu şi aproape nebăgat în seamă, devin o a doua natură şi sunt, pentru un tânăr, scutul cel mai puternic şi ajutorul cel mai ferm la etatea sa. "
      Când educaţia pierde din vedere această întărire a voinţei prin captarea subconştientului şi aservirea lui Idealului şi se cultivă exclusiv inteligenţa şi sensibilitatea, se zideşte pe nisip.” Cultivarea exclusivă a acestora - zice Don Bosco - deşi va secătui toate energiile sechestrându-le, nu va reuşi să camufleze cea mai ruşinoasă insuficienţă, cea mai de neconceput slăbiciune... Harurile cele mai preţioase cad în zadar peste un astfel de suflet; el nu le poate culege. Conştiinţa acestora e o mare în furtună, răscolită rând pe rând de curentele cele mai potrivnice...”
      Şi, descriind insuficienţa unei astfel de educaţii raţionaliste, Sfântul continuă: „La nimic bun să nu vă aşteptaţi de la un suflet astfel educat. Capabil de avânturile cele mai generoase, el e supus slăbiciunilor celor mai de necrezut. Impulsivitate şi inconstanţă, iată trăsăturile cele mai proeminente ale unui astfel de caracter.”

 

20) Faptele noastre ne urmăresc

      E adevărat că Don Bosco mai păstrează vechiul vocabular, cel tradiţional filosofico-teologic, când vorbeşte despre dinamismul subconştientului. Dar aceasta nu-1 împiedică să vizeze şi să exprime acea teribilă realitate, căreia abia psihologia modernă i-a dat numele propriu de INCONŞTIENT sau SUPRA-EU, dar care n-a fost mai puţin prezentă minţilor adânci în şirul veacurilor.
      Sfinţii Părinţi vorbesc competent şi neîncetat de lupta dintre binele şi răul din noi, iar un teolog recent de mare anvergură şi profunzime, Pr. Ambroise GARDEIL O. P., rezumă părerea tuturor când spune că lupta contra patimilor şi pornirilor dezordonate ale firii va rămâne, pentru totdeauna, marea realitate omenească: Le grand fait humain. [157]
      „Video meliora proboque, deteriora sequor(Mai binele îl văd eu şi-l aprob, dar săvârşesc răul pe care-l detest), spunea îndurerat Ovidiul [158] şi cu el, întreaga istorie profană a omenirii.
      Iar Istoria Sacră nu numai că nu contestă această mărturisire a tiraniei subconştientului, ci îi dă o divină şi surprinzătoare confirmare: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”, exclamă acel Pavel, al cărui dumnezeiesc mesaj ne este cu atât mai scump, tocmai fiindcă şi ca om, el este ca şi noi: un pribeag câmp de bătălie în drum spre înviere.
      „Iar de fac ceea ce nu voiesc, iată nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” Traducând în termeni de psihologie s-ar putea citi: „iată nu eu fac aceasta, ci INCONŞTIENTUL care locuieşte în mine”.
      Şi parcă ghicindu-ne gândurile, şi spre a ne risipi orice îndoială, Apostolul Neamurilor continuă, dezvăluindu-ne drama ce se petrece în fiinţa sa, care este una şi aceeaşi cu cea din fiinţa noastră: „Căci după omul cel dinăuntru mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd altă lege în mădularele mele, potrivnică legii minţii mele.”
      Această „altă lege”, atât de chinuitoare şi potrivnică „legii minţii mele” (adică conştiinţei), nu este oare o clară indicaţie a tiranici inconştientului din noi, ce ne împinge la păcat?... „Şi dându-mă rob legii păcatului, care lege este în mădularele mele.” [159]
      Aşa cum, prigonitorului Saul, Dumnezeu i-a iertat faptul de a fi fost opresorul Bisericii Sale, tot astfel ne iartă şi nouă orice păcat.
      El ne iartă, dar din nefericire nu ne iertăm noi înşine nouă, căci tot ce am făcut rămâne înscris şi gravat în toate fibrele fiinţei noastre. Dumnezeu iartă, dar natura din noi nu iartă; nici nu uită, nici în rău şi nici în bine.
      Sfântul Ioan Apostolul, vorbind despre sfinţii biruitori din suita Mielului,[160] ne spune că „faptele lor îi urmează pe ei” şi Dincolo.[161]
      Vorbind despre noi am putea spune că faptele noastre nu numai că ne urmează, ci că ne urmăresc, prigonindu-ne. Trecutul nostru, dacă pare ireversibil perimat şi apus din punct de vedere al prezenţei sale pe scena actualităţii existenţiale, el nu este totuşi absent, căci a devenit o obsesie materializabilă, ce-şi întinde mreaja misterioasă asupra eului nostru de astăzi. Dacă e un trecut de bine şi lumină, nimbul razelor sale ne învăluie şi ne transfigurează; dacă e unul de căderi şi de decădere, toate beznele pe care le crezusem pierdute pe drum ne vor ieşi iarăşi înainte şi mai vâscoase, şi mai redutabile, şi ne vor aţine înverşunat calea, năpădindu-ne de pretutindeni. Şi dacă nu rezistăm răului astăzi, e doar o cursă a satanei a mai crede că vom rezista mâine, peste o lună sau un an, când răul va fi mai puternic şi înrădăcinat.
      Nu numai că laşitatea de azi nu poate fi chezăşia eroismului de mâine, ci dimpotrivă, laşitatea parţială de azi poartă în sânul ei trădarea totală de mâine.
      În bine şi în rău, faptele şi gândurile noastre ne urmează mereu. Cine nu s-a văzut pe sine luând anumite hotărâri, în fond total inexplicabile şi, din punct de vedere raţional, absolut ilogice? La anumite răspântii mari ale vieţii, deciziile schimbătoare de destin, noi le luăm, uneori, dincolo de orice logică şi de propria noastră conştiinţă lucidă. De câte ori nu părem obsedaţi de o ursită bună sau rea, dar străină de noi, de fiinţa şi conştiinţa noastră? Ne vedem angajaţi pe un drum - şi care nu e cel al culmilor - şi pe care, cu luciditate, nici nu l-am fi putut accepta şi cu toate acestea alegerea a fost făcută, şi făcută ca fără de noi...
      Dar de câte ori, tocmai aceste decizii ce ne par profund impersonale nu sunt tocmai ele cele mai intim legate de trecutul nostru! [162]Deciziile numai în aparenţă sunt nemotivate. Motivele lor sunt dincolo de controlul eului conştient. Ele zac în subconştientul fiinţei noastre, în acel inconştient determinist, în acea jungla de fiare a tuturor instinctelor, ce-o purtăm în noi şi-o hrănim din noi, făcându-ne complici, ca apoi să muşte din noi.
      Antichitatea ne-a păstrat amintirea tânărului spartan muşcat mortal de puiul de vulpe ce-1 furase şi-1 ascunsese la sân, sub cutele hainei.
      E şi povestea noastră a tuturor, cu această deosebire că noi nu mai purtăm vulpea în cutele hainei, ci în cele ale fiinţei, în chiar măruntaiele noastre, în mădularele noastre cum zice Sfântul Pavel şi că nu e numai una singură, ci că sunt nenumărate. Păcatul alintat şi încălzit la sân, din cauza plăcerii tale, e fărădelegea ta; dar puiul de vulpe, devenit mare, te sfâşie şi te ucide din cauza creşterii sale: e legea sa.
      Iată de ce, şi cea mai mică faptă a noastră este de o importanţă covârşitoare. Fapta nouă nu e singură, căci ea se alătură tuturor celor precedente de aceeaşi calitate: e ca o apăsare pe butoanele de la panoul de comandă al unei mari uzine energetice subterane, unde presiunea musculară a apăsării pe dispozitivele de comandă nu creează energie fantastică dezlănţuită, ci doar o descătuşează. Iată pentru ce, nimic nu e indiferent în viaţa noastră, căci fiecare privire, fiecare gest al nostru, chiar dacă nu declanşează momentan avalanşe irezistibile, se imprimă totuşi şi modelează sufletul nemuritor din noi şi, în acest fel, fiecare gest rămâne în veşnicie: Faptele lor îi urmează pe ei.
      Câtă inconştienţă, strigătoare la cer, din partea atâtor părinţi, moderni”, ce în loc de tablouri sfinte, sau cel puţin educative, au nuduri şi tot felul de tablouri şi bibelouri indecente! Sfinţii sunt intransigenţi în astfel de cazuri, tocmai fiindcă ei nu se înşeală asupra tăriei subconştientului din noi, răscolit de patimi.
      Astfel, Don Bosco, mergând într-o zi în vizită la unul dintre cooperatorii salezieni cei mai de vază, în timp ce aştepta în sala de audienţă, văzând câteva tablouri din acestea, le întoarse cu faţa la perete. Stăpânul lor înţelese şi-i mulţumi chiar pentru avizul dat.
      Ştim că lumea dezaprobă acest fel de a fi. Nu însă Morala, iar Psihologia şi Dumnezeu şi mai puţin. Arta, oricât ar fi de curate intenţiile ei estetice, riscă totdeauna să-şi găsească o complicitate josnică în natura coruptă din noi şi, în tot cazul, cel puţin răscoleşte un rău sau chiar un trecut, care şi altfel ne prigonesc.
      La spatele nostru e tot trecutul nostru, viguros sau tiranic, după cum ne-a fost şi viaţa. Trecutul ne urmăreşte mereu, nu ca o umbră doar, ci ca însăşi substanţa noastră. E1 nu vine cu noi, ci el ESTE noi, noi suntem trecutul nostru.
      Sub acest aspect se poate spune că cea mai mare răsplată a virtuţii este virtutea însăşi a binelui, faptul de a-l fi făcut, aşa cum cea mai teribilă pedeapsă a viciului însuşi, ce se identifică cu tine, este pervertirea ce-o săvârşeşte fiinţa ta, pervertire ce striveşte nu numai binele, ci însăşi setea de bine, de adevăr, de virtute, de lumină din tine.
      „Atunci pentru mine totul s-a sfârşit”, s-ar putea gândi cineva, repetând, în alte cuvinte şi fără să o ştie, exclamarea Sfântului Pavel de la sfârşitul aceluiaşi capitol către Romani (VII, 25) deja citat:, Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul moţii acesteia?
      Dar Apostolul Neamurilor ne dă şi răspunsul neaşteptat, cu un chiot de triumf irezistibil: „HARUL lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!
      Da, harul poate orice.
      Atât numai că harul nu ni se dă decât prin rugăciune. Însă fărădelegile sting în suflet adevăratul dor de rugăciune, mai mult decât un potop de apă poate stinge focul.
      De aceea şi spune Mântuitorul, vorbind despre sfârşitul păcătoşilor, că în ce parte e înclinat arborele, va şi cădea. Harul ar putea reînvia pe orice păcătos, dar aici e crunta tragedie: păcătosul care are nevoie mai mare de har, tocmai el este cel ce refuză să se roage.[163]
      Şi dacă n-ar fi sfinţii şi sufletele nevinovate ca să obţină prin rugăciunea şi jertfele lor harurile necesare, noi toţi, aşa-zişii creştini, n-am mai fi decât o masă de osândiţi.
      Viaţa ne arată că în această masă sunt unele fiinţe omeneşti ce, fără să vrei, ne reţin mai insistent atenţia. Acestora, nu se ştie cum şi de ce - căci nu sunt mai răi decât alţii - le ies toate pe dos. S-ar părea că o urzeală de blestem i-a prins în firele ei, aşa cum e prinsă musculiţa în pânza de păianjen. Orice ar face, ei nicidecum nu reuşesc să scape de această ursită neîndurătoare, deşi este posibil să fie nevinovaţi.
      De unde această urzeală?
      Departe în trecut, se găseşte totdeauna un păcat, ignorat nu numai de ei, ci poate şi de înaintaşii lor ce, deşi nu le-au transmis responsabilitatea şi vina morală, le-au transmis însă celelalte urmări funeste. Faptele noastre, dacă ne-ar urmări doar pe noi, încă n-ar fi nimic, dar ele urmăresc pe semenii noştri şi mai ales pe urmaşii noştri, în bine şi în rău. Faptele noastre nu sunt izolabile: un act de eroism ridică o ţară, aşa cum o crimă înjoseşte un întreg popor. Orice nouă laşitate încurajează pe cei laşi şi orice act de virtute e o victorie a tuturor ori, mai bine zis, a întregului Trup Mistic al lui Hristos. Noi suntem solidari unii cu alţii şi nu putem să nu fim solidari: tot ce facem noi ridică sau înjoseşte întreaga creştinătate, întreaga omenire. Din clipa în care te-ai născut printre oameni şi ai fost botezat, tu nu mai poţi spune că eşti independent şi că, pe marea existenţei, te-ar privi numai pe tine ceea ce faci, fiindcă, dacă spargi aruncând în aer peretele cabinei tale, nu numai aceasta va fi inundată, ci, prin ea, toate celelalte ale generaţiei tale ajung să fie periclitate şi poate şi cele ale generaţiilor viitoare.
      La începutul oricărui blestem se găseşte un păcat. Ceea ce-i induce în eroare pe mulţi este faptul că acest păcat prea adesea nu e unul comis, chiar dacă direct personal, ci este doar omisiune: o poruncă neglijată sau nesocotită, o dezertare de la datorie, o faptă bună nesăvârşită, o laşitate într-un moment decisiv al vieţii.
      Deşi nu ne dăm seama, pentru câţi dintre noi, spălarea pe mâini îmbracă de la sine şi aproape zilnic semnificaţia gestului simbolic început de Pilat, care încerca astfel să se disocieze de laşitatea faptelor sale deicide... Omisiuni peste omisiuni şi laşităţi peste laşităţi, acoperite toate sub mantia celui mai hidos dintre fariseisme, ce se autocanonizează drept model de perfecţiune morală...
      Nu e ciudat că la noi,. după mentalitatea comună atâtora dintre intelectualii noştri, toţi se cred sfinţi Şi se canonizează singuri, când acest neam n-a dat încă Bisericii universale nici măcar un singur sfânt autentic? Poate fi ceva mai dureros şi mai fariseic?
      Trei spirale alungându-se pripit una pe alta (ce, culmea! ar vrea să fie semnul Sfintei Cruci!), o lumânare aprinsă în biserică („roagă-te lumânare, că eu n-am vreme...”), şi apoi se poate minţi, se poate defrauda, se poate trişa Şi înşela - în cele mai variate şi bogate înţelesuri pe care acest cuvânt le comportă - şi totuşi, respectivul se autoconsideră şi se recomandă drept cel mai cinstit om din lume. Pretinde a fi virtutea personificată, tocmai fiindcă în străfundurile inimii nu e decât un ticălos, întreaga sa viaţă nefiind decât o împletire de egoisme şi de dezertări. Doar sfinţii au luciditatea de a fi conştienţi de puţinătatea şi imperfecţiunile lor. Poate fi cineva mai orbit decât cel ce, păcătos fiind, se autoidolatrizează?
      Iată de ce avem atâta nevoie de sfinţi, căci puterea tiranică a păcatului nu poate fi nimicită decât de generozitatea lor totală şi eroismul lor de voluntari de prima linie. Rostul sfinţilor tocmai acesta e, de a smulge sufletele de pe drumul pe¬care îi duce propriul lor inconştient, dezlănţuit în mod liber şi voit, dar care ajunge tiranic.
      Rostul sfinţilor este de a sfâşia urzeala de blestem ce apasă pe sufletele mediocre, de a schimba traseul unei ursite de capitulări laşe şi de păcate triste cu acela al unui destin de har şi bucurie. Şi astfel ei ne oferă un ajutor eficace neputinţei noastre, amintindu-ne că înainte de a ne crede etalon de virtute, ba chiar sfinţi, să fim cel puţin oameni. Căci, înainte de a fi sfânt, trebuie să fii cel puţin creştin. Şi înainte de a putea fi creştin, trebuie să fii cel puţin om, om de inimă şi de caracter.
      Dar, ca în orice lucru, începutul e decisiv.
      De aceea şi era atât de zelos Don Bosco de a păstra, celor chemaţi la preoţie, nevinovăţia, [164] căci el ştia puterea irezistibilă pe care o are rugăciunea sufletelor curate asupra inimii lui Dumnezeu. Şi dacă nevinovăţia va trebui păstrată prin sângerări şi foc, ea va fi cu atât mai preţioasă.
      Dar el ştia şi puterea uluitoare a ocaziilor rele, şi de aceea a creat sistemul preventiv în educaţie. Fiind realist, el îl lua pe om aşa cum este el. Dacă ochiul reptilei de pradă fascinează păsărica cântătoare ce-i cade plocon la pământ, tot astfel răul exercită o vrajă fatidică asupra celor mici. Singurul mijloc de a-i salva este de a-1 scoate din orbita malefică a prilejului rău la timp. Altfel, în mod fatal, va urma prăbuşirea.
      Acesta este adâncul înţeles psihologic şi moral al sistemului preventiv.

 

21) Formarea prin exerciţii evlavioase

      Aspectul preventiv nu este însă decât unul din multiplele aspecte ale pedagogiei lui Don Bosco, în năzuinţa sa de a trece virtutea în reflexe, de a face din ea o a doua natură, de a o coborî, altfel spus, în tainiţele subconştientului.
      Grija lui cea mare era de a educa prin viată, pentru a fi pentru viaţă. El fugea ca de ciumă de tot ceea ce nu putea dăinui ulterior în viaţa de după Oratoriu. De aceea, el nu educa prin exerciţii, ci prin acţiune.
      Pare un simplu joc de cuvinte, deşi, pentru cine ştie să priceapă, poate spune multe. E adevărat însă şi faptul că, deşi Don Bosco cunoaşte valoarea subconştientului şi-1 are pe primul plan în pedagogia sa fără a-1 numi totuşi, în scrierile sale zadarnic s-ar căuta această distincţie. El se mulţumea cu realităţile şi cu trăirea lor, lăsând altora grija să le eticheteze...
      Înainte de a explica însă termenii, reamintim că, de mic, copilăria lui avusese o orientare apostolică, aşa cum amintisem în cap. III, subcapitol. 13. Viitorul lui Don Bosco încă de atunci avea „demonul binelui” în el (cum l-ar numi Plato), ce-1 zorea şi-i da ghes lăuntric de a face bine celor de o vârstă cu el. Preferinţa lui pentru formarea prin acţiune este, de aceea, uşor explicabilă: el însuşi se formase prin apostolat şi prin viaţă constatase, din proprie experienţă, superioritatea ei indiscutabilă asupra celeilalte.
      Şi aşa cum vom arăta imediat, nu numai rezultatele pedagogice practic obţinute, ci şi planul teoretic, atât teologia, cât şi psihologia îi vor justifica pe deplin alegerea.
      În formarea prin exerciţiile de pietate, practicată în atâtea institute confesionale, se uită că nu viaţa e în funcţie de internat, ci acesta în funcţie de viaţă; şcoala e pentru viaţă, iar nu viceversa. Inspirat dintr-o concepţie ireală, programul e încărcat până la saturaţie şi, dincolo de ea, cu tot felul de exerciţii de pietate mănăstirească, ce devin o povară pentru cei mai mulţi chiar şi până mai sunt în internat, şi cu totul impracticabile pentru mai târziu. Chiar şi cei mai buni şi generoşi sunt siliţi să constate, odată absolvenţi, că lumea nu e mănăstire, iar că în cadrul legilor divine viaţa îşi are totuşi cerinţele ei.
      Or, tinerii înşişi, cum să ştie deosebi ceea ce în aceste exerciţii este esenţial şi necesar vieţii creştine de ceea ce este doar accesoriu şi un fel de lux spiritual, când nici educatorii lor nu o ştiu? Şi fiindcă nu li s-a dat un îndreptar de viată spirituală realist şi compatibil cu îndatoririle proprii de mirean, salvându-se totuşi esenţialul, ei renunţă nu numai la accesoriu, ci şi la orice practică religioasă.
      În formarea prin asistarea la exerciţii de pietate, programul spiritual e mai mult suportat decât acceptat voluntar şi copilul simte că i se dă mai multă importanţi ordinii şi regularităţii vieţii de comunitate decât sufletului său. El este un număr oarecare, un mic şurub într-o maşinărie oferită ca spectacol vizitatorilor. El nu se mai simte liber colaborator la propria formare, ci-şi simte sufletul aservit unei ordini externe de dobândit cu orice preţ.
       „Formarea”, astfel obţinută, e mai mult o siluire decât o educaţie. E o formare ireală, fiindcă nu e centrată pe viaţă; e artificială ca procedură, superficială ca adâncime şi netrainică în ce priveşte eficacitatea.
      Copilul e silit să trăiască pe două planuri, pe de o parte e mediul artificial al internatului cu exerciţii evlavioase până la refuz, care însă nu-i angajează întru nimic voinţa şi viaţa tânărului şi, pe de altă parte, e realitatea cu adevăratele ei preocupări şi cu toate ocupaţiile şi aspiraţiile tânărului. Rostul educaţiei ar fi ca ea să se grefeze pe realităţi şi să înnobileze seva acestora. Când ea este concepută exact pe dos şi totul se reduce la o saturaţie cu exerciţii evlavioase, ea nu e decât un simplu placaj, ba mai puţin, o simplă spoială cu totul netrainică. E adevărat că, din cauza plasticităţii şi maleabilităţii uimitoare a sufletului de copil, superiorii sunt încântaţi de „rezultatele” obţinute şi poate încă şi mai mult copiii înşişi, ce deocamdată se cred grozavi de buni...
      Dar şi unii şi alţii nu fac decât să trăiască în cea mai funestă iluzie, şi deşteptarea - când nelipsitele încercări vor sosi - va fi groaznică pentru toţi, mari şi mici deopotrivă. Nu este oare tocmai aceasta explicaţia faptului că anumiţi conducătorii mai ales conducătoare de reuniuni şi asociaţii evlavioase sunt cei care o iau mai tare razna, odată scăpaţi de pe băncile şcolii? Şi aceasta, în ciuda faptului că evlavia lor ca elevi era cât se poate de bine intenţionată, în sinea lor fiind cât se poate de sinceri. Dar ce folos, dacă erau nerealişti, trăind într-o lume utopică?
      Pentru a preîntâmpina această trăire pe două planuri, Don Bosco va fi foarte atent. El nu voia ca rugăciunile de seara, de pildă, să se facă în capelă, ci în curte, vara, şi într-o sală, iarna, anume pentru ca tinerii să înveţe a se ruga şi când vor fi în familie.
      La ieşirea de la Sfânta Liturghie, dimineaţa, fiecare îşi primea franzeluţa de dejun. Câţiva dintre colaboratori observară că nu e lucru tocmai creştinesc - vezi Doamne - ca băieţii să o mănânce fără să se fi rugat sau, cel puţin, fără un semn al crucii.
      - Nu, răspunse Don Bosco. Dacă i-am învăţa să-şi facă semnul crucii în curte, întorşi printre cei de acasă, ei ar trezi mirare în regiune. E de ajuns să-i obişnuim să se roage la prânz şi seara şi să nu expunem rugăciunea batjocorii altora.
      Întrucât se obişnuise ca în dormitoare să se lase aprinsă o mică lampă, cu flacăra mică, i se sugeră ca această lumină să ardă în faţa icoanei Preacuratei, mai ales că propunerea fusese primită cu un adevărat entuziasm de toţi băieţii.
      -NU! - răspunse iarăşi Sfântul (deşi era un atât de mare adorator al Preacuratei), nu, n-ar fi bine, căci venind vreun oaspete răuvoitor, ce-ar spune când ar vedea în fiecare dormitor un altăraş? Să fim prudenţi în toate. Mica lampă se va tine aprinsă în locul cel mai potrivit al domnitorului. Ceea ce trebuie să căutăm noi este de a infiltra religia cât mai adânc posibil în sufletele copiilor, fără a recurge totuşi la lucruri exterioare inutile.
      Aceeaşi discreţie o arăta Don Bosco şi în ceea ce priveşte programul şcolar. La latină, fiind programat săptămânal şi un autor creştin pe lângă clasicii păgâni, se propuse să fie introdus drept text De Imitatione Cristi a lui Thomas de Kempis.
      Toţi erau favorabili, dar Don Bosco se opuse.
      - Imitaţia lui Hristos s-o recomandăm ca lectură, dar ca text şcolar să ne limităm la un text istoric, iar nu la un tratat ascetic, spre a nu da prilej de poticnire nimănui.
      Câte alte fapte asemănătoare nu s-ar putea cita! Aici nu mai e vorba de o simplă întâmplare, ci de o tumoră a spiritului spre realism, de o atitudine ce defineşte şi relevă fondul unei mentalităţi.
      Dacă oricine poate fi uneori acuzat - cel puţin în anumite chestiuni - de a fi sectant şi de a avea vederi înguste, sfinţii însă nu, niciodată. Ei singuri respiră liberi, oricând şi oriunde, şi numai în viaţa lor simţi larga palpitaţie a Infinitului. Gândirea lor nu mai e numai a lor, ci e oglindirea de tot fidelă a Mari Gândiri, ce nu dispreţuieşte nimic, ci toate le înţelege, fiind creatoare a toate.
      E şi motiv esenţial pentru care Don Bosco e atât de realist în educaţie şi atât de potrivnic oricărui bigotism. De aceea el nu pune accentul pe exerciţiile de pietate în sine, ci pe spiritul în care ele, ca şi orice altă ocupaţie a vieţii, trebuiau îndeplinite: pe iubirea şi abandonul filial ce trebuiau să însufleţească întreaga viaţă. EI îşi făcuse copiii să simtă că Dumnezeu nu e un fel de „Ispravnic rece şi exigent”, ce zi de zi şi-ar pretinde tributul său de exerciţii formaliste - aşa cum socotesc fariseii vechi şi noi -, ci că El e oaspetele dulce al sufletului nostru, ce ne iubeşte cu o duioşie infinită şi râvneşte comuniunea de suflet cu noi, fiii Săi.
       „Educaţia creştină nu răspunde scopului său - scria Don Bosco în aceeaşi biografie a lui L. Colle, citată mai sus fiindcă inspiră copiilor o teamă exagerată de prezenţa lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu, de o bunătate nemărginită, le este pictat ca un fel de sperietoare menită doar să-i înfricoşeze. Or, inima copiilor este uşor dezechilibrată de ceea ce le stârneşte frică; iubirea lui Dumnezeu se micşorează, iar teama servilă şi neîncrederea iau locul expansiunii pline de încredere şi al bucuriei abandonului filial...”
      Or, atunci când simţi că Dumnezeu aievea ţi-e părinte, evlavia devine o necesitate, şi exclamaţia Sfântului Francisc de Sales, o încântătoare realitate:, Ce frumoasă, ce dulce, ce plăcută şi suavă eşti, viaţă evlavioasă!” [165]
      În această atmosferă intimă de familie, copilul e în largul său în întregul univers, şi oriunde ar fi, el se simte acasă, totdeauna acasă; deşi neajutorat, el se ştie tare, asistat fiind de un Părinte infinit de bun şi iubitor, şi în acelaşi timp Atotputernic. Rugăciunea şi bucuria, conştiinţa harului şi fericirea, virtutea şi viaţa se contopesc toate în una şi aceeaşi splendidă realitate: aceea de a fi fiul iubit al lui Dumnezeu.
      Cu o astfel de concepţie, Don Bosco, era normal să prefere, formării prin exerciţii, formarea prin acţiune, aşa cum a făcut-o, de altfel, mai întâi Mântuitorul Însuşi.
      În contrast cu El, fariseii reduceau totul la împlinirea exactă şi minuţioasă a prescripţiilor Legii - mai puţine, ce-i drept - şi a celor, neasemuit mai numeroase, născocite de ei, de multe ori ridicole. Rugăciuni lungi şi în văzul tuturor, formule şi spălări rituale interminabile, îngrijirea bolnăvicioasă a tot ce-i extern şi materializând totul; ei duceau cu ei în rătăcire întregul popor, spre a face şi mai dureroasă acea înstrăinare de Dumnezeul iubirii, care se şi plângea prin profetul său: „Poporul acesta cu buzele mă cinsteşte, dar inima lui departe e de mine.[166] Ei curăţau blidul pe dinafară, dar lăsau omul lăuntric plin de toată necurăţia, asemenea mormintelor spoite, după cum le reproşează Isus.
      În concepţia fariseică, formalismul devine un idol necruţător, tiranic, ajungând scop în sine, iar nu un simplu mijloc de a merge spre Dumnezeu. Nu mai e sâmbătă pentru om, cum o cere Evanghelia, ci omul pentru sâmbătă.
      În contrast cu aceşti formalişti fariseici, Mântuitorul îşi formează apostolii printr-o dublă acţiune externă, centrată însă atât una, cât şi cealaltă, pe Prezenţa lui Dumnezeu în suflete prin har.
      Pe de o parte e cuvântul, exemplul şi neasemuita Sa Prezenţă, ce-i învaţă cum să se roage, le deschide tâlcul scripturilor şi inima iubirii, petrecând eu ei zile întregi sus în munte în rugăciune. E formarea - am putea aproape spune - prin exerciţii, terminată chiar şi aici cu lepădarea tuturor, în frunte cu Petru, în clipa Patimilor. Or, în mod legitim ne-am putea întreba: dacă formarea prin exerciţii nici Mântuitorului nu I-a prea reuşit, de ce aşteaptă educatorii din şcolile confesionale ca să fie ei mai presus?
      Dar, pe de altă parte, Isus îndrumă pe încetul pregătindu-i pentru formarea prin acţiune (ce nu se va desăvârşi decât după Rusalii), angajându-i direct în evanghelizare, trimiţându-i doi câte doi spre a vesti împărăţia lui Dumnezeu. Era mai curând un antrenament pentru un viitor apostolat decât un apostolat propriu-zis, căci răscumpărarea nu era încă desăvârşită.
      De aceea formarea acesta, deşi prin acţiune, nu putea încă răzbate în sufletele lor, aşa cum o poate face acum, pentru motivul că acel Spirit Sfânt pe care ar fi trebuit să-1 dea şi altora, nici chiar ei nu-l primiseră încă, fiindcă nici Isus nu fusese încă glorificat:„Din pieptul celui ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge, precum a zis scriptura. Isus a zis aceasta despre Spiritul pe care aveau să-l primească cei ce cred în El, căci încă nu era dat Spirit Sfânt, pentru că Isus nu se preamărise.[167]
      Şi, în duminica Rusaliilor, Apostolii au fost primii care să-l primească, căci a fi apostol - aşa cum splendid defineşte noţiunea Sfântul Petru[168] - înseamnă a fi mărturie a Învierii Lui, cu cuvântul şi cu trăirea. Şi tocmai de aceea Apostolii nici nu au devenit vrednici de chemarea lor decât din clipa preamăririi depline a lui Isus prin trimiterea Spiritului Sfânt la Rusalii ce, cu sărutul lui de foc, i-a transformat în tot atâtea flăcări vii sortite să aprindă Istoria Omenirii.
      Formarea lor prin acţiune va fi de acum terminată şi întărită prin sigiliul imuabil al eternităţii. Şi astfel, din clipa Rusaliilor, Învierea îşi va avea mărturiile ei de neclintit, Biserica, pe primii săi apostoli, omenirea, marea Prezenţă, vie pentru totdeauna în ea, ca un ferment de foc ce-o va îndumnezei.
      Şi toţi cei ce în decursul veacurilor vor fi chemaţi să fie apostoli nu vor fi decât mărturia Învierii Lui şi a prezentei Spiritului Sfânt în Biserică şi în sufletele lor.
      De aceea, esenţa acţiunii, teologic vorbind, nu e mişcarea externă, aceasta nefiind decât veşmântul exterior. Aşa cum în mişcarea degetelor lui Enescu şi a arcuşului său, nu efortul muscular măsurat în kgfxm constituie valoarea cântecului, ci melodia superioară ce-l însufleţeşte pe artist şi căreia acesta, cu o măiestrie unică, îi dă trupul de vibraţii ce-i extaziază pe auditori.
      Or, la fel se foloseşte Spiritul Sfânt de acţiunea noastră, în aparentă pur omenească: esenţa ei o formează nu zbuciumul extern, ci fondul exprimat. Iată de ce contemplaţia, adică acea fixare fericitoare a privirii interioare a Sfinţilor în Dumnezeu pe care-L iubesc şi a cărui intimitate îi vrăjeşte, este acţiunea cea mai vrednică de titlul de Apostolat. Sfinţii, care permit într-un mod superior şi cu docilitate desăvârşită ca acţiunea Spiritului Sfânt să se întrupeze, sunt punctele de inserţie prin care energia îndumnezeitoare a harului se grefează în omenire.[169]

 

22) „Căpitanul cel bun”

      Acesta ar fi - am spune - aspectul teologic al formării prin acţiune.
      Dacă ne oprim însă asupra celuilalt aspect şi element constitutiv al formării prin acţiune, cooperarea omenească, nu mai puţin importante sunt avantajele psihologice ale apostolatului asupra formării prin simple exerciţii de pietate.
      Formarea prin acţiune valorizează temperamentul real şi firea adevărată a inşilor, cu toate resursele subconştientului lor. Ea nu mai lucrează asupra unor noţiuni abstracte de oameni, spre a-i uniformiza confundându-i în aceeaşi masă amorfă şi reducându-i la numitor comun, ci pe fiecare suflet îl vede nu în cadrul strâmt şi redus al internatului, ci în imensul şi inalienabilul spaţiu al acelei chemări pe care Dumnezeu i-a dat-o, conform rostului deosebit pe care fiecare îl are în viaţă.
      În această concepţie se tine cont, în primul rând, de ceea ce fiecare are personal şi inedit: insul nu mai e un număr, ci o persoană, adică un întreg univers spiritual cu problemele sale specifice, dar şi cu resursele sale proprii.
      Conduita lui Don Bosco fată de Giovanni Cagliero poate fi luată drept exemplu clasic în această privinţă.
      Acest tânăr era argint viu şi neastâmpărul personificat. Era atât de nedisciplinat - ne spune E. Ceria - încât în timpul Liceului ar fi obosit cu siguranţă răbdarea lui Don Rua, pe atunci cleric, dacă acesta încă de pe atunci nu ar fi fost un candidat la sfinţenie.
      Propunerile de a-l elimina deveneau tot mai insistente, dar Don Bosco tăcea şi aştepta. Văzându-l pasionat şi deosebit de talentat pentru muzică, începu prin a-i da el însuşi primele - lecţii şi-l însărcină apoi pe clericul Bellia să continue lucru început.
      Cagliero, văzându-se înţeles şi secondat în această înclinare pentru el primordială, îndrăgi Oratoriul şi, încetul cu încetul, deveni docil. Pe măsură ce progresa în ale muzicii, el înainta şi în cunoaşterea de sine şi ajunse pentru el însuşi o revelaţie; şi în acest fel Oratoriul îşi avu primul său dirijor şi compozitor, Tara de Foc, primul său vicar apostolic şi Congregaţia Saleziană, primul său Cardinal!
      Temperament vulcanic şi întreprinzător, era tocmai omul de care aveau nevoie misiunile Americii de Sud, spre a fi statornicite temeinic. Angajat pe un drum, el rămânea consecvent. Iar cine perseverează, nu poate să nu izbândească atunci când are gând curat.
      Încă din clipa debarcării sale la Buenos Aires, noul episcop misionar a fost întâmpinat cu o ostilitate făţişă din partea presei anticlericale şi cu o adversitate şi mai grea de consecinţe, cea a însuşi preşedintelui Republicii Argentina, generalul Roca.
      Obţinând o audienţă, acesta, în loc să-l salute, îl apostrofă:
      - Dumneata nu ştii că Papa nu are nici un drept de a trimite episcopi în Argentina înainte de a se fi înţeles cu Guvernul?
      Mgr. Cagliero nu se lăsă intimidat şi-i replică prompt că el nu are nici o dieceză în Argentina, fiind de fapt titularul Magidei din Asia Mică, şi doar de aceea a venit, să ajute pe bieţii misionari din Patagonia.[170]
      Generalul, dezarmat, în cele din urmă, deveni chiar prietenos şi binevoitor, dându-i recomandări în scris către subalternii săi din sudul ţării.
      Ajuns în Ţara de Foc, avu de luptat cu dificultăţi economice, climaterice şi politice de nedescris. Dar el nu numai că nu se înspăimânta, ci savura lupta, entuziasmându-i şi pe ceilalţi. Rezistent ca oţelul şi prompt în a se decide, el îşi exploră personal imensul teritoriu, cu eforturi şi printre primejdii fără pereche.
      Să amintim doar una din aceste peripeţii.
      Străbătuse - în fruntea unei expediţii misionare - peste 1300 de km călare (de la Bucureşti la Viena sunt abia 1170 km) şi urcau acum printre prăpăstioasele povârnişuri ale Anzilor, cu gândul de a trece pe versantul celălalt în Chile când, la un moment dat, calul episcopului se sperie, cabrându-se şi zvârlind din copite, pentru ca în clipa următoare s-o ia la goană într-un galop nebunesc în jos pe o potecă îngustă cu stânci colţuroase pe o parte, iar pe cealaltă, o prăpastie ameţitoare.
      Mgr. Cagliero, fără a-şi pierde cumpătul, ochi un punct mai puţin accidentat şi, scoţându-şi fulgerător picioarele din scăriţe, se aruncă la pământ. Vioiciunea temperamentului îi salvase de astă dată chiar viaţa. Fără această mişcare îndrăzneaţă ar fi sfârşit-o şi el în abis, de unde un sunet înăbuşit anula pieirea dobitocului năbădăios, câteva clipe mai târziu.
      Însoţitorii încă îngroziţi, îi dădură primul ajutor. Avea două coaste rupte, cu sfâşiere adâncă de muşchi în toată partea stângă şi leziuni pulmonare serioase. Obrazul şi mâinile erau toate sânge. Pus pe cal, a fost dus la Malbarco, satul cel mai apropiat, pe ţărmul Neugenului (afluent al lui Rio Negro) ; dar coborârea aceasta a fost un adevărat martiriu.
      Cu toate acestea, după zece zile se ridică din pat pentru a celebra, şi peste alte trei zile, îşi reluă expediţia întreruptă. Aşa-i viaţa de misionar!
      În acelaşi an, toamna, îl regăsim hazardându-se cu o corăbioară de patruzeci de tone, în explorarea numeroaselor insule de la sud şi vest. Pe insula Dawson şi insula Grande, se întâlni cu un mare număr de indigeni cărora le vorbi, le dărui haine şi alimente şi-i invită pe Continent la reşedinţa sa din Puntarenas.
      - Tu eşti căpitanul cel bun, îi spuneau ei, amintindu-şi - nu fără înfiorare - de alţi „căpitani” ce făcuseră măcel printre ei. Şi „Capitano buono”, căpitanul bun, deveni apoi termenul uzual prin care aceşti sărmani persecutaţi îl desemnau pe providenţialul lor apostol.

 

23) Farisei vechi şi bigoţi noi...

      Şi ceea ce a făcut cu Cagliero, Don Bosco a făcut cu toţi băieţii săi. Aceasta este şi explicaţia faptului că, în jurul său, profesionişti de valoare şi scriitorii răsăreau ca ciupercile.
      Atent la aptitudinile şi înclinările fiecăruia, el descoperea uşor pe aceia care aveau talent de scriitor şi, încetişor, îi îndruma spre domeniul literar ce li se potrivea mai bine. Şi-i făcea colaboratori în publicaţiile sale, îi înzestra cu cărţi şi documentaţia potrivită, îi punea în contact cu oamenii de litere sau de specialitate, le dădea subiecte de tratat, îi asista în primele încercări, dându-le îndrumări practice, şi-i încuraja pe toţi cei ce aveau nu numai conştiinţe de a putea face ceva, ci şi voinţa de „a face să geamă tiparniţele - far gemere i torchi”, cum se spunea în italiana de atunci.
      Singur, şi tot aşa, şi-a format şi educatorii, predicatorii, confesorii, profesorii săi şi, în general, toţi colaboratorii şi asistenţii. El se ştia răspunzător în faţa Providenţei pentru fiecare dintre ei şi că trebuia să pună în valoare talentele reale pe care Dumnezeu le-a sădit în firea fiecăruia, şi de aceea îşi impunea, de la caz la caz să-l cunoască pe Johnny, vorba lui Chesterton.
      Dar şi aici, ce deosebire radicală între clarviziunea de geniu a lui Don Bosco ce formează prin acţiune şi nerozia plată a educatorilor comuni, pentru care faţada e totul, în alte cuvinte, între formarea prin acţiune şi cea prin exerciţii.
      În timp ce tinerii cei mai talentaţi şi cu calităţi deosebite ies, în general, iremediabil sluţiţi din institutele de educaţie obişnuite, în educaţia saleziană, din contră, sunt tocmai cei cu o natură mai bogată cei ce sunt mai reuşiţi. De unde această deosebire?
      Educatorii obişnuiţi, când vreunul dintre tineri are o voce frumoasă sau are vreo dexteritate deosebită la sport, pictură, muzică, declamare, teatru etc., îl laudă şi-i dau importanţă mai întâi ei, şi apoi, foarte curând, tânărul respectiv însuşi va începe să şi-o dea singur. De acum are iluzia că e deja vedetă! Socotindu-se indispensabil, abuzează şi crede că de aici înainte îşi poate permite excepţii şi orice. „Au doar neapărată nevoie de mine”, gândeşte el.
      Nu e un lucru constatat, de cei ce cunosc bine viaţa din seminarii, că în general clericii „bine” sau cu voci frumoase n-au nici o viaţă interioară şi nici o profunzime supranaturală? Prin aceasta noi nu vrem să pledăm câtuşi de puţin pentru seminarişti afoni, ci doar pentru o schimbare de atitudine şi a mentalităţii educatorilor în general, pentru o formare prin acţiune, nu prin simularea unor exerciţii de pietate.
      Când educatorii urmăresc, în primul rând, ca instituţia lor să producă impresie bună, iar nu să creeze conştiinţe, caractere de granit şi suflete de apostol, este fatal ca cei mai talentaţi să devieze şi să abuzeze. Când faţada şi succesul exterior e principalul, de ce n-ar profita în consecinţă? Cei mai talentaţi îşi exploatează avantajele în dauna tuturor, deşi aceasta se face în primul rând spre propria lor ruină, lucru pe care - cel puţin deocamdată - ei nu-l văd. Vina mai mare nu este a lor, ci a educatorilor, ei înşişi simpli funcţionari, ce se prea poate să facă bună administraţie, dar nu educaţie, în nici un caz!
      Don Bosco în Regulamentul său dă o normă de aur: „Să nu se laude în chip special nici un băiat: laudele ruinează şi cele mai frumoase caractere. Unul care cântă bine, un altul care declamă cu uşurinţă e imediat lăudat, curtat, apreciat ca o comoară: de aici vine ruina principală a Institutului nostru...” [171]
      Intraţi pe alte mâini, un Cagliero, un Rua, un Dominic Savio ar fi putut deveni nişte monştri, în timp ce Don Bosco a scos din ei capodopere.
      Dar această ţintă educativă corectă mai are un dublu avantaj şi pe planul vieţii de comunitate, şi Don Bosco a dovedit-o cu prisosinţă. Tocmai fiindcă el nu urmărea decât fondul, formarea caracterului, Don Bosco a reuşit splendid şi în prelucra forma. Nici un educator n-a mai avut succesele avute de el cu oratorienii săi, aşa cum am văzut şi o să mai vedem.
      Al doilea avantaj era stimularea inteligentă şi părintească spre bine şi a celor mai puţin talentaţi: „Cei dintâi din şcoală se încred - scria Don Bosco - în timp ce alţii, mai puţin dotaţi, se descurajează şi, neputându-i egala pe primii, ajung să-şi urască profesorul, spunând că-i protejează...”
      Sfântul nu uita că orice băiat, oricât de puţin talentat să fi fost, era totuşi şi el un suflet. Iar sfinţii, sufletele le au în vedere, şi nu talentele, de aceea el şi cerea celorlalţi superiori:
      „Aşa să-i tratăm pe băieţi, ca pe Pruncul Isus însuşi dacă L-am avea printre noi în Colegiul nostru. Să-i tratăm cu iubire, şi ei ne vor iubi; să-i tratăm cu respect, şi ei ne vor respecta.
      Şi teoriei îi corespundea întru toate practica. Iubirea lui Don Bosco pentru tineret era sfântă şi extraordinară:
      „El nu era niciodată indiferent - zice Don Francesco Piccollo (cel din subcapitolul 18, de mai sus) - în fata unui băiat, oricare ar fi fost el. De-ar fi fost chiar regele în cealaltă parte a curţii şi de-ar fi fost în drum spre a-l omagia, şi atunci; Don Bosco, întâlnind un băiat, nu l-ar fi lipsit nici chiar în acele momente de un cuvânt bun sau de zâmbetul său... În fiecare tânăr, el vedea nu băiatul de azi, ci omul de mâine; şi avea o mare încredere în buna reuşită a tuturor... El avea o inimă capabilă să îmbrăţişeze cu palpitaţiile sale toată tinerimea pământului...”.
      Educaţia lui Don Bosco era axată deci pe viaţă, iar nu pe internat. E tocmai ceea ce-i explică randamentul optim şi trăinicia. Căci dacă educaţia prin exerciţii evlavioase nu răzbate dincolo de suprafaţa conştiinţei, cea prin acţiune pătrunde în tainele insului real, în subconştientul său, şi-i antrenează întreaga fiinţă, cu ceea ce are ea mai adânc şi mai intim.
      În schimb, exerciţiile, chiar bine făcute, ignoră totuşi adevărata viaţă, cea reală, de dincolo de cadrul internatului, şi nu angajează, în ultimă analiză, decât mintea copilului pe drumul cel bun. Însă, de obicei, ele nu sunt nici măcar atât, devin maşinale şi degenerează într-o rutină pur fizică, din care sufletul e cu totul absent.
      Formarea prin acţiune, dimpotrivă, presupune că ai un Mare Gând ce te mistuie, un Ideal ce-ţi face o dulce obligaţie de a-l împărtăşi şi semenului tău şi, vrând-nevrând, trebuie să-ţi pui la contribuţie întreaga fiinţă cu toate posibilităţile ei, pentru a face ca idealul tău să cucerească şi pe alţii. Dacă virtutea este trecută astfel în reflexe şi devine mai a noastră, tocmai fiindcă răscoleşte şi pătrunde până în străfundurile subconştientului, ea este totodată şi mai viguroasă, căci există o lege a spiritului, ce face să nu posezi cu adevărat o bucurie, un adevăr, o virtute decât în clipa în care le poţi împărtăşi şi altora, făcându-i fericiţi.
      Tocmai de aceea, formarea prin apostolat înfloreşte totdeauna în bucurie şi, chiar dacă lumea nu-ţi primeşte mărturia adusă Idealului viu, cel puţin ea nu-ţi poate răpi bucuria ta substanţială şi inalienabilă de a fi martorul Marelui Gând: „şi bucuria voastră - aceea de a fi apostolii mei - nimeni nu o va lua de la voi”.[172]
      Iar în ceea ce priveşte pietatea propriu-zisă, exerciţiile sunt simplu conformism, duc la rutină şi la bagatelizarea a tot ce e sacru. Sufletul se familiarizează cu toate şi devine temerar şi vulgar în felul de a trata până şi lucrurile cele mai sfinte.
      Or „familiaritatea” astfel luată nu e decât cea mai monstruoasă contrafacere a autenticei intimităţi cu Dumnezeu. Sufletele bigote, deşi sunt îngheţate şi fără o scânteie de iubire autentică în formalismul lor rigid, devin obraznice cu Cel Preaînalt şi sunt sigure că doar în ele îşi mai poate afla El mulţumirea. Ele nu cer, ci pretind;. nu meditează, ci fantazează mirându-se cum de rugăciunea lor n-a săvârşit încă miracole; ele nu mai au de învăţat de la nimeni nimic, ci pozează în maeştri şi dascăli ai vieţii interioare, şi vai de cel ce în anumite probleme de viaţă spirituală ar avea cutezanţa unei opinii deosebite... Ele nu pe Dumnezeu îl servesc, ci-şi-idolatrizează propriul lor formalism şi, fără să-şi dea seama, fac un mai mare rău cauzei Bisericii decât cei fără Dumnezeu şi duşmanii declaraţi împreună luaţi, căci denaturează complet ideea supranaturalului şi compromit astfel tot ce e mai intim în Creştinism.
      Şi într-adevăr, dacă tot rostul Operei Mântuitorului n-ar fi fost - cum lasă ei să se înţeleagă prin tot ceea ce fac şi spun - decât să înlocuiască pe fariseii Vechii Legi cu bigoţii celei Noi, El putea nici să nu mai vină...
      Aceia L-au răstignit în persoana lui istorică, iar aceştia în realitatea lui mistică, căci Hristos şi Biserica, Hristos şi Creştinii, sunt una şi aceeaşi realitate. Aşa cum Fariseii pretindeau c-ar fi deţinut ei, şi cei de teapa lor, toată sfinţenia legală a Vechii Legi, tot astfel bigoţii cred că au pus monopol pe Creştinism. Şi dacă omenirea se pierde e din cauza acestora, căci ei nu se lasă transformaţi de Hristos, iar pe cei care s-ar lăsa, îi îndepărtează.
      Tocmai de aceea şi este atât de necruţător Mântuitorul cu ei. Blândul şi bunul Mântuitor pe cei păcătoşi îi iartă, nu însă pe fariseii contra cărora a rostit acea teribilă sentinţă de repetată osândire, din cap. XXII, a Sfântului Matei: „Vai vouă, fariseilor şi cărturarilor făţarnici...
      Însă dacă bigotismul poate persista până când formarea se mărgineşte la exerciţii şi practici rituale, el devine imposibil din clipa în care cineva s-a lăsat cucerit de Hristos şi-i devine apostol. Prin apostolat, sufletul devine însutit îmbogăţit de acel Hristos, pe care-L dă altora şi devine totodată mai conştient de imensa nevoie a harului. Apostolatul îl face docil sub acţiunea Spiritului Sfânt. Încreştinarea se săvârşeşte în fiinţa lui reală şi în viaţa lui cea de toate zilele şi, când e vorba de Hristos, sufletul nu se mai mulţumeşte cu expediente bigote sau administrative. În faţa Lui el nu-şi etalează, ca fariseul, minuţioasa-i şi găunoasa-i vrednicie legală.
      Apostolul ştie că oricâte rugăciuni ar spune, oricăror lipsuri şi austerităţi s-ar supune, oricâte posturi şi ajunuri şi-ar impune, oricâte cărţi evlavioase ar compune sau icoane ar expune etc., până când nu s-a dăruit mai întâi pe sine lui Hristos, el n-a făcut nimic. Şi e tocmai lecţia dăruirii totale de sine ceea ce ne învaţă Don Bosco şi toţi sfinţii, căci nu de agitaţia noastră are nevoie Mântuitorul, ci de noi.
      E adevărat însă şi faptul că această dăruire nu mai este o principală preocupare pentru cei mai buni dintre creştinii de astăzi. Şi nu este oare simptomatic şi un simbol mult mai grăitor chiar felul în care ne sunt împodobite bisericile noastre? Aur aşternut peste gips sau lemn! Iată stilul creştinătăţii de azi.
      Acestei străluciri, aparent preţioase, nu i-ar fi preferabil bronzul masiv şi dur care, deşi mai puţin lucitor, e cu totul de o altă rezistenţă şi valoare?
      Peste bronzul unui suflet format prin acţiune poţi pune şi învelişul aurit al exerciţiilor de pietate, dar atunci spoiala aceasta devine tare ca bronzul însuşi. Chiar dacă în timpul bătăliei auritura cade, bronzul rămâne. Or, noi de metal solid avem nevoie, căci suntem biserica luptătoare. Şi rezistenţa în luptă a unui suflet nu vine de la eventuala faţadă, ci de la calitatea aliajului său.
      Iată de ce, o vizită la o familie săracă (dar nu cu mâna goală), cu conştiinţa vie că ÎL cercetezi pe Hristos, e preferabilă la o sută de mii de mătănii. Experimentarea mizeriei altora, care-ţi sunt fraţi, ba mai mult, sunt însuşi Hristos, e mai formativă şi mai răscolitoare decât toate exerciţiile de pietate. Pentru anumite mătănii rău făcute, vei mai avea de dat seama şi la Judecată pe când: ceea ce ai făcut unuia mai mic decât Mine Mie Mi-ai făcut!” zice Mântuitorul.
      Acestei motivări teologice a preferinţei date formării prin acţiune (faţă de cea prin exerciţii) i-am putea adăuga o observaţie pur psihologică.
      Exerciţiile, cu oricât suflet le-am face, aduc totdeauna cu sine un sentiment de autoiluzionare. Cine, dintre cei formaţi prin exerciţii; n-a avut surpriza ca la o întorsătură neplăcută a vieţii şi când a fost luat pe neaşteptate să reacţioneze cu o ciudă şi o fierbere lăuntrică nemaipomenită, cu o revoltă şi porniri de care niciodată nu s-ar fi bănuit în stare? Cel mai surprins este sufletul însuşi, ce se crezuse atât de înaintat şi, dintr-o dată, îşi vede ameninţat, ba chiar mistuit, cu un singur chibrit, întregul seceriş al unei vieţi de eforturi penibile.
      Explicaţia pare simplă. Exerciţiile de pietate nu numai că permit, spre a relua o comparaţie precedentă, ci chiar contribuie la aţipirea fiarelor din jungla subconştientului nostru. Ele rămân însă la pândă, şi când ocazia le va trezi, ele ne pot sfâşia.
      Aplicând aici imaginea sugestivă ce ne-o dă despre puterea Artei mitologia greco-romană, am putea spune că prin apostolat, dimpotrivă, fiarele înseşi, cu toată puterea lor formidabilă, sunt subjugate, înjugate şi supuse voinţei, servind-o admirabil.

 

24) Suflete în flăcări

      Noi nu vrem să spunem prin aceasta că exerciţiile ar fi inutile, ci doar că ele îşi primesc rostul de altundeva; de la dăruirea noastră lui Hristos. Aşa cum nu hainele dau valoare unui om, ci caracterul, virtuţile şi personalitatea sa, tot astfel nu exerciţiile evlavioase - simplă formă externă - dau valoare unui creştin, ci fondul pe care-l exprimă, adică gradul de dăruire şi de unire cu Hristos. Fără de aceasta, ele sunt găunoase, sterile; fără El, zadarnice sunt toate.
      Viaţa creştină în general (şi deci cu atât mai mult evlavia, care nu e decât unul din aspectele ei) are ceva incomplet şi deficient în noi - ca să ne folosim de un gând drag Sfântului Augustin - aşa cum viaţa singuraticelor mădulare e lacunară şi schiloadă (faţă în faţă cu organismul viu întreg) şi dornică de trăirea cu întregul şi setoasă de a fi în armonia sănătăţii şi împlinirii întregului. „Fără Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan, 5) ne spune limpede Mântuitorul: fiind încorporaţi în Hristos din clipa în care ne botezăm, noi nu putem face nimic în lumea vieţii divine pe care am primit-o decât uniţi şi mişcaţi de Hristos, viaţa vieţii noastre.
      Iar evlavia n-ar vrea să exprime decât un grad mai adânc de intimitate cu El, de unire cu Hristos. Or, semnul cel mai sigur că evlavia noastră e adevărată e incoercibila dorinţă lăuntrică de a-i fi apostoli. Dacă orice adevăr, orice bucurie, orice admiraţie se cere împărtăşită, cu atât mai mult trebuie să simţi această nevoie când în inima ta a pătruns cu adevărat Adevărul însuşi şi Bucuria infinită, Hristos.
      Când Îl ai într-adevăr, nu poţi să nu simţi râvna mistuitoare a Apostolului: „Vai mie, de nu voi binevesti!” (I. Cor., IX, 16). Botezaţii care nu se simt biciuiţi şi torturaţi de această râvnă şi iubire infinită arată că nici personal nu-L au, că nu sunt creştin, ci simpli osândiţi pe care, din cine ştie ce tainică orânduire, iadul a întârziat să-i înghită.
      Evlavia care se mărgineşte să te încânte pe tine şi te împinge să pozezi şi să te faci remarcat, dar care nu duce la apostolat, numai evlavie nu-i. Iar exerciţiile de pietate care nu te unesc pe tine cel real, în fiecare clipă şi prin fiecare fibră a fiinţei tale, cu Hristos, orice, numai creştine nu sunt.
      Acesta e marele abuz ce se face cu exerciţiile de pietate în clipa în care sunt smulse de pe fondul lor: VIAŢA ÎN HRISTOS. De aceea, în loc de creştin autentici, ne-au dat nişte conformişti degeneraţi, ce se pretind exponenţii Creştinismului, tocmai pentru crima pe care ei şi-o socotesc drept merit, de a fi transformat evlavia în bigotism.
      Dar la gândul lor, Mântuitorul blând şi atotînţelegător nu-şi poate înfrâna ironia: „Ei cred că în multă vorba lor vor fi auziţi”, (Matei VI, 7), iar Spiritul Sfânt ne spune: „Cucernicia acestora zadarnică este... căci credinţa, fără fapte, moartă este.[173]
      Şi dacă am căuta motivul psihologic al acestei rătăciri şi ne-am întreba de ce sunt atâţia bigoţi (adică nişte formalişti ce se cred cucernici, dar de fapt sunt închirciţi în carapacea unei autosuficienţe şi a unui egoism feroce), răspunsul nu poate fi decât cel dat deja în capitolul 20, de mai sus: nu poţi fi evlavios, înainte de a fi creştin, şi nu poţi fi creştin, înainte de a fi om.
      Căci nu poli fi intim cu Hristos cum cere evlavia, dacă nu-l ai mai întâi pe Hristos (realitate ce ţi s-a dat prin botez), căci, devenit adult, nu-L poli avea pe Hristos care s-a făcut OM pentru tine, ca astfel El să trăiască în tine şi tu în El decât fiind mai întâi tu însuţi un om, un om de inimă şi având măcar acel grăunte de bunătate, dreptate şi onestitate firească pe care Dumnezeu îl va cere la Judecată chiar şi de la ultimul păgân.
      La ce folos toată credinţa şi cucernicia cuiva, dacă ea e goală, fără fapte şi fariseică?
      Iată pentru ce, adevărata expresie a evlaviei autentice nu o constituie exerciţiile, ci apostolatul, şi iată şi de ce, formarea creştină autentică nu ele o dau, ci apostolatul. Iar prin apostolat se înţelege nu agitaţia externă, ci profunzimea unirii cu Hristos, căci a fi unit cu Hristos şi a fi apostol sunt identice.
      Când această unire există - ne gândim la Sfânta Tereza a Pruncului Isus şi la toţi contemplativii autentici - chiar de-ai fi retras dintre semenii tăi, tu eşti totuşi apostolul lor prin rugăciunea şi jertfa ta ascunsă de lume, dar vie în Hristos, căci harul nu cunoaşte distanţele şi barierele, şi toţi creştini sunt unul şi acelaşi organism. Aşa cum numai un ignorant poate socoti mai importantă alergarea picioarelor sau frumuseţea părului decât opera celulelor din plămâni, ce ozonează sângele, tot astfel şi în Trupul Mistic al lui Hristos, rugăciunea şi implorarea tăcută şi iubirea Sfinţilor e mai necesară vieţii Bisericii decât toate operele exterioare.
      Fără operele exterioare, chiar dacă tânjeşte, Biserica totuşi trăieşte, dar, fără sfinţenie, ea se asfixiază. Acest fel de a vorbi este impropriu, deoarece, aşa cum vedem şi din viaţa lui Don Bosco, sfinţenia e totdeauna întreprinzătoare, înflorind spontan şi în apostolat extern şi rodnicie socială. Motivul teologic e simplu: Hristos n-a venit pentru un om, o generaţie, un neam, ci pentru a-şi încorpora în Trupul Mistic întregul neam omenesc.
      De aceea, cei ce nu poartă în ei un suflet neliniştit de misionar nici nu-l au pe Hristos, căci, dacă nu răspândeşti căldură în jurul tău, e indiciu sigur că tu însuţi nu ai căldură.
      Or, ce este evlavia, fără apostolat, decât un foc pictat, un foc fără căldură?
      Şi prin contrast, ce sunt oare Apostolii şi toţi Sfinţii decât suflete în flăcări? Suflete pentru care Marea Iubire este totul?

 

25) Sfintele Taine puse în valoare

      Toate acestea erau necesare pentru a stabili două lucruri:
      Mai întâi că, deşi educaţia saleziană este prin definiţie o educaţie specific creştină şi supranaturală, ea este cât se poate de departe de a neglija elementul firesc. Ea îl ia pe om în integritatea lui, răzbate şi pătrunde până în străfundurile subconştientului.
      În al doilea rând că, în această pedagogie, accentul nu e pus pe exerciţii, ci pe apostolat. Exerciţiile de pietate nu mai sunt căutate ca un scop în sine, ci ele sunt repuse în cadrele lor fireşti, acelea de a fi simple mijloace pentru acţiunea de cucerire a sufletelor de către Hristos.
      Don Bosco menţinea, cu o dârzenie de Sfânt, Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă, rozarul[174] şi examinarea zilnică a conştiinţei, reculegerea lunară etc., însă el avea grijă nu ca acestea să se facă, ci ca să fie bine şi apostolic făcute.
      Aspectul esenţial (aparent negativ) al pedagogiei Sfântului, spusesem mai sus,[175] este tocmai lupta necruţătoare contra păcatului şi a prilejurilor de păcat. De aceea nu se poate mira nimeni când spunem că Mărturisirea şi cuminecarea deasă erau pentru el mijloace de căpetenie în această luptă. Amintisem de altfel mai sus,[176] când cu vizita Lordului Palmerson, de importanţa şi eficacitatea suverană pe care Don Bosco o atribuia Mărturisirii şi cuminecării frecvente. Nicăieri Don Bosco nu e atât de mare ca în scaunul Mărturisirii, şi niciodată atât de fericit ca în clipa când îşi cuminecă pe scumpii săi fii, unii ca îngerii de curaţi.
      Dar şi aici, cât tact! Pentru a le oferi prilejul de a se mărturisi cu uşurinţă, preoţii aşteptau în diferite puncte ale Bisericii tot timpul Sfintei Liturghii.
      Iar în ce priveşte cuminecarea, Don Bosco interzise formal să se meargă pe bănci. Se ridicau răzleţi şi cu o anumită dezordine voită, anume pentru ca tinerii să-şi dea seama că nu sunt supravegheaţi şi nu cumva să recunoască sacrilegii, spre a fi, cel puţin în exterior, bine apreciaţi de superiori. E adevărat că, astfel, ordinea externă şi spectacolul oferit străinilor lăsau de dorit, însă Don Bosco căuta profitul sufletelor, iar nu încântarea vizitatorilor. El ştia bine că numai ceea ce faci simţindu-te liber zideşte, şi tocmai de aceea şi punea atâta zel în a-şi face băieţii să simtă această libertate.
      Aşa cum, la Mărturisire, Don Bosco, cu intuiţia şi carismele lui de sfânt, citea în inimi şi răscolea răul până la rădăcinile lui cele mai tăinuite şi ascunse, tot astfel îşi învăţa băieţii să se cuminece: lui Isus Euharisticul, ce venea la ei, băieţii îi deschideau toate încăperile fiinţei lor: gânduri, doruri, fapte, preocupări, sentimente etc., îngăduindu-I ca prin divina osmoză a Cuminecării Mântuitorul să le înlocuiască cu acele dispoziţii ţâşnite din însăşi sfinţenia Sa. Şi în acest fel, primirea Sfintei Taine nu mai constituia un punct oarecare din programul internatului, alături de spălatul pe dinţi sau lustruitul ghetelor, ci devenea ceea ce trebuia să fie: acţiunea de cucerire a sufletului de către Hristos.
      Cu şaizeci de ani şi mai bine înainte să fie pronunţat la Roma, Don Bosco scria acele cuvinte pe care le vom regăsi în Decretul „Quam singulari” al lui Pius X despre cuminecarea frecventă:
      „Când copilul ştie deosebi Pâinea Euharistică. de cea obişnuită şi când e suficient de instruit nu trebuie să ne mai uităm la vârstă, ci trebuie ca Regele Cerului să vină şi să domnească în acel suflet. "
      El milita pentru cuminecarea timpurie, „pentru ca Mântuitorul să ia în stăpânire inimile copilaşilor înainte ca păcatul să le fi stricat”.
      Toată ambiţia sa era să coopereze cât mai eficient, pentru ca influenţa lui Isus Euharisticul asupra sufletelor să fie totală.
      E adevărat însă şi faptul că numai un sfânt putea vorbi aşa, căci numai sfinţii s-au lăsat cuceriţi total, mai întâi ei înşişi, de Hristos şi de Spiritul său Sfânt.
      În acest fel, primirea Sfintelor Taine nu mai. era exerciţiu, o simplă devoţiune, ci era făcută în stil de acţiune: o acţiune de cucerire a întregii fiinţe omeneşti de către Spiritul Sfânt primit sub formă de har prin Sfintele Taine. Nu e, adică, decât continuarea Rusaliilor.
      Şi din această cauză exemplul sfinţilor e atât de antrenant. Dar e şi drama educatorilor creştini ce nu sunt sfinţi: dat fiind că mai întâi ei înşişi nu s-au lăsat cuceriţi de Hristos, totul la ei alunecă spre bigotism, inclusiv primirea Sfintelor Taine, şi-i nenorocesc astfel şi pe toţi elevii ce-i imită, după ce s-au nenorocit mai întâi pe ei.
      Eficacitatea Sfintelor Taine nu atârnă, desigur, de sfinţenia celui ce le administrează, ele avându-şi puterea de la Patimile de o infinită valoare ale lui Hristos. Şi totuşi măsura aplicării lor la noi este fără îndoială, în funcţie şi de dispoziţiile noastre. Ce folos că anumite stele din adâncurile cerului au atâta căldură, încât ar putea topi într-o fracţiune de timp toate gheţurile pământului, dacă ele rămân atât de îndepărtate?
      Or, ceea ce este aproprierea sau depărtarea pentru astre sunt dispoziţiile noastre când este vorba de primirea Sfintelor Taine.
      Despre Don Bosco - educator s-ar putea spune că el nimic altceva n-a făcut toată viaţa decât că şi-a învăţat băieţii să se mărturisească şi să se cuminece bine. Şi tot meritul său este că, fiind sfânt, a şi reuşit.
      Nimic nu rămâne nerăscolit de har din fiinţa cea reală a celor ce se mărturisesc şi se cuminecă sub direcţia sa, fiindcă el însuşi se lăsase mai întâi cucerit, prelucrat, transfigurat aievea de Hristos.
      Şi tocmai pentru ca această cucerire să fie reală, el nu neglija nici mijloacele psihologice fireşti de formare. Ce te-ar putea face în mod real mai bun decât vizitele la familiile sărace? aşa cum am amintit. Or, încă din 1856, Don Bosco institui primul în Italia o societate pentru tineri, inspirată din principiul Conferinţelor Sfântului Vincenţiu de Paola, pe care Ozanam le înfiinţase la Paris în 1835. Erau în număr de aproximativ treizeci dintre cei mai mărişori şi binele moral ce rezultă, nu numai pentru ei, ci indirect, pentru toţi oratorienii, e de necrezut. Angrenaţi în această minunată acţiune, exerciţiile de pietate însele primeau o altă valoare formativă.
      Tot pentru a asigura formarea prin acţiune, pe planul pur intern de astă dată, organiză câteva asociaţii de apostolat specifice Oratoriului. În jurul unui înger de băiat, Dominic Savio, se grupaseră câţiva din cei mai destoinici băieţi, constituiţi în aşa numita „Compania Imaculatei”. Regulamentul, redactat chiar de Don Bosco, era străbătut de o intensă pietate euharistică şi mariană.
      Dar scopul lor principal nu era pietatea individuală, cât apostolatul printre ceilalţi. În şedinţele prezidate de clericul Rua, ei îşi desemnau pe aceia dintre colegii lor care aveau mai mare nevoie de asistenţă morală, fiecare făcându-se peste zi îngerul păzitor şi deseori avocatul propriului protejat şi client. În proxima reuniune, se expuneau rezultatele obţinute. Iar pentru noii veniţi, ei aveau un zel deosebit de a-i înconjura cu grijile cele mai fraterne.
      Alte trei asociaţii asemănătoare înfloreau de asemenea în Oratoriu: două printre elevi (a Sfântului Aloisiu şi a Preasfintei Euharistii) şi o a treia printre ucenici, a Sfântului Iosif. Ele erau orientate spre ceilalţi, şi orientate spre masa celor din afara asociaţiilor, cu scopul de a-i cuceri, ei nu urmăreau deci izolarea celor înscrişi de restul băieţilor - ca şi când ar fi o elită - cum se face de obicei în reuniunile zise evlavioase. Regulile erau redactate chiar de Don Bosco, inspirate fiind toate din acelaşi ideal de a-i cuceri pe toţi, pentru Hristos. Erau asistate de clerici seniori sau preoţi şi, din când în când, Don Bosco însuşi lua parte la şedinţele lor şi le vorbea. „Aceste asociaţii - spune Ceria - îndeplineau funcţia generatoarelor electrice, răspândind curentul exemplului bun în întreaga casă.”
      Exemplul bun era contagios, cu atât mai mult cu cât în formarea prin acţiune sunt prinşi tocmai membrii cei mai influenţi ai comunităţii, „les meneurs” (conducătorii) cum îi numesc francezii, adică purtătorii de cuvânt şi iniţiative şi deci dătătorii de ton. Aceştia, deşi abia în proporţie de 4% până la 7%, - dacă ar fi să credem studiilor recente ale lui Godin, Michonneau etc., - sunt totuşi conducătorii fireşti ai masei sociale, ceilalţi urmându-i ca o turmă. Când aceştia sunt convertiţi, nivelul întregii colectivităţi se ridică.
      Trebuie însă menţionat că, deseori, nu sunt premianţii şi primii din clasă cei ce joacă acest rol de exponenţi autorizaţi şi conducători înnăscuţi ai celorlalţi.
      Don Bosco se folosea de toate aceste asociaţii, pentru a lucra în adâncime asupra mediului. Şi o făcea intenţionat, ştiind prea bine că majoritatea oamenilor - cu atât mai mult copiii - nu sunt ei, ci mediul în care trăiesc. Dar intrând în acest mediu ales, câţi tineri, care altfel ar fi fost pierduţi, s-au salvat, devenind la rândul lor salvatori!
      În aprilie 1887, în ultima sa călătorie la Roma, se opri două zile la Arezzo. Când se dădu jos din tren, şeful gării, abia-l văzu, îl recunoscu şi se grăbi să-1 întâmpine şi în faţa tuturor îi sărută mâna. Se întoarse apoi spre cei din jur şi, adânc mişcat, le explică:
      „Eu eram un sărman băiat din Torino, fără tată, fără mamă şi fără căpătâi. Acest preot m-a cules de pe drumuri şi mi-a făcut o situaţie onorabilă în lume.”
      E un episod ce nu numai că se ridică la valoare de simbol, dar arată totodată cât de ataşaţi îi rămâneau, pentru toată viaţa, toţi cei pe care el îi formase. Când, în schimb, educaţia se reduce numai la exerciţii, de atâtea ori, chiar şi numai amintirea fostei vieţi de internat trezeşte sila.
      Nu este oare aceasta marea deficienţă a anumitor şcoli confesionale? Ele îndoapă până la saturaţie cu exerciţii evlavioase călugăreşti, făcând sufletele să se dezguste de tot acest formalism, pe care-1 cred, deocamdată, religie şi pietate. Dar cum ar putea tot acest mănăstirism deplasat să aibă o înrâurire formativă trainică asupra laicilor, când nici pe călugări nu-i fericeşte? Când spiritul de apostolat a fost uitat, poleiala exerciţiilor nu poate să încreştineze nici chiar pe călugări sau seminarişti. Dacă prezenţa lui Hristos nu este într-un suflet acea flacără tot mai vie, tot mai cuprinzătoare a întregii fiinţe, până o cucereşte treptat toată, consfinţirea acestuia e deşartă.
      Or, când arzi, aprinzi. Sau invers, dacă tu însuţi nu ai adăpostit în tine misteriosul foc sacru, a cărui esenţă este de a deveni incandescent, conferenţiind despre el nu îl vei putea aprinde în alţii!
      Înrâurirea se face nu prin ceea ce spui copiilor, ci prin contactul de viaţă şi fuziunea de suflet, prin văpaia aprinsă în chip spiritual din propria văpaie.

 

26) Familia: mediul ideal al educaţiei

      Dincolo de ceea ce spui, înrâurirea asupra semenilor se face mai mult prin ceea ce eşti. Iată de ce educaţia durabilă şi reală se înfăptuieşte numai în măsura în care ea atinge întregul om, inclusiv subconştientul, şi mai ales acesta.
      „Faceţi totul din convingere, totul prin conştiinţă” spun educatorii buni. Dacă e permis, noi am adăuga: „Prin conştiinţă, da, dar vizând subconştientul!”, căci virtutea, ca şi bucuria nu sunt cu adevărat ale noastre decât din clipa în care au fost trecute în reflexe.
      Or, mijlocul ideal de înrâurire a subconştientului e viaţa de familie. Obişnuinţele bune sau rele, însuşite în familie, sunt firele de urzeală pe care se va ţese pânza viitoarei noastre personalităţi morale. Viaţa de familie este necesară nu numai pentru a ne înzestra cu „cei şapte ani de acasă” (pe care nu-i pot înlocui nici o sută la universitate), ci mai mult, pentru a da posibilitate virtuţilor creştine de a se sedimenta şi cristaliza definitiv în noi.
      Noi nu suntem numai noi, cei conştienţi, ci suntem şi mediul în care trăim, acel mediu ce ne înzestrează cu o anumită mentalitate, adică un fel specific de a simţi, de a gândi şi de a concepe şi judeca existenţa. Aprecierile noastre despre lume şi viaţă sunt ierarhizate după şablonul unor judecăţi de valoare emise de mediul în care trăim. Acesta ne pătrunde întreaga noastră personalitate, aşa cum apa mării îmbibă bureţii ce trăiesc în ea. Îi atingi sau îi storci şi ei îşi vor revărsa conţinutul. Dar acesta nu e al lor, ci al mediului marin în care se află.
      La fel e cu mentalitatea majorităţii oamenilor: ea nu este a lor proprie, ci a mediului lor.
      Raţiunea ultimă şi metafizică a acestei constatări, de simplu bun simţ, e faptul că, fără mediu, nici un om nu poate trăi: din clipa în care există ca persoană, adică este o fiinţă spirituală dotată cu inteligenţă şi voinţă liberă, el simte nevoia comuniunii de suflet cu cineva, aşa cum Marele Spirit ce l-a creat asemenea sieşi, Dumnezeu, e comuniunea de cunoaştere şi iubire infinită dintre cele trei Persoane Divine. Dumnezeu ne-a făcut sociali, fiindcă ne-a zidit după chipul şi asemănarea sa, care este sociabilitatea Infinită însăşi a Preasfintei Treimi.
      Acesta este şi motivul adânc pentru care Mântuitorul Întrupat ne-a voit încorporaţi în Trupul Său Mistic şi a insistat atât de mult asupra PORUNCII SALE: „Să vă iubiţi unii pe alţii”, căci expresia şi toată forţa de unire dintre spirite e cunoaşterea reciprocă ce se deschide în iubire.
      Aceasta este totodată şi explicaţia faptului că Creştinismul primelor veacuri era atât de viguros şi irezistibil în expansiunea sa cuceritoare. Atunci comunitatea credincioşilor - spre deosebire de parohiile de azi, ce nu mai sunt decât simple ficţiuni administrative - era un MEDIU VIU, o FAMILIE încântătoare în care neofiţii se simţeau atât de acasă şi atât de fericiţi, gustând noua, transfiguratoarea intimitate ce li se oferise.
      Pentru ei, HRISTOS nu mai era un nume oarecare, ci era familia creştină ce-i înconjura şi-i învăluia cu dragostea cea mai gingaşă, fericindu-i. Iubirea nu mai era doar o poruncă, ci o realitate mirifică: erau fraţii pe care-i iubeau aşa de curat şi de care se ştiau iubiţi mai presus de putinţa lor de a spune.
      Comunitatea creştină era, pe atunci, un mediu vital, omenesc şi divin deopotrivă. De aceea creştinii unei atari comunităţi erau creştin până în străfundurile sufletului şi fiinţei lor, fiind tari ca însuşi Hristos, în care trăiau aievea.
      Or, tăria omului zace în obişnuinţele bune cu care-1 înzestrează mediul său de viată. Fără mediu, nimeni nu poate rezista. Căci fiecare om e fie un focar atât de intens de viaţă, încât prezenţa lui într-un mediu dat va face spărtură şi va constitui nucleul de cristalizare al unui nou mediu, - e cazul Sfinţilor şi Eroilor autentici -, fie va trebui să se resemneze la a nu fi decât simplu figurant şi satelit al centrelor de gravitaţie şi polarizare din vechiul ambient în care sunt încorporaţi.
      Sfinţii, din contră, creează un mediu vital nou în jurul lor, captează toate energiile vechi şi trezesc altele noi, polarizându-le toate spre noile lor centre de atracţie, spre noile idealuri sociale. Tot ce fac sfinţii nu e, în fond, decât actul de a face palpabilă, pentru cei din jurul lor, realitatea Trupului Mistic.
      Şi ceea ce spunem noi acum nu e nou, ci doar am repetat în alţi termeni ideea dezvoltată de Mântuitorul (în capitolele XV-XVII ale Evangheliei Sfântului Ioan), de Sfântul Pavel în toate epistolele sale şi de sfinţii Părinţi în frunte cu Sfântul Augustin în grandioasa sa viziune a creştinătăţii din „De Civitate Dei”.
      Singurul rost pe care-1 au comunităţile bisericeşti (dieceze, parohii, asociaţii şi ordine religioase, ca şi orice familie creştină) este de a crea acest mediu aievea creştin. Când nu este aceasta marea şi principala preocupare, toate celelalte îndeletniciri sunt nu numai zadarnice, ci de-a dreptul periculoase. Sunt periculoase, fiindcă îţi dau iluzia că tu ai fi, vezi Doamne, creştin, pentru că te distrezi cu chestiuni administrative sau propagandistice „creştine” şi te consideri prin asta - culmea neghiobiei! - dispensat de a-i mai oferi lui Dumnezeu şi fondul vieţii şi fiinţei tale, deşi tocmai aceasta e tot ce-ti cere. Şi până când fondul acesta nu i 1-ai dat lui Dumnezeu, tu îţi baţi joc de Dumnezeu, dar mai ales de tine.
      Pentru acelaşi motiv, nu poţi avea profesionişti creştin decât creând un mediu profesional, el însuşi creştin. Ştim că, pentru a reîncreştina mentalitatea profesională, ar fi necesare o revoluţionare şi o totală răsturnare de valori. Dar aceasta trebuie să se întâmple cu orice preţ, chiar dacă acest preţ este cel al sfinţeniei. Singuri sfinţii sunt cu adevărat în stare să reformeze mediul, iată de ce e atâta nevoie, în toate profesiunile, de ei.
      Iar problema educaţiei este şi ea tot o problemă a mediului.
      De ce nu reuşesc atâţia profesori de pedagogie, deşi poate la curent cu toate teoriile, să scoată, dacă nu creştin, cel puţin oameni din copiii lor? Pentru că familia nu mai are acea intimitate pe care numai comuniunea continuă de suflet cu Dumnezeu ţi-o poate da. Aşa cum o vom arăta într-un capitol viitor, omul fără Dumnezeu nu mai rămâne nici om deplin, şi când dispare El, dispare puterea de a iubi dezinteresat şi tot ceea ce-1 face pe om om.
      Cât de amarnic greşesc acele mame care spun că ele nu vreau să-şi influenţeze copiii în ce priveşte religia, ci să aleagă ei singuri când vor fi mari!
      Când în familie nu se trăieşte căldura prezenţei lui Dumnezeu, a aştepta ca totuşi în sufletul copilului să se formeze virtuţile e tot una cu a aştepta în plin ger coacerea holdei pentru seceriş. Dacă dintru început părinţii înşişi n-au venerat autoritatea lui Dumnezeu precum se cuvenea, copiii o vor simţi şi îi vor dezamăgi la rândul lor. A apela la Dumnezeu e foarte bine, însă nu e eficace decât dacă şi dinainte s-a trăit în acest stil: „Nu sub deal se dă calului ovăzul”, cum spune înţeleapta zicală a poporului nostru.
      Şi dacă şi pentru atâţia părinţi creştini e adevărată constatarea: „Copii mici, necazuri mici; copii mari, necazuri mari”, ea este cu atât mai mult pentru cei fără credinţă trăită. Necazuri, buclucuri, mizerii de tot felul, iată ce le rezervă creşterea copiilor lor.
      Când credinţa e vie, familia este şi rămâne mediul ideal al educaţiei.
      Mediul cald, primitor, intim de familie, a fost şi nota caracteristică a Oratoriului salezian. „VIVEVAMO D'AFFETTO” (trăiam din iubire), spunea canonicul Ballesio, povestind viaţa Oratoriului pe care el însuşi o trăise mai mulţi ani în şir. Era o familie, deşi împrejurările externe erau departe de a-i favoriza. Iarna nu prea aveau foc, hrana era cum era, deşteptarea se făcea la orele 5: 30, drept îmbrăcăminte aveau mantale şi alte haine militare rebuturi şi pe care Don Bosco le obţinuse de pe la comandamente. Şi cu toate acestea, nota dominantă a casei era VESELIA, căci iubirea lui Don Bosco îi învăluia patern pe toţi şi bucuria lui de sfânt era contagioasă.
      Ce nu-şi permiteau aceşti ştrengari pentru a-şi arăta afecţiunea faţă de părintele lor! Aşa de exemplu, când Don Bosco ajungea târziu la cină, băieţii profitau de aceasta şi, abia ieşiţi ceilalţi superiori, o zbugheau înăuntru pentru a se bucura de prezenţa părintelui lor.
      Primii sosiţi - scrie Auffray - aşa cum era şi firesc, se înghesuiau cât mai aproape, atât de aproape încât căpşoarele lor se rezemau de umerii lui Don Bosco; alţii rămâneau puţin mai îndărăt, cu coatele pe spatele scaunului. O altă parte, luând băncile cu asalt, se aşezau pe poziţiile cucerite: unii aşezaţi cu picioarele încrucişate, alţii în genunchi şi ultimii, sus în picioare. Între timp restul scaunelor fuseseră aşezate de ceilalţi lângă zid şi se urcaseră pe ele. Ultimii sosiţi se vârau în spaţiul liber dintre masă şi bănci. S-ar fi putut crede că nici unul nu s-ar mai fi putut apropia de bunul lor părinte. Greşeală! Mai sunt încă cei mai mici. Ei se strecoară pe sub mese şi iată că trupurile lor, cu un aer de triumf, se ivesc dintr-odată aproape de tot de Don Bosco, care zâmbea de îndrăzneaţa lor apariţie. Ce tablou splendid era acest ciorchine de căpşoare, strânse în jurul Părintelui lor!
      E adevărat însă şi faptul că numai un sfânt îşi putea permite luxul unei atari apropieri, fără riscul de a fi compromis. Căci pe un sfânt, cu cât îl vezi mai nemijlocit, cu atât eşti forţat să-1 admiri tot mai mult. Aceasta şi explică de ce, cu toată simplitatea de forme, respectul de fond pentru Don Bosco nu numai că nu se diminua ci, dimpotrivă, sporea.

 

27) Viziunea din Roma şi camera din strada Cottolengo, 32

      Însă cu timpul, când Don Bosco şi Don Rua se văzură siliţi să lipsească mereu din Oratoriu - ca urmare a dezvoltării extraordinare a operelor saleziene - această intimitate de familie ajunsese în mare primejdie. Don Bosco se găsea la Roma - suntem în 1884 - când, avertizat de o viziune, scrise o lungă epistolă superiorilor, punându-i în cunoştinţă de cauză. Din fericire, aceasta ni s-a păstrat. lată conţinutul scrisorii:
      Se văzu în picioare lângă patul său, când îi apărură doi dintre elevii primilor ani, ce-i prezentară comparativ două tablouri: Oratoriul primelor timpuri şi cel de acum.
      În primul tablou, totul era viaţă, mişcare, veselie şi unul din tineri îi zise:
      - Familiaritatea aduce cu sine iubirea, şi iubirea încredere. Aceasta deschide inimile şi băieţii spun totul fără nici o teamă profesorilor, asistenţilor şi superiorilor. Devin sinceri şi în afară de Mărturisire şi se supun docili tuturor ordinelor celor de către care ei se ştiu iubiţi.
      În al doilea tablou, o plictiseală, o oboseală, o posomorâre, o neîncredere de te cuprindea jalea. Celălalt tânăr zise:
      - De aici, din lipsa zburdălniciei la recreaţie izvorăşte reticenţa de a se apropia de Sfintele Taine, neglijenţa exerciţiilor de pietate în biserică şi în alte părţi, sila pentru acest loc în care Providenţa divină îi copleşeşte de toate bunurile pentru trup, minte şi suflet. De aici deficienţele în a răspunde la propria chemare; de aici nerecunoştinţele faţă de superiori; de aici şuşotelele, reticenţele şi cârtirile, cu toate celelalte urmări deplorabile.
      Atunci Don Bosco întrebă:
      - Şi cum s-ar putea reînsufleţi aceşti băieţi ai mei atât de scumpi, pentru ca să-şi redobândească vechea voiciune, veselie şi zburdălnicie?
      - Prin iubire!
      - Prin iubire? Dar... nu sunt ei oare îndeajuns de iubiţi?
      - Ba da. Dar lipseşte ceea ce este mai important!
      - Ce anume?
      - Trebuie ca băieţii nu numai să fie iubiţi, ci ca ei înşişi să ştie că sunt iubiţi. Trebuie ca ei, văzându-se iubiţi în lucrurile plăcute lor şi secondaţi în înclinările lor de copii, să înveţe să vadă cu iubire şi acele lucruri care lor - în chip firesc - le plac prea puţin, cum sunt disciplina, studiul, mortificarea şi stăpânirea de sine. Nesocotind mai puţinul, se pierde, fără rost, ce este mai mult: şi acest mai mult sunt oboselile. Trebuie iubit ceea ce le place tinerilor, iar tinerii, la rândul lor, vor iubi ceea ce le place superiorilor. În acest fel, oboseala lor va fi uşurată...
      Pe vremuri - continuă băiatul - inimile erau toate deschise superiorilor pe care tinerii îi iubeau şi li se supuneau bucuroşi. Acum superiorii sunt consideraţi doar superiori, nu mai sunt părinţi, fraţi şi prieteni, şi de aceea ei sunt temuţi şi puţin iubiţi. De aceea, dacă vrem să fim trup şi suflet, din iubire faţă de Isus, bariera neîncrederii trebuie sfărâmată şi înlocuită cu încrederea cordială. Supunerea să călăuzească pe elev, aşa cum o mamă îşi conduce copilul...
      - Şi cum poate fi înfrântă această barieră?
      - Prin familiaritate, familiaritatea cu băieţii, mai ales în timpul recreaţiei. Fără familiaritate, iubirea nu se dovedeşte şi, fără această dovadă, nici încrederea nu există. Cine vrea să fie iubit trebuie să facă să se vadă această iubire. Isus Hristos s-a făcut mic cu cei mici şi infirmităţile noastre le-a luat asupra sa. Iată modelul şi învăţătorul familiarităţii. Profesorul, văzut numai la catedră, e învăţător şi nimic mai mult; dar dacă coboară în recreaţie cu tinerii, el apare ca un frate. Dacă unul e văzut numai predicând de pe amvon, se va spune: „îşi face nici mai mult, nici mai puţin decât datoria”; dar dacă spune un cuvânt în recreaţie, acesta e cuvântul unuia care iubeşte. Câte convertiri n-au pricinuit unele din cuvintele Dumneavoastră, ce-au răsunat pe neaşteptate la urechea unui tânăr care se distra. Cine se ştie iubit, iubeşte şi el; şi cine e iubit obţine orice, de la cei tineri în special. Această încredere stabileşte-un curent electric între tineri şi superiori. Inimile se deschid şi-şi dezvăluie greşelile. Această iubire le dă superiorilor tăria de a suporta oboselile, necazurile, ingratitudinile, dezordinile, greşelile, neglijenţele băieţilor. Isus Hristos n-a frânt trestia pe jumătate ruptă şi nici n-a stins meciul ce mai fumega încă (Matei XII, 20). lată modelul vostru! Atunci nu se va mai vedea nici unul lucrând din mărire deşartă; nici retrăgându-se de la îndatorirea supravegherii din gelozie pentru o temută preponderenţă a altuia; nici cârtind pe socoteala altora, spre a se face mai iubit şi mai stimat de tineri; cu excluderea celorlalţi superiori, deşi, aşa lucrând, nu-şi câştigă decât dispreţ şi linguşiri făţarnice; nu se va mai vedea nici unul lăsându-şi inima furată de o făptură şi, pentru a-i face curte acestuia, neglijând pe toţi ceilalţi băieţi; nici nesocotindu-şi datoria de tot gravă de a supraveghea, de dragul propriei comodităţi; nici abţinându-se de a dojeni pe cine merită dojană, din respect omenesc.
      Dacă această iubire va fi adevărată, nimic altceva nu se va căuta decât mărirea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Lucrurile încep să meargă rău atunci când această iubire tânjeşte. De ce oare se încearcă să se substituie, Carităţii şi Iubirii divine, răceala unui regulament? De ce sistemului de a preveni prin vigilenţă şi cu dragoste dezordinile i se substituie, încetul cu încetul, sistemul, mai puţin problematic şi mai expeditiv pentru cine comandă, de a decreta legi care, dacă sunt susţinute şi prin pedepse, aprind ură şi rodesc neplăceri; şi care, dacă nu sunt puse sub observaţie, pricinuiesc necazuri supraveghetorilor şi sunt cauza celor mai grave nereguli? Aceasta se întâmplă în mod necesar, dacă familiaritatea lipseşte.
      Superiorul să fie tuturor toate, gata să asculte orice nedumerire sau plângere a băieţilor, fiind mereu prezent, pentru a supraveghea patern purtarea lor; tot inimă, pentru a căuta binele spiritual şi temporal al acestora, pe care Providenţa i-a încredinţat. Atunci inimile nu vor mai fi închise, nici nu vor mai stârni anumite bârfe ucigaşe.
      Exclusiv în caz de imoralitate, superiorii să fie neînduplecaţi. E mai bine să rişti a elimina din casă un nevinovat decât de a reţine un stricat...
      Şi care este mijlocul principal - întrebă iarăşi Don Bosco - pentru ca această familiaritate, această iubire şi încredere să triumfe?
      - Este observarea exactă a Regulilor Casei.
      Viziunea dispăru şi Don Bosco se culcă meditând.
      În seara următoare, viziunea reveni. Îi fu dat să înţeleagă că vina nu era toată a Superiorilor, ci şi a băieţilor, ce nu recunoşteau jertfele făcute de Superiori. Remediul? Sistemul preventiv să fie repus iarăşi la vechiul său loc de cinste.
      „Ştiţi voi - dicta Don Bosco mai departe în scrisoarea adresată din Roma Superiorilor şi elevilor Oratoriului - ştiţi voi ce doreşte de la voi acest sărman bătrân, ce şi-a consumat toată viaţa în slujba băieţilor săi? Nimic altceva decât păstrând cuvenitele proporţii - să se reîntoarcă zilele fericite ale vechiului Oratoriu, zilele de iubire şi încredere creştină dintre băieţi şi superiori; zilele spiritului de condescendenţă şi îndelungată răbdare a unora faţă de alţii, din iubire pentru Isus Hristos; zilele inimilor deschise cu toată simplitatea şi candoarea, zilele iubirii şi adevăratei veselii pentru toţi.
      Am nevoie de această mângâiere din partea voastră. Daţi-mi această speranţă şi făgăduiţi-mi că voi veţi face tot ce doresc, pentru binele sufletelor voastre. Voi nu vă daţi îndeajuns seama de norocul de a fi adăpostiţi în Oratoriu. V-o spun în faţa lui Dumnezeu, e de ajuns ca un tânăr să Între  într-o casă saleziană, pentru ca Preacurata să-l ia imediat sub ocrotirea Ei deosebită.
      Să ne înţelegem deci limpede. Dragostea celor ce comandă, dragostea celor ce se supun, să facă să domnească printre noi spiritul Sfântului Francisc de Sales. Oh, iubiţii mei copii, se apropie timpul în care eu va trebui să mă despart de voi, să plec pentru eternitate.”
      La acest punct - povestea mai târziu secretarul său Don Lemoyne - Sfântul încetă să mai dicteze. Iubirea faţă de fiii săi, ce se trădase din priviri şi din timbrul vocii, şi gândul despărţirii de ei îi aninaseră în gene lacrimi de duioşie. După câteva clipe, reuşi să continue:
      „De aceea, eu ard de dorul de a vă lăsa pe voi toţi, preaiubiţii mei preoţi, clerici sau tineri, pe acea cale a Domnului pe care EI însuşi vă doreşte, calea dragostei lui Isus Hristos, Domnul nostru, prin păzirea dumnezeieştilor Lui porunci.”
      Viaţa de familie: iată idealul caselor saleziene, căci e singurul mediu în care sistemul preventiv îşi dă pe deplin roadele sale.
      Chiar de aceea, acest sistem nu poate fi înţeles decât în viziunea Comuniunii Sfinţilor. Căci numai pe acest fond divin îşi primeşte intimitatea de familie, adevăratul înţeles şi farmec. Numai încorporaţi şi altoiţi în Hristos suntem noi în largul nostru, căci numai EI ocupă toate spaţiile, oriunde ne-am găsi, şi Istoria tuturor timpurilor. Religia nu e o încătuşare, aşa cum crede lumea, ci dimpotrivă, e singura adevărată descătuşare, adevărata eliberare a inimii noastre pribeginde în căutarea trudnică a fericirii.
      Libertăţii hienelor, cutreierând în căutare de cadavre pustiurile raţionalismului, Don Bosco i-a preferat „legăturile dragostei”, cele ale intimităţii banchetului de familie, oferit de cel mai bun Părinte fiilor săi. Pe fiii lui Dumnezeu nu-i leagă atât bunurile ce le savurează, cât amabilitatea Aceluia ce pentru El ne-a şi creat, deşi deocamdată mai suntem în exil, aşa cum soldatul e chinuit pe front şi încătuşat deopotrivă de dragostea mamei şi a patriei, contopite în una şi aceeaşi realitate.
      A iubi înseamnă - într-un anumit sens - şi a fi legat: a fi legat de a nu face nimic din ceea ce îl supără pe cel drag. Dar spre deosebire de legăturile materiale, cele spirituale, ale iubirii, nu răpesc, ci dăruiesc adevărata libertate, căci sufletul e fericit de a fi prins în ele.
      Ce miracol psihologic săvârşeşte iubirea de mamă, cum înzeceşte forţele şi transfigurează toată fiinţa firavei copile de până mai ieri, ducându-i abnegaţia la eroism!
      Şi ea nu este decât o palidă imagine a iubirii divine, a iubirii aduse de Hristos, ce leagă între ei pe membrii vii ai Trupului său Mistic! Numai în iubire îşi regăseşte sufletul omenesc respiraţia liberă şi numai ea îl face fericit. Să-L iubim e tot rostul nostru în lume, căci din Iubirea Infinită ne-am născut şi suntem chemaţi să ajungem la Marea Iubire iubind.
      E adevărat că această iubire, care nu este decât Hristos Însuşi în ritmul imens al Trupului Mistic, Don Bosco nu o formulează doctrinal. El avea ceva mult mai bun: o trăia!
      Şi-n urma sa, imitându-l, o trăiau şi alţii: fiii săi.
      Iubirea lui de părinte era neasemuită. Un călugăr din Congregaţia abatelui Lanteri spunea cu o nuanţă de sfântă invidie: „În via Cottolengo nr. 32 există ceva ce nu se mai găseşte nicăieri altundeva, nici chiar în comunităţile mănăstireşti: - există o cameră din care orice băieţaş sau tânăr intrat cu inima plină de mâhnire sau durere iese totdeauna radios de bucurie: e camera lui Don Bosco!”

 

28) Alintaţii Cerului

      Dar nici roadele nu întârziau să se arate. Oratoriul Sfântului Francisc de Sales
avea, cu zecile, copii şi tineri a căror virtute şi nevinovăţie o egala pe aceea a Sfântului Aloisiu Gonzaga.
      Într-o zi a anului 1878, Don Vespignani, fost Inspector General al Caselor Saleziene din Argentina, mai bine de douăzeci de ani, îl întreabă direct pe Don Bosco:
      - E adevărat că Institutul dumneavoastră are copii curaţi ca Sfântul Aloisiu?
      - Da, e foarte adevărat.
      - Mi-aţi putea spune pe vreunul dintre ei?
      - Da. Cutare şi cutare... (Primul era un mic irlandez, al doilea un tânăr italian, ce se făcură amândoi salezieni şi muriră în faima sfinţeniei).
      De astfel de îngeraşi în trup se serveşte uneori Dumnezeu pentru a-şi transmite mesajele Sale servitorului Său credincios.
      Astfel, într-una din zile, Don Bosco se afla într-o teribilă încurcătură, neştiind ce decizie să ia într-o afacere foarte importantă, în care interesele cele mai vitale şi drepturile cele mai sacre ajunseseră în conflict. Merge să celebreze cu acest gând şi, în timpul elevaţiei are o străfulgerare ce-i arată drumul şi modul cum să procedeze pentru a trece cu bine peste toate dificultăţile. Se simte liniştit şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru lumina primită. Dar, sfârşind Liturghia, când se întoarse în sacristie, ministrantul care-1 servise la Liturghie, un înger de băiat, îl trase puţin de ornate, ca pentru a-i comunica ceva. Don Bosco se aplecă puţin şi băiatul îi şopti limpede la ureche:
      - Rămâneţi la soluţia ce vi s-a înfăţişat în minte în timpul elevaţiei.
      Rămase uimit, se dezbrăcă de ornatele sacre şi, după ce-şi termină rugăciunile de mulţumită obişnuite, îl chemă pe băiat la el în cameră. Dar, întrebându-l, acesta îi răspunse mirat şi cu toată candoarea că... el unul nu-şi aminteşte deloc să-i fi spus ceva în această dimineaţă!  În 1871, în preajma unei călătorii la Roma - despre care ştiau toţi că e în pregătire - Sfântul se găsea în curte, când unul din cei mici, ridicându-se în vârful picioarelor, îi spuse:
      - Când veţi merge la Roma, să spuneţi asta şi apoi asta Sfântului Părinte.
      La sfârşitul recreaţiei Don Bosco se reîntoarse în cameră, îşi chemă băiatul
şi-i ceru să repete ceea ce-i spusese eu câteva clipe mai înainte.
      - Dar eu nu v-am spus chiar nimic!
      Ajuns la Roma, Don Bosco, cu spiritul său critic şi realist, nu dădu nici o importanţă mesajului, dar abia reîntors în Oratoriu, băieţaşul nostru iarăşi îl întâmpină.
      - Don Bosco, vă rugasem doar să spuneţi asta şi asta Sfântului Părinte! Vă rog într-adevăr să-mi transmiteţi solia.
      Sfântul îl rechemă iarăşi în cameră, dar ca şi mai înainte auzi răspunzându-i-se eu candoare:
      - Eu n-am spus nimic, eu nu ştiu nimic!
      Convins fiind însă că prin gura acestui băieţaş grăise Cerul şi acum, ca şi înainte, când se întoarse la Roma, nu mai uită încredinţarea avută. Se poate oare - se vor întreba unii cititori - să spui lucruri pe care tu însuţi nu le reţii, nu le recunoşti ca ale tale şi, poate, nici nu le înţelegi?
      Dar nu a spus Mântuitorul: „Nu vă grijiţi cum şi ce veţi răspunde... căci nu sunteţi voi cei ce grăiţi, ci Spiritul Tatălui vostru este cel ce grăieşte în voi?” (Mat. X, 19-20)
      Faptele de acest fel abundă în vieţile Sfinţilor, iar contra faptelor nu există argumente. Iar simplele prejudecăţi raţionale şi sofismele necredinţei, nici măcar argumente nu sunt.
      Din clipa în care Dumnezeu există, de ce am vrea noi să-i impunem, Înţelepciunii Infinite şi Atotputerniciei Sale, tiparele mărginirii şi insuficienţele slăbiciunii noastre?
      Faptul că tu nu ai aparat de radio - cum spuneam în capitolul precedent - nu constituie o dovadă a inexistenţei undelor în general! Suntem ultimii care să dăm crezare zvonurilor de viziuni şi de minuni. Dar totuşi, când acestea nu mai sunt iluzii, ci fapte temeinic şi istoric dovedite, a le nega e pură prejudecată. Iar prejudecăţile ce sunt altceva decât ideile fixe ale celor ce, altfel, se consideră pe sine a fi normali?...
      Şi prejudecăţile - această nebunie parţială - sunt mai dăunătoare decât cea totală, tocmai pentru că cei etichetaţi drept nebuni sunt la balamuc, pe când cei cu prejudecăţi îi contaminează pe cei din jur, punând în serviciul ideilor lor fixe toate resursele unei logici şi a unei raţiuni ce pot, altfel, să fie foarte viguroase.
      Spre regretul celor cu prejudecăţi, faptele extraordinare abundă în viata lui Don Bosco şi mai au şi cusurul celei mai argumentate istoricităţi.
      Nu suntem noi cei care să le supraestimăm, căci ele doar însoţesc uneori sfinţenia, fără însă să o şi constituie. Dar, când fiii lui Don Bosco bătătoreau aceeaşi cărare, de ce să ne mai mirăm că Dumnezeu le acorda şi astfel de privilegii suprafireşti?
      În timp ce Don Bosco însoţea un preot străin ce vizita atunci Oratoriul, intrând în altarul Bazilicii Mariei Ajutătoare, îl găsiră pe unul din băieţi în extaz, răpit în adoraţie, în spatele altarului, în aer. La apariţia lor, rămase uluit, şi apoi, zburând uşor ca un fulg, îngenunche la picioarele Sfântului... cerându-i iertare!
      - Fii liniştit, de data aceasta nu te dojenesc - îi răspunse - mergi, vezi-ţi de lucrul tău, nu e nimic.
      După ce băiatul plecă, întorcându-se spre vizitator, se mulţumi să spună:
      - S-ar spune că sunt lucruri din alte vremuri, şi se mai întâmplă şi azi!
      Într-altă zi, intrând în acelaşi sanctuar, dar pe uşa principală de astă dată, şi la o oră când nu se găsea nimeni înăuntru, îl văzu pe unul din băieţi ridicat în aer în faţa imensului tablou al Mariei Ajutătoare: într-un avânt de iubire se înălţase în aer, spre a săruta icoana Preacuratei.

 

29) Masoneria nu doarme

      Mai e de mirare că rugăciunile unor astfel de copii erau ascultate? Or, a avea copii buni e un lucru foarte important în spinoasa carieră de educator, mai ales când mai ai şi duşmani.
      Cunoscutul episcop şi publicist, Mgr. Andreea Scotton (autor a mai multor valoroase volume de predici asupra Catehismului), publica în 1907 (17 august), în „La Riscossa di Breganze” (Vicenza), următorul fapt, pe care-l ştia chiar de pe buzele sfântului:
      „Un băieţaş de 12-13 ani intră direct în camera lui Don Bosco fără a mai bate măcar la uşă şi fără să-şi ceară voie, dar cu un accent imperativ în glas îi zise: Don Bosco scrie-ţi! Iar Don Bosco, care cunoştea foarte bine darurile supranaturale eu care Dumnezeu înzestrase acel scump îngeraş, luă tocul şi scrise.
      Dictarea n-a fost decât o înşiruire lungă de nume şi prenume. Erau numele şi prenumele anumitor băieţi veniţi în Oratoriu, îndeosebi din provincia Emilia şi introduşi cu viclenie, prin mijlocirea francmasoneriei, cu menirea de a-şi corupe colegii şi de a-i afilia apoi unei secte. Pentru a se recunoaşte, îşi aveau registrele şi insignele lor speciale; acel drag băiat dezvălui lui Don Bosco, de-a fir-a-păr, tot complotul până în cele mai mici amănunte. Cercetarea a fost astfel mult uşurată şi, în scurt timp, Don Bosco avea totul în mâinile sale.
      Dar înainte de a-l lăsa să plece, el voi să ştie cum izbutise băiatul să descopere toate acele secrete; după unele codiri şi tergiversări avu drept răspuns că de mai multe zile Mântuitorul îi arătase toate acestea ca într-o oglindă pentru a i le descoperi lui Don Bosco şi, pentru că nu i le dezvăluise, azi dimineaţa fusese aspru dojenit de Mântuitorul după Sfânta Cuminecare.
      Autorul acestor rânduri - pentru cine ar dori să o ştie - a auzit povestea chiar de pe buzele Venerabilului servitor al lui Dumnezeu.”
      În timpul unei recreaţii foarte gălăgioase, Sfântul îi declară aceluiaşi Prelat cu un suav accent de emoţie:
      - Ceea ce mă mângâie mai mult este faptul că printre aceşti tineri domneşte adevărata veselie, pacea şi nevinovăţia; vă pot mărturisi că cel puţin cincisprezece sunt tot atâţia Sfinţi Aloisiu!
      Şi apoi, după o clipă de tăcere, ce spunea însă atât de mult, adăugă:
      - Don Bosco este un sărman preot oarecare, dar are mulţi băieţaşi sfinţi, ce-i atrag binecuvântările lui Dumnezeu şi simpatia celor oneşti.
Dar nu numai calitativ, ci şi ca amploare a influenţei pe care o exercită, educaţia saleziană este incomparabilă. „Metoda noastră - îşi asigura el colaboratorii, pe baza experienţei făcute şi a statisticilor întocmite - reuşeşte în proporţie de nouăzeci la sută. Dar chiar şi asupra celorlalţi zece, asupra cărora s-ar părea că nu are nici o putere, exercită totuşi o anumită influenţă, modestă dacă vreţi, dar reală: îi face mai puţin periculoşi.”
      Dar cea mai nostimă şi neaşteptată confirmare a calităţii excelente a acestei pedagogii ne-o dă celebrul ministru anticlerical Crispi, ce timp de atâţia ani a dirijat politica italiană. Acesta, în 1878, vru să-i încredinţeze lui Don Bosco institutul corector din Torino.
      Sfântul acceptă, dar impuse aceste patru condiţii:
      1) Libertatea completă în materie de religie;
      2) Licenţierea paznicilor;
      3) Unitatea de direcţie şi puteri depline;
      4) Optzeci de centime de persoană drept raţie zilnică.
      Toate erau puse la punct şi nu mai lipsea decât semnătura ministerială a decretului gata redactat, când Crispi se răzgândi:
      - Pe Don Bosco ăsta îl ştiu eu! E capabil să scoată tot atâţia preoţi din toţi aceşti deţinuţi. Or, preoţi avem noi şi aşa destui!
      S-ar fi putut aduce un omagiu mai frumos eficacităţii pedagogice a Sfântului? Căci vorba lui Cavour: „Cu starea de asediu, orice măgar reuşeşte să guverneze!”
      „În schimb - scria Auffray - pentru a preveni în mod eficient răul, e nevoie de toată atenţia afectuoasă şi de îngrijorarea vigilentă a unei inimi paterne. Tocmai în aceasta constă măreţia şi originalitatea acestei metode, ce formează deopotrivă pe şcolar şi pe educator. Elevul nu progresează în docilitate decât pentru faptul că celălalt progresează în abnegaţie.”[177]
      Metoda preventivă nu poate fi concepută decât de un Sfânt. Ce imensă muncă de stăpânire de sine, câte eforturi asidue şi zilnice, pentru a deveni mai zelos, mai răbdător, mai iubit, presupune această pedagogie, spre a procura educatorului bucuria de a se lipsi de mijloacele represiva şi pedepsele odioase şi pentru a se vedea ascultat cu o iubire plină de recunoştinţă în toate.[178] Şi, pe cât se pare, niciodată nu s-ar putea aplica cu mai multă justeţe lozinca lui Ozanam ca în cazul educaţiei saleziene: „Educaţia, ca şi oricare altă operă omenească nu valorează decât ceea ce costă!
      Tocmai de aceea, pedagogia aceasta este deosebit de eficientă, pentru că ea este pentru educator, dintre toate, cea mai costisitoare şi cea mai exigentă.

 

30) Anul Imaculatei

      Spre a ilustra practic valoarea educaţiei saleziene, cel mai bun mijloc pare a fi acela de a schiţa sumar viata a trei băieţi educaţi de Don Bosco. Lucrul e cu atât mai uşor, cu cât Don Bosco însuşi le-a publicat biografiile, şi anume în 1859 (Savio), 1862 (Magone) şi 1864 (Besucco).
      Exemplele sunt cu atât mai concludente, cu cât temperamentele acestor băieţi sunt atât de diferite.
      Trei figuri tinereşti, trei lumi deosebite.
      Reuşita cea mai deplină, indiferent despre ce temperament este vorba, nu este oare cel mai frumos elogiu ce s-ar putea aduce spontaneităţii creative şi adaptabilităţii desăvârşite a acestei pedagogii saleziene?
      Don Bosco, şi cu el toţi Sfinţii, nu lucrează după şabloane rigide. Ei singuri ştiu respecta şi valorifica pe deplin persoana omenească - această supremă operă a Creaţiei cu tot ineditul ei, fiindcă ei singuri se ştiu apropia de ea cu aceeaşi infinită iubire şi veneraţie, cum o tratează Creatorul Însuşi.
      DOMINIC SAVIO, a cărui canonizare e în curs la Roma, de o inteligenţă excepţională, de-ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost tipul intelectualului contemplativ şi arzător. Este, de altfel, tocmai această sete după Adevărul şi Binele deplin cea care-i va mistui, prea devreme, tinerele lui forte.
      MIHAIL MAGONE e, ca structură intimă, un nedomolit luptător; ca temperament, un argint viu, iar ca valoare socială era prototipul înnăscut al viitorului conducător de mase. Biet hoinar cules de pe drumuri, deşi cu un trecut de experienţe triste, va deveni, sub mâna Sfântului, regele recreaţiilor Oratoriului şi un model de curăţie şi virtute militantă.
      FRANCISC BESUCCO, mai puţin inteligent decât primii doi, e tipul băiatului liniştit, mult înaintat pe drumul virtuţii încă înainte de a ajunge sub conducerea lui Don Bosco şi care avu de la acesta, în trei cuvinte, întregul său program de viaţă în Oratoriu, pe care-l şi practică cu o fidelitate maximă.
      Dominic Savio, născut la Riva di Chieri, în 2 aprilie 1842, intra în Oratoriu în octombrie 1854; în 1856 întemeia Compania Imaculatei; în 1 martie 1857,îmbolnăvindu-se, i se permise să se întoarcă acasă la Mondonio d'Asti pentru a se restabili, dar de fapt, după câteva zile, în 9 martie, zbură la cer, exclamând cu glas limpede şi fericit:
      - Oh, che bella cosa, io vedo mai! (Oh, cât e de încântătoare priveliştea ce-o văd eu acum).
      Dar să le luăm pe rând.
      Acest an 1854 e memorabil pentru Don Bosco din mai multe puncte de vedere. E anul în care, aşa cum am amintit (cap. XIII, subcapitol 3), se puseseră bazele Societăţii Saleziene. În luna august a aceluiaşi an, Dumnezeu îi descoperi dezvoltarea mondială şi misionară a operei sale. Iată, pe scurt, faptele.
      Cagliero, pe atunci de 16 ani, după ce zăcu două luni pe pat, mistuit de febra tifoidă, ajunsese în ultimele clipe şi-şi aştepta sfârşitul. A fost chemat Sfântul pentru a-i administra ultimele Sfinte Taine. Cu obişnuitul său calm şi cu nealteratul zâmbet pe buze, îl întrebă ce alege: să moară sau să mai trăiască?
      - Eu aleg ce-i mai bine pentru mine.
      - Pentru tine - răspunse Sfântul - ar fi mai bine să mori, dată fiind tinereţea ta, dar încă n-a sosit timpul... Nu, mai ai încă multe lucruri de făcut; te vei vindeca şi, aşa cum ţi-a fost dorinţa ta de totdeauna, te vei îmbrăca în cleric, vei ajunge preot, şi apoi... (şi aici Sfântul rămase tăcut şi parcă adâncit în gânduri), şi apoi..., cu Breviarul subţioară, vei pleca departe, departe...
      Don Bosco nu-şi continuă gândul, dar aşa cum o afirmă Mgr. Cagliero după mai mulţi ani, Sfântul avusese o viziune fulger în răstimpul cât rămăsese tăcut. Apropiindu-se de patul bolnavului, îl văzu înconjurat de sălbateci de statură înaltă, cu o înfăţişare falnică şi tenul bronzat, cu părul negru şi des, legat cu un nod în frunte, dar abia în 1874 ajunsese Don Bosco să cunoască cărei rase îi aparţineau aceştia: erau Patagoni şi Fueghini din Tara de Foc.
      „Se deschidea atunci - continuă Mgr. Cagliero - înaintea privirilor sale mirate, uimitoarea viziune a acelei regiuni imense, despre care el profeţi că va fi bogată în zăcăminte naturale, în întreprinderi industriale, în fabrici şi în căi ferate, şi care va fi binecuvântată cu darul preţios al credinţei creştine, prin osteneala şi sângele scumpei sale familii spirituale. Eu m-am vindecat instantaneu, febra-mi dispăru ca prin farmec, şi nici Sfintele Taine nu le-am mai primit - fiindcă mi se părea că, întrucât tot trebuia să mă scol în curând, ar fi mai bine să o fac după ce mă voi fi ridicat.”
      Cagliero mai adăugă însă şi aceea că Don Bosco, cu spiritul său pozitiv, nu i-a povestit toate acestea decât după întoarcerea sa ca V car Apostolic din Misiuni, anume pentru a nu se lăsa prins în vreo cursă a celui rău, lăsând totul în grija acelei Providenţe ce dispuse desfăşurarea lucrurilor exact în felul în care, anticipativ, i se arătase în acea străfulgerare a viitorului.
      În acelaşi an, Cagliero deveni seminarist.
      Tot în 1854 - anul în care Imaculata va primi pe fruntea Ei Preacurată şi pe pământ diadema Neprihănirii Sale (definit solemn la 8 decembrie la Roma) - Ea-şi va arăta neţărmurita-I bunătate preotului său predilect, nu numai salvându-i de ciumă pe toţi fiii săi (vezi cap. XX, subcapitol 2), ci şi dăruindu-i, drept premiu pentru abnegaţia dovedită în timpul epidemiei, pe micul Dominic Savio.

 

31) Elevul din clasa a patra

      Când Sfântul îl întâlni pentru prima dată, la Morialdo, fu izbit şi surprins de candoarea şi gingăşia acestuia.
      După numai câteva clipe, fuziunea de suflet şi încredere reciprocă deveniseră perfecte.
      - Atunci mă luaţi cu dumneavoastră la Torino?
      - Stofa pare să fie bună, răspunse Don Bosco zâmbind.
      - La ce poate servi această stofă?
      - Să facem o haină frumoasă Mântuitorului.
      - Dacă-i aşa, iacă eu sunt stofa şi dumneavoastră, Părinte, să fiţi croitorul... Luaţi-mă cu dumneavoastră şi faceţi-i o haină frumoasă Mântuitorului.
      - Dar mi-e teamă că fragilitatea ta nu va rezista la studiu.
      - Nu vă temeţi! Dumnezeu care mi-a dat şi până aici sănătate şi harul Său mă va ajuta şi de aici înainte.
      - Dar după ce vei fi terminat liceul, ce-ai vrea să faci?
      - Dacă Dumnezeu mi-ar da acest har, aş dori fierbinte să mă fac preot.
      - Bine, dar vreau să văd dacă ai destulă aplicare la studiu; ia această carte şi studiază-mi pagina asta. Mâine te vei întoarce ca să te examinez.
      Îl lăsai liber să se joace cu ceilalţi şi începui să vorbesc cu tatăl său, povesteşte Don Bosco. Nu trecuseră mai mult de opt minute când, râzând, reapăru Dominic şi-mi zise:
      - Dacă vreţi, îmi pot recita chiar acum pagina mea.
      Am luat cartea şi constatai nu numai că el memorizase perfect pagina indicată, ci şi că pricepea de minune înţelesul lucrurilor conţinute în ea.
      - Bravo, i-am zis, tu ai anticipat studierea lecţiei, iată că şi eu anticipez răspunsul. Da, te voi lua cu mine la Torino şi încă de acum eşti primit printre fiii mei; începe de pe acum să-L rogi pe Bunul Dumnezeu să ne ajute şi ţie şi mie, să-I facem voinţa lui Sfântă.
      Băiatul, neştiind cum să-şi arate recunoştinţa şi mulţumirea, luă mâna lui Don Bosco, o strânse şi o sărută de mai multe ori şi, la sfârşit, zise: Sper să mă port în aşa fel, încât să nu aveţi niciodată să vă plângeţi de mine.
      În primele zile după intrarea sa în Oratoriu, Don Bosco repetă într-o predică cele trei sfaturi pe care obişnuia să le dea fiilor săi, dacă voiau să devină virtuoşi, să fie fericiţi şi să se mântuiască: Să-şi aleagă un spiritual stabil, să se mărturisească des şi să se cuminece şi mai des.
      Această întreită povaţă, Dominic o luă toată pentru sine şi-şi alese drept confesor pe Don Bosco. În privinţa celorlalte două sfaturi, la început se mărturisea tot la două săptămâni, apoi în fiecare săptămână şi se împărtăşea cu aceeaşi frecvenţă. Don Bosco, văzându-i marele progres spiritual, îl autoriză în curând să se cuminece de trei ori pe săptămână şi, chiar la sfârşitul aceluiaşi an, 1854, îi permise cuminecarea zilnică. „Sufletele generoase - zice Ceria (op. cit., p. 180) - experimentează la început o sete atât de arzătoare de purificare interioară, încât ar voi să se mărturisească zilnic.”
      Însă pentru a evita scrupulele, Don Bosco îl obligă pe Savio să se mulţumească cu Mărturisirea săptămânală.
      Deşi dorul sfinţeniei îi dogorea măruntaiele, el o credea cu totul inaccesibilă unui biet copil de doisprezece ani. Trecuseră cam şase luni de la intrarea sa în Oratoriu, când Don Bosco ţinu o predică asupra felului uşor de a ajunge sfânt. El dezvoltă în special trei gânduri ce făcură o deosebit de puternică impresie asupra lui Dominic şi anume: că voinţa lui Dumnezeu e de a ne face sfinţi, că e foarte uşor să reuşeşti şi că în Cer e pregătit un mare premiu celui ce ajunge sfânt.
      Acea predică a fost pentru Dominic scânteia ce-i înflăcără inima de iubirea lui Dumnezeu. Câteva zile în şir nu zise nimic, dar era mai recules şi mai puţin vesel ca de obicei, încât atât colegii observară acest lucru, cât mai ales Don Bosco. Acesta, temându-se pentru sănătatea băiatului, îl chemă la el şi-l întrebă dacă „suferă de ceva rău”.
      - Din contră, sufăr de ceva bine!
      - Ce vrei să spui prin aceasta?
      - Vreau să spun că mă arde dorul şi setea de a mă face Sfânt, căci eu unul nu crezusem să fie atât de uşor de a ajunge Sfânt. Dar acum, după ce am priceput că aceasta se poate realiza rămânând vesel, eu vreau cu tot preţul şi am neapărată nevoie de a mă face Sfânt. Părinte, spuneţi-mi cum trebuie să procedez pentru a începe această întreprindere.
      „Eu îi lăudai gândul - ne destăinuieşte Don Bosco, dar îl îndemnai să nu se lase agitat, fiindcă în tulburările sufletului nu se poate recunoaşte glasul Domnului; că, dimpotrivă, eu cer, înainte de toate, o constantă şi moderată veselie şi, sfătuindu-l să fie perseverent în a-şi îndeplini îndatoririle sale evlavioase şi de studiu, i-am recomandat a nu lipsi niciodată de la recreaţiile colegilor săi.”
      Aceasta era prima lecţie de sfinţenie pe care marele educator i-o dădu: veselie, pietate, studiu şi participarea regulată la recreaţiile celorlalţi. Dar, mai mult decât cuvintele Sfântului, pe Savio îl duceau înainte exemplele acestuia.
      Voind să-i sondeze dispoziţiile, Don Bosco îl întrebă într-o zi:
      - Aş vrea să-fi fac un cadou pe gustul tău, dar aş vrea ca tu însuţi să ţi-l alegi.
      - Singurul cadou pe care vi-l cer - răspunse prompt Dominic - e să mă faceţi Sfânt! Eu vreau să mă dăruiesc pentru totdeauna lui Dumnezeu şi simt aşa nevoia de a mă face Sfânt, şi dacă nu mă fac Sfânt, eu n-am făcut nimic! Dumnezeu mă vrea Sfânt şi eu trebuie cu orice preţ să mă fac Sfânt.
      Un educator obişnuit i-ar fi încărcat până la saturaţie programul cu fel de fel de exerciţii de pietate, ignorând însă omul real şi lăsând subconştientul necaptat.
      Cu totul altfel procedă însă Don Bosco, preferând şi în acest caz formarea prin acţiune celei prin exerciţii. Şi tocmai în acest sens 1-a orientat pe Dominic cea de a doua lecţie pe care a învăţat-o de la Don Bosco.
      Acesta observase cum Savio ajunsese la convingerea că, pentru a ajunge Sfânt, ar fi fost nevoie să-şi impună austerităţile cele mai rigide şi lungi ore de rugăciuni, lucruri ce erau incompatibile cu condiţia sa de elev.
      Ocazia acestei noi lecţii se prezentă singură.
      Dus de gândul de a da un semn de deosebită afecţiune fiilor săi, le îngădui acestora să-i ceară, printr-un bileţel, orice lucru ar fi dorit, numai să fie, bineînţeles, în putinţa sa.
      Ne putem uşor închipui ridicolele şi extravagantele cereri făcute de ceilalţi. Dominic, în schimb, scrise aceste simple cuvinte pe bileţelul său:
      „Vă cer să-mi mântuiţi sufletul şi să mă faceţi Sfânt.”
      Primul lucru ca să ajungi Sfânt - îi răspunse Don Bosco - este de a-ţi cuceri colegii pentru Dumnezeu, mântuindu-le sufletele.
      Acest nou gând îl răscoli atât de mult pe Savio, încât îi deveni o dulce şi vrăjită obsesie, urmărindu-l tot timpul şi pretutindeni, aşa încât în internat, la şcoală şi în Oratoriul festiv (la ale cărui întruniri participau nu numai elevii externi, ci şi băieţi străini), mititelul deveni un înflăcărat apostol. Don Bosco, vorbind după câţiva ani despre el, spunea că Savio cu zburdălniciile lui îi vâra mai mulţi peşti în mreje decât marii predicatori cu predicile lor.
      Nu o dată fu surprins exclamând: „Cât aş fi eu de fericit, de-aş putea să-i câştig, lui Dumnezeu, pe toţi COLEGII MEI!”
      Vieţile acelor Sfinţi ce lucraseră în mod deosebit pentru mântuirea sufletelor, el pur şi simplu le devora. Vorbea bucuros şi deseori despre misionarii ce se ostenesc pe alte meleaguri pentru a mântui sufletele şi, neputându-le trimite ajutoare materiale, spunea zilnic măcar o rugăciune, şi în fiecare săptămână se împărtăşea cel puţin o dată pentru ei.
      Spre deosebire de cei formaţi prin exerciţii şi care se mulţumesc să se războiască cu morile de vânt ale propriei lor imaginaţii înfierbântate, preocuparea de apostolat a lui Savio se manifesta în mod practic.
      Aşa, într-o zi, când unii din băieţii mai mari strecuraseră la recreaţie o revistă ilustrată vulgară, şi ceilalţi făcuseră cerc în jurul ei, Savio alergă şi el să vadă ce-i poate interesa atât de mult. Când văzu însă despre ce e vorba, cu un gest hotărât şi îndrăzneţ, le-o smulse râzând şi o făcu bucăţele, în timp ce vinovaţii se priveau între ei zăpăciţi şi fără a scoate un cuvânt.
      La un băiat înzestrat cu o inteligenţă excepţională era însă normal ca apostolatul să ia o alură intelectuală. Deşi mititel, făcea cu multă plăcere şi cu mare succes celor şi mai mici ca el Catehismul, în chiar biserica Oratoriului. Când vreunul avea nevoie, se oferea bucuros să-l înveţe Catehismul la orice oră din zi disponibilă şi în oricare din zilele săptămânii.
      În recreaţii avea mult tact şi nu întrerupea niciodată pe cel ce vorbea, dar de îndată ce se ivea o clipă de tăcere, el profita imediat pentru a pune întrebări de şcoală (istorie, matematică, geografie etc. ), şi mai ales avea totdeauna gata o sută şi una de istorioare şi vorbe de spirit, ce-i făceau încântătoare tovărăşia, încât toţi îi râvneau societatea. Când observa că discuţia aluneca pe o pantă nepotrivită sau că se murmură, el rupea firul cu o glumă, o poveste sau făcând o ştrengărie de bun gust şi împiedica astfel păcatul.
      Sistemul preventiv îşi dădea roadele!
      În timpul liber, era sufletul recreaţiilor şi îi câştiga pe ceilalţi, făcându-se iubit de toţi, imitându-l pe Don Bosco. Seninătatea şi veselia sa imperturbabilă îl făceau simpatic chiar şi celor răi, încât toţi îi căutau prietenia şi primeau cu drag orice observaţie din partea lui.
      Chiar făcând abstracţie, pentru moment, de binele ce se răsfrângea asupra celorlalţi, s-ar putea oare imagina un mijloc mai eficient şi mai profund psihologic de a face ca virtutea să-ţi treacă în reflexe şi să te răscolească tot, făcându-te să te depăşeşti pe tine însuţi decât tocmai faptul de a simţi cum toţi cei din jur atârnă de tine în deprinderea virtuţii, în trăirea idealului şi perseverenţa în bine?
      Numai formarea prin acţiune răzbate în străfundurile fiinţei şi subconştientului nostru, şi ea singură asigură, din punct de vedere psihologic, soliditatea formării pentru viaţă. Rezistenţa unei construcţii, în caz de seism, e în funcţie nu de schelăria externă şi de numărul etajelor de la suprafaţă, ci de tăria şi adâncimea temeliilor subterane. Legea aceasta e perfect valabilă şi când e vorba de edificiul spiritual al personalităţii omeneşti.
      O educaţie ce nu-şi are temeliile solid înfipte în adâncimile subconştientului e o construcţie de carton zidită pe nisip. Şi mai sunt totuşi şi astăzi educatori şi mai ales educatoare care încearcă să ornamenteze ultimul etaj, cel al pietăţii, când lipsesc nu numai celelalte părţi (de a fi creştin şi de a fi om), ci şi orice temelie psihologică. Or, când legile psihologiei nu le ştii folosi pentru gândul tău, ele vor lucra împotriva ta. Căci o altă lege, specifică spiritului de astă dată, face ca tu să nu-ţi însuşeşti şi să nu pozezi cu adevărat decât acel bine, acea virtute, acel Ideal, pe care-l dai altora şi în măsura în care-l dai.
      Iată pentru ce acţiunea este şi va rămâne singurul mijloc de a ne forma temeinic, căci ea singură ştie capta şi angaja, în slujba Idealului, subconştientul nostru cu imensele lui resurse şi, prin urmare, singură ea ne poate transforma în înţelesul adânc şi metafizic al cuvântului.
      Împins de acesta nevoie a unui Ideal ce-i biciuia forţele înzecindu-i-le, Savio simţea nevoia să-şi folosească, în acest scop, toate energiile disponibile, dar simţea mai ales absoluta nevoie a harului în apostolat. Aici, harul e totul.
      Or, harul - această împărăţie a Cerurilor şi putere a lui Dumnezeu adăpostită în noi - poate fi dobândit, cum ne-o spune Mântuitorul însuşi, numai prin efort susţinut. De aceea, voind să-i imite pe Sfinţi, începu să bătătorească aceleaşi căi de pocăinţă şi austerităţi.
      În fiecare sâmbătă, ajuna numai cu pâine şi apă (în cinstea Preacuratei), dar aflând Don Bosco, i-o interzise. Voi atunci să ajuneze tot postul mare până la amiază, dar după o săptămână, aflând Sfântul şi despre asta, i-o interzise. Don Bosco ştia prea bine că, în acest fel, sănătatea lui, şi aşa firavă, s-ar fi ruinat în curând.
      Setea de jertfă îl mistuia însă mai departe. Ce era de făcut?
      Oprit fiind de a-şi mai sustrage mâncarea, îşi punea cioturi şi pietre în pat, pentru ca să nu se poată odihni; ba mai adăugă pe deasupra şi un brâu de ciliciu, pe care îl purta sub îmbrăcăminte şi care îl stingherea în mişcări şi-l chinuia zi şi noapte.
      Dar Don Bosco veghea şi i le interzise şi pe acestea. Dar cu acest prilej, Don Bosco îi dădu o a treia lecţie de sfinţenie: îi interzise să mai încerce orice fel de penitenţă fără învoirea sa explicită. „Pocăinţa pe care Dumnezeu o aşteaptă de la tine - îi zise - este ascultarea. Singurele pocăinţe pe care ţi le îngădui sunt să suporţi cu răbdare jignirile, să nu te plângi de arşiţă sau de frig, de vânt şi de ploaie, de oboseală şi de celelalte necazuri şi boli cu care Dumnezeu te va învrednici.”
      Savio îşi însuşi şi de astă dată sfatul ad litteram şi, deşi toamna era înaintată, nu-şi mai adăugă la culcare pătura, rămânând în pat numai cu cuvertura subţire cu care se acoperise în timpul verii. Lucrurile merseră aşa înainte. Savio era de bună credinţă, considerând râvna sa în cea mai perfectă legalitate şi obedienţă! - până când, în ianuarie, căzu la pat. Cercetându-l în dormitor, Don Bosco îl găsi chircit de frig şi tremurând.
      - Dar cum de ai făcut una ca asta? Vrei să ispiteşti pe Dumnezeu şi să mori de frig?
      - Nu, răspunse el candid, nu voi muri de frig. În peştera din Viflaim şi când atârna pe cruce, Isus era mai puţin învelit decât sunt eu acum.
      Don Bosco îi explică atunci ce a înţeles el când i-a dat sfatul să nu se plângă de intemperii şi-l opri totodată de a mai încerca indiferent ce penitenţă sau austeritate din proprie alegere, fără învoirea expresă de la caz la caz, a confesorului său.
      Cel puţin acum, Savio era pe deplin lămurit şi se supuse docil.
      Am omite însă una din caracteristicile cele mai reliefante ale lui Dominic Savio, dacă n-am aminti evlavia lui cu totul deosebită faţă de Imaculata şi de Preasfânta Euharistie. El era prin excelenţă un suflet euharistie şi marian, trăsături, de altfel, totdeauna îngemănate, când evlavia e autentică, iar nu o simplă închipuire sau minciună.
      Încă în timpul primei novene a Imaculatei pe care el o făcea în Oratoriu, Don Bosco îşi îndemnase băieţii să o cinstească pe Preacurata în mod deosebit şi să i se consfinţească.
      Savio se pregăti cu o Mărturisire generală extraordinară şi, având învoirea lui Don Bosco, îşi făcu consacrarea. În aceeaşi seară a zilei în care la Roma se definea Adevărul Conceperii Ei Neprihănite, Savio se strecura singur în Biserica Sfântului Francisc de Sales a Oratoriului. Iată-l îngenuncheat în faţa altarului Mariei: se roagă. Cum află Don Bosco mai târziu, el repetă din tot sufletul şi de mai multe ori aceste cuvinte precise:
      „Fecioară Maria, îţi dăruiesc inima mea; fă să fie pentru totdeauna a Ta; Isus şi Maria fiţi voi, pentru veci, dragostea mea; dar fie-vă milă de mine şi faceţi-mă mai bine să mor decât să am nenorocul de a comite un singur păcat!”
      Deja la prima sa Sfântă împărtăşanie, Savio scrisese printre hotărârile sale: „Moarte, dar păcate nu!”
      Efectul acestei consfinţiri îşi arătă roadele. După acest întâi 8 Decembrie, purtarea lui Savio deveni atât de edificatoare, încât Don Bosco începu să noteze tot ce era în legătură cu el.
      Şi nu erau lucruri tocmai comune!
      Astfel, într-o zi lipsi de la dejun, ba şi de la cursuri, şi culmea, nu se prezentă nici la prânz şi nimeni nu ştia unde ar putea să fie; nu era nici în sala de studiu şi nici în dormitor.
      Aducându-i-se cazul la cunoştinţă, Don Bosco bănui imediat că el nu putea fi decât în biserică, aşa cum îl mai găsise de câteva ori. Intrând de fapt în biserică, îl află acolo nemişcat ca o statuie. Era în genunchi, cu picioarele încrucişate, cu o mână pe tetrapod, cu cealaltă pe piept, cu faţa nemişcată ca marmura şi întoarsă spre chivot. Buzele-i erau imobile, un muşchi nu se mişca. Îl chemă, dar nu răspunse. Îl zgudui, şi atunci îşi întoarse privirea şi, văzându-l pe Don Bosco dezbrăcat de ornate, îl întrebă:
      - Oh, Sfânta Liturghie e deja terminată?
      - Iată, zise Don Bosco, arătându-i ceasul, e deja două după-masă.
      Savio îşi ceru ruşinat iertare pentru călcarea regulilor casei, iar Don Bosco îl trimise la prânz spunându-i:
      - Dacă vreunul te-ar întreba de unde vii, răspunde-i că ştie Don Bosco şi că ai executat tocmai un ordin de al său. Aceasta i-o spuse pentru a evita întrebările inoportune pe care colegii săi i le-ar putea pune.
      De mai multe ori, de altfel, i se întâmpla în zilele când se cumineca sau era expus spre adoraţie Preasfântului Sacrament, că rămânea răpit, şi superiorii erau siliţi să intervină deseori, pentru a-l face să-şi aducă aminte de îndatoririle sale obişnuite. Euharistia şi Imaculata au fost marea lui iubire. Dar era o iubire ce-l făcea apostol. În acest scop, institui la 8 iunie 1856 Compania Imaculatei, cum am relatat mai sus (subcapitol 25). Spre a sfinţi luna mai, Don Bosco îl sfătuise să-şi îndeplinească cât mai exact îndatoririle proprii, să povestească în fiecare zi un exemplu marian colegilor şi să se poarte în aşa fel, ca să se poată cumineca zilnic. Îl sfătui apoi să ceară Preacuratei harul de a se face sănătos şi de a deveni Sfânt.
      „Ultima recomandare - zice Ceria - era cum nu se poate mai oportună. Acestui giuvaier de băiat, trei pile tăcute îi rodeau pe nesimţite sănătatea, cum spunea medicul: constituţia firavă, precocitatea inteligenţei şi continua tensiune de spirit.”
      Tensiunea de spirit îi provenea din aplicarea intensă la studiu (era în clasa a IV-a liceală), de la grija permanentă de a născoci noi şi noi mijloace de apostolat şi de la evlavia lui arzătoare.
      „Spiritul său - zice Don Bosco - era atât de obişnuit să se întreţină cu Dumnezeu, încât în orice loc şi timp, chiar în mijlocul celor mai gălăgioase zburdălnicii, el îşi aduna gândurile şi-şi înălţa inima spre Dumnezeu. Or, tocmai aici se observă diferenţa dintre formarea prin acţiune, ce duce la sfinţenia autentică şi cea prin exerciţii: pietatea adevărată nu numai că nu-l încrunta, ci dimpotrivă, îl făcea extrem de fericit. „Savio era într-o permanentă bucurie şi-şi trăia zilele într-adevăr fericite”, scria despre el Don Bosco. Şi aşa a şi rămas până la sfârşit. Binele, virtutea, bucuria îi deveniseră, în cele din urmă, o a doua natură; dar câte eforturi n-au fost necesare pentru a realiza aceasta!
      „Cine-l privea în ţinuta sa externă atât de corectă - scria Don Bosco - găsea atât de natural totul, încât foarte uşor ar fi spus că pe Savio aşa l-a creat Dumnezeu. Cei ce l-au cunoscut însă de aproape sau au avută în grijă educaţia sa pot să asigure că acesta era rezultatul unui uriaş efort omenesc, susţinut de harul lui Dumnezeu.”
      Câţi nu-şi pierd nevinovăţia, pentru o privire neînfrânată la timp! El avea nişte ochi foc de vioi şi trebuia să facă un efort deosebit, pentru a-i sili să fie reculeşi. „La început - mărturisea el unui amic - când mi-am impus să-mi stăpânesc cu orice preţ privirile, am avut de înfruntat atâta rezistenţă! Aveam uneori o durere groaznică de cap!”
      Dar după ce deprinderile au intrat în obişnuinţă, efortul se răsplăteşte de la sine înmiit, prin bogăţia vieţii interioare la care a dat naştere.
      Să amintim totuşi o singură întâmplare ce ne revelează misterioasa lucrare a harului în acest suflet în permanent contact cu lumea de Dincolo.
      Suntem în decembrie 1856. Străzile oraşului sunt acoperite de prima zăpadă. E noapte şi felinarele de pe străzi s-au aprins de mult. Don Bosco stă ghemuit ca în fiecare seară deasupra unui teanc de scrisori ce aşteaptă răspuns, îndeletnicire ce-l va ţine ocupat până după miezul nopţii.
      Se aude o bătaie uşoară la uşă.
      - Intră! cine-i?
      - Eu sunt - zice Dominic - Veniţi imediat cu mine. Trebuie să facem o vizită.
      - Acum noaptea? Unde vrei să mă duci?
      Don Bosco ezita, dar văzând faţa băiatului, de obicei senină, dar atât de gravă acum, şi mai ales că în cuvintele lui se desluşea o nuanţă de poruncă, Don Bosco se sculă, îşi luă haina şi pălăria şi-l urmă.
      Dominic coborî în grabă scările, ieşi din curte şi o luă hotărât spre oraş, cotind la primul colţ şi apoi pe a doua stradă. Nu vorbeşte, nici nu se opreşte. Se orientează perfect prin labirintul de străzi şi străduţe şi, ajunşi la o clădire înaltă, urcă o scară. Don Bosco îl urmează la primul, al doilea, al treilea etaj.
      Dominic se opreşte la o uşă şi bate. înainte de a se deschide, îi şopteşte lui Don Bosco:
      - Aici sunteţi dorit şi aşteptat - iar el se întoarse de unul singur la Oratoriu.
      Se deschide uşa şi apare o femeie nepieptănată şi, văzându-l pe Don Bosco, exclamă:
      - Dumnezeu v-a trimis! Vă rog grăbiţi-vă, altfel va fi prea târziu. Soţul meu şi-a părăsit credinţa cu mulţi ani în urmă. Acum e pe moarte şi cere să se mărturisească.
      Don Bosco se apropie de muribund şi găseşte un bolnav înfricoşat şi la marginea disperării. Îl mărturiseşte şi-i dă dezlegare. Peste câteva clipe, el moare.
      Don Bosco rămâne impresionat de cele întâmplate şi nu se dumireşte de unde o fi aflat Dominic despre acel bolnav.
      După câteva zile, când erau singuri, îl întrebă:
      - Spune-mi Dominic, mai serile trecute când m-ai chemat să mergem la bolnavul acela, tu de unde ştiai?
      Atunci se întâmplă un lucru la care Don Bosco nu se aştepta: băiatul îl privi întristat şi începu să plângă. Don Bosco nu cuteză să-i mai pună alte întrebări, dar înţelese că în Oratoriul său se afla un băiat ce vorbea cu Dumnezeu.
      Asupra celorlalte extaze şi revelaţii cu care acest fiu predilect al Imaculatei a fost învrednicit, nu ne mai oprim. Amintim doar vizita cerească pe care Savio a făcut-o lui Don Bosco în 1876. Era înconjurat de o splendoare cerească şi-i profeţi lui Don Bosco patru lucruri ce se adeveriră întocmai.
      Biserica a dat curs procesului său de canonizare, iar Pius XI, în decretul privind eroismul virtuţilor micului oratorian, exaltă îndeosebi trei: curăţia de crin, pietatea profundă şi spiritul său de apostolat.
      Pius XII îl declară Sfânt la 12 iunie 1954. Dominic Savio era primul Sfânt la cincisprezece ani.[179]
      Încheind această sumară schiţă biografică, nu putem să nu amintim ceea ce ne-a impresionat mai mult în relaţiile dintre Părinte şi fiu, şi anume faptul că, într-o viziune, Dominic îi reproşează lui Don Bosco lipsa lui de credinţă!
      Dacă şi credinţei acestui Sfânt, a cărui viaţă nu e decât un neîntrerupt şir de privilegii supranaturale şi miracole, i s-a găsit din partea Cerului un astfel de cusur, ce se va spune atunci despre credinţa noastră firavă?

 

32) „Dacă un mişel ar putea...”

      „Mişelul” e simpaticul băiat Mihail Magone, ce intra în Oratoriu în toamna acelui an, 1857, în care trecuse în veşnicie Dominic Savio. În urma unei hemoragii fatale la stomac, în 21 ianuarie 1859, murea şi Magone.
      Întâlnirea cu Don Bosco ar părea absolut întâmplătoare, dacă unui eveniment astfel dispus de Providenţă i s-ar mai putea da acest calificativ.
      Don Bosco se întorcea din Sommariva del Bosco, peste Carmagnola, unde trebuia să aştepte mai bine de o oră pentru a schimba trenul spre Torino. Bătuse ora şapte seara, iar din înălţimi, întunericul părea că-şi cerne ceaţa de ploaie pulverizată, ce făcea bezna şi mai de nepătruns. La un pas distanţă, nu se mai vedea nimic.
      Călătorii aşteptau resemnaţi şi tăcuţi, şi tot ce-i distra era gălăgia făcută de o ceată de copii ce zburdau prin împrejurimi.
      „Aşteaptă... prinde-l... fugi... ţine-l... nu-l lăsa!” răsunau ţipetele şi ordinele în noapte şi, din când în când, siluete negre urmărindu-se una pe alta alunecau prin penumbra de lumini şi întuneric din jurul felinarelor peronului gării din Carmagnola.
      Însă, dintre toate vocile, una se deosebea, dominându-le autoritar pe celelalte: părea glasul unui căpitan şi era urmată de toţi ca o poruncă ce trebuia executată. Don Bosco ardea de dorul de a-l cunoaşte pe acest ştrengar şi, profitând de o clipă de pauză, când şeful şi-i adunase lângă un felinar spre a le da noi instrucţiuni, se lansă în mijlocul lor. Cu toţii speriaţi, o luară la fugă, afară de unul singur, care se opri, apoi făcu un pas înainte şi, punându-şi mâinile în solduri, cu glas răspicat întrebă:
      - Cine sunteţi dumneavoastră de veniţi să ne stricaţi jocurile noastre?
      - Eu sunt prietenul tău.
      - Şi ce vreţi de la noi?
      - Dacă v-ar face şi vouă plăcere, vreau să mă joc şi să mă distrez şi eu cu voi.
      - Bine, dar dumneavoastră cine sunteţi? Eu unul nu vă cunosc!
      - Ţi-o repet, eu sunt prietenul tău şi vreau să-mi petrec timpul liber împreună cu tine şi cu camarazii tăi. Dar tu cine eşti?
      - Eu? cine sunt eu? Eu sunt - răspunse el cu glas grav şi sonor - eu sunt Mihail Magone, generalul recreaţiei.
      În timp ce noi doi vorbeam - continuă Don Bosco - ceilalţi băieţi, ce se împrăştiaseră speriaţi, se apropiară şi ei. După ce am adresat un vag cuvânt bun ba unora, ba altora dintre ei, m-am întors spre Magone şi am continuat aşa:
      - Iubitul meu Magone, câţi ani ai?
      - Am treisprezece ani.
      - Te-ai mărturisit până acum?
      - Sigur că da, spuse el râzând.
      - Dar la Prima Sfântă Cuminecare ai fost primit?
      - Da, nu numai că am fost primit, dar am şi făcut-o.
      - Ai învăţat tu vreo meserie?
      - Da, meseria de a nu face nimic, răspunse el şiret (la professione del far 'niente).
      - Bine, dar cu ce te-ai ocupat totuşi până acum?
      - Am umblat la şcoală.
      - Şi pe ce clasă?
      - Am fost pe a treia primară.
      - Tăticul tău mai trăieşte?
      - Nu, tatăl meu e mort.
      - Dar mamă mai ai?
      - Da, mama mea trăieşte, spală şi lucrează în dreapta şi în stânga şi face tot ce poate ca să ne câştige un codru de pâine mie şi fraţilor mei, ce-o facem neîncetat să dispere.
      - Şi ce ai vrea să faci în viitor?
      - Ar trebui să fac şi eu ceva, dar nici eu nu ştiu ce!
      Acest fel de a vorbi răspicat, unit cu o exprimare ordonată şi inteligentă, mă făcu să întrevăd o mare primejdie pentru acest băiat, dacă ar fi fost lăsat şi de aici înainte în aceeaşi părăsire.
      Sfinţii cunosc intuitiv sufletele. Dumnezeu le acordă ceva din acea cunoaştere intimă a personalităţii umane, pe care El o are în mod nemijlocit în conştiinţa noastră.
      „Mi se părea, pe de altă parte - continuă Don Bosco - că această vervă şi acest temperament întreprinzător, dacă ar fi fost cultivate, puteau ajunge departe. De aceea reluai:
      - Dragul meu Magone, tu nu doreşti să termini odată şi odată cu acesta viaţă de ştrengar şi să începi să înveţi vreo artă sau vreo meserie ori să-ţi continui studiile?
      - Ba fireşte că da - răspunse el mişcat - sunt sătul de viaţa aceasta de osândit. Câţiva dintre camarazii mei sunt deja la închisoare, iar pentru mine, mă tem şi eu de aceeaşi soartă. Dar ce-aş putea eu face? Tatăl meu e mort, iar mama mea săracă: cine să mă ajute?
      - Uite, scumpul meu, în seara asta fă o rugăciune fierbinte către Tatăl nostru carele este în Ceruri; roagă-te din toată inima; încrede-te în El, şi El se va îngriji de tine, de mine, de toţi.”
      În acea clipă trenul intră zorit şi Don Bosco trebui să se urce fără zăbavă.
      - Ia - îi mai zise - ia această medalie (a Mariei Ajutătoare) şi du-te la Don Ariccio, vice-parohul tău şi spune-i că preotul care ţi-a dat-o ar dori să-ţi cunoască situaţia şi cere informaţii despre purtarea ta.
      El luă cu respect medalia, apoi întrebă:
      - Dar dumneavoastră cum vă numiţi? De unde sunteţi? Don Ariccio vă cunoaşte?
      Aceste întrebări şi altele se pierdură însă în uruitul trenului ce se îndepărta.
      Don Ariccio recunoscu imediat pe Don Bosco după medalia Mariei Ajutătoare şi îi scrise fără întârziere:
      „Orfan de tată, vârsta, sărăcia, inteligenţa - răspundea vice-parohul - toate îl fac vrednic de cea mai caritabilă îngrijire.”
      Peste câteva zile, Don Bosco îl primea în Oratoriu.
      - Iată-mă, îi zise el, alergându-i în întâmpinare, iată-mă, eu sunt acel Mihail Magone pe care l-aţi întâlnit în gara din Carmagnola.
      - Ştiu totul, dragul meu, ştiu totul. Dar spune-mi, ai venit de bună voie şi din proprie voinţă?
      - Da, bunăvoinţa nu-mi lipseşte.
      - Dacă ai bunăvoinţă, reluă zâmbind Sfântul, atunci îţi recomand să nu-mi răstorni cu josu-n sus toată casa!
      - Nu, fiţi cât se poate de liniştit, n-o să vă cauzez neplăceri. Am fost eu rău în trecut, dar pentru viitor nu vreau să mai fie aşa. Doi din colegii mei sunt deja la închisoare şi, şi eu...
      - Să lăsăm trecutul şi fii în bună pace; spune-mi mai bine dacă tu ai dori să studiezi, ori preferi să înveţi vreun meşteşug?
      - Eu sunt dispus să fac cum voiţi; dar dacă-mi permiteţi să aleg, apoi atunci aş prefera să studiez.
      - Presupunând că te-aş da la şcoală, cam ce-ai dori să faci, odată studiile terminate?
      - Dacă un mişel... după ce zise aceste cuvinte deveni serios plecându-şi capul, îngândurat, şi tăcu. Apoi dădu din cap negativ şi izbucni în râs. Părea că ar fi vrut să spună: „NU, ASTA UNA NU SE POATE...”
      - Continuă, dragul meu, continuă, îl încuraja Don Bosco. Dacă un mişel...
      - Dacă un mişel ar putea deveni destul de bun pentru a se face preot ca Don Bosco, eu m-aş face atât de bucuros preot!
      - Vom vedea noi ce va şti face un ştrengar (e mai bine să spui aşa, reluă Don Bosco). Pentru moment, eu te voi pune la studiu; a te face preot sau altceva, aceasta va depinde de sârguinţa şi progresul tău la studiu, de purtarea ta bună şi de semnele pe care le vei da, că tu eşti chemat într-adevăr la statul preoţesc.
      - Dacă eforturile unei voinţe bune vor putea izbuti la ceva, vă asigur că nu veţi avea de ce fi nemulţumit de mine.
      Este însă obiceiul în casele saleziene ca, totdeauna când soseşte un nou venit, să i se dea (fără ca el să ia seama) un coleg sigur şi bun, care să-i fie înger păzitor şi să nu-l piardă nici o clipă din vedere.
      Colegul lui Magone îl însoţea la şcoală, la studiu, la recreaţie, se juca şi glumea cu el. Dar de câte ori a trebuit să-i spună: „Nu mai rosti cuvântul acela; nu vorbi de rău, nu pomeni numele lui Dumnezeu în deşert.” O făcea însă cu atâta tact, încât Magone îi mărturisi: Bravo, ai făcut bine că mi-ai spus! Tu eşti într-adevăr un brav coleg! Dacă şi în trecut te-aş fi avut lângă mine, obişnuinţele acestea rele, ce mă supără acum atât de mult, nu le-aş fi deprins.
      În primele zile, el nu se împăca aproape cu nimic, afară de... recreaţie şi de sala de mese. Cânta, ţipa, alerga, sălta, zburda aprig ca un spiriduş. Avea însă bunăvoinţă şi, când colegul său îi şoptea: „Magone, clopoţelul ne cheamă”, mai dădea o ultimă ocheadă curţii şi apoi mergea unde programul îl chema.
      E adevărat însă şi aceea - observa Don Bosco - că atunci când suna clopoţelul pentru recreaţie... părea că iese din gură de tun, era regele curţii.
      Don Bosco, în acest timp, tăcea şi aştepta. Şi trecu aşa o lună şi mai bine. Apoi Magone deveni mai reţinut şi mai taciturn. Nu mai lua parte la jocuri decât invitat. În curând nici nu se mai juca, ci se retrăgea într-un colţişor şi plângea. Mediul îl biruise.
      Întrebat de colegul său: „De ce melancolia aceasta?” îi răspunse:
      - Cum să nu fiu trist, când îmi văd colegii atât de buni şi de evlavioşi. Faptul dea-i vedea mereu veseli, rugându-se şi împărtăşindu-se, îmi cauzează mâhnire.
      - Dar eu nicidecum nu înţeleg cum şi în ce fel te-ar putea întrista pe tine evlavia altora?
      - Motivul e aşa de simplu: colegii mei, care sunt deja buni, trăiesc religia şi devin şi mai buni; iar eu, care nu sunt decât un mişel, nu pot să iau parte la tot programul lor şi asta îmi pricinuieşte remuşcări adânci şi mare nelinişte.
      - Oh, copil ce eşti! Dacă fericirea colegilor tăi îţi stârneşte invidie, cine te împiedică să devii ca ei? Şi dacă ai remuşcări de conştiinţă, n-ar fi oare mai simplu să le înlături?
      - Să le înlătur, să le înlătur... Uşor de zis, dar de-ai fi şi tu în straiele mele, ai vedea că... Şi fără să-şi termine gândul, scutură din cap înciudat. Îl podidiră lacrimile şi fugi.
      Colegul său îl regăsi ascuns în sacristie.
      - Spune-mi cauza durerii tale, spune-mi... Oricât de încâlcită ţi-ar fi conştiinţa, posibilitatea de a o descurca există... Du-te de te spovedeşte; vei vedea cât vei fi de fericit pe urmă. Noi, când avem necazuri, aşa facem şi de aceea şi suntem pururea veseli.
      Cazul lui Magone e un exemplu clasic al educaţiei saleziene în plină desfăşurare. Don Bosco pleacă de la cunoaşterea reală a băiatului şi-l ia aşa cum este el aievea. Dar şi acesta ajunge, între timp, să-l cunoască pe Don Bosco şi-l admiră. Fără să vrea, se lasă subjugat încă de la început de frumuseţea lui de Ideal viu, întruchipat într-un om, ba se simte atras chiar spre preoţie.
      Această vrajă tainică nu schimbă însă nici trecutul, şi nici temperamentul băiatului şi el e lăsat să se joace. Don Bosco îşi urmărea băieţii, îndeosebi în timpul recreaţiei, ştiut fiind că în timpul jocului fiecare îşi dă arama pe faţă: cine e inimos şi cavaler, poţi conta pe el, căci aşa va fi şi în viaţă; iar cine trişează la joc şi e un nestăpânit şi pătimaş aşa este şi în toate celelalte.
      Magone, deşi cel mai zburdalnic, poate, dintre toţi băieţii pe care-i avusese cândva Don Bosco, rămânea mereu cavaler. Sfântul zâmbea mulţumit.
      Încetul cu încetul, mediul îi măcină împotrivirile şi-l învălui. Şi, pentru ca cei răi, puţini, dar nelipsiţi nici din Oratoriu, căci şi casele saleziene sunt tot pe lumea aceasta, să nu-l prindă în cercul lor, şi pentru ca obişnuinţele rele de odinioară să nu aibă şansa de a face cârdăşie cu aceştia (avizi totdeauna de complicitate), Don Bosco îi dăduse un înger păzitor vizibil, pe colegul cel bun.
      Până la sfârşit, el se simte atras şi se vede copleşit: tot trecutul şi subconştientul său e răscolit în aşteptarea a ceva nou, ceva ce simte că trebuie să vină şi-l urmăreşte, a harului convertirii, deşi vechile obişnuinţe gem, protestează, îi zguduie întreaga fiinţă şi-l istovesc în luptă, făcându-l trist.
      Don Bosco urmărea atent evoluţia lui Magone, fără a-i da câtuşi de puţin această impresie, părând că, şi pentru dânsul, jocurile ar fi tot ce-l interesează. Când momentul i se păru matur, îl chemă.
      - Dragă Magone - zâmbi tainic Don Bosco - eu aş vrea să te rog să-mi faci o mică bucurie; tare aş dori însă să nu mă refuzi.
      - Doar spuneţi-mi - răspunse hotărât şi captivat băiatul - spuneţi-mi, sunt gata să fac pentru dumneavoastră tot ce mi-aţi cere.
      - Vezi, eu aş dori aşa de mult ca tu să mă laşi, pentru o clipă, stăpân pe inima ta şi să-mi descoperi pricina acelei melancolii ce de câteva zile te tot chinuie.
      - E cât se poate de adevărat tot ce-mi spuneţi, dar... eu unul sunt deznădăjduit şi nici nu ştiu ce să mă fac...
      Spunând aceste cuvinte, el izbucni în plâns. Fin psiholog, Don Bosco ştia efectul de destindere al lacrimilor şi, de aceea, îl lăsă niţel să se uşureze. Mângâierile în astfel de momente întărâtă, nu calmează. Când socoti că sosise momentul potrivit, reluă glumind:
      - Cum! Nu eşti tu generalul Mihail Magone, comandantul întregii cete de ştrengari din Carmagnola? Ce fel de general ai ajuns, dacă tu nu mai eşti în stare să exprimi în cuvinte ceea ce te roade în suflet?
      - Aş vrea să o fac, dar nu ştiu cum să încep; nu mă ştiu exprima...
      - Spune-mi atunci un singur cuvânt, restul ţi-l voi spune eu.
      - Îmi simt conştiinţa încărcată.
      - Aceasta-mi ajunge, am înţeles totul. Dar vezi tu, era nevoie ca tu să-mi spui acest cuvânt, pentru ca eu la rândul meu să-ţi pot spune restul. Nu vreau să intru deocamdată în lucrurile de conştiinţă şi-ţi voi da doar sfaturile necesare pentru ca să le poţi pune la punct toate. Ascultă-mă deci: dacă lucrurile sufletului tău sunt în bună ordine în trecut, pregăteşte-te să faci o Mărturisire expunând relele ce ţi se vor mai fi întâmplat, începând doar de la ultima dată când te-ai spovedit bine. Dacă, fie de frică, fie din vreun alt motiv, ai omis de a mărturisi ceva ori îţi aminteşti că vreuna din mărturisirile tale a fost lipsită de una din condiţiile necesare, în acest caz reia Mărturisirea începând de la acel timp de când eşti absolut sigur că ai făcut-o bine şi spune tot ce ţi-ar fi putut cauza remuşcări...
      Mihail îşi petrecu timpul pregătindu-se şi, încă în aceeaşi zi, seara, se spovedi.
      - Oh, cât sunt acum de fericit!, exclamă el plângând de bucurie la sfârşit. Merse să se culce, dar nici nu mai putea adormi, atât era de emoţionat şi fericit.
      Dar din această clipă, harul este cel ce va avea totdeauna ultimul cuvânt în viaţa lui. Îl costă mult să-şi înfrâneze firea nărăvaşă şi toată foc, dar reuşi atât de bine, încât deveni prin excelenţă împăciuitorul colegilor săi. În curând, rivaliza în pietate, în exemplaritatea cu care-şi îndeplinea îndatoririle sale de elev şi de intern, şi mai ales în evlavia sa către Preacurata, cu fostul său înaintaş, Savio.
      Recunoştinţa ce-o simţea pentru salvatorul său nu poate fi exprimată în cuvinte. îşi puse în mâinile sale tot sufletul şi devenea tot mai râvnic în evlavia sa către Imaculata, în frecventarea Sfintelor Taine şi în a face altora binele de care el însuşi fusese învrednicit prin colegul cel bun. Formarea prin acţiune definitivă; astfel, lucrul început de Sfânt şi de mediu. Deveni un apostol irezistibil printre ceilalţi, târându-i în cascada către înălţimi, ce-i devenise viaţa. „Şi toate acestea - scrie Don Bosco - el le făcea cu veselie, cu uşurinţă elegantă şi fără scrupule, aşa încât era iubit şi venerat de toţi; cât despre zburdălnicia şi cavalerismul său, el era idolul întregii recreaţii.”
      Ceea ce primise de la natură, îi reîntorcea acum înzecit. Şi ce poate fi mai frumos, ca vraja şi veselia unui tânăr cu suflet de apostol?
      Dat fiind însă trecutul său la Carmagnola, amintiri şi impresii rele de odinioară îl asaltau mereu, răscolindu-i fantezia şi călindu-i voinţa prin luptă. Dar cu Don Bosco alături, lupta nu se putea pierde. însuşi se oţelea şi-i întărea şi pe ceilalţi. Se păstrează de la el un bileţel adresat unuia din colegi, în care îi relevă cele şapte lucruri pe care obişnuia să le practice pentru a-şi păstra curăţia şi pe care el, în limbajul său de „general”, le numea „cei şapte grăniceri ai Mariei, puşi de santinelă virtuţii sfinte a curăţiei”.[180]
      Numai în câteva luni, se săvârşise o adevărată minune. Micul „mişel” devenise exemplar în toate. Don Bosco obişnuia să spună că cine pierde o clipă pierde o comoară: Deci - repeta Magone adesea - „deci cine pierde şi o singură clipă pierde o comoară”.
      Într-un singur an, absolvi cu brio clasele I şi a II-a de liceu; ceea ce nu-l împiedică să fie apostol printre ai săi.
      Într-una din zile, unul începu să îndruge într-un grup lucruri indecente. Magone ascultă câteva cuvinte apoi, vârându-şi degetele în gură, fluieră una „à la general” de-i asurzi pe toţi.
      - Dar ce faci - se răsti unul dintre ei - eşti nebun?
      Magone nu zise nimic, dar fiindcă celălalt continua să povestească, fluieră una şi mai tare.
      - Dar unde-i buna creştere? Aşa trebuie să te porţi?
      - Dacă voi faceţi pe nebunii, vorbind ce nu trebuie - răspunse Magone sigur de sine - de ce n-aş putea s-o fac şi eu pentru a vă împiedica o astfel de convorbire?
      Într-altă zi, câţiva colegi vorbeau despre eternitatea chinurilor iadului şi unul, pe ton de glumă, zise:
      - Vom încerca să nu ajungem acolo, şi dacă totuşi vom ajunge... pazienza... (puţintică răbdare)...
      Magone se făcu că nu pricepe, dispăru din grup şi peste câteva clipe se reîntoarse cu o cutie de chibrituri şi, pe neobservate, cu îndemânare, aprinzând unul din ele, îl puse sub mâinile pe care zisul coleg le împreunase filosofic la spate.
      - Ce faci? - se răsti acesta imediat - ai înnebunit?
      - Nici vorbă, voiam doar să pun la încercare răbdarea ta cea eroică, fiindcă dacă tu te simţi în stare să suporţi focul iadului o întreagă veşnicie, eram sigur că nu vei protesta...
      Toţi pufniră înveseliţi în râs, iar cel cu mâna friptă exclamă:
      - Apoi, în iad, într-adevăr că-i rău!
      Râvna lui apostolică nutrea dintr-o adâncă lucrare lăuntrică a harului. În toamna lui 1858, Don Bosco o descoperi pe neaşteptate şi în afara cadrului Mărturisirii. Îl luase şi pe el în ceata celor care-i conducea aproape an de an ca să-şi petreacă vacanţa la Morialdo. Într-o seară, după ce toţi ceilalţi se culcaseră, Don Bosco auzi pe cineva suspinând într-un colţ al curţii.
      - Ce ai Magone, ţi-e rău? De ce plângi?
      El care era absolut sigur de a fi singur şi neobservat, rămase adânc tulburat de ivirea lui Don Bosco şi nu ştia ce să-i răspundă. Repetându-i întrebarea, el murmură:
      - Eu plâng privind luna care de atâtea veacuri răsare cu regularitate pentru a lumina beznele nopţii, fără să fi fost vreodată nesupusă dispoziţiilor Creatorului, în timp ce eu care sunt atât de tânăr, eu care am minte, eu care ar trebui să fiu de tot fidel legilor lui Dumnezeu, eu am fost nesupus de atâtea şi atâtea ori şi în mii de chipuri L-am jignit...
      Magone avea abia paisprezece ani.
      Paralel cu lucrarea interioară a harului, Magone îşi impunea şi mortificări externe. Aşa de exemplu, în acelaşi an, el voi să ajuneze în timpul novenei Imaculatei. Don Bosco îi impuse în schimb o scurtă rugăciune zilnică. Aceasta pentru a-l cruţa.
      Părea că stă bine cu sănătatea, până în 19 ianuarie 1859, când o boală neaşteptată şi violentă îl răpuse. El se stinse asistat de Don Bosco, în plină cunoştinţă despre toate, lucid şi cu o seninătate de spirit mai mult decât omenească. Lipsa simţită de colegii săi în urma dispariţiei acestui minunat camarad şi jalea din institut ar fi imposibil de descris.
      Colegii îşi spuneau: „Magone e deja cu Savio în Rai”
      Iar Don Bosco îi încheia simplu această minunată biografie:
      „Eu n-aş şti ce nume să-i dau morţii lui Magone decât de a-i spune un somn al bucuriei ce duce sufletul dintre necazurile vieţii în Eternitatea fericită.”

 

33) „Veselie, studiu, evlavie”

      Francisc Besucco, micul păstorel din Argentera din Alpii Maritimi, citind biografiile lui Savio şi Magone, se aprinse de dorul de a ajunge şi el în acest Oratoriu, unde aceştia lansaseră exemple atât de luminoase şi numeroase. Comiţând mici greşeli, îşi impunea penitenţele cele mai aspre, spre a ispăşi totul şi a se face vrednic de marele har de a ajunge şi el la Oratoriul lui Don Bosco.
      Prin mijlocirea parohului său, Don Pepino, reuşi să fie primit în 2 august 1863. Avea atunci treisprezece ani şi cinci luni.
      Suflet nevinovat, simplu şi generos, deşi nu va petrece decât o jumătate de an în Oratoriu, asemenea unui meteor de excepţie, va lăsa în urma lui o dâră de lumină pe care Don Bosco o va fixa în cea de a treia biografie de tânăr, ce-o va publica în anul următor, 1865, după moartea acestuia.
      Era deja de câteva zile în Oratoriu, când Don Bosco, revenit dintr-o călătorie, îl şi remarcă în timpul unei recreaţii. Îmbrăcat în pantaloni de alpinist, el privea cu ochi mari zburdălniciile celorlalţi, când ochii li se întâlniră. Îi surâse respectuos Sfântului, apropiindu-se. Din vorbă în vorbă, Don Bosco îi află numele şi vârsta, apoi îl întrebă:
      - Ai venit să studiezi sau să înveţi vreo meserie?
      - Eu aş dori aşa mult să studiez.
      - Câte clase ai?
      - Am terminat şcoala primară la noi în sat.
      - Şi de ce ai vrea să studiezi, în loc să înveţi vreo meserie?
      - Fiindcă dorinţa mea cea mai vie şi mai fierbinte e să îmbrăţişez statutul preoţesc.
      - Dar cine ţi-o mai fi dat şi ţie acest gând? zâmbi Don Bosco.
      - E dorinţa pe care am avut-o totdeauna în inimă, şi m-am rugat neîncetat ca Dumnezeu să mi-o îndeplinească.
      - Ai cerut, poate, şi sfatul cuiva?
      - Da, am vorbit despre aceasta cu naşul meu, da, cu naşul meu. Acestea zicând, fu atât de mişcat, încât i se iviră lacrimile.
      - Şi cine ţi-e naşul?
      - Chiar parohul din Argentera, la care îi sunt foarte drag. El m-a învăţat Catehismul, m-a dat la şcoală, m-a îmbrăcat, m-a crescut. El e atât de bun şi mi-a făcut atâta bine... şi acum m-a recomandat dumneavoastră, ca să mă primiţi în Oratoriu. Cât e de bun naşul meu şi cum îmi vrea binele...
      Acestea spunând, începu din nou să plângă.
      Sensibilitatea aceasta faţă de binefacerile primite şi afecţiunea pentru binefăcătorul său îi relevară lui Don Bosco firea şi bunătatea inimii băiatului.
      „E un lucru dovedit de experienţă - scrie Sfântul - că recunoştinţa copiilor e de cele mai multe ori semnul prevestitor al unui viitor fericit.”
      După alte câteva zile, se prezentă lui Don Bosco. Părea tulburat.
      - Ce ai, dragul meu Besucco?
      - Eu mă găsesc aici, în mijlocul atâtor colegi (internii Oratoriului erau vreo şapte sute), cu toţii atât de buni; aş vrea şi eu să mă fac tot atât de bun ca şi ei, dar nu ştiu cum să încep şi simt nevoie de ajutorul dumneavoastră.
      Don Bosco precizează, în biografia acestuia, că mititelul avea, încă înainte de a veni printre ai săi, o pietate şi o curăţie exemplară, spirit de apostolat, o mare evlavie către Preacurata şi că era deosebit de harnic în primirea Sfintelor Taine şi în împlinirea exactă a propriei datorii. Îi lipsea însă acea notă de veselie şi exuberanţă tinerească, ce plăcea atât de mult marelui educator. De aceea, în răspunsul ce i-l dădu, anume pentru a-l face şi mai accesibil veseliei generale a celorlalţi, Don Bosco i-o impuse drept prim punct de program.
      - Bine, Besucco, eu te voi ajuta cu toate mijloacele în putinţa mea. Dacă vrei să te faci bun, practică trei lucruri, şi acestea singure, şi apoi totul va fi în ordine.
      - Şi care sunt aceste trei lucruri?
      - Iată-le: „VESELIE, STUDIU şi EVLAVIE”. Acesta e marele program pe care tu, practicându-l, vei putea trăi fericit şi să faci mult bine sufletului tău.
      - Veselie, veselie... dar eu sunt încă prea vesel. Dacă a fi vesel e important pentru a deveni bun, atunci eu o să mă joc de dimineaţa până seara. Va fi bine aşa?
      - Nu de dimineaţa până seara, ci numai în orele de recreaţie.
      Besucco îşi însuşi ad litteram recomandarea şi se credea obligat, într-o primă perioadă, să se joace toate jocurile. Urmară inevitabilele căzături, răsturnări, izbiri; ba într-o zi se ciocni nas în nas cu un coleg, de le porni sângele şiroind amândurora.
       - Sărmanul meu copil, fii mai moderat şi cu mai multă băgare de seamă.
      - Bine, dar dumneavoastră mi-aţi spus că a mă recrea îi place lui Dumnezeu şi de aceea eu aş vrea să învăţ toate jocurile, pentru a-i plăcea mult de tot.
      - Dar nu aşa trebuie s-o înţelegi dragul meu - îi răspunse Don Bosco - mişcările şi jocurile trebuie să fie învăţate pe rând, una câte una, în măsura în care te ajută puterile. Însă totdeauna într-un fel ce să te recreeze cu adevărat, iar nu să te istovească.
      „Din aceste cuvinte - continuă Sfântul - el pricepu că recreaţia trebuie să fie moderată şi să fie dirijată ca să destindă spiritul, căci altfel ea e păgubitoare sănătăţii, chiar şi celei trupeşti.”
      Din această clipă, în timp ce înainte era nerăbdător de a ajunge cât mai curând la recreaţie, acum începu să profite de recreaţiile mai lungi pentru convorbiri utile cu colegii mai buni ori chiar pentru a deprinde vreun exerciţiu de pietate. Dar mai ales începu să se folosească de timpul liber pentru a face apostolat în micul său cerc, cu întrebări şi convorbiri morale sau de şcoală, aşa cum făcuseră şi Savio şi Magone înaintea lui. Şi-n felul acesta, formarea prin acţiune reintră din nou pe primul plan; dar întrucât am insistat asupra ei la ceilalţi doi, în special la Savio, nu ne vom mai opri la ea, de data aceasta.
      Veselia pe care o propovăduia Don Bosco era cea întemeiată pe bucuria de a fi apostol, căci, în mod cert, aceasta nu înşeală.
      În ce priveşte punctul doi al programului, studiul, Besucco făcuse progrese atât de mari, încât reuşi şi el să facă două clase într-un an, deşi ca inteligenţă nu era excepţional. Dar avea o stăruinţă şi o dârzenie de muntean, pe care Don Bosco o ştia stimula moderat. Într-o zi văzu scris pe un carton în camera Sfântului: „Fiecare clipă este o comoară!”
      - Dar aceasta ce-o fi vrând să spună? Putem noi, oare, în fiecare clipă să câştigăm o comoară?
      - Sigur că da, răspunse Sfântul. În fiecare clipă noi ne putem câştiga o nouă cunoştinţă ştiinţifică sau religioasă, putem practica o virtute sau să facem un act de iubire către Dumnezeu, lucruri care sunt toate - în ochii lui Dumnezeu - tot atâtea comori ce o să ne fie de folos în timp şi în veşnicie.
      Mititelul nu numai că înţelese perfect explicaţia, ci o şi puse în practică cu fidelitate, aşa încât tot timpul cât rămase în Oratoriu avu zece la toate. „Notele lui Besucco au fost mereu aceleaşi: ,,optime”, adică zece absolut.”
      În ce priveşte apoi pietatea, el nu avu mare lucru de adăugat după intrarea în Oratoriu, atât că îşi puse de acord programul său cu cel de aici.
      „Să se spună tot ce se vrea despre diferitele sisteme educative - scrie Don Bosco - dar eu nu găsesc o bază sigură decât în frecvenţa Mărturisirii şi Cuminecării; şi eu cred că nu spun prea mult afirmând că, atunci când aceste două elemente sunt omise, moralitatea e ruină.” Cuvinte - comentează Amadei - ce merită volume întregi.
      În ce priveşte Mărturisirea, ea nu dă însă roade decât dacă duhovnicul e stabil. Cei ce-l schimbă, observă Don Bosco, nu comit, desigur, un păcat, dar ei nu vor avea o călăuză sigură, ce să cunoască amănunţit starea conştiinţei lor. S-ar întâmpla cu ei ceea ce se întâmplă cu un bolnav, care, la fiecare vizită, ar vrea un medic nou. Şi Sfântul insistă, adresându-se de astă dată direct educatorilor şi cerându-le să recomande în legătură cu Mărturisirea în special trei lucruri:
      1. Să recomande cu mare zel Mărturisirea deasă.
      2. Să insiste asupra utilităţii alegerii unui spiritual stabil, care să nu fie schimbat fără necesitate. Deşi e mai bine de o mie de ori să-l schimbe decât să ascundă un singur păcat. De aceea să fie totdeauna preoţi suficienţi la dispoziţie.
      3. Să nu omită a aminti, cât de des, marele secret al Mărturisirii. Să li se spună limpede că preotul e legat de un secret inviolabil natural, civil, bisericesc şi divin prin care nu poate, pentru nici un motiv, cu preţul oricărui rău, fie chiar şi moartea, să spună altora lucrurile auzite în Mărturisire ori să se folosească însuşi de ele; ba mai mult, că nu-i este îngăduit nici măcar să se gândească la lucrurile auzite în această taină; că preotul nu se miră şi nici nu-şi pierde afecţiunea din cauza păcatelor, oricât de grave, auzite în Mărturisire, ci din contră, îi chiar creşte stima şi creditul penitentului în ochii săi. Aşa cum medicul e fericit când a reuşit să descopere toată gravitatea răului bolnavului şi se bucură mult fiindcă el poate prescrie, astfel, remediul potrivit, tot astfel face confesorul care e medicul sufletului nostru şi care, în numele lui Dumnezeu, ne vindecă prin dezlegare toate rănile sufletului nostru.
      „Eu sunt convins că, dacă aceste lucruri ar fi recomandate şi potrivit explicate, s-ar obţine rezultate morale foarte mari printre tineri şi s-ar recunoaşte prin fapte ce element minunat de educaţie are catolicismul în taina Sfintei Mărturisiri.”
      Despre râvna lui Besucco de a se cumineca, e de prisos a mai aminti, el fiind un suflet euharistic privilegiat. Într-o zi, pe când ceilalţi erau la recreaţia de după cină, Don Bosco trebuind să Între  în altar şi neavând lumină se împiedică de ceva moale, ca un săculeţ de grâu, şi era să se şi răstoarne. Revenindu-şi, care nu-i fu mirarea când îl identifică pe Besucco care, ascuns în spatele altarului, îl ruga pe Isus să-l facă mai bun şi să-l facă Sfânt!
      Şi nu a fost singura dată când Sfântul 1-a surprins în atitudini asemănătoare.
      Evlavia lui Besucco, deprinsă din copilărie, era bine închegată şi Don Bosco îl auzi exclamând că ar vrea atât de mult să-şi despartă sufletul de trup, pentru a putea gusta mai bine ce vrea să însemne a-l iubi pe Dumnezeu.
      Într-un singur loc trebuia înfrânat: în setea după penitenţe corporale cu care se obişnuise dinainte şi care în Oratoriu îi devenea tot mai nepotolită.
      „Când iubirea lui Dumnezeu s-a înstăpânit într-o inimă - scrie Don Bosco - nici un lucru pe lume, nici un chin nu-l mai supără, ci dimpotrivă, necazurile vieţii i se întorc în mângâiere.”
      Deşi Besucco era mai robust decât Savio şi Magone, Don Bosco îi potoli râvna, cerându-i în schimb să accepte cu drag toate neplăcerile necesare, să se mortifice studiind şi muncind şi să facă servicii colegilor săi, cu cât mai costisitoare, cu atât mai preferabile. Îi ceru să suporte cu răbdare defectele celorlalţi, să fie totdeauna plin de dragoste cu toţi şi pururi gata de un cuvânt bun şi cuminte. Cum se vede, din nou, acţiunea e preferată austerităţilor şi exerciţiilor.
      Totul mergea bine când, în noaptea de 2 ianuarie 1864, se răci dintr-o imprudenţă penitenţială de a sa. În cele opt zile cât mai trăi, una mai edificatoare decât cealaltă, Don Bosco îl întrebă dacă mai are ceva ce să-i neliniştească conştiinţa.
      - Da, răspunse el, mai am un lucru la care mereu m-am gândit în viaţă, dar n-aş fi crezut niciodată că ţi-ar putea pricinui atât de mari remuşcări în clipa morţii.
      - Şi care e acel lucru?
      Eu simt cea mai amarnică remuşcare, fiindcă în viaţa mea eu n-am iubit pe Dumnezeu aşa cum El o merită!
      Înger de copil! Dar cine-L poate iubi oare, în viaţa aceasta, aşa cum El merită? Nu spunea plastic Sfântul Bernard că măsura iubirii lui Dumnezeu este de a-L iubi fără măsură? (Modus diligendi Deum, sine modo diligere!)
      Păstoraşul din Alpi, îşi închise ochii în 8 ianuarie 1864, cântând: „Lăudaţi-o pe Maria, o, limbi credincioase, în ceruri răsune a voastră armonie...” Cântecul se stinse într-un zâmbet în timp ce, în ochii săi, străluci, pentru o clipă, o licărire de Dincolo de Zare.
      Sufletul micului alpinist îşi uitase trupul pe pământ, plecând în ascensiunea Eternelor culmi...
      Aşa se moare când eşti asistat de un Sfânt...
      Încheind acest capitol, nu putem să nu subliniem adâncul realism psihologic şi social al educaţiei saleziene. Concentrată pe viaţă, desfăşurată prin acţiune, ţinând cont de subconştientul persoanei, transformând mediul în care se trăieşte şi având pe Dumnezeu, iubirea infinită, drept marea foiţă motrice, ea nu putea să nu reuşească.
      A se face iubit, pentru a face iubită Marea Iubire, aceasta a fost toată străduinţa marelui educator. Un aer pur de eternitate răzbate din tot ce a făcut el. Nimic închis, nimic şablonizat, nimic anchilozat: libertatea în cel mai nobil înţeles al ei şi harul, viaţa şi spontaneitatea autentică, iubirea şi bucuria curată fac din această educaţie profund realistă un miracol pedagogic de înţelegere şi valorizare a omului aşa cum este el aievea.
      În educaţia lui Don Bosco totul rezistă, şi timpul nu poate nimic împotriva ei, ci numai pentru ea, fiindcă perspectivele ei nu sunt înguste şi animalice ca la Freud, nici îngheţate şi abstracte ca la raţionalişti, nici aspre, fariseice şi bigote ca la educatorii obişnuiţi, ci sunt cele ale Creaţiei întregi, în ansamblul ei divino-uman.
      Spus în alţi termeni, ea se mişcă în orizonturile infinite ale Comuniunii Sfinţilor.
      Dar aşa cum nu înţelegi preţul dreptăţii decât din clipa când o strigătoare nedreptate te loveşte, iar preţul sănătăţii numai după ce ai pierdut-o, tot astfel, ce înseamnă Comuniunea Sfinţilor nu o ştiu decât cei ce au pierdut-o pentru totdeauna: osândiţii.
      Însă, întrucât aceasta nu pare un argument totdeauna convingător pentru cine mai e pe pământ, să vorbim pe înţelesul pământenilor.
      Nu este oare una din cauzele netrăiniciei şi ineficacităţii educaţiei tocmai lipsa de încadrare a copilaşilor şi educatorilor într-o comunitate şi comuniune de viaţă autentică? Familia de azi nu mai e acel MEDIU CALD CA UN CUIB, PRIMITOR şi INTIM, cum ar trebui să fie. Iar internatul, şcoala şi parohia, nici atât!
      Or, unde nu este comuniune de gânduri, de trai, de preocupări şi de sentimente, subconştientul rămâne netransformat şi, în mod fatal, perseverenţa în bine devine imposibilă. Căci obişnuinţele bune, tocmai fiindcă suntem oameni, numai ajutaţi de mediu ni le putem însuşi (dat fiind că nu toţi oamenii sunt eroici şi sfinţi, ca să ştie transforma mediul).
      Iată pentru ce, primul imperativ ce ni se impune categoric este crearea acestui mediu jurul nostru, în familie, în şcoală, în neam. Şi iată şi de ce, reîmprospătarea, în ochii şi sufletele noastre de creştin al Comuniunii Sfinţilor e atât de necesară.
      Sub iradierea acestui Ideal, toate se vor reîncălzi: familia, şcoala, parohia etc., aşa cum erau în timpul primelor veacuri creştine. Iar Comuniunea Sfinţilor nu este decât acea familie perfectă, fără limită de timp, de neam sau rasă şi nici de spaţiu, în care Dumnezeu e Părintele duios şi apropiat, iubit şi iubitor, în care a trăi, a fi îndumnezeit şi a fi fericit sunt unul şi acelaşi lucru.
      Această conştientizare a grefării noastre în familia Trupului Mistic şi această trăire conştientă în Comunitatea Sfinţilor e necesară nu numai în timp, ci şi în vederea Eternizării. Căci numai în măsura în care ne încadrăm în această familie de inimi şi suflete sfinţite şi unite prin har, într-o totală şi intimă fuziune întru acelaşi Hristos, ne pregătim cu adevărat la viaţa de neumbrită şi eternă fericire a Raiului.
      Iată şi de ce, harul, care este baza acestei fuziuni afective dintre creştini, cere iubirea, care nu e decât manifestarea afectivă şi inteligentă a acelei uniri mai adânci, săvârşite în adâncurile fiinţei noastre, de identificarea şi unificarea noastră prin har, în aceeaşi, una şi identică viaţă a lui Hristos. Porunca iubirii nu ni s-a dat decât pentru a ne facilita această priză de conştiinţă, pentru a ne da seama şi a accepta conştient un trai în ritmul realităţilor divine pe care ni le-a adus Hristos, pentru ca astfel să ne ridicăm purtarea noastră la nivelul exigenţelor divinei demnităţi de care am fost învredniciţi, învredniciţi fără nici un merit sau titlu din partea noastră (afară de mizeria noastră abisală, ce-a înduioşat infinita bunătate şi paternitate Divină). Prin har am fost îndumnezeiţi în fiinţa noastră; porunca iubirii ne cere să ne îndumnezeim şi purtarea noastră.
      Pentru acest motiv, porunca a doua „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, Isus o declară inseparabilă de prima şi deopotrivă cu ea! Cu alte cuvinte, însăşi iubirea ta faţă de tine va trebui transfigurată: să te iubeşti, dar nu în mod egoist, căci Dumnezeu prin har trăieşte aievea în tine. Şi aşa cum, pentru tine însuţi, când eşti creştin, trebuie să te iubeşti pentru Dumnezeu, tot aşa şi pe aproapele, tot pentru El trebuie să-l iubeşti. Harul ne face una cu Hristos în fiinţă, iar iubirea una şi în faptă.
      Invers, am putea spune că viaţa pretins creştină a celui ce nu-şi iubeşte aproapele său şi cu fapta este mincinoasă şi falsă. Căci harul ce nu înfloreşte în iubire şi în apostolat practic e ca o sămânţă moartă, fără creştere, fără floare şi fără roade. Harul şi unirea noastră cu Hristos se vede doar din iubirea noastră faptică faţă de aproapele nostru, căci numai iubirea noastră faţă de semenii noştri manifestă realismul şi adâncimea fuziunii noastre reale cu Hristos.
      Şi de aceea porunca a doua nici nu-şi primeşte adevăratul ei înţeles decât în măsura în care ea este practicată şi trăită sub iradierea poruncii principale, de a iubi cu iubire de fiu pe Tatăl acestei familii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău” (Matei, XXII, 37).
      A pretinde că iubeşti pe Tatăl fără fiii săi e minciună sfruntată (I. Ioan, IV, 20) ; iar pe de altă parte, a susţine că iubeşti pe oameni, fiii Săi, fără a-L iubi mai întâi pe El, e o imposibilitate, El fiind temelia şi izvorul oricărei iubiri.[181]
      Educaţia saleziană a valorificat la maxim toate mijloacele naturale şi supranaturale disponibile, învăţate de simpla înţelepciune omenească sau revelate de Dumnezeu într-o sinteză superioară şi divină, căci cel ce a conceput-o a fost deopotrivă Geniu şi Sfânt.
      Din clipa în care a venit Hristos, educaţia nicidecum nu poate fi integrală şi deplin umană decât inspirată şi încadrată în Creştinism şi susţinută prin mijloacele divine oferite omenirii prin Biserică. Căci Biserica nu este altceva decât această minunată Comuniune a Sfinţilor.
      Pe urmele lui Don Bosco, sperăm că şi alţi educatori, începând prin a-şi cunoaşte aievea copii (pe Johnny... ), vor sfârşi prin a descoperi cu o încântată uimire că în sufletul copilaşilor încredinţaţi lor era ascuns însuşi Dumnezeu...

*
*     *

      Oferim, mai jos, formula unui ACT DE IUBIRE:
      O, Dumnezeul meu, Tu care eşti Iubirea Infinită şi vrednic de toată iubirea, care prin Isus Hristos, Fiul Tău, pe toţi ne-ai chemat să-I fim fraţi şi fii ai Tăi, eu te iubesc din toată inima şi, mai presus de toate şi din iubire faţă de Tine, iubesc şi pe aproapele meu ca şi pe mine însumi.
      Ajută-mă să-i fiu aproapelui meu mijloc de a se apropia şi uni cu Tine aici pe pământ, pentru a Te putea iubi apoi neţărmurit în toată veşnicia. Amin.

Capitolul XVII. Ministru al iertării

1) Martiriul Spovedaniilor; 2) Inimă de apostol; 3) Darul citirii conştiinţelor; 4) Totul pentru a obţine sinceritatea; 5) Viziunea nevinovăţiei; 6) Importanţa evitării ocaziilor; 7) E posibilă curăţia? ; 8) Magnetul sfinţilor; 9) Sensul şi plenitudinea vieţii curate; 10) Pentru o mentalitate creştină.

 

1) Martiriul Spovedaniilor

      La sărbătoarea Imaculatei, 8 decembrie 1841, în sacristia Bisericii Sfântului Francisc de Sales, Don Bosco îl întrebă pe Bartolomeu Garelli:
      - Te mai spovedeşti din când în când?
      Era în primul său an de preoţie, la începutul apostolatului său.
      Tot în decembrie, ziua 17, dar cu 46 de ani mai târziu, în 1887, pe când el era extenuat şi adânc măcinat de boala ce peste puţin îl va şi doborî, vreo treizeci de băieţi din clasele superioare îi cerură să-i mai mărturisească o dată. Secretarul se opuse, văzându-l epuizat şi aproape sfârşit, dar Sfântul îi chemă:
      - Lasă-i să Între , şi aşa e pentru ultima oară când îi mai pot mărturisi.
      Şi-i mărturisi.
      Toată viaţa Sfântului este cuprinsă între aceste două scene semnificative.
      Dacă despre curatul din Ars, Sfântul Ioan Vianney, s-a spus că a fost cel mai mare confesor al veacului trecut - observă Auffray - despre Don Bosco s-ar putea spune că el a fost, pentru timpurile sale, cel mai mare mărturisitor al tineretului.
      Oricât de amplă şi amănunţită ar fi expunerea principiilor sale pedagogice, ea ar fi totuşi lipsită de ceva esenţial, dacă nu ne-am opri îndeosebi asupra activităţii lui ca ministru al Sacramentului Iertării, al spovedaniei.
      Deşi era un gigant în multe, nicăieri, spuneam, nu este el atât de mare şi de uman ca aici, în scaunul mărturisirii. Tot succesul său pedagogic aici se făureşte şi de aici porneşte. La câte mii şi mii de vieţi nu le-a schimbat cursul şi apele totodată, pornindu-le - lucru ce numai în cele spirituale e cu putinţă - în urma sa spre înălţimi. Printre ele, sufletele simţeau cum într-adevăr Mărturisirea era punctul de inserţie a unei puteri divine irezistibile în şubreda lor viaţă, putere ce le transformă şi le face divine.
      Prin ea, chiar şi păcatele devin puncte de sprijin şi gravitaţia lor e inversată către înălţimi, cu o putere ascensională direct proporţională cu gravitatea lor: cu cât au fost mai mari, cu atât forţa lor de propulsie e mai uriaşă.
      În plus, în desfăşurarea apostolatului acestei Sfinte Taine, îl surprindem pe Don Bosco în ceea ce are el mai tipic şi mai intim. Promptitudinea de spirit şi inventivitatea ingenioasă în a preface în prilej de apostolat toate împrejurările, tact psihologic şi pătrundere charismatică a conştiinţelor, iubirea peste măsură a sufletelor şi abnegaţia împinsă până la eroism, spre a le putea asigura mântuirea: iată câteva din caracteristicile de mărturisitor ale Sfântului, aşa cum s-a putut deja remarca din cele expuse până aici.
      Aceasta i-a şi fost, de fapt, ocupaţia predilectă. Toate celelalte trebuiau să cedeze în faţa ei. De câte ori n-a pierdut trenul şi n-a lipsit de la întruniri importante din cauza ascultării unor Mărturisiri, pe care omul de rând le-ar fi taxat drept inoportune! Dar Don Bosco vedea lucrurile cu ochi de Sfânt şi ce sunt toate frământările şi afacerile vremelnice cele mai importante în comparaţie cu mântuirea unui singur suflet?
      Călătorind de la Torino la Motemagno în acelaşi compartiment cu un mare comerciant, acesta fu atât de impresionat de amabilitatea preotului necunoscut, încât îi ceru să-l mărturisească. Don Bosco întrerupse călătoria pentru el la Asti, îl mărturisi în holul gării, dar pierdu trenul. Câţiva tineri, ce observaseră păţania, îl compătimeau, însă nici pe departe nu-şi închipuiau ce-o să se întâmple până la sfârşit. Don Bosco, ca şi când ar fi căutat să-şi omoare doar timpul, începu să le povestească istorioare, apoi se împrieteniră de-a binelea şi, în cele din urmă, le vorbi despre religie, sfârşind prin a-i duce în una din încăperile libere ale localului unde-i mărturisi pe toţi, după ce-i pregătise cum se cuvine.
      Când călătorea cu diligenta, prefera să se aşeze lângă vizitiu. Din vorbă în vorbă, ajungea la datoria de Paşti a oricărui creştin sau îi vorbea despre urâţenia înjurăturii, şi respectivul, dacă erau singuri, îi trecea hăţurile Sfântului şi se mărturisea sau dacă nu, profita de prima oprire; şi dacă nici aceasta nu era posibil, aproape pe toţi îi determina să-i promită că-l vor căuta la Oratoriu şi, în general, se ţineau de cuvânt.
      Într-o astfel de călătorie, auzindu-l pe vizitiu înjurând, îl rugă să-l lase lângă el pe capră.
      - Aş vrea să-ţi cer o favoare...
      - Vreţi să ajungeţi mai repede la Torino? îl întrerupse acesta, fără a mai aştepta răspunsul Sfântului, foarte bine, şi începu să-şi biciuiască şi să-şi îndemne caii înjurând de mama focului.
      - Nu asta mă interesează pe mine, puţin contează că voi ajunge cu un sfert de oră mai devreme sau mai târziu; ce doresc eu ar fi să nu mai înjuri.
      - Dacă e numai atât, fiţi pe pace, că nu voi mai înjura!
      - Şi dacă te ţii de cuvânt, ce premiu doreşti?
      - Nimic. E doar de datoria mea creştinească să nu înjur.
      La insistenţa lui Don Bosco, acesta se înduplecă să-i ceară costul unui pahar cu vin: patru soldi.
      Don Bosco îi promise de cinci ori atât, douăzeci de soldi, numai să nu mai înjure.
      Dar ţi-ai găsit-o! încă o şlechiuire de bici la cai şi gata înjurătura.
      Îi reaminti pactul încheiat şi vizitiul, disperat, izbucni:
      - Dobitoc ce sunt, dar ce-i cu mine? mi-am pierdut oare capul?
      - Nu te mâhni de data aceasta; îţi voi da şi aşa cei douăzeci de soldi, numai să te ţii de cuvânt cel puţin de aici înainte. Să fim înţeleşi: la fiecare nouă înjurătură scădem patru soldi!
      - Minunat, fiţi sigur că-i voi câştiga pe toţi.
      După o oarecare bucată de drum, caii îşi încetiniră mersul. Biciuindu-i, scăpă şi o înjurătură.
      - Şaisprezece soldi, prietenul meu, şaisprezece soldi, exclamă Don Bosco.
      Celălalt rămase ruşinat şi-i zise:
      - Într-adevăr, obişnuinţele rele cu greu se pot dezrădăcina! Peste puţin timp, o altă biciuire şi două înjurături.
      - Opt, prietenul meu, n-au mai rămas decât opt soldi.
- Dar e posibil - se înfurie el - e posibil ca obişnuinţele rele să fie chiar aşa de neînvins? Eu sunt disperat. Acest viciu blestemat m-a făcut să pierd deja doisprezece soldi.
      - Prietene, dar nu de asta ar trebui să te întristezi, ci pentru răul pe care ţi-l faci sufletului!
      - Aşa e, într-adevăr, aşa e. Dar vă făgăduiesc că sâmbătă mă spovedesc. Dumneavoastră sunteţi din Torino?
      - Da, sunt de la Oratoriul Sfântul Francisc de Sales, ştii, în Valdocco.
      - Da, da, ştiu unde-i. Să ştiţi că sâmbătă vin la dumneavoastră şi mă spovedesc. Cum spuneaţi că vă numiţi?
      - Don Bosco.
      - Foarte bine, ne vom revedea.
      Până la Torino, mai înjură o dată. Don Bosco nu i-ar mai fi datorat, după pact, decât patru soldi, însă îl sili să-i primească pe toţi douăzeci, explicându-i că pentru el conta mai mult bunăvoinţa arătată şi efortul făcut decât reuşita.
      Sâmbăta ce urmă, Don Bosco îl aşteptă în zadar. El nu veni decât peste patru săptămâni, când îi comunică însă Sfântului că era aproape vindecat de când se hotărâse să ajuneze cu pâine şi apă în ziua când îi mai scăpa câte o înjurătură. (S-ar putea dori un comentariu mai plastic asupra tiraniei subconştientului din noi decât acesta? Poţi să te vindeci, dar nu fără un efort serios, din răsputeri).
      Unui alt vizitiu de diligenţă îi promise un litru de vin, dacă nu va mai înjura până la proximul schimb de cai. Acesta conformându-se, Don Bosco se ţinu de cuvânt şi, după ce-i plăti vinul, profită ca să-i spună:
      - Dacă pentru un mic bacşiş te-ai putut învinge atâta timp, de ce să nu te laşi pentru totdeauna de înjurături, gândindu-te la raiul ce te aşteaptă şi la iadul în care ai putea cădea dintr-o clipă în alta?
      Sfântul îl lua pe fiecare aşa cum era el şi-l ducea spre bine prin lucrurile accesibile mentalităţii şi intereselor sale personale. Cu alte cuvinte, fiecăruia îi vorbea pe lungimea lui de undă.
      Călător sau acasă, prin închisori sau palate, cu cei bolnavi trupeşte şi cu cei înrăiţi sufleteşte, Don Bosco era mereu preot.
      Am amintit de agresorii săi nocturni pe care sfârşi prin ai mărturisi, pe unul pe o margine de şanţ la Bechis, pe celălalt sub un zid, în spatele Palatului Madama la Torino, ca şi de cei patru care-l surprinseră în plină zi într-un loc pustiu, pe când se întorcea de la parohia Crocetta, pe care, după ce le plăti câte o cafea în piaţa San Carlo, îi conduse acasă, unde trei se şi spovediră.
      Fără voia lor, cei răi simt şi ei vraja sfinţeniei şi se înclină în faţa ei.
      „De câte ori - povesteşte Don Dalmazzo - nu mi s-a spus şi nu am văzut eu însumi la Oratoriu, seara târziu, bărbaţi cu chip întunecat, ce, auzind despre sfinţenia lui Don Bosco, veneau la picioarele lui spre a-şi destăinui păcatele. Deseori, ei intrau cu inima îndoită că ar putea exista iertare şi pentru ei şi erau văzuţi ieşind din camera omului lui Dumnezeu cu faţa strălucind de bucurie şi inima copleşită de mângâiere.”
      Nu spunea atât de bine Sfântul Ioan Vianney că „Sfinţii au o inimă lichidă?”, adică topită de imensa iubire şi compătimire ce o au pentru cei păcătoşi. Marii păcătoşi simt printr-un instinct al harului că, dacă pe ei nimeni nu-i poate ierta şi înţelege, le mai rămâne totuşi şansa de a recurge la Sfinţi. Acolo unde mâinile tuturor se ridică să acuze şi să osândească - şi prea adesea din cel mai pur şi crâncen fariseism - doar mâna sfinţilor se coboară blând, dezlegând şi aducând dumnezeiasca iertare.
      Ei simt cum Sfinţii mari le intră în suflet şi străbat mai profund decât a ştiut răzbate păcatul. Dincolo de toate crimele şi fărădelegile săvârşite, Sfinţii mai ştiu descoperi acel fond de bine nealterat pe care păcătoşii înşişi îl ignorau cu totul, socotindu-l pierdut pentru totdeauna, şi, prin acest fond, întoarcerea la Dumnezeu rămâne oricând posibilă, până mai eşti încă în această viaţă. Nici un botezat nu e iremediabil corupt până mai este pe pământ, şi acolo unde ceilalţi şi-au pierdut şi ultima licărire de speranţă inima sfinţilor mai păstrează nu numai nădejdea, ci chiar siguranţa întoarcerii.
      Într-o zi - povesteşte Don Cerruti - Don Bosco fu chemat de urgenţă la patul unui muribund, mare politician. Era vorba de un liberal din sferele cele mai înalte ale francmasoneriei şi care alungase întărâtat pe toţi preoţii ce încercaseră să se apropie; doar într-un sfârşit şi numai cu mare greutate, la insistenţele familiei, tolerase să fie chemat Don Bosco, doar pentru o simplă vizită de formalitate.
      Dar abia intrat Don Bosco în cameră, readunându-şi înciudat ultimele puteri, i se adresă mânios:
      - Veniţi ca prieten sau ca preot? Vai de dumneavoastră dacă-mi pomeniţi măcar de cuvântul Mărturisire. Acestea fiind zise, luă cele două revolvere ce le avea la îndemână şi le ţinti spre pieptul lui Don Bosco.
      - Ascultaţi - continuă el - să nu uitaţi că în prima clipă când veţi rosti cuvântul Spovadă, unul din revolvere e pentru dumneavoastră, iar al doilea pentru mine, căci şi aşa nu mai am decât câteva zile de trăit şi-mi este totuna.
      Don Bosco îl linişti şi, zâmbind, îl asigură că n-o să-i vorbească despre ceea ce nu doreşte fără învoirea sa.
      Îl întrebai atunci amănunţit despre boala sa, despre ceea ce zic medicii de mersul ei; trecurăm apoi la Istorie, la Voltaire, şi-i povestii mai ales moartea acestuia. Terminată povestirea, încheiai: Unii, ajunşi la acest punct, spun că Voltaire s-a osândit cu siguranţă; eu unul n-aş spune-o ori, cel puţin, nu mă simt îndreptăţit să spun aşa ceva, căci îndurarea lui Dumnezeu e nemărginită.
      - Cum, întrerupse bolnavul, ce urmărise cu penibilă îngrijorare povestirea - mai este oare nădejde de mântuire chiar şi pentru un Voltaire? Atunci, fiţi bun, mărturisiţi-mă.
      Don Bosco se aşeză pe pat alături de bolnav, îl pregăti bine şi apoi îl mărturisi. Când îi dădea dezlegarea, sărmanul francmason, care cu toate gradele sale în Lojă în faţa morţii era şi el tot un om neajutorat ca oricare altul, izbucni într-un plâns cu hohote şi-i spuse Sfântului că el n-ar fi putut crede ca o biată inimă de om să poată gusta aşa o pace dulce, cum el nici n-ar fi putut bănui în toată viaţa lui.
      Făcu apoi toate retractările cerute. În dimineaţa următoare se împărtăşi, dar mai înainte îşi chemă tot personalul casei şi în mod public le ceru iertare pentru toate scandalurile ce le cauzase.
      În urma Sfintei Cuminecări, sănătatea i se amelioră şi mai trăi încă trei luni, pe care le petrecu în rugăciune şi reculegere, implorând iertare pentru toate relele făcute şi se cuminecă de mai multe ori cu cele mai bune dispoziţii.
      „Reamintesc - îi spuse Don Bosco la sfârşit lui Don Cerruti - că acest domn era unul din cei mai de sus ai Francmasoneriei. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!”
      Câţi alţi preoţi ar fi putut descrie pe larg viaţa lui Voltaire? Cultura pentru preoţi este totdeauna indispensabilă. Şi tactul psihologic tot pe atâta.
      Un bolnav grav, care nici nu voia să audă de preoţi, acceptă în cele din urmă o vizită a Sfântului, cu condiţia de a nu-i pomeni nimic despre Spovadă. Don Bosco, făcându-i vizita, începu să-i vorbească cu amabilitate şi, ghicindu-i temperamentul vioi, începu să facă glume, încât îl făcu aproape să plesnească de râs, aşa încât bietul bolnav îl rugă să înceteze şi să vorbească despre altceva.
      - Să vorbim atunci de lucruri serioase, zise Don Bosco.
      - Da, numai despre Spovadă nu!
      - Cum ar fi şi asta - reluă inteligent Don Bosco - dumneavoastră îmi interziceţi să vorbesc despre Mărturisire şi, în schimb, sunteţi chiar dumneavoastră primul cel ce nesocotiţi consemnul, vorbindu-mi chiar dumneavoastră? Şi începu cu mult tact să-i povestească toată viaţa trecută, expunându-i, cu darul său de discernământ al spiritelor, variatele peripeţii, aşa încât bolnavul asculta uimit şi în fine exclamă:
      - Dar nici nu mai e necesar să mă mărturisesc, dumneavoastră ştiţi tot: Mărturisirea mea e gata făcută!
      Don Bosco îi întregi pregătirea şi-i dădu apoi dezlegarea.
      Dat fiind însă că darurile charismatice depind de voinţa lui Dumnezeu, iar nu de cea a beneficiarului lor, nici Don Bosco nu avea neîncetat darul citirii conştiinţelor; în absenţa lui, el îşi punea la contribuţie inteligenţa sa rară şi tactul său psihologic.
      „În spitale mai ales - depunea Don Rua la Procesele Apostolice - maniera cum îi aducea să se mărturisească şi pe cei mai împietriţi era admirabilă. Şedea ca un prieten lângă patul lor şi, vorbind despre vânt şi despre ploaie şi atâtea alte lucruri ce păreau indiferente, îi făcea pe acei sărmani păcătoşi să-şi depene amintirile, aşa încât, având impresia că nu e decât o simplă conversaţie, dânşii îşi povesteau viaţa, cu întâmplările şi păţaniile trecute, bune sau rele, onorabile sau vinovate; şi când, la sfârşitul întrevederii, dădea semne că e pe cale să se retragă, atâţia dintre aceşti bolnavi îl rugau să desăvârşească opera, dându-le şi dezlegarea; şi Don Bosco, după ce-i îndemna să-şi deteste păcatele, le împlinea cererea.
      Alţii, care nu descoperiseră Sfânta îndemânare a servului lui Dumnezeu, încercau să amâne pe mâine sau pe vreo altă zi mărturisirea, iar Don Bosco le spunea atunci că manifestarea propriilor păcate e gata făcută şi că nu mai e necesar decât să se căiască şi să facă actul de părere de rău. Cu greu refuzau şi cel mult câte unul mai adăuga vreun păcat şi, cu inima plină de mulţumire, primeau dezlegarea.
      Mare era, de aceea, binele ce-l opera el prin spitale.”
      Aceasta cu atât mai mult, cu cât ideea ce-o avea Sfântul despre bunătatea lui Dumnezeu era nu numai mare, ci şi contagios de comunicativă. Toţi îl doreau lângă ei. Dar şi aici, ce simţ psihologic!
      „Când merg să vizitez pe vreun bolnav, nu-i spun că a sosit timpul de a se pregăti să moară, ci îi amintesc că suntem în mâinile lui Dumnezeu, care e cel mai bun dintre părinţi. El veghează şi se îngrijeşte neîncetat de fericirea noastră şi ştie foarte bine ceea ce e mai bine pentru noi. Apoi îl îndemn să se abandoneze cu încredere filială în braţele Providenţei şi să rămână liniştit. În acest fel bolnavul rămâne eliberat de teama morţii şi găseşte o mare uşurare gândindu-se că soarta sa e în mâinile lui Dumnezeu şi aşteaptă, în linişte, ceea ce bunătatea Lui infinită va binevoi să dispună de el.”
      Pe lângă această asistenţă a muribunzilor ocazionali, Don Bosco cercetă, ani de-a rândul şi cu regularitate, diferitele spitale, şi îndeosebi cel din Cottolengo, de care nu se lăsă decât în 1874 când, văzându-se asaltat de prea multe ocupaţii, se îngriji de suplinitori.
      În plus, mărturisea regulat la Şcolile Fraţilor Creştini, în diferite mănăstiri şi institute de binefacere, iar cu prilejul exerciţiilor spirituale accepta şi Mărturisirea copilelor.
      Aceeaşi râvnă de neobosit îl determină prin 1855 - cum am amintit deja - să înveţe rapid limba germană, anume pentru a putea mărturisi pe soldaţii şi bolnavii germani, ajunşi în număr mare la Torino în urma frământărilor politice de atunci.
      Mai bine de douăzeci de ani mărturisi în fiecare joi sau sâmbătă, în cele trei închisori mari din Torino: în temniţele zise ale Senatului, în institutul corector Generala şi în închisorile de minori. Toţi îl iubeau nespus, iar cei odată eliberaţi adesea reveneau, spre a-şi pune în bună ordine conştiinţa.
      Cu toate acestea, „răsplata vremelnică” a acestui zel era uneori destul de neplăcută. Aşa, într-o zi, fiind invitatul baronului Bianco şi timpul fiind înaintat, el veni direct de la închisoare, unde spovedise. Baronul îl întrebă intrigat:
      - Oh, Don Bosco, dar ce aduceţi cu dumneavoastră?
      - Eu? nimic... ia niţică foame...
      - Nu, nu... pe haină! - Pe haină?!
      - Da, priviţi niţel!
- Oh, iubitul meu baron, ce să-i faci? Vin direct de la închisori: aceasta e dovada cea mai clară!
      - Foarte bine, Don Bosco, dar dacă e o plăcere de a vă avea la masă, nu ţin neapărat să invit şi pe aceşti paraziţi indezirabili..
      Şi, înainte de a se aşeza la masă, trecu în baie unde se curăţă.
      Alteori însă, urmările erau şi mai supărătoare şi de durată. În 1845, în urma unei contaminări la spitalul Cottolengo, se văzu lovit de o dermatomicoză rebelă (boală de piele cu erupţii purulente), ce rămase refractară la toate tratamentele medicale şi-l chinui tot restul vieţii, mai bine de patruzeci şi doi de ani, aşa cum povestea Don Rua, ce cunoştea acest lucru din chiar gura Sfântului, ca şi Don Sala, economul salezian, ce verifică de visu cele spuse, cu prilejul ultimelor îngrijiri date trupului său după moartea sa.
      E frumos să fii apostol, dar singur Dumnezeu ştie câte jertfe, nici măcar bănuite de lume, se ascund sub încântătoarea amabilitate a sfinţeniei.
      Între 1844-1865, perioada nenumăratelor predici, triduuri, novene, misiuni, sărbători patronale etc. pe care le ţinu în tot Piemontul, ba şi în Lombardia, părea că singurul său scop era de a atrage lumea la Mărturisire. Mulţimile îi luau cu asalt confesionalul din zori şi până în noaptea înaintată.
      Corvoada pe care i-au impus-o acestui om Mărturisirile ar fi mistuit vieţi din cele mai robuste. Pe drept cuvânt, vorbind despre zelul său ca „Ministru al Iertării”, cardinalul Cagliero îl numeşte un „martir al spovedaniei”, citând cuvintele Sfântului Francisc de Sales: „poţi deveni martir nu numai mărturisind pe Dumnezeu înaintea oamenilor, ci şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu...”.

 

2) Inimă de Apostol

      De câte ori şedinţele sale în scaunul Mărturisirii nu durau zece ore şi mai bine!
      Şi dacă şi cu străinii el era atât de risipitor cu timpul său, ne putem uşor imagina cum era cu fiii săi iubiţi! Mai bine de 46 de ani, cât timp puterile îl susţinură, rămase cu totul la dispoziţia fiilor săi, în tot timpul cât era prezent în Oratoriu.
      În fiecare dimineaţă, înainte de Sfânta Liturghie a comunităţii şi în tot decursul ei, şi apoi seara, şi în zorii zilei următoare, îl găseai tot în scaunul de Mărturisire din sacristie unde cei mai mărişori nu se puteau îndura să se mărturisească la alţii.
      Chiar abstracţie făcând de aceste zile, oricum excepţionale, de câte ori i s-a întâmplat, mai ales iarna, ca, după opt-zece ore de confesional, să ajungă pe la orele unsprezece seara sau după în sala de mese, pentru a-şi întrema forţele cu puţină mâncare. La acea oră, supa şi, dacă se mai nimerea, felul doi, erau reci şi de nemâncat. După atâtea ore de nemişcare şi fără foc, pe ger şi între zidurile umede ale sacristiei, puţină mâncare caldă i-ar fi făcut aşa bine, mai ales că a doua zi îl aşteptau predicile şi iar Mărturisirile. (Or, nimic nu e aşa obositor în pastoraţie ca şedinţele de confesional; cinci-şase ore de confesional istovesc mai mult decât, poate, o săptămână de orice alt lucru).
      Dar când Institutul are şase-şapte sute de guri de hrănit, nu e de mirare că bucătarul îl mai trecea cu vederea pe Don Bosco. Ba îl mai şi uita de tot şi, pe când venea la refector, îl găsea închis şi bucătarul plecat.
      „Iată cel mai bun fel de a mai rupe monotonia zilelor, murmura el atunci zâmbind, blând. Când zi de zi mergi la culcare cu stomacul întremat, o mică excepţie nu strică. Mâine te trezeşti mai uşurel şi cu o poftă mai bună!”
      Nu refuza niciodată un penitent, nici chiar atunci când era deja în ornate gata să celebreze Sfânta Liturghie sau când avea Patrafirul luat ca să se urce în amvon să predice. (E un lux ce numai sfinţii şi-l pot îngădui, aşa cum predicatorii şi conferenţiarii o înţeleg prea bine).
      Nu refuza pe nimeni, nici când era mort de oboseală.
      „Într-o seară - povesteşte Don Francesia - îl însoţeam spre cameră, cu lumânarea în mână, după vreo zece ore şi mai bine de confesional.” Se vedea că abia se mai ţinea pe picioare. Iată însă că un ucenic îi cere să-l spovedească. Noi ne privirăm dezolaţi. Tocmai acum era momentul de a-i impune această nouă oboseală? Aveam toţi pe buze: „Mergi, nu insista, te vei mărturisi mai bine dimineaţă”. Dar Don Bosco, luându-ne lumânarea din mână, cu zâmbetul cel mai patern se întoarse spre băiat şi-i zise: „Intră numai la mine în cameră şi te mărturisesc imediat”.
      „Nu am auzit niciodată pe Don Bosco să-i spună vreunui penitent - povestea Don Costamagna - să vină altă dată. El era la dispoziţia oricui, la orice oră din zi şi din noapte.”
      Dar, fiindcă sfinţii cer neîncetat trupului mai mult decât el e în stare să dea, uneori, bietul, nu poate să-i mai servească.
      Or, la Don Bosco, pe lângă nopţi nedormite din cauza ministerului sacru propriu-zis, se adăugau cele pricinuite de redactarea „Lecturilor Catolice”: de atâtea ori era nevoit, spre a asigura regularitatea apariţiei, să se aşeze seara la birou, de unde nu se mai ridica decât a doua zi dimineaţa, când îşi ducea manuscrisul la tipografie pentru a fi cules. Mai e de mirare că-n seara următoare, după astfel de eforturi, atenţia sa sucomba istovită?
      Într-o astfel de seară, vreo cinci-şase băieţi îl roagă să-i spovedească şi pe ei. Don Bosco îi conduce în cameră şi mărturiseşte pe primul şi pe al doilea, dar aţipeşte cu capul pe umărul celui de-al treilea. Dar băieţii ştiau ce zi istovitoare a avut Don Bosco; de îndată ce penitentul băgă de seamă, făcu semn cu capul celorlalţi să stea liniştiţi pentru a nu-l trezi. Cei doi deja mărturisiţi se retraseră tiptil, iar ceilalţi trei şezură, aşteptând ca Don Bosco să-şi revină. Cel îngenuncheat susţinea pe umărul său capul ostenitului şi iubitului părinte.
      După vreo jumătate de oră, acesta îşi redeschise ochii, privi înjur şi pricepu totul.
      - Scumpii mei, cine ştie de când mă tot aşteptaţi?
      - Dar dumneavoastră dormeaţi aşa de bine, ar fi fost păcat să vă trezim!
      - Şi cu toate acestea mi-aţi fi făcut cea mai mare plăcere.
      - Dar un asemenea noroc eu n-o să mai am - interveni atunci cel îngenuncheat - voi putea susţine întotdeauna că am sprijinit capul lui Don Bosco adormit!
      Dumnezeu permite şi în viaţa sfinţilor astfel de întâmplări, anume ca să ne arate că nici ei nu fac jertfele care le fac fiindcă ar fi îngeri, că şi ei sunt oameni din acelaşi aluat şi supuşi aceloraşi mizerii ca şi noi, doar că generozitatea lor e alta!
      Don Bosco ne e drag nu numai pentru că sfinţenia l-a lăsat om, ci fiindcă l-a făcut mai uman şi mai înţelegător decât cei ce se socotesc pe sine a fi cucernici.
      În timpul Mărturisirilor, el era complet absorbit şi ca şi insensibil la tot ce se petrecea în jurul său. Fiind în sacristie, băieţii se mai mişcau uneori, flecăreau, ba chiar făceau şi gălăgie, dar el nu se clintea.
      - Bine, Don Bosco - mai observa câte cineva - dar de ce nu le impuneţi tăcere?
      - Dacă mi-aş deschide gura ca să-i dojenesc, mi-ar fi teamă să nu le pierd încrederea în clipa când ajung să se mărturisească.
      Aceeaşi largă înţelegere a slăbiciunii firii noastre o dovedeşte un alt episod plin de tâlc.
      La sfârşitul anului şcolar 1886, Don Bosco mărturisea pe o verandă vecină cu camerele sale. Unul din băieţii ce-şi aştepta rândul îngenuncheat lângă unul din geamurile umbrite de viţa de vie de care atârnau deja strugurii copţi, puţin plictisit de a aştepta, ce face? desprinde o ciorchină şi începe să-i mănânce boabele una câte una. Don Bosco care mărturisea de cealaltă parte, iată-l că se întoarce şi-i face semn că-i venise rândul. Sărmanul băieţel nici nu observase, absorbit cum era, roşi tot şi îngână o scuză. Sfântul îi murmură încetişor:
      - Nu te nelinişti, mititelul meu, termină-ţi strugurele şi apoi te vei mărturisi.
      Se întoarse şi făcu semn să vină următorul, care îngenunche de cealaltă parte. Iar când îi veni rândul acestuia, nici urmă de aluzie nu-i făcu referitor la cele întâmplate.
      Micii săi penitenţi aveau libertatea de a reveni la Mărturisire în fiecare zi, şi chiar de mai multe ori pe zi. Au fost văzuţi unii scrupuloşi ce se întorceau la Don Bosco şi de două-trei ori înainte de a se cumineca şi Don Bosco îi primea ca şi când ar fi fost pentru prima oară.
      El îi lua pe oameni aşa cum sunt, iar când erau „peşti mari” după expresia Sfântului Ioan Vianney, îi încuraja: „Scumpul meu domn, vă avertizez că nu aş vrea să-mi pierd timpul degeaba - spunea el zâmbind. Dacă aveţi lucruri mari, foarte bine, căci pentru fleacuri nu se merită”. Îşi câştiga astfel imediat încrederea şi, fără a fi lung, uşura şi descurca şi conştiinţele cele mai împovărate şi încâlcite, mărturisind în câteva ore sute de persoane.
      După consacrarea Bazilicii Mariei Ajutătoare, confesionalul său era luat cu asalt, publicul mare copleşindu-l. Dar fiindcă, înainte de toate, el era al băieţilor săi, după câteva luni se mută în sacristie, spre a fi numai al lor ori, cel puţin, în primul rând al lor. Mărturisirile băieţilor ce-l căutau anume le asculta fie în cameră, fie în sacristie; femei, în schimb, nu mărturisea aproape deloc. Don Bosco era în primul rând al băieţilor săi, tocmai fiindcă de mic copil fusese adânc rănit de faptul că preoţii îi neglijau pe cei mici: „Oare noi, copiii, nu suntem şi noi din parohia lor?” o întrebase el odinioară pe mama Margareta.
      „De câte ori - povesteşte Cardinalul Cagliero - l-am auzit pe Don Bosco exclamând: îmi sângerează inima când văd copilaşii şi tinerii maltrataţi prin sacristii, ba şi huiduiţi şi alungaţi afară! Oh, de m-aş putea multiplica şi să mă găsesc simultan în toate satele şi oraşele unde ei sunt astfel trataţi, pentru a mă ocupa de sufletul lor atât în biserică, cât şi pe străzi. Intrând în casa Domnului, ei nu află pe nimeni care să le frângă pâinea vieţii. Sub pretextul că parohii şi viceparohii se ocupă de adulţi ori şi mai simplu, fiindcă îi văd risipiţi, ignoranţi şi rău crescuţi, îi părăsesc cu toţii! Ce tactică greşită!”
      Dar Don Bosco voia să fie al celor mici în special pentru a-i scuti la timp de anumite alunecări şi căderi, care cu timpul fac sufletele impermeabile nu numai harului, ci şi unui minim de principii creştine. El voia să colaboreze cu Spiritul Sfânt pentru ca harul să pună stăpânire pe conştiinţa şi mai ales pe subconştientul celor botezaţi, înainte ca diavolul să şi-l fi însuşit pe deplin, şi uneori pentru totdeauna.
      Tot idealul său de Apostol a fost ca cei mici să-l aibă pe Dumnezeu în suflet, să respire această atmosferă divină de familie şi să-i facă să trăiască sub acţiunea neîncetată şi transfiguratoare a harului şi a Darurilor Spiritului Sfânt. De aici râvna lui de a valorifica Sfintele Taine, făcându-le să-şi îndeplinească rostul lor dintâi, adică să fie, prin excelenţă, mijloacele de cucerire a sufletului şi a întregii fiinţe omeneşti pentru Hristos.
      Cu o astfel de concepţie, nu e de mirare că vremelnicia îşi pierde cuvântul. Fiind invitat într-o zi de marchizul Fassati la proprietatea dânsului, apăru cu 24 de ore mai târziu; pentru simplul motiv că, în timpul călătoriei, întâlnise la Asti vreo şase elevi, întrerupsese călătoria, pentru a-i mărturisi şi cumineca.
      În primul său pelerinaj la Roma, în 1858, fu oaspetele contelui De Maistre, iar marchizul Patrizzi îi puse la dispoziţie trăsura în permanenţă, uneori însoţindu-l. Spre a le mulţumi, Sfântul îi rugă ca, trecând prin Torino, să-i facă neapărat şi dânsului o vizită la Oratoriu. Cei doi îi promiseră şi, într-o frumoasă zi de toamnă, ei descinseră pe neanunţate la Valdocco.
      Îi primi clericul Cagliero, ce alergă imediat să-l înştiinţeze pe Don Bosco. Acesta tocmai îşi spovedea băieţii.
      - Spune-le că sunt încântat de sosirea dânşilor, condu-i peste tot şi roagă-i să mă aştepte un moment ca să termin de mărturisit, căci sărăcuţii aceştia doresc să se împărtăşească.
      Trecu o jumătate de oră, trecu o oră, trecu o oră şi jumătate, şi Don Bosco continua să mărturisească, căci băieţii apăreau din toate ungherele, dornici să se spovedească. În sfârşit, după vreo oră şi aproape trei sferturi, plecând ultimul penitent el îşi putea saluta distinşii oaspeţi. Ca să se scuze, spuse glumind:
      - Vă rog, domnii mei, să nu-mi purtaţi pică, dar anumite păsărele nu le prinzi decât din zbor. Greşită prima lovitură, nu se ştie când vor mai trece în bătaia puştii...
      Cei doi oaspeţi, de veche şi încercată credinţă şi inteligenţi, departe de a se fi supărat pentru întârziere, găsiră un moment de a admira sfinţenia lui Don Bosco.
      De altfel, chiar cele mai sacre îndatoriri trebuiau să cedeze în faţa zelului pentru mărturisire. Sfântul scrisese printre hotărârile luate încă la sfârşitul primului său an de preoţie:
      „Când voi fi rugat să ascult mărturisirile credincioşilor, dacă e nevoie, voi întrerupe şi recitarea oficiului canonic şi voi scurta atât pregătirea, cât şi mulţumită la Sfânta Liturghie, pentru a mă oferi ca să deprind acest sacru minister.”
      „Şi aşa şi făcu - comentează Don Lemoyne - până la sfârşitul vieţii sale. Spre a asculta Mărturisirile, el nu ezita niciodată a-şi sacrifica până şi clipele de intimitate cu Dumnezeu.”
      Deşi acesta e numai un fel de a fi vorbi, căci sfinţii toate le fac în unire cu Dumnezeu. Acest lucru se vedea clar şi din atitudinea externă a lui Don Bosco. Băieţii simţeau aceasta şi, apropiindu-se de el, erau cuprinşi de un fior sacru:
      „Noi copiii - ne destăinuie Cardinalul Cagliero, ce a avut norocul de a se mărturisi la dânsul mai bine de treizeci de ani - deşi iubiţi cu duioşie de el, în timp ce la rândul nostru îl răsplăteam cu cele mai curate şi intime afecţiuni, aveam pentru persoana sa o aşa veneraţie, încât ne făcea să stăm în faţa lui cu un mare respect şi cu o ţinută religioasă.”
      Prezenţa lui Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte pentru a se face simţită. „în confesional - continuă Cardinalul Cagliero - ţinuta sa era reculeasă, modestă, cu genunchii strânşi şi picioarele unite pe podea, şi aşa rămânea până la sfârşit, oricât ar fi durat Mărturisirile... întoarcerea sa de la îngenuncherul din stânga la cel din dreapta era totdeauna gravă şi cu o mişcare modestă la extrem, aşa încât chiar şi de aici se vedea cât era el de absorbit în deprinderea ministerului sacru şi de pătruns de Spiritul lui Dumnezeu. Confesorul şi penitentul formau un tablou viu, în care manifestarea carităţii celei mai intime, a curăţiei şi a castităţii nu păreau a fi decât icoana vie a învăţăcelului iubit înclinat spre persoana adorabilă a dumnezeiescului Mântuitor.”
      Ceea ce îl caracteriza, în timp ce mărturisea, era blândeţea. Am putea spune că se descria pe sine când scrie în „Memoriile” sale:
      „Confesorul să se arate fiecăruia cu un aer zâmbitor, nicicând aspru şi nici să nu apară nerăbdător. Pe copii să-i ia cu binele şi cu mare afabilitate. Să nu înceapă cu dojeni şi nici să nu se mire de cele auzite în Spovadă.
      Dând peste vreunul ce are nevoie de o instrucţie deosebită, să-l cheme la loc şi la timp potrivit, dar separat. Lucrurile care le lipsesc de obicei copiilor la Mărturisire sunt căinţa pentru păcate şi hotărârea de îndreptare. Când lipsesc una sau alta din aceste calităţi ale Mărturisirii, copilul să fie îndrumat să-şi completeze instrucţia, frecventând Catehismul şi, dacă e capabil să priceapă ceea ce citeşte, să-l studieze.”
      „El se ţinu cu fidelitate de acest program - ne spune Lemoyne. În ascultarea Mărturisirilor - continuă acelaşi, citându-l pe Cardinalul Cagliero - bunătatea lui faţă de copii şi de adulţi a fost excepţională, constantă, admirabilă, aproape toţi se mărturiseau la dânsul, cuceriţi fiind de afabilitatea şi caritatea sa totdeauna blândă şi răbdătoare... Era scurt, dar fără grabă. Blând în cel mai înalt grad şi nicicând sever, el ne impunea un canon sacramental scurt, potrivit vârstei noastre şi totdeauna binefăcător. Ştia să se facă mic cu cei mici, ne da îndrumări oportune şi chiar mustrările le ştia drege cu aşa gust, încât ne infiltra întotdeauna iubire faţă de virtute şi oroare faţă de păcat.”
      Aceeaşi prudenţă o dovedea, în ceea ce am putea numi stilul în care-şi formula sentinţa. Dacă se ferea să exagereze răul, el nici nu-l bagateliza, îndemnând astfel sufletele să fie precaute şi mai puţin delicate. Chiar dacă neliniştea era fără temei, el se păzea să spună: „Nu e absolut nimic”, cum hotărăsc pripit unii confesori mai puţin circumspecţi, ci îşi asigura băiatul: „Tu poţi să te cumineci liniştit, ascultă-mă pe mine.” Tonul liniştit, sigur şi surâzător, era de o eficacitate minunată pentru a însenina şi a atrage inimile spre virtute şi bine.
      Era apoi scurt în Mărturisire. Câteva întrebări, doar strictul necesar, niciuna dacă Mărturisirea era lămurită. Iar drept sfaturi, două-trei fraze, ce loveau însă ţinta în plin.
      În 1867, doamnele din înalta societate romană rămaseră mirate de această conciziune. Una din ele îi mărturisi lui Don Francesia:
      - Ce vreţi? noi suntem obişnuite cu alte sisteme; în general, duhovnicii noştri trebuie să se înarmeze cu multă răbdare şi nu numai că trebuie să ne asculte îndelung, ci ne mai şi ospătează cu numeroase consideraţii pioase. Şi asta pentru câte un sfert de oră cel puţin. Pe când cu Don Bosco, în câteva minute am şi isprăvit.
      - Şi ceea ce spune dânsul cum vi se pare?
      - Oh, splendid, splendid, şi cum nu se poate mai oportun... Dar ce vreţi? E cu totul altceva.
      E adevărat însă şi faptul că, am adăuga noi, doar sfinţii autentici îşi pot permite luxul de a fi cu regularitate atât de concişi, fără riscul de a tolera sacrilegii.
      Am mai putea completa: el putea fi concis, fiindcă viza esenţialul. El ştia lovi ţinta în plin şi fără ocolişuri. Şi aici, el prefera stilul „prin acţiune” celui „prin exerciţiu”. Mărturisirea nu are valoare decât în măsura în care te laşi cucerit de Hristos prin acţiunea interioară a Spiritului Sfânt.
      „Ce aşteaptă un penitent în scaunul Mărturisirii? întreabă el. O reţetă. Cine vrea predică (care se poate admira şi savura ca stil, compunere, expunere etc., dar rămânând perfect pasiv din punct de vedere al îndreptării reale) să meargă să se aşeze la picioarele amvonului. În Confesional se dau reţete scurte, clare, eficace. Fără aceste calităţi, ele se uită şi e o mare nenorocire, fiindcă reţetele de aceea sunt făcute, ca să fie aplicate răului imediat.”
      Este tocmai ce făcea el, şi cu măiestrie. Frazele sale loveau direct răul, aducând şi prescriind cuvenitul remediu.
      Biograful Auffray s-a interesat direct de la mai mulţi foşti penitenţi de-ai Sfântului şi ne asigură că toate Mărturisirile erau bine făcute. „Acele sfaturi - zic ei - el ni le dădea cu un ton de autoritate, atât de grav, atât de suav, încât ne pătrundeau de-a dreptul în inimă, turnând în ea balsamul păcii. Adesea le încheia cu această recomandare: «Fă ceea ce-ţi spune Don Bosco şi fii liniştit.» Dar mai era nevoie să ne-o spună? Chiar faţa sa ne vorbea şi ne descoperea, nouă, pe noi înşine. El era, într-adevăr, medicul priceput ce identifica răul, indica remediul şi ne împărtăşea curajul de a urma cura prescrisă. Chiar numai felul în care ne spunea Coraggio! curaj fiul meu!, ajungea să ne mişte. Şi ce părinte! Cel mai blând, cel mai răbdător, cel mai atent şi gata totdeauna să reînceapă iar, fără a se obosi vreodată”.
      A conduce sufletele e o artă dificilă şi pe drept cuvânt s-a spus despre ea: Ars artium, regimen animarum (dintre toate, cea mai grea e arta conducerii sufletelor). Dacă educaţia, chiar şi numai pe planul natural, e anevoioasă la superlativ, când intră în bătălie şi lumea de dincolo, cu toate tainicele şi formidabilele ei puteri divine sau demonice, ea devine cu atât mai dificilă.
      Aşa cum am văzut, Don Bosco a avut şansa de a avea drept duhovnic un Sfânt adevărat, pe Don Cafasso. Iar învăţăcelul a fost cu totul vrednic de un aşa maestru, în unele privinţe chiar depăşindu-l.
      Însă cel dintâi şi cel mai mare maestru al său a fost sfinţenia însăşi. Zel în Mărturisiri, bunătate în felul de a trata sufletele şi prudenţă în a le conduce mai au şi alţii, dar exclusiv Sfinţenia îţi asigură plenitudinea şi posesiunea lor în grad eroic.

 

3) Darul citirii conştiinţelor

      Sfinţenia îi mai dăruia ceva lui Don Bosco, darul charismatic al discernământului spiritelor, şi încă într-un chip excepţional chiar şi printre sfinţi.
      Biserica adevărată totdeauna a avut acesta continuitate de daruri charismatice în istoria vieţii sale, daruri care, dacă prisoseau în Biserica primelor veacuri, n-au lipsit însă nici mai târziu. Al şaptelea Dar dintre cele enumerate de Sfântul Pavel (I. Cor. XII, 10) este tocmai darul discernământului sau deosebirii spiritelor, adică comunicarea privilegiului divin de a pătrunde conştiinţele.
      Am amintit, în cap. XV, „Vizionarul”, ceva despre acest Dar rar al lui Don Bosco, care printre contemporanii săi era de notorietate publică.
      „Şi astăzi mai trăiesc - scria Ceria în 1941 - câţiva din cei ce-şi auziră înşirate la Mărturisire, din partea lui Don Bosco, toate mişeliile lor dintr-un trecut chiar şi mai îndepărtat.”
      „Într-o zi soseşte, din Vercelli (la circa o sută de km de Torino), un băieţaş cu numele de botez Trandafir. Imediat după prânz - povesteşte Don Rua - fu prezentat servului lui Dumnezeu care, chemându-l cu amabilitate la sine şi vorbindu-i pe şoptite, îi enumeră toate păcatele vieţii sale trecute. Copilul, privindu-l cu ochii înlăcrimaţi, îl întrebă: Atunci sunteţi dumneavoastră cel care m-aţi mărturisit dimineaţa asta la Vercelli? Don Bosco îi răspunse: Eu eram aici, cum crezi tu că eu m-aşi fi putut găsi şi la Vercelli?”
      Bietul copil ignora nu numai darul Sfântului de a citi în inimi, cât mai ales faptul că un preot, nici chiar faţă de propriul său penitent, nu are dreptul să amintească de lucrurile auzite în Mărturisire decât exclusiv în cazul şi în cadrul unei noi Mărturisiri, şi numai în măsura în care binele penitentului însuşi ar impune-o. Şi dacă orice preot observă acest lucru, sfinţii cu atât mai mult.
      Iată acum şi relatarea autentică a doi foşti elevi de-ai Sfântului, trimişi de el misionari în America de Sud, unde făcură mult bine. Iosif Gamba, din Buttigliera d’Asti, copil foarte bun, dar scrupulos la culme, când merse pentru prima dată să se mărturisească la Don Bosco, îl auzi exclamând:
      - Vrei să-mi acorzi toată încrederea ta?
      - Oh, da, fără îndoială, toată!
      - Ei bine, eu te voi întreba şi-mi vei răspunde după cum va fi cazul.
      - Oh, da, vă voi spune tot.
      Şi convorbirea se desfăşură în felul următor:
      - Asta ai făcut-o, nu-i aşa?
      - Da, părinte.
      - Cealaltă n-ai făcut-o?
      - Nu, părinte.
      Toate întrebările afirmative şi negative se potriveau de-a fir-a-păr cu adevărul, aşa încât Mărturisirea acestui scrupulos, începută cu o mare nelinişte sufletească şi cu teama bravului băieţaş, ce tremura de frica de a nu o face bine, se sfârşi cu certitudinea de a fi spus tot, absolut tot, fără nici o omisiune şi cu o pace în suflet de invidiat şi pe care nu o mai pierdu nici în viitor, după ce constatase că Don Bosco îi citise în inimă ca într-o carte. Şi până când rămase în Oratoriu, dominat de acest gând că Sfântul citea conştiinţele, nu numai că nu-şi mai schimbă spiritualul, convins fiind că şi aşa un altul mai bun tot n-ar putea găsi, dar se sili să nu comită nici un păcat, de teama de a nu şi le auzi descoperite de Sfânt.
      Bernard Vacchina, din Revignano d’Asti, plecat mai târziu şi el misionar, înainte de a intra în Oratoriu îşi făcu o Mărturisire generală, pe care o repetă lui Don Cagliero, pe atunci preot, şi, în sfârşit, se decise să o repete şi lui Don Bosco.
      - Cum te numeşti? îl întrebă Don Bosco privindu-l cu înţeles.
      - Bernard Vacchina.
      - Bine, dacă n-ai fi venit, aş fi trimis eu să te cheme. Copilul îi spuse de ce venise şi Sfântul îi ascultă Mărturisirea generală amănunţită. În unele puncte şi la anumite Categorii de păcate, Don Bosco îi spuse simplu: ajunge!, şi apoi, când termină, îl întrebă:
      - Altceva mai ai? (Don Bosco uzează forma afirmativă. Majoritatea preoţilor, din nefericire, întreabă negativ: „Nu mai ai nimic?” şi, în felul acesta, singuri îşi sugestionează penitenţii să răspundă „Nu, nimic” şi, odată scăpată această negaţie, ei se simt scuzaţi să tacă şi au silă de a se dezminţi singuri, mai adăugând ceva, chiar atunci când altfel ar fi fost hotărâţi s-o facă).
      - Am spus tot, tot, răspunse Bernard al nostru.
      - Dar asta? Şi-i aminti un lucru atât de îndepărtat de toate cele mărturisite de el, încât, înmărmurit şi mişcat, acesta începu să plângă încetişor spunându-i: Da, e adevărat. Şi continuă să mai plângă câtva timp.
      De acelaşi Dar se folosea Don Bosco pentru a deosebi pe cei ce alergau la picioarele lui cu scopuri ascunse (de exemplu, de a se pune bine cu superiorii, spre a obţine diferite concesii sau avantaje externe). Pe aceştia îi îndruma să se adreseze în altă parte, refuzând să-i asculte, pentru a nu profana Mărturisirea; ceea ce se vede şi din faptul că aceştia se şi îndepărtau imediat de pe îngenuncher.
      Din nefericire, pretutindeni se găsesc astfel de imbecili şi sacrilegi ce nu recurg la Sfintele Taine decât pentru a le profana, folosindu-se satanic de ele, ca de un mijloc de a obţine bunăvoinţa preotului respectiv şi a-i stoarce apoi diferite avantaje vremelnice. Iar când acestea sunt femei, infamia e şi mai oribilă. Sărmanele Sfinte Taine!
      Don Bosco pe aceştia îi expedia cu energie, spunându-le:
      - Decât să faceţi o singură Mărturisire sau Cuminecare sacrilegă, schimbaţi mai bine de fiecare dată confesorul!
      Don Bosco era însă Sfânt, nu fiindcă avea acest Dar, ci acest Dar i-a fost dat ca premiu al sfinţeniei, adică al unei abnegaţii şi virtuţi împinse până la eroism.
      Şi pentru ca băieţii să nu fie induşi în eroare crezând că acesta nu ar fi darul gratuit al lui Dumnezeu, ci că ar fi rezultatul unei intuiţii psihologice excepţionale, dar pur fireşti, prin care el nu ar fi citit, ci ar fi dedus doar cele ce se ascund în sufletele altora, Don Bosco însuşi considera de datoria sa să-i pună în gardă. În Cronica vieţii Oratoriului, în ziua de 13 aprilie 1864, este înregistrată această destăinuire publică a Sfântului, făcută oratorienilor săi în vorbirea de seara, ce încheia un curs de exerciţii spirituale:
      „În aceste zile ce au trecut eu vedeam clar păcatele fiecăruia dintre voi, ca şi când le-aş fi avut scrise toate în faţa ochilor, aşa încât unii dintre voi, ce-şi făceau Mărturisirea generală şi voiau să-şi spună ei înşişi păcatele fără a lua seama la întrebările mele, îmi încurcau lucrurile. E un Dar cu totul singuratic, pe care Dumnezeu mi l-a făcut pentru binele vostru. Câţiva dintre cei ce au rămas surzi la poveţele mele, mă vor întreba dacă nu mai văd, şi acum ca înainte, interiorul lor. Ei - trebuie să le răspund acum - n-au venit atunci, iar acum nu mai sunt eu în măsură de a mă bucura de acest beneficiu.”
      E clar şi fără replică, nu-i aşa? Putinţa de a citi în inimi e un Dar divin şi gratuit ce nu atârnă de vrerea sau nevrerea Sfântului şi care i s-a acordat pentru binele altora. Tot rostul său în economia mântuirii e utilitatea şi profitul spiritual al aproapelui. De aceea Dumnezeu îl şi acordă doar sfinţilor, fiindcă numai ei sunt preocupaţi exclusiv de mântuirea sufletelor. Ceilalţi, dacă l-ar avea, l-ar înjosi, probabil, ca să distreze societatea... Dar şi ce teribilă răspundere pentru cei ce au avut privilegiul de a întâlni un sfânt şi totuşi nu l-au ascultat! „Mă tem de Isus care trece şi nu se mai întoarce” spunea înfiorat Sfântul Augustin.
      Această acuză, în general cel puţin, nu li s-ar fi putut aduce băieţilor lui Don Bosco. Ba a fost un timp când anumiţi băieţi, voind să-şi facă Mărturisirea generală sau având conştiinţa încărcată ori neavând timp suficient pentru a se pregăti bine, îngenuncheau cu toată simplitatea ingenuă de copil:
- Dica Lei! (Spuneţi dumneavoastră)
Şi Don Bosco spunea, zicea în locul lor. Dar bineînţeles că în acest fel, îndelung nu se putea merge. De aceea, într-o predică de seara, el îi avertiză:
      „Până aici mărturisindu-vă, voi îmi spuneaţi «Ziceţi dumneavoastră», şi eu ziceam. Dar în bună rânduială, spovedirea păcatelor îl priveşte pe penitent, iar nu pe confesor. Eu nu mai rezist să vorbesc ore şi ore la rând; bietul meu piept nu mai rezistă. De aceea, de azi înainte veţi zice voi, şi numai dacă o să vă încurcaţi, atunci o să vă ajut eu!”
      Aceste cuvinte, auzite personal de Don Lemoyne, conştiinciosul biograf de bază al Sfântului, au fost scrise şi depuse sub jurământ în procesele verbale pentru canonizarea lui Don Bosco.[182]
      Sfântul se folosea de Darul acesta nu numai pentru binele băieţilor săi, ci şi cel al altor penitenţi ce recurgeau la dânsul. El le amintea păcate uitate sau în mod voit nespuse.
      „Sunt lucruri - declara Don Rua - ce surveneau cu aşa frecvenţă, încât mi-e foarte greu să amintesc numele atâtor tineri.” (Cele trei cazuri, expuse mai sus, sunt toate după depoziţia lui Don Rua) ; şi ceea ce se întâmpla în Oratoriu se întâmpla şi cu alţii.
      În 1882, la Nissa, un domn ieşi ameţit din camera Sfântului şi nu se putu stăpâni să nu povestească lui Don Ronchail (directorul salezienilor din localitate), păţania sa. Mărturisindu-se Sfântului, credea că spusese tot, dar absolut tot, când la sfârşitul Mărturisirii, îl auzi pe Don Bosco:
      - Scuzaţi, domnul meu, dar de păcatul cutare, comis pe când aveaţi 18 ani în împrejurările cutare şi cutare, poate aţi uitat! Păcatul fusese aievea săvârşit, dar niciodată mărturisit.
      Iar în 1909, un episcop misionar, într-o scrisoare ce se mai păstrează, adresată lui Don Rua, declara următoarele:
      În 1861 el era cleric în Seminarul din Bergamo, când Don Bosco veni să predice un curs de exerciţii spirituale. Prezentându-se şi dânsul pentru a-şi face Mărturisirea, scrupulos fiind, scoase afară un adevărat cearşaf de hârtie, scris mărunt, cu „păcate” şi începu să-l citească.
      Don Bosco zâmbi, i le luă din mână şi le aruncă în foc, apoi zise: „o sa ţi le spun eu, păcatele tale”. Şi le înşiră unul după altul, tocmai aşa cum fuseseră scrise. Vă puteţi închipui - scrie episcopul - care a fost surpriza şi emoţia mea. Am izbucnit în lacrimi de adevărată durere şi mângâiere.
      Acest episcop, vindecat astfel de scrupule, nu e altul decât Mgr. Angelo Cattaneo, vicar apostolic al Honanului meridional cu reşedinţa la Nan-Yang-Fu în China.
      Don Bosco citea nu numai trecutul, ci chiar gândurile, când era vorba de mântuirea sufletelor: un prinţ polonez, August Czartorijski, ce va muri salezian şi în faimă de sfânt, nepot al reginei Isabella şi al Contelui de Paris (ultimul Burbon, pretendent la tronul Franţei), după ce făcu cunoştinţă cu Sfântul, simţi o nevoie atât de arzătoare de a se face salezian şi, concomitent, o aşa atracţie spre Don Bosco, încât începu să-l cerceteze tot mai des şi, neîndurându-se să se mai despartă, voia să Între  în noviciat. O singură îndoială îl reţinu pentru câtva timp. îşi zicea anume: „Don Bosco e deja bătrân şi cine ştie dacă ar mai fi capabil să-mi dirijeze conştiinţa”.
      Dar această ezitare nu o destăinui absolut nimănui. Găsindu-se însă într-o zi la masă împreună cu Don Bosco, în timpul conversaţiei, pe când vorbea despre cu totul altceva, Don Bosco i se adresă din senin, spunându-i:
      - Don Bosco acum nu mai e bun de nimic, dar totuşi încă e capabil să dirijeze o conştiinţă sau alta.
      Cele relatate sunt extrase din declaraţia lui Don Piscetta, care aflase faptul de pe chiar buzele prinţului, care de acum, fără nici o şovăire, se înscrise printre aspiranţii salezieni.
      Darul discernământului direct era uneori completat de ceea ce Don Bosco numea „visele” sale, dar care nu erau în fond altceva decât adevărate viziuni, aşa cum am dovedit-o mai sus, în cap. XV.
      În atari viziuni i se descopereau nevoile spirituale ale celor mai periclitaţi. Astfel, pe un cleric ce ezita să redevină mirean, îl întări în chemare şi-l linişti. Pe un băiat îl vede cu inima mişunând de viermi, pe care zadarnic vrea să-i smulgă cu mâna: îl avertizează şi-l face să-şi schimbe conduita. Pe un altul îl vede rebel tuturor îngrijirilor sale, alunecând spre moartea de osândă sigură. Deşi nu va reuşi să-l schimbe, Don Bosco povesteşte „visul” celorlalţi spre a-i încuraja şi a-i face, cel puţin pe ei, să nu se abată de la calea cea bună.
      Într-o noapte, un necunoscut misterios, îl scoală din pat şi-i cere să-l însoţească; acesta îl conduce de-a lungul dormitoarelor, având o lanternă ciudată în mână. La trecerea lor, observă pe unele paturi nişte pisici oribile, cu ghearele din faţă scoase şi cu gura deschisă, gata să sfâşie obrazul băieţilor respectivi şi-i avertizează apoi că celor ce se vor mărturisi la dânsul are unele lucruri deosebite să le spună.
      Visează din nou că vizitează dormitoarele, şi călăuza necunoscută, cu lanterna în mâna, îi spune: „Vino şi ai să vezi.”
      Se apropiară pe rând de paturi şi în dreptul fiecăruia, când necunoscutul ridica lanterna spre fruntea celui adormit, pe fruntea acestuia se vedeau scrise toate păcatele.
      În fundul unui dormitor uriaş, cu o bucurie imensă descoperă o mulţime dintre tinerii săi cu fruntea mai albă ca zăpada şi strălucitoare; dar puţin mai încolo, zări pe unul cu faţa toată mâncată de răni urâte şi i se spuse că respectivul va muri în curând de o boală ciudată. Şi aşa a fost.
      Într-un alt vis, i se păru că s-ar afla într-o sală de examene. Iată însă că, deodată, intră două persoane, unul cu o trestie şi o lampă şi celălalt cu un teanc de hârtii şi-l invitară să-i însoţească prin dormitoare. Aici, primul aplecă lumina pe faţa fiecărui băiat pentru a putea fi recunoscut, iar cel de al doilea scoase foaia de hârtie din teanc şi o atârnă pe pătura celui identificat, aşa încât Don Bosco putu citi pe rând, numărul anilor ce-l vor avea de trăit fiecare din ei.
      Scene asemănătoare se reînnoiesc şi Don Bosco îşi poate astfel vizita în aceste viziuni celelalte institute saleziene. Pe băieţii unuia din aceste institute îi văzu sărind peste un puhoi negru şi umflat de ape, dar mulţi, din cauza ghiduşiilor şi piedicilor puse de colegi, cad în apă şi se îneacă. Apoi scena se schimbă: aceiaşi băieţi se joacă pe o pajişte unde sunt însă şi foarte multe fiare sălbatice de toate soiurile, ce-i atacă; prea puţini scapă, mulţi sunt răniţi, iar câţiva, plini de nesocotinţă, riscând să se joace cu bestiile acelea, sunt ucişi. Morala: trebuie să fugi nu numai de păcat, ci şi de ocaziile proxime de păcat.
      Şi Don Bosco îi scrise directorului institutului respectiv: „l-am văzut pe toţi băieţii tăi şi am identificat câţiva vulpoi... Cu proxima ocazie, când voi trece din nou pe la voi, voi spune fiecăruia ce e al său.”

 

4) Totul pentru a obţine sinceritatea

      Cu tot acest cortegiu de privilegii suprafireşti, Don Bosco era departe de a cădea în greşeala atâtor preoţi nou hirotoniţi, ce se cred superiori tuturor predecesorilor lor. Prin faptul că penitenţii îi caută, sunt ferm convinşi că, fără doar şi poate, calităţile lor naturale şi supranaturale i-au cucerit şi presupun neapărat că aceştia ar avea cea mai deplină încredere în ei şi că spun totul la Mărturisire; de aceea li se pare îndreptăţită aşteptarea ca, dacă nu în totalitate, cel puţin majoritatea să se mărturisească la ei.
      Sfântul, în schimb, era departe de a dori pentru sine monopolul Mărturisirii băieţilor săi. El se îngrijea ca, pe lângă preoţii ce în timpul funcţiunilor sacre şi-n preziua sărbătorilor veneau cu regularitate la mărturisit, tinerii să aibă, cu anumite ocazii, şi confesori extraordinari la care să poată recurge. Dacă scaunul lor de Mărturisire era puţin frecventat, libertatea conştiinţei era în schimb salvată. Şi Don Bosco nu o dată ajungea să-i spună băiatului îngenuncheat la picioarele sale: „Crede-mă, pentru tine e mai bine să mergi să-ţi mărturiseşti păcatele unui alt preot. Fii doar sincer şi spune-i tot.”
      El era realist şi pentru faptul că nu o dată se lovise de cazul pe care el îl denumise al copilului posedat de demonul mut, adică a celui ce se ruşina de păcatele sale şi nu îndrăznea să se spovedească.
      „Eu ştiu cu certitudine - repeta el fiilor săi - că demonul face ravagii teribile în sufletele tinerilor noştri, inspirându-le ruşinea păcatelor comise.”
      Iar cu un alt prilej, destăinuia: „La începutul ministerului meu (şi al sfinţeniei am adăuga noi), eu credeam că sunt stăpân pe inima micilor mei penitenţi (aşa cum crede orice preot tânăr). Am fost nevoit însă să mă trezesc! De câte ori n-a trebuit să constat că demonul mut mi-i răpise! Ce-i de făcut? Să ne rugăm, să ne încurajăm copiii să aibă cea mai mare încredere în duhovnicul lor şi apoi... să nădăjduim că Dumnezeu le va lumina mintea şi le va întări inima spre a spune tot.”
      Într-o altă împrejurare îşi completă tabloul: „Când un tânăr ajunge să ţină ascuns în inimă vreun păcat, toate remediile se dovedesc neputincioase. Solemnităţi sacre, reculegeri lunare, exerciţii spirituale anuale, morţi neprevăzute ale colegilor, nimic nu reuşeşte să descoase buzele unui astfel de nenorocit.”
      Don Bosco vorbeşte aşa, pentru că şi el a avut decepţiile sale. Şi, în definitiv, dacă Mântuitorul însuşi a avut, de ce ar fi fost scutit Don Bosco?
      „De câte ori - mărturisea el - întrebând cu îndemânare vreun penitent, mi s-a întâmplat să descopăr că mi se ascundea un păcat de mai bine de un an! La întrebarea ulterioară, de uimire, acel sărman copil răspundea întotdeauna: Ce vreţi? Nu aveam curajul!”
      De aceea el avea obiceiul, când penitentul îşi sfârşea acuzarea, să-l întrebe insinuant: „Altceva mai ai? Mai ai ceva să te apese pe conştiinţă? să te neliniştească?”
      O asemenea întrebare era adesea ca o zguduitură electrică şi, deseori - comenta unul din fiii săi - de pe buzele penitentului ieşea atunci mărturisirea unei greşeli ce era pe cale de a fi omisă.
      Sinceritatea costă şi ea, desigur, dar prea puţin în comparaţie cu mulţumirea ce-o procură. Căci, odată cu integritatea Mărturisirii, venea şi bucuria, deoarece a fi în starea păcatului şi a fi mâhnit sunt, în esenţă, identice. „Nu mă plângeţi pe mine - spunea Isus fiicelor Ierusalimului - nu pe mine mă plângeţi, ci pe voi şi pe fiii voştri.[183] Chiar drumul spre Calvar şi Pătimirea cea mai cruntă nu-i pot răpi Mântuitorului bucuria cea mare, bucuria de a fi curat. E întâia şi singura bucurie sigură a oricărui om.
      A fi murdar, a te simţi murdar, a te şti astfel până în măduva oaselor tale, ce tristeţe mai profundă decât aceasta ar putea oare să existe?
      Bucuria Mărturisirii bune e ca bucuria de a fi scăpat de lepră, de un cancer hidos şi infernal. Şi mai mult, fără suferinţele convalescenţei trupeşti. Costisitoare e doar hotărârea aceea leală de a spune tot. Dar sinceritatea totală e răsplătită prin darul curăţiei totale. Tocmai de aceea, vorbind despre Mărturisire, asupra nici unui lucru nu insistă atât de mulţi sfinţi ca asupra sincerităţii ei.
      Şi totuşi, ce mângâiere de nedescris aduce confesorului, dar mai ales penitentului, sinceritatea deplină! E una din bucuriile cele mai adânci şi mai răscolitoare pe care un biet om le-ar putea gusta pe pământ. Ea nu mai este pur omenească şi de suprafaţă, ci divină şi insondabil de adâncă. Ea nu mai este o bucurie creată, ci însuşi Creatorul devenit bucuria noastră.
      Aşa cum omenirea a câştigat infinit mai mult prin venirea Mântuitorului decât a pierdut prin păcatul lui Adam, tot astfel păcătosul dobândeşte neasemuit mai mult prin sinceritatea Mărturisirii şi a căinţei decât a putut pierde prin toate păcatele sale. Ba trebuie să mai adăugăm că bucuria e cu atât mai neţărmurită, cu cât păcatele însele au fost mai îngrozitoare. Dacă, prin absurd, s-ar putea comite un păcat, fără a-L jigni pe Dumnezeu, s-ar merita să faci cele mai îngrozitoare păcate, tocmai pentru a da unui Părinte atât de bun prilejul să te ierte şi pentru ca bucuria întoarcerii să fie astfel imensă. Presupunere pur ipotetică şi complet absurdă, fiindcă păcatul totdeauna îl vatămă pe Dumnezeu şi nu poate să nu-L vatăme, şi de aceea, cum spune Sfântul Toma, răutatea păcatului are în sine „quamdam infinitatem”: o anumită infinitate.
      Dar din clipa în care şi aşa păcatul e lucru gata săvârşit, oare absurditatea păcătosului, căruia îi e groază să se convertească, nu este ea o absurditate infinită, tocmai prin faptul că refuză să accepte acea bucurie infinită a întoarcerii, pentru procurarea căreia ar fi de ajuns să se mărturisească sincer? Şi decât orice căinţă, nu sunt oare mult mai amare remuşcările ce-l rod?
      Şi de unde ar putea proveni această lipsă de logică dacă nu dintr-o profundă necunoaştere atât a inimii omeneşti (setei căreia i se refuză singurul remediu care ar astâmpăra-o), cât şi din necunoaşterea nemărginitei bunătăţi a acelui Părinte care, atunci când i se întoarce fiul rătăcit, este El cel care îi cade pe umăr plângând de bucurie?
      Şi de această dublă şi crasă necunoaştere, se foloseşte diavolul ca de cea mai infailibilă cursă. Deşi decăzut, mintea lui i-a rămas tot de înger şi el cunoaşte aşa de bine tainiţele sărmanei noastre inimi şi, în gelozia-i fără margini ce-l mistuie pe veci, se foloseşte iscusit de această cunoaştere a ignoranţei noastre, pentru a încerca să ne prăbuşească în aceeaşi osândă, făcută pentru el, iar nu pentru noi, aşa cum limpede o va spune Mântuitorul la Judecata de apoi. Pe când celor aleşi le spune: „Veniţi de moşteniţi împărăţia cea pregătită VOUĂ de la întemeierea lumii”, celor răi le va spune: „Mergeţi de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci, care a fost pregătit DIAVOLULUI ŞI ÎNGERILOR SĂI[184] iar Nu vouă!
      Aşa încât, după cea mai stringentă logică şi riguros vorbind, trebuie spus că aceia dintre noi care vor ajunge din nefericire totuşi în iad vor ajunge acolo doar prin efracţie şi împotriva tuturor orânduirilor Infinitei bunătăţi divine.
      O, Dumnezeul meu de o bunătate infinită, cât eşti Tu de neînţeles de aceia pe care Tu îi iubeşti dincolo de orice tâlcuire în cuvinte! Orbi şi sărmani păcătoşi, care ar trebui să aibă cea mai desăvârşită încredere în Tine, sunt tocmai ei cei ce fug îngroziţi de propria lor fericire! Dacă, prin absurd, jignirea lui Dumnezeu ar putea fi despărţită de păcat, sfinţii ar fi bucuroşi să aibă toate păcatele celor mai împietriţi şi mai diabolici criminali, pentru a-i putea oferi lui Dumnezeu prilejul şi bucuria de a le ierta. Căci, cunoscându-l pe Dumnezeu cât de cât, nu poţi să nu ai o încredere infinită în bunătatea şi iertarea Lui. Dar să nu se uite esenţialul şi anume că încrederea sfinţilor se bazează nu pe propria virtute şi sfinţenie, ci exclusiv pe bunătatea LUI!
      „Nu fiindcă am fost scutit de păcatul de moarte - scrie minunat şi teologic atât de just Sfânta Tereza a Pruncului Isus - mă înalţ eu spre Dumnezeu prin încredere şi iubire. O, nu! Eu o simt atât de bine, chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate crimele ce s-ar putea săvârşi, eu n-aş pierde nimic din încrederea mea; eu aş merge cu inima zdrobită de căinţă, să mă arunc în braţele Mântuitorului meu. Eu ştiu că pe copilul risipitor, El îl alină, i-am auzit cuvintele Sale către Magdalena, către femeia adulteră, către Samariteancă. Nu, nimenea nu m-ar putea înspăimânta, căci eu ştiu la ce să mă aştept de la iubirea şi îndurarea Sa....”
      De aceea, e o nesăbuită şi groaznică greşeală de a judeca bunătatea, iubirea şi îndurarea Lui după calapodul mizeriilor şi insuficienţei noastre funciare. Mila Lui, pusă la dispoziţia păcătoşilor şi oferită prin Mărturisire, e un foc nestins şi inteligent, de o vigoare infinită. Cu cât păcatele de mistuit sunt mai oribile şi mai numeroase, cu atât bucuria ce o simte Dumnezeu în a ierta şi a preface o viaţă de crime şi fărădelegi într-una de har şi de sfinţenie e mai desăvârşită.
      Dacă, în lumea materială, bagheta aceea magică ce schimbă totul în aur la o simplă atingere - marele vis dintotdeauna al alchimiştilor - e o simplă utopie, în ordinea spirituală nu mai este tot aşa! Şi, presupunând totuşi că cineva ar avea o astfel de baghetă, în mod logic, el şi-ar folosi-o nu pentru a preface în aur nişte simple fire de nisip, ci ar fi în căutarea unor corpuri masive. La fel face Dumnezeu prin bagheta Mărturisirii, căci ea nu pentru păcatele uşoare a fost instituită, ci, în primul rând, pentru cele mai grele decât pietrele de moară şi, mai mult, pentru munţii de fărădelegi, când aceştia există.
      Or, dacă această baghetă este totdeauna gata să Între  în acţiune, ea nu o face însă fără a fi primit întâi semnalul verde, de liberă trecere, al dispoziţiilor noastre corespunzătoare, acestea fiind căinţa noastră, hotărârea de îndreptare şi Mărturisirea sinceră şi integrală.
      În acest sens s-ar putea spune că păcătoşii cu adevărat căiţi au o şansă în plus pe care sufletele nevinovate nu o au: aceea de a simţi în mod direct şi experimental cât e şi de nemărginită îndurarea lui Dumnezeu şi cât de dulce e duioşia Lui.
      Sfânta Tereza a Pruncului Isus şi toţi sfinţii feciorelnici realizează aceasta doar în mod indirect şi trebuie să reflecteze pentru a-şi da seama că însăşi nevinovăţia lor e tot un efect al îndurării lui Dumnezeu, ce în mod absolut gratuit i-a ferit de căderi. Păcătoşii, în schimb, sesizează aceasta nemijlocit, căci răul de care-i scapă Dumnezeu nu mai e unul ipotetic şi posibil, ci un rău actual, prezent în ei.
      Ce durere însă că, din nefericire, această imensă şansă, marea majoritate a păcătoşilor o lasă nefolosită. Altfel s-ar face Sfinţi. Dar chiar dacă ar fi aşa, tu suflete drag, de ce n-ai încerca măcar tu să faci o excepţie? Poate chiar o mare excepţie, nu? Să devii Sfânt tocmai fiindcă ai balastul păcatelor la spate! Ce şansă!
      La drum deci şi fără regrete sterile, spunându-ţi: „de ce n-am întâlnit eu o astfel de carte mai demult, în copilăria mea încă nevinovată?”
      Poate fiindcă Dumnezeu voia să te lase să ai o anumită şansă în plus. înainte, n-ai fi avut amărăciunea păcatului la spate, ca să-ţi taie toate punţile de retragere şi de lâncezire în mediocritate; poate te-ai fi obosit de virtute şi mirajul răului ţi-ar mai fi putut apărea atrăgător, şi astfel nu ai fi corespuns. Or, chiar dacă ai fi corespuns la început, fi-ar fi lipsit temelia vieţii interioare, care este umilinţa, cu riscul de a ajunge un orgolios, mândru până şi de virtutea şi umilinţa sa!
      Dar acum, să mai fi mândru, cu un trecut ca al tău... înţelegi, umilinţa nu mai e în pericol. Or, este ea şi numai ea temelia oricărei sfinţenii. Acum umilinţa e asigurată şi-ţi dai seama, fără greutate, că tot binele ce se va săvârşi în sufletul tău nu ţi se datorează ţie, ci harului Lui. Nu e un rezultat al eforturilor tale, ci efectul exclusiv al infinitei Lui îndurări. Sigur că şi efortul tău este necesar, dar el primeşte, nu creează harul şi sfinţenia ce vine de la Dumnezeu. De la El şi numai de la El, speră tot şi vei avea tot. Atât obţii de la Dumnezeu - ne spune Sfântul Ioan al Crucii - cât nădăjduieşti.[185]
      Şi dacă nădăjduieşti să ajungi un sfânt mare şi asta o ceri şi o aştepţi de la El, acceptând să-ţi struneşti în mod practic întreaga ta viaţă în acest sens, vei fi, precum nădăjduieşti, un sfânt autentic.
      Sufletele ce se osândesc, spuneam, merg împotriva tuturor orânduirilor bunătăţii divine şi ajung în iad prin efracţie. Or, dacă mulţi, prea mulţi, preferă să fie contrabandişti decât să trăiască cinstit, cu siguranţă că nu Biserica e de vină, iar Dumnezeu şi mai puţin, ci exclusiv ei şi inconştientul din ei, devenit tiranic din propria lor vină. Tot păcătuind, păcatul a ajuns să-i pătrundă atât de adânc, încât pare însăşi substanţa mentalităţii şi sufletului lor. Viciul a trecut în reflexe şi inconştientul rebel îi tiranizează.
      Am zis „pare substanţa... sufletului lor”, căci e o simplă aparenţă. Dumnezeu se găseşte încă şi mai adânc.[186] Şi e de ajuns o Mărturisire sinceră, pentru ca un botezat să-L poată regăsi. Prin aceasta nu vrem să spunem că după Mărturisire lupta se va sfârşi, ci doar atât că, prin har, având tăria lui Dumnezeu în suflet şi pe Atotputernicul drept aliat, lupta nu se poate încheia decât cu victoria finală.
      E adevărat însă şi faptul că sunt sfinţii cei ce se ştiu folosi mai din plin de acest mijloc divin, tocmai pentru că ei sunt deopotrivă şi mai apropiaţi de Dumnezeu, şi totodată şi mai oameni. În mâna lor, de aceea, harul Mărturisirii e mai cu măiestrie aplicat spre tămăduirea întregii fiinţe omeneşti, tocmai pentru că ei sunt cei mai maleabili şi mai docili, atât acţiunii Spiritului Sfânt (deoarece sunt sfinţi), cât şi pentru faptul că sunt ei cei ce, de obicei, cunosc mai bine toate mecanismele misteriosului psihic omenesc, conştient şi inconştient.
      Mărturisirea fiind în primul rând un act personal al penitentului, valoarea ei e direct proporţională cu dispoziţiile lui şi în primul rând cu sinceritatea lui, chiar şi atunci când ea e făcută Sfinţilor.
      Într-o zi, un preot salezian, fiind pe punctul de a pleca să predice un curs de misiuni populare, îl întrebă:
      - Dumneavoastră, Don Bosco, ce gândiţi despre ceea ce spunea Sfanţul Leonard de Porto Maurizio: „Dacă ar trebui să vorbesc de douăzeci de ori despre Sacramentul Pocăinţei, aş vorbi de douăzeci şi una de ori despre sinceritatea la Mărturisire?”
      - Îl aprob întru totul.
      - Dar dacă acest rău este aşa de răspândit, ce ar trebui noi să facem?
      - Şi ce face oare Don Bosco? Merge în confesional, ajută cum poate mai bine penitenţii să fie sinceri şi să spună tot şi apoi lasă totul în grija Domnului. Este El, este harul Său care trebuie să facă să vorbească munţii şi să-i facă vrednici să aducă roade vrednice de pocăinţă.[187]
      Dar mai grăitoare decât toate vorbele şi discursurile sunt exemplele vii. Faptul că Don Bosco însuşi se mărturisea săptămânal nu era un secret. Cât trăi Don Cafasso, se mărturisea la dânsul. După moartea acestuia, în fiecare marţi dimineaţa apărea Don Giacomelli, fost coleg de Seminar cu Sfântul, îi lua locul în confesional şi, în prezenţa băieţilor şi superiorilor, Don Bosco devenea la rândul său penitent ca oricare altul. Aceeaşi regularitate o dovedea şi când era în călătorie. În faţa Mărturisirii toate cedează.
      Astfel, în martie 1886, pe când se găsea la Nissa, Regina Wurtenbergului obţinuse din partea sa promisiunea unei vizite, a cărei oră era fixată. Don Bosco, asaltat de audienţe, deşi le zori, tot rămase în întârziere, când iată că apare Don Cerutti, membru al Consiliului Superior Salezian şi, aflând că venise să se mărturisească îi zise: Oh, Regina mai poate aştepta niţel, şi până atunci noi ne putem termina lucrurile noastre. Şi, după ce-i primi Mărturisirea, îl rugă să i-o asculte şi pe a sa.
      Fiind vorba de Mărturisire, şi eticheta se pleacă şi se închină.

 

5) Viziunea nevinovăţiei

      Cum era şi firesc, Don Bosco se folosea de Mărturisire în lupta împotriva principalului rău ce roade tineretul - viciul necurăţiei. Lupta era cu atât mai aprigă, cu cât el avea o aversiune mai profundă faţă de acesta. Lemoyne ne destăinuie că Sfântul, la apropierea unei persoane necurate, simţea o scârbă incoercibilă şi, pentru a combate mişcările convulsive, ca să nu vomeze, era nevoit să recurgă la un sirop amar, pe care era constrâns să-l poarte cu sine.[188]
      Faptul că, pentru sfinţi, păcatul se simte şi pe planul sensibil e un lucru bine cunoscut celor familiarizaţi cu fenomenele mistice autentice.[189] Pe cei ce nu cred, noi nu ne vom strădui să-i convingem. Se vor convinge singuri în clipa trecerii lor în veşnicie, ce poate nu e chiar departe şi, în tot cazul, e mult mai apropiată decât ar dori-o ei înşişi. Nu spunea Sfânta Ecaterina de Siena că un singur păcat de moarte, dacă Dumnezeu l-ar lăsa să devină simţ, el numai prin mirosul şi duhoarea sa ar ucide toate vieţuitoarele pământului?
      Şi dacă necredincioşii înşişi îi cred pe exploratorii ţinuturilor exotice ale altor continente, pe care personal nu le-au vizitat, de ce ar vrea ei să nege altora dreptul de a crede pe acei exploratori ai lumii de Dincolo, care sunt sfinţii?
      Lupta pentru păstrarea nevinovăţiei va fi principalul obiectiv al Sfântului educator, îndrăgostit fiind de valoarea unică şi inestimabilă a nevinovăţiei. Iar contactul cu lumea de Dincolo nu făcea decât să-i confirme justeţea şi oportunitatea eforturilor sale.
      Astfel, într-o seară, spre sfârşitul lui mai 1867, treaz fiind, la un moment dat, camera şi mediul cunoscut dispărură şi se văzu în mijlocul unei câmpii neţărmurite, în parte înverzită, în parte nisipoasă, cu stâncărie, uscată, unde păştea o turmă imensă, întrebând cine-i poartă de grijă, cel ce-i servea drept călăuză îi replică prompt: „Turma aceasta nu ţie-ţi este dată în pază!” şi-l conduse apoi într-un loc unde erau mii şi mii de mieluşei. Turma precedentă, de oi, erau oamenii maturi, iar mieluşeii erau tinerii: da, pentru aceştia l-a trimis Dumnezeu pe Don Bosco.
      Dar vai, ce durere! unii din mieluşei erau slabi şi suferinzi, acoperiţi de răni şi, lucru ciudat, cu două coarne groase şi urâte, lungi ca de bivol. Şi încă şi mai ciudat, el recunoscu în ei pe unii din băieţii actuali şi viitori ai Oratoriului. În timp ce-i mai privea cu jale, se văzu condus într-un colţ îndepărtat de tot, într-o pajişte încântătoare şi verde, unde găsi atâţia alţi tineri, toţi zglobii şi fericiţi şi care, din florile câmpului, fie că-şi făcuseră, fie că-şi împleteau o haină splendidă. Condus de călăuză, trecu apoi într-un alt câmp şi mai frumos, împodobit cu cele mai strălucitoare flori, încât părea o grădină princiară unică; şi aici zări un mare număr de tineri de o frumuseţe şi strălucire extraordinară, de nedescris, şi-l auzi pe călăuză spunându-i:
      - Aceştia sunt cei ce-şi păstrează frumosul crin al curăţiei neatins. Aceştia de aceea strălucesc aşa, căci ei mai sunt şi acum înveşmântaţi în haina nevinovăţiei!
      El îi privi extaziat, convins că nici o artă n-ar putea descrie, nici măcar palid de tot, frumuseţea acestor norocoşi băieţi.
      - Spune tinerilor tăi - îi zise călăuza - că dacă ei ar cunoaşte cât e de preţioasă în ochii lui Dumnezeu nevinovăţia şi curăţia, ei ar fi bucuroşi să îndure şi să facă orice, numai pentru a şi-o păstra!
      Şesul cel mare - explica apoi Don Bosco - e lumea. Colţul cu mieluşei e Oratoriul. Mieluşeii sunt toţi tinerii care au fost, sunt şi vor mai fi în Oratoriu. Din cele trei câmpuri, cel golaş şi arid e starea păcatului de moarte, cel verde e starea harului, iar cel înflorit de tot este starea nevinovăţiei.
      Nevinovăţia e atât de preţioasă în ochii Celui Preaînalt, încât pierderea ei, nimic nu o mai poate compensa. De aceea Sfinţii sunt atât de zeloşi în a-i ajuta pe cât mai mulţi să şi-o păstreze.

6) Importanţa evitării ocaziilor

      Nevinovăţia odată pierdută, Don Bosco se străduia să redea sufletelor cel puţin curăţia. Lucru anevoios, căci e mai uşor să nu te îmbolnăveşti decât să te vindeci odată molipsit de o boală grea. Iar omul e aşa de slab! Tocmai de aceea Don Bosco era îndelung răbdător şi atât de patern cu sărmanii săi copii când îi vedea recăzând din pură slăbiciune, iar nu din premeditare. E cazul pe care moraliştii îl numesc, tehnic, al recidiviştilor. Când viciul era adânc înrădăcinat, dar penitentul era sincer în căinţa şi efortul său de îndreptare, Don Bosco nu-i cerea drept dovadă a bunei sale voinţe decât promisiunea de a se reîntoarce la Mărturisire.
      - Îţi iubeşti tu sufletul tău, nu-i aşa? întreba el. Ei bine, revino atunci la Mărturisire peste câteva zile.
      „Cât era de cuminte conduita aceasta a sa - comentează Auffray.[190] Mai e oare cazul de a te mira că un biet tânăr, mai ales un sărman ucenic sau muncitor, recade în păcat? Să ne amintim de Evanghelia contraofensivei diavoleşti, ce urmează totdeauna după convertire. Scris este că diavolul atacă inima curăţită în tovărăşie cu alte şapte duhuri mai rele decât el. Şapte duhuri necurate contra unei sărmane creaturi omeneşti! Cum nu trebuie să avem milă de sufletele ce recad în păcat şi niciodată să nu te miri că le vezi reîntorcându-se să se spovedească.”
      Când era vorba, în schimb, nu de căderi din slăbiciune, ci din cauză că nu se evita ocazia proximă de păcat, conduita Sfântului era diametral opusă şi de o intransigenţă diamantină. Nu mai existau nici târguieli, nici compromisuri posibile. Sau se evita ocazia, şi aceasta în mod absolut, sau penitentul rămânea nedezlegat.
      Într-o zi, câţiva din băieţii cei mai buni ai Oratoriului reuşiră să-l facă, pe unul din zidarii cu care lucrau împreună pe un şantier apropiat, să se mărturisească la Don Bosco şi să revină la drumul cel bun părăsit de vreo cinci ani. Dar, spre marea lor uimire, îl văzură revenind trist de la Mărturisire, cu faţa lungă şi cu ochii în pământ, aşa cum ei nu erau obişnuiţi să-i vadă întorcându-se pe cei ce îi mărturisea Sfântul.
      - Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebară. Nu eşti mulţumit cum te-ai mărturisit?
      - Da şi nu. Don Bosco mi-a cerut, înainte de toate, să înlătur cutare ocazie de păcat şi mi-a zis: „După ce o vei fi făcut, dar numai după aceea, revin-o, ca să vorbim despre celelalte şi să-ţi dau dezlegarea”. Dânsul are dreptate, are dreptate fără îndoială, continuă zidarul; dar eu cine ştie dacă voi avea curajul de a o înlătura?
      Şi aici e teribila, grava şi grosolana greşeală a preoţilor neglijenţi sau care şi-au uitat teologia morală: ei dezleagă chiar şi pe cei ce se găsesc în ocazie proximă de păcat mortal. Iar ocazia este orice lucru extern - persoană, societate, local, carte etc., ce-l face pe cineva să se afle în pericol probabil şi grav de a păcătui.
      Sunt penitenţi ce se întorc de la Mărturisire cu dispoziţii şi cu o iubire de Dumnezeu şi o hotărâre de a păşi pe calea virtuţii pe care să le invidieze şi îngerii. Însă dacă ei nu evită total şi absolut ocaziile de păcat, recăderea lor e matematic sigură... Numai că diavolul nu împiedică acea efervescenţă pioasă şi înflăcărare a sensibilităţii, ci chiar o ajută. Sufletul este încântat şi se crede în al nouălea cer, iar diavolul e şi mai încântat, fiind sigur de prada lui, căci îl aşteaptă la reîntâlnirea obişnuită a ocaziei proxime, de unde şi aşa e sigur că nu-i scapă. Niţică mândrie în plus, fie şi sub masca spiritualităţii, nu strică. Şi pe deasupra, cu cât încântarea prezentă de propriile dispoziţii e mai mare, cu atât disperarea ce-i va urma imediat va fi mai acută şi mai devastatoare. S-ar putea chiar spune că diavolul nici nu face nimic altceva decât să se asigure că păcătoşilor recidivişti nu le lipsesc ocaziile proxime, căci restul urmează de la sine şi cu certitudine absolută.
      Subconştientul, în sine e tiranic, iar când diavolul se foloseşte cu măiestria lui de înger de el, cu atât mai mult. Rugăciunea, Sfintele Taine chiar, şi toate celelalte exerciţii de pietate sunt perfect zadarnice când ocazia necesară nu este evitată cu toată fermitatea. A te ruga, ba chiar a ţine post negru şi a face orice jertfă, când nu eviţi şi nu înlături în prealabil ocazia, e tot atât de zadarnic ca şi a da chibrit unui butoi de pulbere şi apoi a te „ruga”, în mod ipocrit, să nu explodeze!
      Că ocazia aceasta e o persoană, un obiect sau o anumită gaşcă etc. puţin contează: până nu fugi şi nu te desparţi total de ea, perseverenţa în bine e absolut imposibilă. Isus ne cunoştea prea bine firea şi tocmai de aceea a spus Apostolilor Săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită.[191] A te ruga fără a fi privegheat înainte, adică fără a fi înlăturat ocazia proximă de păcat, e pur şi simplu a-ţi bate joc de Dumnezeu.
      Tocmai de aceea Blândul Mântuitor este atât de aspru cu astfel de păcătoşi, tratându-i pe toţi cu o bunătate infinită afară de cazul când în chip voluntar ei se găsesc în ocazie de păcat. În atare situaţie, glasul atât de blând înainte devine de neînduplecat: „Dacă piciorul tău... mâna ta... ochiul tău te sminteşte... taie-l, smulge-o, scoate-l... căci mai de folos îţi este ţie şchiop, sau ciung, sau orb să ajungi în viaţa veşnică decât cu două mâini, două picioare, doi ochi având, să ajungi în focul ghenei, unde viermele nu moare, şi focul nu se stinge.[192]
      Ceea ce este mai instructiv e faptul că, asupra acestui punct, diavolul însuşi se raliază, în defavoarea sa, sentinţei Mântuitorului. Sfântul Alfonso Maria de Liguori citează cazul unui îndrăcit, pe care preotul îl forţă în timpul exorcismelor să-i spună care dintre toate predicile îi stârneşte mai multă furie; iar diavolul răspunse prin gura îndrăcitului: „Predica despre ocolirea ocaziilor de păcat![193]
      Dacă cineva, fără voia şi alegerea sa, s-ar găsi totuşi în mod silit în ocazie rea, atunci, rugându-se, va primi desigur ajutorul necesar pentru a nu se prăbuşi. De altfel a căuta prilejul rău sau a nu-l evita, când poate fi evitat, e deja un păcat de aceeaşi gravitate cu săvârşirea faptică a păcatului respectiv.
      Ne şi întrebăm miraţi de ce în cărţile de viaţă spirituală, şi mai ales în predici, nu numai că nu se insistă asupra acestui adevăr evanghelic teribil, ci e de-a dreptul trecut cu vederea. Iar diavolul îşi râde şi se distrează de toate sentimentalismele şi aiurelile, pretins evlavioase, când acest adevăr este lăsat în umbră.
      Nu a căzut însuşi Sfântul Petru, fiindcă n-a ocolit ocazia? Şi pe noi cine ne socotim a fi; aşteptăm să fim mai presus decât primul dintre Apostoli?
      Pentru multe suflete, acesta e adevărul cel mai important pentru viaţa practică, dintre toate cele expuse în această carte. Şi dacă cititorii vizaţi nu s-ar alege decât cu el, toată munca noastră ar fi înzecit şi dumnezeieşte răsplătită.
      Atunci când ocolirea ocaziei depinde de un şef de atelier sau, în general, de un superior, Don Bosco îi cerea penitentului să-l solicite pe acesta să-l ajute. Iar dacă penitentul era în măsură s-o ocolească el însuşi, i-o cerea fără condiţii. Acordarea dezlegării sacramentale era condiţionată şi în funcţie de aceasta.
      Sfântul primi într-un fel, şi din partea cui nu s-ar fi aşteptat, confirmarea corectitudinii purtării sale în această privinţă. Într-o viziune anume, el cercetă unul din institutele saleziene şi apoi descrise pe larg băieţilor „teribila şi dureroasa istorisire”. Iată cadrul acestei viziuni; Se văzu ajuns în piaţeta din faţa bisericii institutului respectiv unde fu întâmpinat de diavolul însuşi, care-i apăru sub forma unui monstru oribil, cu ochii roşii, bulbucaţi şi scânteietori, cu nasul gros şi scurt, cu fălci uriaşe, bărbie ascuţită, urechi de câine şi două coarne de ţap deasupra frunţii. Monstrul râdea şi glumea cu alţi câţiva tovarăşi de-ai săi, ca şi el, ţopăind în dreapta şi în stânga. El îl conduse apoi în sacristie unde-i arătă batjocoritor pe cei ce nu se spovedesc cum se cuvine; îl duse apoi într-un dormitor şi îi arătă pe cei ce simulează că sunt bolnavi, eschivându-se astfel de a merge la biserică cu ceilalţi la slujbe; „în alte părţi îmi arătă lucruri ce mi se păreau de necrezut şi pe care nu vreau să le scriu, ci vi le voi spune în viu grai.”
      În cele din urmă, Don Bosco profită ca să-l întrebe:
      - Care este lucrul care-ţi aduce cele mai mari servicii?
      - I discorsi, i discorsi, i discorsi: vorbele, vorbele, vorbele, răspunse el. Convorbirile vinovate, flecărelile, vorbele murdare şi vorbirile de rău îi aduc nepreţuite servicii diavolului. Vorbitorii de rele sunt prietenii şi aliaţii săi cei mai mari.
      - Şi care-ţi sunt atunci duşmanii cei mai mari?
      - Sunt cei ce se împărtăşesc des.
      - Şi ce-ţi pricinuieşte nemulţumirea cea mai mare?
      Diavolul îi răspunse că două sunt aceste lucruri. În primul rând e evlavia către Preacurata.
      - Şi al doilea lucru? întrebă Sfântul.
      Dar cel de al doilea lucru, el nu voia nicicum să-l dezvăluie. Sfântul insistând, el se înfurie şi luă pe rând „înfăţişare de câine, de pisică, de urs, de lup şi avea acum trei coarne, acum cinci, acum zece; trei capete, cinci, şapte, şi toate acestea aproape în acelaşi timp”.
      Atunci Sfântul îi porunci, în numele lui Dumnezeu, să-i spună deschis care este cel de al doilea lucru de care se teme mai mult decât orice. Dar în acea clipă, acel monstru şi toţi tovarăşii săi luară forme aşa de hidoase, cum n-aş dori să mai văd niciodată în viaţa mea, apoi făcură o gălăgie de iad, cu urlete oribile, ce se sfârşiră cu această destăinuire: „Ceea ce ne pricinuieşte cea mai mare supărare şi lucrul de care ne temem mai mult e păzirea hotărârilor ce se iau la Mărturisire.”
      Şi astfel, la distanţă de veacuri, strâns cu uşa de o Putere care-l depăşeşte, iadul e consecvent sieşi: mărturisirea, stoarsă diavolului de Sfântul nostru, coincide perfect cu cea făcută prin gura îndrăcitului citat mai sus de Sfântul Alfonso de Liguori.
      Şi iarăşi e adevărat că nicăieri înlăturarea ocaziilor nu se impune atât de arzător ca în domeniul curăţiei. Ocaziile răscolesc puternic aici, mai ales când e vorba de recidivişti, tocmai pentru faptul că nici unul din vicii nu impregnează atât de adânc subconştientul omului ca necurăţia. Şi desigur, nu Freud ar fi cel care ne-ar putea contrazice.
      De aceea, evitarea ocaziilor, cerută în Mărturisire, nu e decât sistemul preventiv aplicat unui caz particular şi special. Don Bosco e mereu acelaşi.
      Nu însă şi băieţii săi, ce mai lăsau de dorit.
      În faţa unor astfel de cazuri, a unor tineri exemplari până ieri, deveniţi dintr-odată îngeri de întuneric, colaboratorii săi se tânguiau:
      - Ce poate fi mai descurajator decât să vezi nimicită, într-o clipă, opera anevoioasă de luni şi ani de zile?
      - Ce vreţi? răspundea el, cu ochii aproape în lacrimi, ce vreţi? Nouă ne revine necazul, munca şi oboseala, dar mântuirea acestor suflete este a lui Dumnezeu. El ne cere tratamentul, iar nu vindecarea, cum zice Sfântul Bernard.
      Ce e mai dureros în lumea contemporană nu este, oare, faptul că ocaziile au ajuns inevitabile, din cauza modei şi a mass-mediei?
      Într-o zi, Don Bosco era aşteptat la masă de o mare binefăcătoare; aceasta făcuse numeroase invitaţii. Două din doamnele prezente, voind să-i vorbească, îl aşteptau în salonul de primire. Erau însă decoltate şi cu mâinile goale. Don Bosco îşi plecă imediat ochii şi se retrase.
      - Scuzaţi-mă, vă rog, am greşit uşa: credeam că am intrat într-o casă şi am nimerit în alta. Şi se întoarse spre ieşire.
      - Nu, Don Bosco, nu-i nici o greşeală, e sigur că aici sunteţi aşteptat!
      - Nu se poate - replică Sfântul - unde sunt eu invitat, un preot poate să Între  fără să roşească...
      Fu acum rândul celor două să roşească; alergară şi-şi luară şaluri şi basmale, şi într-o clipă fură în urma lui Don Bosco, ce cobora scările, rugându-l să le ierte şi să revină.
      El reveni, dar şi lecţia prinsese.

 

7) E posibilă curăţia?

      Dat fiind că nici măcar educatorilor sfinţi nu le reuşeşte întotdeauna să salveze nevinovăţia copiilor încredinţaţi lor de Providenţă, gândul nostru în chip spontan îşi pune întrebarea posibilităţii vieţii curate în general.
      Soluţia problemei ridicate e cu atât mai spinoasă, cu cât mentalitatea generală de astăzi nu mai crede în posibilitatea ei practică.
      Vorbind aşa, nici nu-şi dau seama că o astfel de zisă logică îi vădeşte mai mult interesaţi decât interesanţi. Câte sofisme într-o singură propoziţie!
      ●Mai întâi de toate, Dumnezeu nici nu cere curăţia desăvârşită şi pentru toată viaţa decât celor pe care El însuşi îi privilegiază cu o chemare de frumuseţe specială: „Căci nu toţi pot să cuprindă cuvântul acesta, ci cei cărora le este dat de Sus. Cine poate cuprinde, să cuprindă.[194] Celorlalţi nu li se cere decât până în clipa căsătoriei. Or, fără îndoială, Biserica n-ar cere-o, dacă aceasta n-ar fi posibilă şi n-ar accepta nici consfinţirea ei perpetuă prin voturi, dacă Sfântul Pavel nu ne-ar fi spus că e o stare superioară căsătoriei.[195]
      Că cineva nu are curajul şi tăria să fie vrednic de numele şi obligaţiile sale de creştin e altceva, dar, pentru Dumnezeu!, să nu falsificăm Evanghelia şi să nu justificăm noi ceea ce Dumnezeu condamnă!
      E exact dilema ce-î mistuia şi pe Sfântul Augustin pe când era în păcat, şi când vedea cum cei simpli şi mai puţin învăţaţi fac ceea ce el nu avea curajul: „Iată te întrec alţii, iată cu aripi uşoare se ridică şi aceia care nu s-au trudit atâta pentru aflarea adevărului, nici nu au cugetat zece sau mai mulţi ani asupra lui... Se scoală cei neînvăţaţi şi cuprind cerul, iar noi cu toată învăţătura noastră fără inimă, iată unde ne tăvălim, în carne şi sânge. Oare, nu e ruşine mai mare a nu avea nici măcar curajul să-i urmăm?”[196]
      ●În al doilea rând, aceştia presupun că problema posibilităţii curăţiei s-ar înţelege lăsând totul neschimbat în viaţa lor de acum! Or, Biserica e perfect de acord că, abuzând de mâncare şi de băutură, de petreceri şi de odihnă şi fără o muncă oarecare, care să le consume util forţele, fără preocupări superioare şi fără strunire şi disciplinare a gândurilor, fără să-şi impună jertfe, fără să se roage regulat, ci bălăcindu-se tot timpul în lecturi şi închipuiri murdare, fireşte că, aşa trăind, curăţia e imposibilă!
      Dar tocmai aici e cercul vicios: ei presupun ca principiu de admis şi de subînţeles, fără discuţie, ceea ce este absolut eronat. Raţionamentul s-ar reduce la: „E imposibil să înoţi în noroi şi să rămâi curat. Deci - încheie ei cu emfază - nemurdărit nu poţi fi!”
      Biserica tocmai asta ne-o cere: să nu ne aruncăm în noroi, căci aici e toată problema. Fuga de ocazii, rugăciunea şi înfrânarea asiduă, o viaţă de muncă absorbitoare şi alegerea bucuriilor sobre şi nobile, gânduri şi preocupări curate, şi apoi viaţa ne va fi la fel.
      Căci altul e fondul sufletesc şi subconştientul unui vicios, şi altul cel al unui suflet curat. Obişnuinţele sunt pentru cei curaţi tărie, pentru ceilalţi, o strivitoare povară. Cine ar fi zis, mai acum un veac, că zeci de tone de metal vor zbura mai sus ca o pană? Şi cu toate acestea, dă-le acestor metale o formă aerodinamică, pune-le aripi şi motoare şi avionul va zbura. Ceea ce e motorul într-un avion sunt gândurile şi idealul ce-ţi însufleţeşte viaţa, iar aripile sunt obişnuinţele bune.
      Dar aripile şi elicea, oricât de rezistente ar fi, tot se vor nimici dacă se lovesc de un obstacol solid: de ocaziile voluntare de păcat. (Dacă e ceva necesar şi peste puteri de evitat, şocul moral nu se mai produce şi, în aceste împrejurări, „pilotajul prin unde”- cum numisem în capitolul precedent inspiraţiile şi Darurile Spirit Sfânt - te vor salva totuşi).
      Or, altul e „idealul” unui meschin ce capitulează încă înainte de a fi lupt altul adevăratul ideal şi tăria celui ce din curăţie îşi face marea aspiraţie a vieţii.[197] La cei ce sunt hotărâţi să o consacre neatinsă şi pentru totdeauna lui Dumnezeu prin vot, ea este şi stare, dar şi o virtute specială, splendidă de tot şi invidiată chiar şi de îngeri. Fecioria ca virtute e cel mai frumos cadou pe care urmaşi Adam i l-ar putea oferi lui Dumnezeu, ca semn şi expresie a iubirii lor.
      ●În al treilea rând, i-am întreba pe cei ce zic că viaţa curată nici pentru sfinţi nu e posibilă, i-am întreba dacă au încercat şi ei vreodată serios să se stăpânească. Au avut ei curajul să-şi privească vreodată noroiul dezmăţului lor în faţă, fără a se ascunde după deget şi au avut tăria să fie sinceri măcar o dată cu ei înşişi”: încercat aievea să-şi schimbe regimul în care laşitatea lor suferă, dar se complace.
I-am întreba: câte zile în şir au ajunat ca să obţină de Sus tăria de care au nevoie? Câte zile de post au ţinut? S-au rugat bine şi perseverent? Ce jertfe au impus? S-au apropiat sincer de Marele Tămăduitor, Hristos Domnul, ce-i aşteaptă în Sfintele Taine ale Mărturisirii şi Cuminecării, ca să-i vindece?
      Noi nu spunem că lupta e uşoară şi egală pentru toţi. Dar unde nu mai poate omul, poate harul lui Dumnezeu, să-l laşi numai să-ţi pătrundă fiinţa. Puterile omeneşti pot şovăi, ba ar putea chiar sucomba sub povară, nu însă când îl au Dumnezeu de aliat şi-L secondează generos. De ce ignoră creştinii noştri că Sfânta Euharistie, bine şi des primită, are cu timpul un efect calmant asupra fii noastre chiar şi pe plan fizic?
      Întotdeauna armele principale vor rămâne cele indicate de Mântuitorul însuşi; fuga de ocazii, rugăciunea şi postul. Isus le precizează Apostolilor săi că duhurile necurăţiei „nu ies decât cu rugăciune şi cu post”,[198] adică cu ajun, căci, în limbajul biblic, acesta este înţelesul cuvântului post.
      Când cineva continuă totuşi în păcate, aceasta nu se întâmplă fiindcă nu putea să se schimbe, ci - să spunem lucrurilor pe nume - fiindcă ei nu vor să se schimbe. Jertfele cerute nu le convin, deşi, global vorbind şi ţinând seama de toate, viciul e o povară neasemuit mai apăsătoare. Ei nu „vor”, ci „ar vrea” la condiţional, viaţa curată. Ar vrea avantajele şi bucuriile ei unice, fără însă a-i accepta şi sacrificiile. Ei sunt asemenea acelor turişti aspiranţi, ce vor să devină alpinişti autentici, cu condiţia, bineînţeles, să meargă doar pe şes...
      Nu discutând despre ascensiuni devii alpinist, ci pornind spre culmile aspre tot astfel, nu comentând sau admirând viaţa curată a Sfinţilor ajungi curat ci exclusiv adunându-ţi şi ultima fărâmă de energie şi pornind în urma lor spre aceleaşi înălţimi.
      Iată de ce, tinerii ce au avut norocul de a fi călăuziţi în ascensiunea lor de sfinţi, când înţeleg acest lucru, sunt atât de recunoscători Celui Preaînalt.
      - Acum că văd lucrurile cu puţină experienţă - îi spunea într-o zi unul din elevii săi iubiţi - şi înţeleg de câte primejdii a fost ţinută deoparte copilăria mea, prin harul lui Dumnezeu şi ajutorul dumneavoastră, Don Bosco, acum realizez că arta de a dirija tinerii pe calea pietăţii şi a datoriei nu e deloc uşoară. Câtă ştiinţă pretinde ea!
      - Ai dreptate - îi răspunse Don Bosco - e o artă atât de grea. Deseori, de fapt, se iscă câte o furtună şi iată la pământ rodul de ani şi ani de trudă. Şi ce-ar conta, la urma urmelor, dacă n-ar fi vorba decât de zădărnicirea muncii noastre. Dar, din nefericire, grozăvia lucrului stă în faptul că aceşti nenorociţi nu se mai lasă niciodată regăsiţi.
      Şi acestea zicând, o lacrimă îi licări între gene. „E sfâşietoare durerea Bunului Păstor -comentează Auffray - ce şi-a lăsat toată turma, pentru a pleca pe urmele oiţei rătăcite, şi nu numai că se reîntoarce seara fără dulcea povară pe umeri, ci tremură la gândul că foarte probabil, în întunericul nopţii, fiarele feroce o vor încolţi.”[199]

 

8) Magnetul Sfinţilor

      În cadrul acestor consideraţii asupra lui Don Bosco în rolul de ministru al iertării divine, ne-am putea întreba care este oare vraja ciudată ce-i împinge spre el pe marii păcătoşi? Ce atracţie misterioasă îi cheamă, îi subjugă şi le pleacă genunchii în faţa Sfântului? Sufletele împovărate, ce au disperat de mult de propria cauză, de ce oare se deschid total omului lui Dumnezeu şi îşi regăsesc nu doar liniştea şi bucuria, ci o fericire atât de profundă, cum nicicând ei nu şi-ar fi putut-o închipui?
      În 1883, reîntorcându-se din călătoria sa triumfală la Paris, Sfântul îi destăinuia lui Don Lemoyne:
      - Pentru binele sufletelor a trebuit să mă ocup de mai bine de o sută de cazuri, dintre care fiecare merita o călătorie la Paris!
      Şi să nu uităm că Don Bosco avea în minte nu felul nostru de a călători cu tot confortul, modem şi rapid, ci acea „călătorie-calvar” ce se făcea cu diligenţa în veacul trecut.
      Care ar fi putut fi cauza pentru care cele mai încâlcite conştiinţe - între care şi a lui Victor Hugo! - au preferat să-şi dezvăluie mizeriile tăinuite acestui preot străin? Şi trebuie totuşi că erau probleme foarte serioase, dacă Sfântul însuşi, cu tot realismul său, şi în ciuda tuturor ocupaţiilor şi epuizării sale, judecă şi spune că şi numai unul din cele peste o sută de cazuri merita oboseala unei călătorii la Paris, din partea unui bătrân suferind, tracasat şi istovit ca dânsul!
      Răspunsul ni se pare simplu. Secretul Sfinţilor e unul singur: e curăţia lor. Ea este magnetul tainic şi singura cauză ce explică misterioasa lor vrajă. Deoarece contrastele se atrag, tocmai cei mai păcătoşi sunt cei ce simt mai chinuitoare nostalgia curăţiei dintâi.
      Toată tragedia omului se cuprinde în această înfrigurată căutare, prin bezna din întunericul moral, a luminii şi purităţii dintâi a primului om; iar când curăţia dintru început se răsfrânge iradiind din chipul unui Sfânt, sufletele sunt prinse în vraja magnetică a acestei chemări, în. general fără să o ştie, şi deseori chiar împotrivindu-se direct, şi nostalgia divină a paradisului edenic le trece peste suflet o adiere de înnoire şi înviere.
      Odată, la Nissa, după o conferinţă, Don Bosco ieşise din altar şi se îndrepta spre uşa bisericii. Mulţimea, împresurându-l din toate părţile, îl sili să se oprească. Un bărbat cu chipul posomorât îşi fixase privirea sticloasă asupra Sfântului. Don Cagliero îl remarcase şi-l ţinea sub observaţie, temându-se de o posibilă tentativă ucigaşă. Oricum, prea era sinistră privirea aceea!
      La un moment dat, Don Bosco îl observă şi el şi se îndreptă către el, întrebându-l blând:
      - Dumneavoastră doriţi ceva?
      - Nu, nimic!
      - Vreţi poate să vă mărturisiţi?
      - Ba chiar deloc! Nici prin vis!
      Atunci de ce v-aţi oprit aici?
      - M-am oprit... fiindcă nu mai pot pleca... fiindcă mă simt ţintuit.
      - Am înţeles...
      Se adresă atunci celorlalţi: Domnii mei, vă rog să ne lăsaţi pentru o clipă singuri.
      Se retraseră toţi, Sfântul îi mai şopti ceva la ureche; şi apoi, acela, căzând în genunchi, se spovedi acolo, în mijlocul bisericii.
      Păcatul şi Sfinţenia se atrag. De altfel, nu pentru păcătoşii mari a lăsat în primul rând Dumnezeu pe Sfinţii săi în lume? Aceştia se ştiu atât de murdari şi infectaţi, încât numai cei cu o desăvârşită curăţie se pot atinge de ei, nu numai fără să se contamineze, ci să-i poată şi vindeca. Numai sfinţii au atâta sănătate, încât să le-o transmită printr-o spirituală transfuzie, vindecându-i şi pe ei, şi atâta foc, încât să le mistuie tot răul din ei, înflăcărându-le sufletele de aceeaşi iubire curată care mistuie toată murdăria. De aceea, instinctiv, păcătoşii simt nevoia atotputernică a apropierii de sfinţi.

 

9) Sensul şi plenitudinea vieţii curate

      Când lumea, zisă creştină, vede un suflet consfinţit cu o natură deosebit de bogată şi un temperament atrăgător, îşi pune imediat întrebarea: De ce s-a călugărit? De ce s-a hirotonit? Ce decepţie sentimentală va mai fi avut în viaţă?
      Lumea apreciază, în general, viaţa de consacrare lui Dumnezeu prin prisma deformantă expusă de romanţa „Călugărul din vechiul schit”, călugăr ce a ajuns printre sihastri, fiindcă, vezi Doamne, ar fi fost respins de... doi ochi albaştri!
      E de prisos a mai preciza că e o viziune total desfigurată a chemării sacre, şi acel amărât sihastru, care, deşi călugărit, era mereu obsedat şi urmărit de nostalgia acelor doi ochi, nu era un suflet consfinţit, ci un simplu rebut sentimental al lumii şi n-avea ce căuta în călugărie!
      De aceea, a pune întrebarea: „Ce decepţii a avut? Ce i s-a întâmplat?” e o nedumerire ce numai un cretin, complet analfabet în ale vieţii spirituale creştine, o poate avea.
      Sufletelor cu adevărat consfinţite nu li s-a întâmplat absolut nimic. Adică li s-a întâmplat totuşi ceva, căci la o răspântie a vieţii lor - un eveniment, o Mărturisire, o predică, o convorbire, o carte etc. - i-a aşteptat Mântuitorul. O singură privire, ochii li s-au întâlnit, s-au înţeles pe deplin şi sufletul lor a rămas cucerit.
      Ce decepţie? Aceasta a fost de a fi cunoscut lumea abia după ce înainte L-au cunoscut pe Dumnezeu, şi în contrast cu EL, ei au rămas dezgustaţi de lume şi de tot ce-i creat.[200]
      Misionarii şi Sfinţii nu sunt - cum o cred cei mai mulţi - oameni ce s-au consfinţit lui Dumnezeu, fiindcă n-ar fi avut ce face în viaţă: viaţa lui Don Bosco şi a misionarilor săi stau mărturie. Dimpotrivă, ei şi-ar fi găsit nu o creatură, ci nenumărate ce ar fi rămas extaziate de a le putea împărtăşi viaţa.
      Dar „gustato spirito, desipit omnis caro”: din clipa în care ai gustat duioşia iubirii infinite prin spirit şi neţărmurita fericire a intimităţii divine, tot ce-i creat e searbăd, fără atracţie, cum zic Sfinţii Părinţi.[201]
      Se înşeală amarnic cei din lume când îşi închipuie că Dumnezeu ar avea o aşa slăbiciune de apreciere, mult inferioară celei pe care o au până şi ei, oricât de imbecili ar fi altfel, - nu vrem să rostim blesteme, deşi o aşa mentalitate ar merita toate blestemele -, încât Dumnezeu să nu aleagă, ci să culeagă, spre a I se consfinţi Lui, doar rămăşiţele şi ceea ce creaturilor nu le trebuie!
      Dimpotrivă, El îşi alege din sânul omenirii, în linie generală, elita, sufletele cele mai inteligente şi arzătoare şi temperamentele cele mai bogate şi le dă harul de lumină şi tărie de a corespunde, alegându-L şi preferându-L la rândul lor, nu pentru că n-ar fi fost buni de altceva, ci tocmai pentru că Sfinţii sunt, de obicei, cei mai talentaţi şi dotaţi dintre toţi.
      Ştim că lumea altfel judecă. Pentru ea curăţia e o negaţie, iar cei ce I se dăruiesc lui Dumnezeu n-ar fi decât epave ce trebuie să se închidă în mănăstire, neavând ceva mai bun de făcut.
      Sfinţii, simple epave? Ce denaturare totală a lucrurilor! Ca şi când iubirea infinită, din şi în inima Sfinţilor, n-ar fi decât o imitaţie, o caricatură nereuşită, o copie deficitară şi o tentativă avortată a unei iubiri omeneşti refuzate!
      După aceeaşi logică, Missa Solemnis sau simfoniile bethoveniene n-ar fi decât plagiatul după cutare taraf de mahala sau lumina şi căldura soarelui s-ar datora faptului că şi el ar avea, mai ştii?, câteva cutii de chibrituri!
      Iubirea omenească este, desigur, şi ea, un lucru deosebit, dar iubirea lui Dumnezeu este, la aceeaşi distanţă în infinit, superioară ei, aşa cum e de mare distanţa de la om la Dumnezeu. Iubirea divină în plenitudinea sa e pe un alt plan. Iată pentru ce, spre a-şi atinge apogeul, ea cere curăţia perfectă şi absolută.
      Îşi au rostul lor, fireşte, şi porumbul sau cartofii, şi e bine să-i laşi să-şi împlinească rostul lor, dar cine ne-ar putea condamna dacă pe un boboc neprihănit de crin sau înfocat de trandafir îl luăm şi-l ducem pe altar?
      Dacă florile nu au o utilitate directă şi un profit practic imediat pentru viaţa de toate zilele, ci doar unul de înfrumuseţare, în cele spirituale şi harice, în schimb, cu cât un suflet este mai dăruit lui Dumnezeu şi aparent mai departe de lume, cu atât el este mai folositor întregii Biserici şi de o fecunditate universal activă şi mai simţitoare pentru toate sufletele.
      Este aceasta marea taină a Mariei şi tot secretul lucrului Ei unic în opera Răscumpărării şi în sfinţirea oricărui suflet. Univers al tuturor privilegiilor divine, ocean de haruri unice şi abis insondabil de iubire şi de docilitate totală: iată ce a fost şi este MARIA! Ce încântare că a fost cel puţin un suflet în care harul şi mărirea Lui n-au fost nicicând nici măcar în primejdie de a fi umbrite. Şi mai e de mirare că sufletele ce înţeleg neprihănirea sunt răpite în urma Ei şi mistuite de dorul de a-i semăna cât mai mult, tot mai mult?
      Ştiind de Ea, şi sub asistenţa Ei, un dor nebun le sfâşie inima de a răspunde la rândul lor, desăvârşit, la tot ceea ce El le cere. Prinse în vraja Ei, sufletele sfinţilor simt o tainică şi irezistibilă pornire după totala curăţie. Sfinţenia ei o doresc nu pentru ei înşişi, şi încă şi mai puţin de dragul excelenţei divine pe care ea ar conferi-o fiinţei omeneşti, ci pentru a-L preamări, pentru a-L despăgubi de toate vătămările şi pentru a-L mângâia tot mai deplin pentru toate ingratitudinile celorlalţi.
      Implorarea lor arzătoare şi stăruitoare, către Fecioara Neprihănită, de a-I dărui Ea însăşi, lui Isus, toată fiinţa şi viaţa lor, ei au certitudinea că va fi ascultată, căci gândul curat de a-i face Lui bucurie ar putea oare găsi vreo rezistenţă în Inima Ei Imaculată?
      În această lumină se înţelege cum fecioara în Creştinism, tocmai fiindcă e cu totul spiritualizată, departe de a rămâne sterilă, e fecundă şi creatoare de valori ca însuşi Spiritul lui Dumnezeu ce se adăposteşte cu delicii în sufletul curat. Nimeni nu e mai mult mamă decât Maria, tocmai pentru că ea este şi va fi de-a pururi, în cel mai înalt grad, Fecioară.
      Toată iubirea tuturor mamelor - şi să fie oare pe lume o iubire mai puternică decât a unei mame? - toată iubirea tuturor mamelor împreună luată, de când există oameni pe pământ, zice Sfântul Ioan Vianney, alături de cea a Mariei, pentru ultimul dintre suflete, e un sloi de gheaţă alături de foc.
      Dar chiar făcând abstracţie de Preacurata, care părinţi trupeşti şi-ar putea compara familia cu fecunditatea spirituală de mii de ori înmiită a unui Sfânt Ioan Evanghelistul, a unui Sfânt Pavel sau a lui Don Bosco?
      Curăţia e fecundă, fiindcă ea nu este ceva negativ, cum o cred mulţi, o simplă absenţă a păcatului. A nu fi murdar e una, şi a fi curat prin Dumnezeu trăind intim în tine e infinit altceva, căci înseamnă a avea iubirea divin de curată şi de fecundă în suflet. Curăţia nu e decât iubire: iubirea însăşi, iubirea divină, adică cea mai fecundă dintre iubiri. De aceea, curăţia adevărată nu poate să nu fie în chip spiritual fecundă, mai ales că ea este aceea care asigură la superlativ adevărata apropiere şi unire cu Dumnezeu. Şi atunci când jinduim după fericire, cu toate rătăcirile posibile, în fond, tot pe El îl caută sufletul nostru mereu.
      Oricât ar fi de mulţi cei ce pierd substanţa realităţii divine, urmărind cu nesaţ în rătăcirea lor umbrele create, chiar şi pe ei, puterea ultimă ce-i atrage este tot Dumnezeu, chiar dacă e căutat unde şi cum nu poate fi găsit.
      Vor fi şi din aceia care vor taxa acest fel de a vorbi drept naiv şi nedemn de oamenii serioşi.
      E părerea unora, dar nu şi a Mântuitorului. Petru însuşi, preocupat încă de latura „lucrativă” a urmării lui Isus, îl întâmpină prompt, cum ne relatează Sfântul Luca: „Iată, noi am lăsat toate şi ţi-am urmat Ţie”.[202] Iar Sfântul Matei completează în cuvinte întrebarea rămasă doar pe chipul lui Petru (conform relatării Sfântului Luca) : „Ce dar va fi nouă?”,[203] adică cu ce ne vom alege?, ce răsplată vom avea? Petru pledează şi el pentru aspectul „serios” al apostolatului...
      „Iar El le-a răspuns: Amin grăiesc vouă, că nimenea nu este care a lăsat casă, sau părinţi, sau fraţi, sau femeie, sau copii pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta şi în veacul viitor, viaţa veşnică”.[204]
      Ce sunt familiile cele mai numeroase şi frumoase ale oricărui tată sau mamă după trup alături de zecile şi sutele de mii de fii spirituali ai lui Don Bosco şi ai tuturor Sfinţilor? Şi ce este bucuria paternităţii şi a maternităţii naturale în comparaţie cu aceea a salvării eterne şi a sfinţirii sufletelor?
      Dimpotrivă, când Mântuitorul, care toate le ştie, vorbeşte despre căsătorie şi obligaţiile ei, cu un accent pe care textul sacru, atât de sobru, desigur, nu-l redă, învăţăceii nu se pot reţine să nu exclame: „Dacă aşa e pricina omului cu femeia, nu este de folos a se însura.”[205]
      Dar Isus, plecând de aici, arată că sunt chemări şi chemări: „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci cei cărora li s-a dat!”[206]
      A-L urma integral pe Hristos înseamnă a renunţa la ceea ce are lumea mai „serios”. Căci toată seriozitatea oamenilor din lume gravitează în jurul a trei centre de atracţie, unul material, altul animalic şi al treilea demonic: bogăţia, plăcerea şi mândria. Toate trei acestea nu sunt decât chemări satelite ale unuia şi aceluiaşi haos moral, erupt în creaţie prin păcat, cel al egoismului.
      Acest haos nu e decât oribila caricaturizare a cosmosului divin, începută de Lucifer şi continuată de Adam şi de noi toţi ceilalţi.
      Or, toţi cei ce nu se lasă subjugaţi şi robiţi de acestea sunt pentru lume naivi şi nebuni. Dar să nu se uite că este o nebunie mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea lumii la un loc, fiind cea a lui Hristos, ascunsă savanţilor acestei lumi şi descoperită de Dumnezeu pruncilor.
      A nu aprecia decât ceea ce este egoist, noi nu spunem că nu ar fi o mentalitate omenească - din nefericire e una prea comun omenească, doar atât că ea nu e o mentalitate integral omenească.
      Dar din clipa în care simţim destinul nostru revoltându-se chiar şi numai la simpla presupunere ipotetică că totul ar fi pieritor, că totul s-ar sfârşi cu pumnul de ţărână închis în mormânt, noi nu mai putem interzice Eternităţii să arunce o altă şi adevărată lumină asupra calculelor şi preocupărilor noastre şi să condamne preferinţele noastre, când le găseşte izvorâte dintr-o mentalitate meschină.
      Noi nu mai putem ignora şi nu ne mai putem dispensa de setea şi necesitatea absolută a harului, de când el a ţâşnit pentru noi, cu o prisosinţă infinită din coasta Răstignitului de pe Calvar; din clipa în care vremea şi Istoria neamului omenesc a fost irevocabil despărţită în două de Răscumpărare.
      În afară de cadrul Religiei [207] şi de plenitudinea ei supranaturală, curăţia nu ar avea nici înţeles nici rost. Fără Hristos şi fără sfinţi am fi toţi o masă de osândiţi, şi cum nu-L poţi condamna pe Hristos fiindcă s-a răstignit din dragoste pentru tine, dacă eşti normal, bineînţeles -, tot astfel nu-i poţi condamna nici pe sfinţi şi pe cei feciorelnici, fiindcă au fost mai clarvăzători şi mai generoşi decât tine; şi cu atât mai puţin pe Hristos, care i-a ales şi i-a chemat. Biserica nu dezaprobă diversitatea chemărilor - dimpotrivă, pentru calea comună ea are chiar o Sfântă Taină, cea a Căsătoriei - ci înfierează mentalitatea perversă a celor ce nici măcar nu admit posibilitatea unei chemări mai înalte.
      Când cauţi plăcerile, onorurile şi averea, tu nu eşti decât un suprem egoist. Fii măcar atât de simţit şi nu condamna pe cei ce te salvează (când îşi trăiesc, fireşte, chemarea cu toate exigenţele ei de sfinţenie), şi atât de corect, rugându-te pentru ei, ca să fie vrednici de a-şi păzi neştirbită curăţia divină pe care Dumnezeu le-o cere. Aceasta nu numai pentru ei, ci şi pentru tine însuţi, căci tu numai prin ei - continuatorii autentici ai lui Hristos - te vei mântui.
      Dacă bucuriile lumii liniştesc, pentru o clipă fugară, simţurile, singură bucuria austeră a renunţării şi a jertfei voluntare astâmpără imensa sete a sufletului omenesc şi din el se revarsă spiritualizând întreaga fiinţă. Dacă această bucurie e mai austeră, ea este în schimb mult mai profundă şi inalterabilă. Cine n-a simţit niciodată bucuria de a renunţa la ceva pentru a mântui pe un altul, cine n-a simţit nicicând bucuria de a se uita pe sine pentru a fi fidel unui gând şi imperativ mai înalt, acela nici nu mai e cu adevărat OM.[208]
      A te arunca în vâltoarea valurilor reci - gest ce te poate costa şi viaţa - numai plăcere nu-i. Dar marinarul ce se expune astfel pentru a salva viaţa altuia se face vrednic de acea bucurie pe care doar cei generoşi o gustă: e bucuria jertfei, bucuria celor din prima linie, bucuria idealului urmărit.
      E ceea ce fac sufletele ce, chemate fiind la feciorie, răspund fără precupeţire chemării Lui: au dat totul şi cu totul. Şi mai e de mirare că marea bucurie doar lor le este integral rezervată?
      De aceea înţelesul curăţiei în creştinism nu mai e negativ, ci divin de pozitiv; ea nu mai e o lipsă, ci o infinită plenitudine.
      În acest fel, sensul votului castităţii nu e doar şi exclusiv păstrarea materială a curăţiei, altfel o piatră ar fi mai castă decât un suflet creştin, căci piatra nici măcar primejdia de a-şi pierde curăţia nu o cunoaşte. Sensul real al castităţii este această totală dăruire lui Dumnezeu a întregii noastre fiinţe, cu toate gândurile, afecţiunile, preocupările şi resursele ei.
      Ceea ce este scânteia geniului printre gânduri este curăţia printre virtuţi. Ce altceva este geniul decât o fulgerătoare concentrare sintetică, în simplitatea unui singur gând, a unei realităţi multiple şi până aici răzleţite în mii de fărâme şi fără nici un rost logic în înţelegerea oamenilor? Newton şi gravitaţia universală.
      Or, pe de altă parte, ce este curăţia decât sintetizarea sub o singură şi eternă iubire a întregii noastre fiinţe ce se dedică total şi fericită Creatorului său? Valoarea fecioriei nu e decât de a putea iubi mai deplin şi mai fără piedici. Viaţa curată nu are sens decât îmbibată de Dumnezeu sau cel puţin de un gând mare, iar nu ca scop în sine sau ca mijloc de narcisism fariseic.
      Decât o curăţie rece şi narcisică, e preferabilă iubirea unei Magdalene sau a unui Augustin, căci aceştia, deşi au căzut, din clipa convertirii, L-au iubit sincer pe Dumnezeu, fără a se mândri cu convertirea lor. Un defect bogat nu este, în acest sens, preferabil unei virtuţi sărăntoace? Deşi în rătăcire, era poate mai mult bine latent în păcatul marilor convertiţi decât în virtutea fariseilor.
      Nu este oare acesta sensul reproşului pe care Mântuitorul îl face fariseului Simon şi motivul pentru care pe păcătoasa publică ce se căieşte, El o preferă tuturor fariseilor de atunci şi bigoţilor de acum, spunându-i-o deschis gazdei sale îmbufnate: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci a iubit mult?[209]
      Am putea foarte bine să aplicăm aici cuvintele lui Nietzsche: „Nu sunt păcatele voastre, ci SĂRĂCIA păcatelor voastre, ceea ce strigă la cer”.
      Isus preferă oamenii cu temperament, El nu dispreţuieşte pe nimeni şi de toate stelele are grijă. Dar cine L-ar putea condamna dacă pe cele mai strălucitoare le prinde şi le anină pe bolta dragostei Sale?
      E dreptul lui Dumnezeu ca El să le aleagă pe cele mai mari, făcându-le mai frumoase, mai arzătoare şi mai luminoase, atrăgându-le să graviteze în jurul Său în eterna Lumină.
      Sfânta Tereza de Avila n-a fost cea mai strălucitoare frumuseţe, cea mai sclipitoare inteligenţă şi cea mai căutată „señorita” a Avilei, a acestei glorioase cetăţi catalane?
      Toţi sfinţii au fost mari pasionaţi. Atât că pasiunile lor au fost puse, înainte de a fi prea târziu, în slujba binelui,[210] şi, cunoscându-L pe Dumnezeu, L-au iubit aşa cum numai ei o ştiau face.
      Curăţia adevărată nu este aceea care pozează, ci aceea care, iubindu-L, se uită complet pe sine şi rămâne impasibilă la tot ce zice şi jinduieşte lumea. Dumnezeu e totul. Chiar şi propriul eu dispare. Nu spunea atât de frumos, despre Preacurata, carmelitana din Dijon cu o viaţă interioară atât de profundă şi sfântă, sora Elisabeta a Preasfintei Treimi (+1906), că Maria era atât de frumoasă şi atât de neştiutoare a propriei sale frumuseţi, fiind pierdută în Dumnezeu: „Elle était si belle et si ignorante de sa beauté?
      Cât de minunată este această iubire a Sfinţilor! Ea nu e o agitaţie înfrigurată şi pasională, ci e liniştea unei contemplaţii arzătoare a unei fiinţe fundamental spiritualizate, ce uită total de sine, privind şi absorbită fiind în Dumnezeu, unica ei dragoste.
      Reculegerea lor e atât de intensă şi intimitatea cu El, atât de profundă, încât nimeni şi nimic nu o mai poate tulbura. Creaturile sunt cu ei, împreună cu ei, iar păcătoşii, fraţii lor, îi asaltează. Dar ei şi-n aceştia nu văd şi nu-L văd decât pe El. Tratează afaceri, întreprind călătorii, desfăşoară activităţi apostolice, angajează discuţii, dau audienţe interminabile, se istovesc în alergări, dar inima lor e pururi cu El şi e a Lui. Nici un zgomot, nici o activitate, nici un eveniment, nici o durere nu-i tulbură. Suferă - şi încă mult! - dar pentru ei suferinţa e o bucurie din clipa în care pot face din ea o mărturie a iubirii lor mereu şi pentru totdeauna fidele. Ce viaţă fericită, ce viaţă unificată, ce viaţă de supremă armonie a toate şi în toate! Ce viaţă, singura frumoasă!
      Doar Sfinţii cunosc această artă între arte, ce le dă acea perfectă supleţe ce le permite a se dărui şi devota tuturor, fără a se lăsa sechestraţi de nimeni şi de nimic.
      A compara iubirea Sfinţilor cu cea mai frumoasă iubire omenească înseamnă a o profana. Iubirea lor e cu totul altceva.[211]  Lor toate, şi în modul cel mai real, le vorbesc despre Iubitul lor şi numai despre El, şansă unică şi pe care iubirea pur omenească niciodată nu o va putea avea, oricât ar fi ea de absorbitoare, fiindcă însăşi fiinţa iubită este de astă dată, şi ea, tot un biet pumn de ţărână.
      Iubirea divină îşi are lumea ei şi, trebuie să spunem, infinitul ei specific. Prin faptul că Sfinţii au preferat iubirii comune o altă iubire nu înseamnă că ei nu iubesc, ci doar că iubirea lor e alta, ea fiind expresia unei fiinţe spiritualizate.
      Există vibraţii supersonice pe care urechea nu le aude, aşa cum există unde infraroşii şi ultraviolete, pe care ochiul nu le mai percepe. Tot astfel există vibraţii ale iubirii ce sunt atât de pure şi care reclamă o atât de fundamentală spiritualizare a fiinţei, încât nimeni nu le poate prinde şi urma, decât cei ce au fost chemaţi - „cine poate cuprinde, să cuprindă”- şi care au şi acceptat să-şi reformeze prin har structura întregii lor fiinţe, spre a o adapta în consecinţă iubirii divine.
      Şi dacă Iubirea Divină, în excesul ei, s-a lăsat răstignită, - mărturie irecuzabilă a autenticităţii ei -, mai e de mirare că ea şi-a aflat şi unele suflete generoase, încântate s-o accepte cu toate răstignirile şi chinurile ei sublime? Sunt aceste suflete generoase, sunt Sfinţii pentru care Dumnezeu ne-a cruţat, ne mai rabdă şi ne cruţă şi pe noi. În ei Dumnezeu e totul. Căci toţi Sfinţii, ce sunt altceva decât o formidabilă capacitate de a iubi, lansată cu viteză sporit accelerată către Infinit, către Dumnezeu?
      În acest grad, curăţia nu mai e decât o exigenţă a intimităţii, o necesitate spontană a iubirii adevărate:
      „Cu ce inimă să mă mai împart, Doamne, din clipa în care TU mă iubeşti? Numai o singură inimă am şi aceea nu poate fi decât toată a Ta. Dacă aş mai avea una, aş fi atât de fericit, căci şi acesta ar fi în aceeaşi măsură tot a Ta. Şi dacă aş avea infinite inimi, ele ar fi tot ale Tale, toate ale Tale!”
      Curăţia abia aici îşi primeşte adevăratul ei înţeles, devenind o funcţiune de o suverană expresivitate. Ea nu mai e decât o modalitate supremă, pentru fiinţa omenească, de a-şi exprima fidelitatea totală şi neprecupeţită adevăratului şi singurului său Iubit care merită şi depăşeşte în nemărginit toate adoraţiile.
      Pentru astfel de suflete consfinţite, gândul lui Hristos a devenit aievea o prezenţă a toate absorbitoare şi care nu e obsedantă decât pentru faptul că electrizează totul şi toate le înfloreşte şi este a toate transformantă.
      Gândul lui Hristos nu mai e un gând printre gânduri, ci singurul gând şi o obsesie dulce. Intimitatea lui Hristos nu mai e o realitate printre realităţi, ci unica şi atotcuprinzătoarea realitate. Ba nici nu mai e realitate, ci o PREZENŢĂ, Marea şi încântătoarea Prezenţă ce ţi se dăruieşte într-o intimitate ce te învăluie şi te mistuie plăcut.
      Doar aici, când curăţia e mijlocul de a face din persoana şi fiinţa omenească o ardere desăvârşită, îşi primeşte ea deplinul ei sens.
      De aceea nimic nu e mai trist decât paiaţele reverendate, ce pe Dumnezeu nu-L iubesc nici ei şi nu se străduiesc să-L facă iubit mai presus de orice nici de alţii, ci se caută numai pe sine şi ale sale.
      Ce folos că te-ai călugărit sau te-ai hirotonit, dacă nu tinzi să devii, zi de zi, tot mai mult, o divină ardere, din şi prin iubire?
      „Marsilia - îi scria Mgr. Cagliero lui Don Rua în 17 februarie 1880 - e oraş de pungi groase, de mare credinţă, dar şi de mari nevoi. Şi nu aş exagera spunând că Don Bosco, dacă timpul i-ar permite-o, ar fi în măsură să facă, aici, ceea ce a făcut profetul Ioan la Ninive. La picioarele dânsului cad în lacrimi mustăcioşi ce-ţi inspiră groaza, păcătoşi îmbătrâniţi în rele, doamne vanitoase şi călugări lâncezi. Dar ceea ce mă miră şi mai mult e că se deschid carităţi şi binefaceri creştine, pungi până aici închise şi insensibile la nevoile săracilor iată deci puterea lui Dumnezeu şi a servului Său încrezător şi umil.”

 

10) Pentru o mentalitate creştină

      Chemările în Biserică, deşi sunt diferite, ele sunt nişte vase comunicante şi nivelul mai ridicat al celor aievea consfinţiţi (deci şi de fapt, nu numai de drept), sunt în legătură unele cu altele prin Comuniunea Sfinţilor, şi prea-plinul primelor compensează golul din celelalte.
      Sfinţii nu chemările individuale le schimbă, ci schimbă doar felul mediocru sau laş de a înţelege şi de a trăi propria chemare, conform specificului de sfinţenie destinat de Dumnezeu fiecărei chemări în parte. Şi mai ales în lumea de azi, rostul Sfinţilor este în primul rând de a reîncreştina familia. Europa creştină a decăzut, fiindcă a decăzut mai întâi familia creştină. Ceea ce trebuie schimbat este mentalitatea greşită curentă. Fondul problemei nu e cel al numărului fărădelegilor comise, ci cel al judecăţii de valoare asupra acestor păcate. Să ai de mii de ori mai multe păcate decât ai făcut, fie ele abominabile, Hristos te va ierta cu atât mai uşor, cu cât acestea sunt mai mari, din clipa în care le deteşti şi te căieşti sincer. Dar a avea şi numai unul singur, pe care însă îl canonizezi şi-l justifici, având aproape aerul de a-i spune lui Dumnezeu că El n-a prea ştiut ce poate cere sau nu unui om normal, prin decalogul şi morala Sa, e neasemuit mai grav, fiind un păcat împotriva Spiritului Sfânt, nu numai de împietrire în păcate, ci de canonizare directă a păcatului însuşi: e o mentalitate eretică.
      Cum să mai fie familia Sfântă când cei ce se căsătoresc au o atare mentalitate? Familia este orice, numai sanctuar nu, Fidelitatea lor, o fericită întâmplare. Au rămas fideli, nu din convingere şi din virtute, ci pentru că, toate cumpănite, balanţa avantajelor înclina din fericire spre cămin, iar nu în cealaltă parte. Şi ei se mai şi cred pe deasupra virtuoşi! Ba, pe măsură ce îmbătrânesc, ei devin chiar evlavioşi: „Ils tournent à la dévotion en vieillessant” cum zic francezii. După ce toată viaţa lor nu au trăit decât pentru trup, când sunt epuizaţi, îşi mai şi închipuie că cine ştie ce preţios cadou îi fac lui Dumnezeu cu viaţa lor toată hârbuită, ce n-a conţinut decât rebuturi... Evlavia ca şi curăţia nu-şi au deplinul lor sens decât atunci când ele sunt expresia unei plenitudini şi a unei supreme tensiuni, acceptate voluntar şi eroic. Iată de ce, prima cultivare a chemărilor sacre trebuie făcută în familie. Biserica din Apus a fost silită să înfiinţeze seminariile mici (începând cu interni de la 10-12 ani), numai fiindcă familia creştină a dezertat de la datorie; or, aceste seminarii mici nu au prea fost un succes financiar, şi nici chiar educativ. Nu ne mărturisea Mgr. Signora, la o conferinţă misionară ţinută la Roma în 1937, că, din 42 de mici seminarişti, câţi începuseră în clasa I, abia doi - el şi încă unul - au reuşit să ajungă până la preoţie?
      Ce fericită ar fi Biserica în ziua în care mentalitatea creştină şi simţul lui Hristos vor fi restabilite în familie! E greu, dar e posibil. E de ajuns să ai o judecată lucidă şi un strop de adevărată credinţă. Greşeala celor mulţi nu este de a nu avea o altă chemare decât cea pe care le-a dat-o Dumnezeu, ci de a nu avea mentalitatea voită de Hristos. Chemarea e una, iar mentalitatea creştină e alta, căci nu rămâi creştin decât în măsura în care iubeşti lucrurile în ierarhizarea lor divină.
      Curăţia a fost virtutea predilectă şi cea mai caracteristică a lui Don Bosco. Ea îi explică toată vraja şi ascendentul său unic asupra sufletelor în general şi a tineretului, în special.
      „Când vorbea despre tezaurul inestimabil al curăţiei - zice Don Lemoyne - şi descria splendorile unui suflet cast, fericirea de care se bucură şi premiile pe care Dumnezeu i le-a pregătit pe pământ şi în cer, cuvântul său producea un efect atât de încântător în cei ce-l ascultau, încât îşi ziceau: Numai cine e curat şi cast ca îngerii poate vorbi în acest chip.”
      „Eu sunt pe deplin convins - spunea un bun cunoscător de oameni, canonicul Berrone - că Don Bosco a dus cu sine nepătată, în mormânt, haina inocenţei baptismale. Această virtute a castităţii se citea din privirea sa, din ţinuta sa, din vorbirea sa, din toate acţiunile sale: era de ajuns să-l priveşti, pentru a-i simţi parfumul acestei virtuţi.”
      Diavolul însuşi îi simţea puterea şi i-o respecta, căci unui băiat puternic ispitit contra curăţiei şi care-i ceruse sfatul ce să facă spre a fi uşurat, Don Bosco îi spuse:
      - Fii totdeauna aproape de mine şi apoi nu te teme.
      Şi, efectiv, băiatul se simţi eliberat şi senin.
      Modestia candidă, pe care şi-o însuşise încă de la şcoala mamei Margareta, din fragedă pruncie, l-a călăuzit toată viaţa.
      În 1880, fiind la Marsilia, fu văzut într-o seară foarte tulburat. Don Ghione îl întrebă atunci dacă se simte cumva rău.
      - Nu răspunse Sfântul, dar sunt neliniştit, pentru că o doamnă bolnavă de ochi voia cu orice preţ ca eu să mă ating de ochii dânsei.
      După câteva clipe continuă:
      - N-aş pune mâna pe obrazul unei femei, pentru tot aurul din lume!
      Ce exagerare! vor gândi unii. Ce rău ar fi putut fi într-un gest atât de nevinovat, de a te atinge de ochii unei bolnave?
      Aşa cum cei mai frumoşi ochi îşi pierd tot farmecul şi rostul din clipa în care nu mai sunt oglinda vie a unei persoane omeneşti - în supoziţia că i-ai scos cu cuţitul şi i-ai pus pe o tavă - tot astfel gesturile Sfinţilor, smulse din contextul lor psihologic firesc, par absurde, neverosimile, exagerate.
      Cu un temperament ca al său, Giovanni Bosco avea toate motivele de a se păzi ca de foc de orice atingere până mai era tânăr. Şi aceasta, departe de a-l micşora în stima noastră, îl ridică cu atât mai mult. Virtutea lui a fost nu spontană şi înnăscută, ci cucerită prin luptă. Că Don Bosco, cu felul său vesel, a trebuit să fie pururi în gardă în această privinţă, ne-o spune psihologia şi ne-o mărturiseşte istoria. După profunda observaţie a Sfântului Gregoriu cel Mare (în Regulae Pastorales, Lib. III, cap. 3), anumite vicii sunt fireşti şi în acord cu anumite caractere, aşa, de exemplu, naturile vesele sunt înclinate spre necurăţie, pe când cei morocănoşi sunt porniţi spre mânie.
      „Cât priveşte apoi ispitele contrare acestei virtuţi - ne spune Don Rua - eu socotesc că a avut de suferit, aşa cum reieşea din unele cuvinte rostite de el, când ne recomanda temperanţa în a bea...[212]
      Or, Sfinţii nu au obiceiul să facă din propriul suflet expoziţie. Şi tocmai de aceea, micile indicii şi confidenţe, privite prin prisma temperamentului vulcanic, primesc o cu totul altă greutate. Fiindcă lupta a fost ascunsă, nu a fost mai puţin istovitoare şi anevoioasă. Şi de aceea, biruinţa constatată şi necontestată este cu atât mai meritorie şi glorioasă.
      Precauţiile erau pe deplin motivate până era tânăr. La 65 de ani, când s-a întâmplat refuzul amintit, n-ar mai fi fost, desigur, cazul acestor precauţii, mai ales că virtutea era trecută de mult în reflexe.
      Dar ceea ce la început o făcea din legitimă precauţie, mai târziu o face din candoare şi din obişnuinţă.
      Mai e însă adevărat şi faptul că Sfinţii - ce în mod practic sunt de tot străini păcatului - sunt tocmai ei cei ce se îndoiesc mai mult de virtutea lor, dată fiind umilinţa lor autentică. Numai începătorii sunt temerari şi siguri de sine. Adevăraţii Sfinţi se îndoiesc de sine şi evită cu extremă vigilenţă toate ocaziile. Şi Petru, cât era el de sigur de sine înainte de Patimi: „şi toţi de se vor lepăda de tine, eu unul însă nu!”[213]
      După înviere, în schimb, şi când de fapt începea să calce a Sfânt, la cea de a treia întrebare a Mântuitorului: „Petre, iubeşti-mă?”, el însuşi se îndoieşte de sine, îi e teamă că Mântuitorul îi prevede o nouă lepădare şi răspunde înlăcrimat: „Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc.[214]
      Petru experimentase personal că, în lupta cu răul, nu ardoarea sentimentelor noastre contează - cum fin remarcă Sfânta Tereza a Pruncului Isus - ci forţa divină, adică ajutorul şi harul de Sus. Iată de ce, tăria supremă a Sfinţilor e tocmai umilinţa lor, şi anume conştiinţa vie a slăbiciunii lor; căci această slăbiciune, din clipa în care a devenit conştientă de sine, implorând asistenţa atotputernică de Sus, aceasta nu le mai poate fi negată.
      „Când sunt neputincios, atunci sunt tare... căci virtutea întru slăbiciune se desăvârşeşte”,[215]  cum atât de profund, dar şi de paradoxal, se exprimă Sfântul Pavel.
      „Iubirea ce-o arată Don Bosco virtuţii curăţiei în toată cariera sa preoţească - declara sub jurământ Don Rua în Procesul Apostolic - şi zelul desfăşurat pentru a o face iubită şi de elevii săi arată, prea bine, cât de mult se desăvârşise dânsul în această virtute. Se poate spune, şi despre el, ceea ce se spune despre Dumnezeiescul Mântuitor pe care, deşi acuzat în atâtea feluri, nimeni n-a cutezat să-L atace asupra acestui punct. De fapt aşa s-a întâmplat şi cu Don Bosco, căruia nici chiar duşmanii săi nu i-au putut face vreodată nici cel mai mic reproş contra virtuţii frumoase. De aceea trebuie să tragem concluzia că el a păzit-o în mod eroic, aş spune îngeresc, în toată viaţa sa.”
      Şi de câte ori n-a trebuit Don Bosco să fie cu ochii-n patru şi iute în a se decide, pentru a fi nu numai corect, ci delicat la extrem în această privinţă. Iată un caz tipic a felului total în care înţeleg sfinţii să-şi trăiască totdeauna integral dăruirea lor lui Dumnezeu.
      În timpul călătoriei sale la Paris, în 1883, familiile cele mai distinse îşi disputau privilegiul de a-l avea la masă. La sfârşitul unui astfel de banchet, fetiţa contelui gazdă intră în salon, pentru a da şi a primi un sărut din partea tuturor numeroşilor invitaţi, în timp ce se informa de la fiecare dacă masa i-a priit. Toţi erau curioşi cum se va descurca Sfântul. Când mititica ajunse şi la scaunul său, el scoase din buzunar o medalie a Preacuratei şi i-o întinse zicându-i: „Sărut-o şi puneţi-o la gât; aşa... să iubeşti mult pe Preacurata!”
      Tăcerea deveni elocventă, fiind cea mai grăitoare expresie a admiraţiei generale.
      Nu de la natură, şi mult mai puţin din temperament, a fost Don Bosco curat, ci fiindcă a voit şi a luptat pentru aceasta. În tinereţe, el a fost exigent cu sine din nevoie, iar ulterior a devenit tot mai exigent pe măsura adâncirii intimităţii cu Dumnezeu, adică a sfinţeniei.
      Sistemul preventiv însuşi, oare nu tot de aici a ţâşnit?
      În viaţa Sfântului totul se ţine, psihicul său fiind un poliedru fără crăpături, cu faţete multiple, ce toate se unifică însă armonios în adâncuri; un cristal frumos cu planurile de cristalizare susţinute toate de o forţă diriguitoare unică şi constantă. O singură idee i-a străbătut opera, aşa cum o singură forţă în Iubire i-a dominat şi călăuzit viaţa.
      El îşi putea îngădui să fie exigent cu ceilalţi, fiindcă mai întâi, şi mult mai mult, a fost cu sine.
      „Ceea ce trebuie să deosebească pe Salezieni - spunea el fiilor săi - e sfânta curăţie, aşa după cum nota distinctivă a fiilor Sfântului Francisc de Assisi e sărăcia, şi ai celor ai Sfântului Ignaţiu de Loyola e supunerea. Să ne străduim să o inoculăm şi să o sădim şi-n inimile tinerilor noştri.”

*
*     *

      Curăţia a făcut din el fiul preaiubit şi preferat al lui Dumnezeu Cel întreit Sfânt şi al Imaculatei, şi tot ea l-a făcut Apostolul tineretului şi, într-un grad superlativ, mijlocitorul iertării pentru marii păcătoşi.
      Terminând acest capitol, îţi cerem, Ţie Doamne, şi noi: VINO ISUSE şi ia-Ţi ce este mai bun printre fiii acestui Neam şi ridică din ei vrednici continuatori ai Ministrului iertării Tale, Don Bosco.

Capitolul XVIII. În vâltoarea politicii

1) Un veac în mişcare; 2) Mari funeralii la Palat!”; 3) Încep percheziţiile; 4) Înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă”; 5) Scuze ce nu scuză; 6) Cer pâine, dreptate şi repararea onoarei”; 7) Când nimereşti dulapul în loc de uşă... ; 8) E riscant a te atinge de Sfinţi.

 

1) Un veac în mişcare

      Dacă sufletul omenesc, ca entitate spirituală, rămâne mereu acelaşi de-a lungul veacurilor, fiind ancorat dincolo de timp în etern, pe scara fiinţării ocupând ultima treaptă între spirite, faptele lui în schimb poartă sigiliul epocii în care a trăit. De aceea, dacă sufletul sfinţilor l-ai putea înţelege, la urma urmelor abstracţie făcând - în parte cel puţin - de veacul în care au vieţuit, nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre operele lor. Sfântul Pavel, de ar trăi astăzi, tot atât de nepotolit şi arzător ar fi ca şi odinioară, iar Sfântul Ioan al Crucii tot atât de profund şi contemplativ. Activitatea lor ar fi însă proporţional alta şi perfect adaptată contemporaneităţii moderne.
      Sfinţii sunt, desigur, şi ei tot oameni şi, de aceea, şi-n operele lor se oglindeşte societatea contemporană lor, înfăptuirile lor fiind întreţesute cu mediul social în care acestea s-au născut şi au crescut. Iată de ce, pentru a putea înţelege opera lui Don Bosco, nu ne putem dispensa de a o reaşeza în climatul istoric firesc.
      Dacă secolul XIX a fost numit „secolul naţionalităţilor”, să nu uităm că el s-a format impregnându-se cu ideile Marii Revoluţii Franceze, ce a apărut dintr-o dată ca un vulcan de sub valuri şi a răscolit tot oceanul Istoriei omeneşti. Tot veacul următor va fi tălăzuit de fluxul şi refluxul marilor forţe antagoniste.
      Terorilor, ca şi doctrinelor violente, excesive şi premature, ale Revoluţiei, le-a urmat reacţiunea forţelor coalizate ale rezistenţei, la început surde şi neizbutite, mai apoi făţişe şi copleşitoare. Apele vechilor orânduiri sociale, în mod violent alungate de erupţia din 1789, revin la atac clocotinde şi reuşesc să reacopere încetul cu încetul unele din crestele scoase la suprafaţă prin revoluţie şi susţin, pentru un timp, cu unda lor, pe îndrăzneţul corsican Bonaparte, până ce barca norocului acestuia se va frânge de stâncile de la Trafalgar. Dezastrul ulterior de la Waterlo, n-a fost decât consecinţa ineluctabilă a Trafalgarului.
      Dar mareea umană îşi va continua cursul. În 1848, vulcanul revoluţiei erupe din nou prin cratere multiple şi peste tot.
      Este tot Franţa aceea care dă semnalul. Parisul iese pe baricade; Badenul îşi votează constituţia republicană, Berlinul şi Magdeburgul se revoltă împotriva Prusiei, împăratul Austriei e alungat de răsculaţii din Moravia; pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, un neam falnic îşi adună fiii sub aripile acvilei redeşteptării naţionale; Kossuth declară Ungaria Independentă, Roma îşi revendică prerogativa de a fi capitala naţiunii unificate; Veneţia, Florenţa, Neapole, Sicilia sunt în picioare şi se proclamă republicane. Lavele revoluţionare acoperiseră întreaga Europă, ameninţând să transforme continentul într-o vastă republică socialistă.
      Pentru noi, toate acestea nu mai sunt decât lucruri citite din cărţi. Dar pentru cei de atunci erau lucruri vii în ochi şi în amintiri. Bătrânii văzuseră cu ochii lor drumul spre eşafod al lui Ludovic al XVI-lea, ascultaseră pe tribunii terorii sau îşi plânseseră părinţii duşi la ghilotină şi chiar serviseră sub steagurile Marii Armate a corsicanului.
      Cei din generaţia lui Don Bosco îşi petrecuseră copilăria legănaţi în povestirile directe, ce evocau în sufletele lor fermecate una din cele mai formidabile mişcări ale Istoriei.
      Anul 1848 îi găseşte de aceea îngroziţi de spectrul terorii.
      „Şi pe dată, toţi acei care se tem de schimbări, şi aceştia sunt majoritatea oamenilor, toţi cei cu un temperament conservator sau fricoşi din fire, se coalizează spontan pentru a înăbuşi - în faşă - ceea ce ei numeau în limbajul epocii «hidra anarhiei». Şi aceasta e foarte omenesc.”[216]
      Înfocaţii şi entuziaştii revoluţionari, dar naivi, nechibzuiţi şi dezorganizaţi, au fost, de data aceasta, uşor înfrânţi.
      „Partidul contrarevoluţionar, dimpotrivă, avea o coeziune solidă şi o organizare puternică - continuă Carrère. Avea de partea sa pe beneficiarii tuturor claselor sociale ameninţate cu distrugerea, pe toţi funcţionarii, pe toţi demnitarii, pe toţi conducătorii...” printre care, fireşte, se găsea prin necesitate şi Biserica, deşi Pius IX fusese proclamat drept cel mai liberal suveran al Europei.
      În freamătul şi frământarea tuturor acestor uriaşe tălăzuiri istorice, ochii tuturor erau îndreptaţi spre Franţa, focarul principal al revoluţiilor. Or, aici, partidul conservator, având personalităţi de mare prestigiu printre catolici, va sprijini candidatura lui Ludovic Napoleon Bonaparte, ce va deveni în istorie Napoleon III.
      „Imperiul lui Napoleon (III) a fost o ameţitoare aventură - scria despre el Jean Carrère. Aventura s-a sfârşit cu sfârşitul ameţelii, iar căderea a fost tot atât de legitimă ca şi ridicarea, poate mai legitimă.
      El însuşi nu a fost decât un ambiţios, doritor de a parveni prin orice mijloace şi orice cale. El ar fi complotat cu „Carbonarii” sau cu socialiştii, dacă aceasta ar fi fost cea mai bună cale spre putere; în cele din urmă complotă cu conservatorii şi cu catolicii, în fond însă cu aceeaşi indiferenţă. Şi cum se formase în jurul său un sindicat de ambiţii asemănătoare ambiţiei sale proprii, el se lăsa purtat de ele, fără a le discuta preţul... Peste tot, el nu fu decât un arivist...”[217]
      Gafa cea mai gravă a politicii sale a fost, poate, imixtiunea romană. El care sprijinise uriaşul avânt al independenţei Italiei de Nord, îşi va pierde simpatia italienilor la Roma, dând un sprijin pe cât de nepotrivit, pe atât de ineficace, Statelor Pontificale.
      O bună parte din opera lui Don Bosco s-a desfăşurat tocmai în tumultul acestor curente politice şi al frământărilor Risorgimentului italian, ce se va sfârşi în 20 septembrie 1870, prin ocuparea Romei de trupele piemonteze.
      Un om atât de realist ca dânsul nu putea ignora freamătul şi zbuciumul contemporanilor săi şi, vrând-nevrând, însăşi dezvoltarea uluitoare a operei sale: pe de o parte, atrăgea atenţia conducătorilor politici asupra sa, pe de altă parte îl silea şi pe el să se apropie de mai marii zilei, pentru a-şi putea hrăni şi susţine miile de tineri cărora le purta de grijă.
      Încă din capitolul VIII [218]am amintit de câte ori au intervenit autorităţile pentru a-i pune beţe în roate. Dar, rând pe rând, Don Bosco reuşeşte să-i câştige de partea sa [219] şi obţine, peste aşteptări, chiar omagiul politic al mulţimilor înfuriate.[220] Ascendentul său spori şi mai mult cu prilejul ciumei din 1854 [221] şi a plimbării cu deţinuţii de la „Generala”.[222]
      Rarul său simţ diplomatic, dovedit cu ocazia întemeierii celor trei familii spirituale[223] şi tactul său de a obţine sprijinul şi bunăvoinţa sau cel puţin tolerarea din partea politicienilor când era vorba de construirea sanctuarelor [224] le va fi remarcat cititorul însuşi.
      Dar toate aceste activităţi îi impuneau alergări pretutindeni, dar mai ales la Roma, unde făcu douăzeci de călătorii, rămânând în Cetatea Eternă săptămâni, ba uneori luni de-a rândul. În plus, relaţiile sale cu Sfântul Scaun - pe atunci la Quirinal - nu puteau trece neobservate de ochii de argus ai făuritorilor unităţii italiene. Va şi avea mult de suferit din cauza acestor relaţii - aşa cum vom vedea în curând - dar va reuşi să-şi salveze opera, căci, deşi nevoit să trateze cu politicienii, el fu departe de a se lăsa prins în vâltoarea politicii.
      Şi-şi salvă nu numai opera, ci uneori şi pe politicieni. Don Bosco nu scăpa din vedere clipele din urmă ale acestor agitaţi scufundaţi în eroare şi deşertăciuni, şi de câte ori n-a fost el cel chemat la căpătâiul acestora în ultima lor boală! În asemenea clipe, nimeni nu mai doreşte pe preotul coleg de partid şi de politică sau pe preotul absorbit de grijile lumii, ci pe cel ce n-a căutat niciodată decât Sfinţenia şi împărăţia lui Dumnezeu în suflete.
      Într-o audienţă din 1867, când venise la Roma pentru numirea de episcopi în cele peste o sută de eparhii italiene vacante şi dat fiind că tratativele se împotmoliseră de-a binelea, Pius IX îl întreabă pe Don Bosco, ce făcea pe mijlocitorul între Sfântul Scaun şi Guvern:
      - Ei, şi acum cu ce politică te vei smulge dintre atâtea greutăţi?
      - Cu politica „Tatălui nostru”, răspunse zâmbind Sfântul (îi anume căutând instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor).
      În politică, el nu era al nimănui, ci voia doar mântuirea tuturor.
      Fiind chemat într-o zi la un banchet la care erau invitaţi notabilităţile tuturor partidelor politice, ajunşi la toasturi, unul îl preamărea pe Victor Emmanuel, altul pe Cavour, altul pe Garibaldi şi, în cele din urmă, fu provocat şi el să toasteze. Don Bosco se ridică şi, după câteva gânduri oportune, încheie: „Trăiască Victor Emmanuel şi Cavour şi Garibaldi sub bandiera Papei, ca să-şi mântuie sufletul!”
      Toţi aplaudară exclamând: „Don Bosco, într-adevăr, nu vrea moartea nimănui!”
      Sfântul însuşi îşi caracteriza atitudinea sa faţă de adversarii cei mai înverşunaţi ai Bisericii în acele cuvinte adresate glumind lui Don Paolo Torone: „Dacă între mine şi un suflet de mântuit s-ar interpune chiar diavolul în persoană, eu n-aş ezita o singură clipă a-mi ridica pălăria salutându-l, numai să mă lase să trec.”
      Tocmai fiindcă era departe de vâltoarea politicii, el era prietenul politicienilor, făcându-le bine şi făcându-i-se bine şi din partea lor. Şi aceeaşi abţinere de la orice politică o dădea el ca explicaţie a binelui imens pe care-l făceau Cooperatorii Salezieni: „Vreţi să ştiţi de ce Asociaţia Cooperatorilor e bine privită şi bine primită de toţi? Fiindcă, la fel ca şi toate operele noastre, ea e străină de politică.”
      Dar dacă Don Bosco fugea de politică, nu fugea şi de politicieni, pentru că ştia că dintre toţi, sub aspectul mântuirii sufletului, aceştia sunt, poate, cei mai periclitaţi. Pe aceştia, el îi lua aşa cum erau: „Lumea toată e pusă sub cel Viclean - spunea el - şi a fost totdeauna aşa şi, îmbătrânind, ea se înrăieşte tot mai mult. Trebuie să-i luăm pe oameni şi lucrurile nu aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum sunt aievea şi să încercăm să-i plecăm şi să-i facem să servească Binelui, în felul în care ne este posibil.”
      S-au aflat şi din aceia care să-i reproşeze prietenia şi contactul cu mai marii zilei, şi mai ales cu duşmanii notorii ai Bisericii.
      „De fapt, în a doua jumătate a veacului XIX, Don Bosco fu poate singurul preot - zice Auffray[225]  - ce mai rămăsese în relaţii cu fondatorii Italiei noi... Tot clerul luase hotărât poziţie de adversari şi rupsese toate punţile cu Puterea. Prea rari erau cei ce mai cutezau să se învârtă în lumea uzurpatorilor, şi printre aceştia puţini fu deseori văzut Don Bosco. Şi el îşi avea cele mai bune motive de a o face. Trebuia să conteze pe aceşti oameni pentru a putea trăi, voia să se servească de ei pentru binele ce-l făcea şi se gândea la sufletul lor, pândind momentul potrivit pentru a sădi în el sămânţa remuşcărilor.”
      E de prisos - credem - a mai adăuga că, tocmai fiindcă îl ştiau numai al lui Dumnezeu, el se văzu acreditat cu cele mai delicate misiuni, pe care le duse la bun sfârşit, spre mulţumirea tuturor. Cum se exprimă admirabil Auffray: „Don Bosco deveni o forţă politică, prin forţa de a nu face politică”.

 

2) „Mari funeralii la Palat”

      Începând cu anul 1850, partidele anticlericale, cu ajutorul unor violente campanii de presă şi parlamentare şi cu moţiuni votate la poruncă în consiliile provinciale şi sfaturile comunale, pregăteau opinia publică în vederea adoptării a două legi: Legea suprimării Ordinelor călugăreşti şi Legea secularizării bunurilor bisericeşti. Epidemia de ciumă din 1854 făcuse să se suspende pentru o clipă campania, dar flagelul odată trecut, lupta se reaprinse şi mai înflăcărată, aşa că, în 28 noiembrie 1854, ministrul Urbane Ratazzi depuse, pe banca de la Camera Deputaţilor, Legea pentru suprimarea Ordinelor călugăreşti.
      De data aceasta, Cerul însuşi îl va sili pe Don Bosco să coboare în arenă. Vom vedea imediat cum. Pentru moment - suntem în noiembrie 1854 şi doar cu câteva zile înainte de prezentarea sus-pomenitului proiect în Parlament - Don Bosco consideră necesar să-şi lămurească băieţii despre felul cum se desfăşura polemica, cu atât mai mult cu cât aceştia fiind în continuu contact cu lumea din afară cunoşteau şi ei uriaşa controversă.
      Abordă miezul problemei în una din obişnuitele sale cuvântări de seara, scoţând morala nu din vreo legendă, ci dintr-un autentic, dar curios, document al Abaţiei Altacomba.
      Această celebră abaţie a Cistercienilor se ridică impunătoare pe marginea minunatului lac Bouret (lung de 16 km), la vreo 9 km de Chambery, în Savoia franceză de astăzi, dar pe atunci încă proprietatea casei domnitoare din Piemont. Mănăstirea fusese întemeiată în prima jumătate a veacului al XII-lea de ducele Amedeu III. Redusă la un morman de ruine, o restaurase regele Carlo Felice, ce o recuperase în 1824. Lucrările durară ani şi ani, iar în 1864, înfrumuseţarea ei nu era încă terminală. Oricum, în Piemontul de atunci, Altacomba era pe buzele tuturor.
      În documentele fundaţionale se găsesc cele mai teribile afurisenii şi blesteme biblice contra oricăruia dintre descendenţii ce ar fi avut îndrăzneala de a suprima abaţia sau de a-i răpi bunurile, cum tocmai trebuia să se întâmple dacă recentul proiect de lege ar fi fost votat şi promulgat. Iată un mic extras:
      „Şi dacă vreunul dintre moştenitorii noştri sau oricare altă persoană ar îndrăzni să se atingă de această donaţie a noastră sau în orice chip să o violeze, fie blestemat de-a pururi şi după cum Adam, împotrivindu-se voinţei Celui Preaînalt, izgonit a fost din Rai, tot astfel afurisit şi scos să fie şi acesta din comunitatea tuturor celor credincioşi şi pe veci porţile Împărăţiei Cerurilor să-i rămână închise şi deschidă-i-se în schimb porţile iadului, unde diavolul să-l chinuiască fără de sfârşit, iar această donaţie să dăinuiască apoi, stabilă în veşnicie.”
      Evocând acest document istoric, Don Bosco urmărea să arate atât cum cugetau strămoşii domnitorilor actuali în materie de ordine religioase, cât şi pericolele pe care aveau să le înfrunte violatorii acestor sacre instituţii.[226]
      Unul dintre ascultători, clericul Angelo Savio, fu atât de impresionat, încât se decise să transcrie integral documentul cu pricina, şi apoi, semnându-l, îl expedie regelui. Acestuia, epistola îi cauză o vie neplăcere şi crezând că e vorba de un simplu pseudonim, încercă să afle autorul şi se adresă pentru aceasta marchizului Domenico Fassati. Acesta, prieten bun cu Don Bosco, bănui imediat provenienţa şi i se plânse lui Don Bosco, cerându-i cu o anumită vehemenţă să-l pedepsească aspru pe Savio.
      - Adevărul în anumite cazuri nu se poate şi nu trebuie ascuns, răspunse calm Don Bosco. Savio nu şi-a făcut decât datoria. Această scrisoare, departe de a fi o lipsă de respect privitor la augusta persoană a Majestăţii sale, dovedeşte, dimpotrivă, ataşamentul şi devotamentul pe care el le are faţă de Casa regală.
      Peste puţin timp, unul din acele vise-viziuni, ce deveni în curând de notorietate publică, îi confirmă Sfântului justeţea felului său de a gândi.
      Pe la sfârşitul lui noiembrie 1854, Don Bosco lipsi într-o zi de la dejun şi de la masă şi intră în refector abia după ce băieţii erau toţi plecaţi. De îndată ce apăru, se formă în jurul său un grup în frunte cu Don Alasonatti, Angelo Savio, Francesia, Turchi, Reviglio, Rua, Anfossi, Buzzetti, Enria, Tomati etc., majoritatea clerici.
      - Astă dimineaţă am scris la trei personaje de mare importanţă: am scris Papei, regelui şi călăului.
      Auzind asocierea acestor trei nume, izbucniră toţi într-un hohot de râs. Că Don Bosco scria călăului, nu se mira nimeni, dat fiind că el era în cele mai strânse relaţii cu personalul închisorilor, iar că scria Papei, nimic mai firesc. Dar toţi ardeau de curiozitatea de a şti cam ce i-ar fi putut scrie regelui.
      - I-am relatat un vis avut astă noapte. Mi se părea a fi curtea Oratoriului lângă poarta mare, şi anume în dreptul fântânii, când intră un valet de la Palatul regal în uniforma sa roşie, ce se apropie cu pas grabnic de mine şi-mi strigă:
      - Aduc o veste mare!
      - Şi care anume?
      - Vesteşte: Un mare eveniment funerar la Palat, un mare eveniment funerar la Palat.
      Don Bosco voise să-i ceară lămuriri, dar mesagerul dispăru zorit, după ce mai repetase odată: „Un mare eveniment funerar la Palat!”
      Trezindu-se, el rămase de gheaţă şi adânc mâhnit şi se hotărî să-i scrie Regelui, povestindu-i cu simplitate visul şi implorându-l să nu îngăduie trecerea acelui proiect nefast. Îl însărcină pe acelaşi Savio să i-o transcrie frumos şi o expedie. Regele, deşi o citi - aşa cum află mai târziu - nu o luă câtuşi de puţin în seamă.
      Peste cinci zile, Don Bosco visă din nou. I se părea că se găsea în propria cameră, scriind la birou, când auzi dintr-odată un tropot de cal în curte şi, nu peste mult timp, paşi grăbiţi urcau pe scări şi-l văzu pe acelaşi valet care, intrând şi ajuns la jumătatea camerei, îi strigă:
      - Anunţă nu un mare eveniment funerar la Palat, ci Mari Funeralii la Palat! Şi, repetând de două ori aceleaşi cuvinte, ieşi zorit, închizând uşa în urma sa. Dornic de explicaţii, Don Bosco se ridică şi-i alergă în urmă, ajungând pe balconul ce dădea spre curte, tocmai în clipa când, în mijlocul curţii, valetul încăleca. Îl strigă, întrebându-l ce rost are repetarea acelei prevestiri. Acesta se mulţumi doar să mai strige o dată „Mari Funeralii la Palat!” şi dispăru în goana calului.
      Dimineaţa le povesti a lor săi visul, explicându-le că e vorba de adevărate ameninţări ale Cerului şi adăugă îndurerat:
      - Legea aceasta va aduce asupra Curţii regale groaznice nenorociri.
      De data aceasta, Don Bosco îi scrise cu propria mână Suveranului, conjurându-l să se opună acelui proiect fatal. Singurul rezultat obţinut fu că acesta se înfurie la culme, dar nu se gândea să renunţe. Dar nici Don Bosco nu-l slăbi: îi trimise noi scrisori confidenţiale, al căror unic efect fu exasperarea lui Victor Emmanuel.
      - Nu mai am un moment de linişte. Don Bosco ăsta nu mă mai lasă să trăiesc.
      Şi-l însărcina pe acelaşi marchiz Fassati să-l dojenească.
      - Dar ceea ce am scris Majestăţii sale nu e decât purul adevăr. Mă doare de a-l fi tulburat, dar aici e vorba de propria sa fericire şi de binele Bisericii.
      Acestea se petreceau în noiembrie-decembrie 1854. În 9 ianuarie anul următor, proiectul de lege ajungea în discuţia Parlamentului. Contele Della Margherita apără dreptul de proprietate al Bisericii cu o elocvenţă rară şi califică, în plin Parlament, proiectul Ratazzi o „sacrilegă tâlhărie”, dar anticlericalii nu se sinchiseau.
      Iată că puţin mai înainte se îmbolnăvise subit mama regelui, Regina Maria Tereza. Victor Emmanuel scria generalului Alfonso La Marmora: „Mama mea şi soţia mea nu fac decât să-mi repete că ele mor de supărare din cauza mea.”
      Dar când omul e orbit de patimă, - prea puţin contează că ea e de ordin politic sau de altă natură -, nu mai ascultă de nimeni şi de nimic. Şi, în 12 ianuarie 1855, murea mama regelui, la vârsta de 54 de ani, deplânsă de o întreagă naţiune şi în special de cei oropsiţi pe care-i ajutase cu o liberalitate într-adevăr regală. Ea era sincer iubită şi atât de populară.
      Lucrările Parlamentului au fost întrerupte în semn de doliu. Funeraliile avură loc în 16 ianuarie, defuncta fiind transportată la mausoleul regal de pe înălţimea Superga, ce domină Torino. Gerul ce se lăsase fu însă atât de cumplit, încât se îmbolnăviră foarte mulţi, între alţii chiar scutierul reginei, Contele San Giusto, precum şi mulţi militari.
      Între timp, regele mai primise un mesaj, însă nesemnat:
      „Persoana luminată de sus a spus: Deschide-ţi ochii. Una a murit. Dacă Legea va fi aprobată, mari nenorociri ţi se vor întâmpla în familie. Acesta nu e decât preludiul relelor. ERUNT MALA SUPER MALA IN DOMO TUA (nenorociri peste nenorociri se vor abate peste casa ta). Dacă nu dai îndărăt acum, vei deschide un abis pe care nu-l vei mai putea sonda!”
      În aceeaşi zi de 16 ianuarie 1855, nici nu se sigilase bine mormântul reginei mame, când o altă groapă sta să se deschidă. Soţia regelui, regina Maria Adelaida - ce tocmai născuse de patru zile - se îmbolnăvi de metro-gastro-enterită. Primi Sfintele Taine în aceeaşi zi şi, peste alte patru zile, pe la orele opt seara, îşi închise şi ea ochii pentru totdeauna. Avea abia 33 ani!
      Mai mult, în aceeaşi seară în care murea Regina-soţie a lui Victor Emmanuel, 20 ianuarie, primi ultima împărtăşanie şi Principele Ferdinand, duce de Genova, unicul şi mult iubitul frate al Regelui. „Erou de o valoare şi vitejie mai presus de orice laudă în războiul Independenţei” (contra Austriei), aşa îl caracteriza Don Bosco însuşi, în a sa „Storia d’Italia”.[227]
      La un moment dat, păruse că sănătatea acestuia se întoarce spre bine şi, terminate cele 13 zile de doliu oficial (pentru Regină), în 3 februarie Camera îşi redeschise dezbaterile. Discutarea legii fu însă suspendată pentru a permite examinarea tratatului de alianţă cu Franţa şi Anglia, angajate în războiul Crimeii contra Rusiei. Conform pactului, şi Piemontul trebuia să trimită în Crimeea un corp expediţionar de 15. 000 de oameni. Discuţiei pactului i se acordă prioritate, aşa că, în 10 februarie, el fu definitiv ratificat. De ce atâta urgenţă? Anume pentru a putea relua cât mai curând dezbaterile asupra proiectului de lege Ratazzi, căci de votarea acesteia le ardea anticlericalilor, în primul rând.
      În ziua de 11 februarie era fixată reluarea discuţiilor acestei legi, când un nou semn de Sus se abătu peste familia regală: în noaptea de 10 spre 11 februarie, Principele Ferdinand murea pe neaşteptate şi contrar tuturor prevederilor medicale, în floarea bărbăţiei, tot la 33 de ani. În mai puţin de o lună, Îngerul morţii lovise necruţător pe cele trei fiinţe mai dragi şi mai apropiate Suveranului: mama, soţia şi unicul frate. Dar nu spunea Mântuitorul în pilda bogatului îmbuibat că cei ce trăiesc în huzur, nici pe morţi, de s-ar scula, nu i-ar crede? O lume întreagă ar fi înţeles şi ascultat, nu însă cei asurziţi de patimă. Dezbaterile fură reluate în 15 februarie, iar în 2 martie legea era aprobată de Camera deputaţilor şi fu înscrisă pe ordinea de zi a Senatului pentru 23 aprilie 1855.
      Dar nici Don Bosco nu rămase cu mâinile în sân. În două numere succesive din „Lecturile Catolice”, scoase o lucrare a Baronului Nilinse: „Bunurile Bisericii, cum se fură şi care sunt consecinţele”cu un scurt apendice asupra împrejurărilor din Piemont şi purta pe pagina de titlu sentinţa Sfântului Ambroziu:
      ,,Cum adică? Sub nici un titlu casa unui particular nu poate fi violată, iar tu cutezi să răpeşti cele ale Casei Domnului?”
      Opusculul produse multă vâlvă şi o spaimă salutară în marele public. Organele de siguranţă se sesizară, iar în Parlament se ceru aspra pedepsire a „conspiratorilor”. Dar până la sfârşit, Ministerul de Interne decise că e mai bine ca din partea Autorităţilor să se manifeste indiferenţă. În timp ce proiectul mai era încă în discuţia Parlamentului, obţinând prin marchizul Fassati răspunsul că Don Bosco era mai convins şi tenace decât oricând în prevestirile sale, neliniştit şi nerăbdător, regele se decise să-l cunoască personal pe acest preot ce-i pricinuise atâta spaimă.
      Într-o luni dimineaţa veni călare, travestit în civil, împreună cu un aghiotant şi făcu înconjurul Oratoriului. Văzându-l pe clericul Cagliero, îl chemă şi-l întrebă de Don Bosco. I se răspunse că e încă tot în biserică, dar că e mort de oboseală datorită predicilor, Mărturisirilor şi asistenţei băieţilor din ziua precedentă. Auzind aceasta, regele se îndepărtă şi reveni peste câteva zile.
      Din întâmplare, Don Bosco dăduse ordin portarului abia cu câteva clipe înainte: „Azi am foarte mult de lucru; chiar regele de-ar veni, să-i spui că nu primesc pe nimeni.”
      Abia se retrăsese în cameră, că trăsura regală se opri în faţa porţii Oratoriului. Aghiotantul cu grad de general, Contele De Angrogna intră în Oratoriu şi întrebă de Don Bosco. Dar portarul, pentru care cuvântul Sfântului era sfânt, răspunse că nu e acasă şi înalţii oaspeţi plecară fără rezultat.[228]
      În aceste împrejurări, Biserica din Piemont fu cât se poate de conciliantă. În numele episcopatului reunit, episcopul de Casale propuse regelui un compromis onorabil, din toate punctele de vedere, pentru ambele părţi, pe care-l înainta oficial Senatului.
      Propunerea era atât de acceptabilă şi avantajoasă pentru Guvern, încât singura ieşire ce mai rămase anticlericalilor fu să ridice împotrivă piaţa, aşa cum se făcuse odinioară şi contra lui Isus. Iar pe de altă parte, se insinua insidios Suveranului să nu accepte nimic, căci pe această carte el îşi joacă nu numai onoarea regală, ci însăşi soarta monarhiei.
      Ca un nou memento, micul principe Victor E. Leopold, născut la 8 ianuarie 1855 de defuncta regină, murea la rândul său. Cu tot acest reînnoit avertisment, Senatul aprobă legea, chiar dacă cu o infimă majoritate de abia 9 voturi din 95 votanţi (52 la 43).
      Ţinând cont de celălalt fiu al regelui, mort cu câteva luni înainte (pe atunci proiectul Ratazzi era încă în elaborare, dar era încurajat de Suveran), Victor Emmanuel pierduse în câteva luni mama, soţia, fratele unic şi cei doi fii.
      Aşa cum relatează Lemoyne, Don Bosco prezise limpede şi nominal unele decese, cum reiese din depoziţia contesei Felicita Cravosia-Anfossi.[229]
      Deşi votată de Parlament, neavând semnătura regală, legea nu avea încă putere legală, şi de aceea Don Bosco mai spera. Într-una din seri, fiind într-un cerc de clerici, el rămase dus pe gânduri şi apoi exclamă: Câte nenorociri o să aducă legea aceasta asupra regelui şi familiei regale!
      - Bine, dar nu e atunci cazul să scriem regelui? întrebă Savio.
      - Bineînţeles! Eşti dispus?
      - Fireşte, spuneţi-mi doar ce.
      - Scrie-i aşa:
      „Majestatea voastră, ieri mă găseam într-un cerc şi printre cei prezenţi se găsea şi Don Bosco. Se vorbea despre unele probleme de actualitate şi îndeosebi despre legea Ratazzi, de curând trecută şi prin Senat. Don Bosco zise: Dacă eu aş putea vorbi cu regele, i-aş spune: Majestatea voastră să nu semnaţi Legea de suprimare a mănăstirilor, altfel vă veţi aduce pe cap multe noi nenorociri, atât asupra Majestăţii voastre, cât şi a familiei regale.
      Îndrăznesc să vi-o aduc la cunoştinţă, ca un supus credincios, devotat şi ascultător.”
      Când scrisoarea fu gata, el o iscăli:

                  „Angelo Savio, din Castelnuovo d'Asti.”

      Don Bosco nu se mulţumi cu atât, ci îi mai trimise şi o a doua scrisoare, în care nu mai implora, ci vorbea în numele lui Dumnezeu, ameninţând:

      „Vor fi nenorociri peste nenorociri în casa ta, zice Domnul!”

      Citindu-le, Regele rămase de astă dată pe gânduri şi amână semnătura. Unui general care-n aceeaşi zi pleca în fruntea trupei în Crimeea, Regele îi zise:
      - Ferice de dumneata că mergi să te lupţi cu Ruşii! Eu în schimb trebuie să rămân aici, ca să mă războiesc cu călugării şi cu călugăriţele!
      Intuia, fără să vrea, că lupta sa era mult mai primejdioasă.
      Miniştrii anticlericali, văzându-l cu conştiinţa tulburată, îi propuseră să cheme pe câţiva canonişti familiari Curţii, spre a-i consulta. Fură aleşi patru pe sprânceană şi dacă s-au găsit patriarhii şi întregi episcopate aservindu-se fără să clipească duşmanilor Creştinismului, de ce să ne mirăm că şi în alte părţi s-au găsit patru năimiţi inconştienţi?
      După ce le expuse situaţia, regele le încredinţa scrisorile lui Don Bosco şi se retrase. Cei patru canonici aveau răspunsurile gata pregătite conform indicaţiilor primite, şi de aceea fură expeditivi în a-l chema pe Suveran.
      - Majestate, nu vă tulburaţi - sentenţionară ei - pentru cele scrise de Don Bosco. Timpul revelaţiilor a trecut, deci nici o teamă pentru prevestirile şi ameninţările unui exaltat...
      - Dar despre legea de suprimare a mănăstirilor, ce spuneţi?
      - Oh - începu purtătorul lor de cuvânt - prin acea autoritate prin care un lucru este creat, prin aceeaşi se poate şi desfiinţa (just). Or, dat fiind că Statului îi revine privilegiul de a constitui un corp sau o instituţie erijându-le la rangul de persoane morale (cu totul fals, fiindcă aceasta este exclusiv de competenţa Statului când e vorba de societăţi subordonate, ce urmăresc, ca şi el, un scop pur temporar, iar nu când e vorba de entităţi juridice spirituale, ce urmăresc un scop transcendent tuturor vremelniciilor, cum e cazul Bisericii şi al instituţiilor sale. Biserica e o societate suverană în ordinea spirituală, şi de aceea nu de la Societatea civilă îşi derivă ea perfecţiunea sa juridică, tocmai pentru faptul că Statul nu e competent şi suveran decât în sfera proprie temporară [230]    tot el le poate şi desfiinţa. Deci Statul, care a investit cu personalitate morală instituţiile bisericeşti (falsisim 1) poate să le şi suprime acest privilegiu,[231] cu toate consecinţele naturale ce derivă de aici.
      De aceea - continuă oratorul - Puterea civilă e în deplinătatea[232]  funcţiilor sale (sic!) de a lua acele dispoziţii legislative considerate de ea necesare pentru existenţa sau non-existenţa corporaţiilor religioase, precum şi a celorlalte entităţi ecleziastice şi a proprietăţilor lor; prin urmare...
      Şi servilul canonic îşi continuă expunerea „drepturilor” Statului în faţa Bisericii până când Regele, ce urmărea prea puţin sau deloc această sofisticărie, întrebă:
      - Dar în sfârşit, pot sau nu pot semna cu conştiinţa împăcată această lege?
      - Sigur că da! Fireşte că Majestatea voastră o poate semna! răspunseră aproape în cor cei patru „Sfetnici”.
      Şi, încă în aceeaşi zi, 29 mai 1855, regele o semnă. Prin ea erau lovite 35 de ordine călugăreşti, se suprimau 334 de mănăstiri şi 5456 de membri erau puşi pe drumuri, fără altă vină decât aceea de a se fi consacrat lui Dumnezeu. Şi aceasta numai în micul Piemont. Treptat, odată cu unificarea Italiei, măsura va fi extinsă şi la celelalte provincii.
      Atitudinea celor patru, oricât de greşită şi reprobabilă a fost ea, omeneşte este explicabilă. Aşa cum, pe timpul dictaturilor, au fost văzuţi preoţi duşi în rătăcirea diferitelor doctrine totalitare, tot aşa, şi în această perioadă, regalismul, simbolul marilor aspiraţii italiene, se înstăpânise peste tot. Celebrul profesor Nepomucen Nuytz, şeful catedrei de Drept canonic la Universitatea de Stat din Torino, regalist înfocat, pornind de la prejudecăţi sentimentale, susţinea morţiş cu argumente anume improvizate că, în conflictul dintre Biserică şi Stat, prima este cea care trebuie să cedeze. Era maxima sa.
      El îşi câştigase numeroşi discipoli printre ecleziasticii ce-i urmăreau cursurile la Universitate, cuprinşi şi ei de înfrigurarea aceloraşi aşteptări politice, ca toţi contemporanii lor.
      Nu peste mult timp, Don Bosco se întâlni cu unul din cei patru consilieri regali, un canonic.
      - Dumneata eşti Don Bosco?
      - În persoană. Cu ce vă pot servi?
      - Dumneata eşti cel ce ţi-ai permis să scrii regelui anumite scrisori obraznice?
      - Da, eu sunt, însă scrisorile mele nu au fost obraznice, ci aşa cum un supus credincios trebuie să scrie, din clipa în care vede că regele e pe cale de a face un pas greşit, pentru a-l feri.
      - Dar cu ce drept îndrăzneşti dumneata să dictezi regelui legile, atunci când singurul lucru ce-ţi revine nu e decât a te supune? Mă mir cum de ai avut obrazul să cutezi atâta!
      - Bine, dar regele mi-a urmat sfatul meu sau nu?
      - Fireşte că nu! Regele era în dreptul său. E doar un privilegiu al Coroanei.
      - Aşa? Şi dumneavoastră astfel i-aţi vorbit?
      - Sigur că da!
      - Şi-l veţi sfătui probabil să semneze?
      - Fără îndoială.
      - Să mă iertaţi. înainte de toate aş dori să vă pun o întrebare; dumneavoastră, astăzi, aţi celebrat sau nu Sfânta Liturghie?
      - Asta n-are nimic comun cu ceea ce trebuie să-ţi spun ca să te dojenesc.
      - Vă rog: aţi celebrat astăzi sau n-aţi celebrat?
      - Da, am celebrat, şi de ce nu?
      - Dar înainte de a celebra, v-aţi spovedit măcar?
      - Ce întrebare o mai fi şi asta!? Şi de ce mă rog?
      - Cum, reluă aprins Don Bosco, şi dumneavoastră îndrăzniţi să vă mai Împărtăşiţi, fără a vă fi împăcat cu Dumnezeu pentru sfatul injust dat regelui şi fără a fi reparat - pe cât se mai poate - daunele şi nedreptatea care din vina Dumneavoastră s-au abătut asupra Bisericii?
      Canonicul îşi ieşi din fire şi ca să se justifice încercă să-i administreze o lecţie de „Drept Canonic”, însă aşa cum îl înţelegea dânsul. Don Bosco îi nărui magistral argumentaţia, punct cu punct, încât celălalt, întărâtat şi zăpăcit, îi întoarse spatele şi plecă.
      Însă cel puţin sămânţa bună nu fusese aruncată în zadar. Peste puţin timp canonicul îi deveni prieten şi unul din cei mai devotaţi binefăcători ai săi, şi aşa rămase până la moarte.
      Nu fu singurul incident îndurat de Don Bosco în urma intervenţiei sale. Câteva zile după semnare, se întâmplă o semi-tragedie. Regele plângându-se iar generalului d’Angrogna despre cutezanţa acestui preot, acesta crezu de datoria sa ostăşească să-l pună la punct „more militari”. însoţit de un ofiţer, intrară călare în curtea Oratoriului. După ce sări mai mult mânios decât sprinten de pe cal, se informă asupra camerei lui Don Bosco şi iară alte formalităţi dădu buzna în camera dânsului. Don Bosco se ridică în picioare.
      - Dumneata eşti acel Don Bosco? întrebă răstit generalul.
      - Da, Don Bosco.
      - Dumneata eşti cel ce ai scris anumite epistole regelui, voind să-i impui modul de a-şi guverna Regatul?
      - Am avut motivele mele să-i scriu, dar ca să-mi impun eu voinţa mea, nici nu m-am gândit vreodată, răspunse fin Sfântul, ştiind că el nu fusese decât mandatarul fidel al celui Preaînalt, în faţa, căruia, purpura regală nu e mai de preţ decât zdreanţă ultimului cerşetor.
      Generalul, obişnuit cu cazarma, îl întrerupse vehement şi-l copleşi de injurii, numindu-l impostor, fanatic, rebel, duşman al regelui căruia îi jignise onoarea, îi vătămase autoritatea şi îi ultragiase maiestatea.
      Don Bosco încercă să curme acel torent de injurii, observând că scrisorile sale nu fuseseră ultragioase, că el nu urmărise decât binele Majestăţii sale şi al ţării etc., dar generalul nu voia să asculte. La un moment dat, ridicându-şi şi mai mult tonul:
      - Ajunge! Eu n-am venit aici pentru ca lucrul să se termine cu o simplă flecăreală. În numele Majestăţii sale, eu cer satisfacţie!
      - Şi în ce fel? întrebă imperturbabil Don Bosco.
      - Mai întâi să-mi făgăduieşti că nu vei mai scrie niciodată nimic regelui referitor la persoana sa sau a augustei sale familii. Şi în al doilea rând, să-i ceri scuze pentru lezarea adusă.
      - Bucuros, răspunse Don Bosco, numai să nu fie vorba de o retractare.
      Şezu, iar generalul începu să dicteze o formulă prin care se cereau cele mai plecate scuze regelui, rugându-l să uite tot şi să socotească ca neavenite ameninţările şi prevestirile trimise.
      Don Bosco lăsă peniţa jos: Nu mi-e posibil ca eu să scriu o astfel de declaraţie. Ar trebui să mint!
      - Şi cu toate acestea, dumneata trebuie s-o scrii şi o vei scrie cu orice preţ!
      - Ba eu nu o scriu, îi răspunse calm, dar ferm, Sfântul.
      La această replică hotărâtă, generalul îşi ieşi de-a binelea din fire, puse mâna pe mânerul săbiei, scoţând-o pe jumătate din teacă.
      - De dumneavoastră nu mă tem, răspunse Sfântul zâmbind imperturbabil.
      În faţa unei astfel de atitudini, generalul rămase uimit şi-l privea neîncrezător,  oprindu-se cu mâna pe sabie.
      - Nu mi-e teamă - reluă calm Don Bosco - fiindcă dumneavoastră sunteţi un cavaler şi un militar de valoare, şi de aceea sunt sigur că nu intenţionaţi să-i faceţi nici un rău unui sărman preot neînarmat.
      Şi continuând, îi explică purtarea sa cu dovezi atât de evidente, de manierate, şi cu atâta dibăcie, încât până la sfârşit adversarul nu mai era el însuşi. Şi cu toată candoarea, Don Bosco îi promise chiar că-i va întoarce vizita.
      - Cum, dumneata la mine?
      - Desigur.
      - Şi ai avea curajul?
      - O să vin negreşit.
      - Şi dacă te-aş lua pe cuvânt?
      - E tot ce doresc...
      Generalul îi fixă o oră în ziua următoare şi Don Bosco fu punctual. Conversaţia dură mai bine de o oră şi, fiindcă era după prânz, contele îl rugă să-i guste cel puţin vinul ales al podgoriilor sale. Din acea clipă rămaseră cei mai buni prieteni, şi contele Alexandro Lucerna d’Angrogna deveni unul din promotorii principali ai marilor loterii organizate de Sfânt. Ca şi în cazul canonicului, cu Sfinţii lucrurile iau mereu aceeaşi întorsătură: din momentul în care cineva se apropie de ei, cunoştinţa devine prietenie, iar aceasta se preschimbă în dragoste, devotament şi veneraţie.
      Decesele din familia regală arătaseră lămurit că Don Bosco nu vorbise de la sine. Biografii italieni mai enumera şi alte mari nenorociri abătute pe atunci şi de atunci încoace asupra ţării şi a Casei domnitoare.[233]
      Şi cine ştie dacă rolul şters şi atât de nenorocos avut de Casa de Savoia, în istoria Italiei în ultima sută de ani, nu-şi trăgea ursita de blestem tocmai din acea încălcare a drepturilor imprescriptibile ale Bisericii, din acea nesocotire a ameninţărilor Cerului?
      Păcatele personale, Dumnezeu le iartă, oricât ar fi ele de mari, când cineva se căieşte sincer. Cu cele publice însă, comise de deţinătorii puterii şi autorităţii, numai e tot aşa...

 

3) Încep percheziţiile

      Intervenţiile acestea ale lui Don Bosco nu rămaseră necunoscute marelui public. Prezicerile sale îi îndârjiseră pe anticlericalii, ce ţineau isonul politic al acelei vremi. Ei nu-i puteau ierta niciodată nu atât faptul de a fi prezis viitorul, cât mai ales crima de a fi avut dreptate.
      I se puse de aceea gând rău şi i se căuta nod în papură. Dar, fiindcă în atitudinea sa publică Sfântul dovedise o prudenţă consumată în a se menţine departe de toate partidele şi agitaţiile politice, se căută un alt expedient. Spre a-l compromite totuşi cumva, se lansă zvonul perfid că Don Bosco ar fi în fruntea unei organizaţii subversive, ce ar conspira împotriva intereselor naţionale. Şi, deoarece Don Bosco refuza clar să se amestece în ale politicii, se va amesteca Politica în ale sale...
      Deşi soarta lui Don Bosco era acum hotărâtă, aşa din senin nu se puteau agăţa totuşi de el, dată fiind popularitatea sa. Trei fapte îi ajutară pe adversari să-l poată suspecta şi incrimina oficial.
      În octombrie 1859 se află despre un curier pontifical ce ar fi adus o scrisoare lui Don Bosco. Scrisoarea lui Pius IX era de fapt adresată regelui Victor Emmanuel, dar politicienii - aievea sau simulat, contează prea puţin - ignorară acest lucru. Sfântul Părinte răspundea prin aceasta unei scrisori autografe, din 29 septembrie 1859, a regelui şi pe care i-o dusese la Roma abatele Stellardi. Papa, neîncrezându-se în acest ecleziastic, de prea puţină prudenţă, suspect şi pentru tendinţele sale politice, preferase să-şi trimită răspunsul lui Don Bosco, care-l transmise regelui prin mijlocirea capelanului Curţii.
      Al doilea fapt fu un Breve al Sfântului Părinte, din 7 ianuarie 1860, adresat de data aceasta chiar lui Don Bosco şi pe care el îl reproduse în „Lecturile catolice”, dând, alături de originalul latin, şi traducerea italiană. Pius IX răspundea unei scrisori a Sfântului prin care el, în numele său şi al băieţilor săi, deplângea anumite evenimente recente ce îndureraseră inima lui de Părinte al tuturor şi promitea rugăciuni stăruitoare şi concursul alor săi, pentru zăgăzuirea răului. Pius IX prinse prilejul pentru a face, în prima parte, un rechizitoriu al maşinaţiilor contra domeniului temporar al Sfântului Scaun, oprindu-se într-o a doua parte la răul pricinuit de presa rea şi de sectarismul protestant. Sfântul Părinte îl prevenea însă patern pe Don Bosco: „Continuă, fiul nostru iubit, opera pe care ai întreprins-o spre mărirea lui Dumnezeu şi suportă, de ţi se vor întâmpla anumite încercări, pentru binele Bisericii şi îndură cu mărinimie de suflet tribulaţiile timpului prezent. Speranţa noastră în Dumnezeu e pusă.”
      Simplă presimţire omenească sau intuiţia profetică a viitorului, aşa cum Dumnezeu numai aleşilor săi o acordă? Poate şi una şi alta, mai ales că Pius IX era de o inteligenţă rară şi a trăit el însuşi ca un Sfânt.
      Al treilea fapt erau unele preziceri publicate de Don Bosco în Almanahul său „Il Galantuomo”, pe care an de an îl oferea gratuit cititorilor „Lecturilor Catolice”. În anul 1860, Don Bosco prezicea, în prefaţa acestuia, iminente calamităţi publice, între care apropiata dispariţie de pe scena lumii politice a două importante personaje. Aceştia fură marele Duce de Toscana şi Ducele de Mondena, aşa cum o tâlcuia „Il Galantuomo”din anul următor. Ducatele acestora le anexase Piemontul în martie 1860 şi, ca şefi de state, ei dispăreau pentru totdeauna din istorie.
      Guvernanţii, suspectând cine ştie ce intenţii politice subversive, depanau de pe caierul fanteziei lor înfierbântate firul celor mai neverosimile presupuneri.
      „Acest Don Bosco trebuie odată şi odată pus la punct, altfel însuşi destinul Italiei e în primejdie!”se auzea şoptindu-se insinuant. Nu mai trebuia decât un pretext. Or, acesta se prezentă de la sine.
      Arhiepiscopul Torinului, Mgr. Fransoni exilat la Lyon, scrise lui Don Bosco, rugându-l să-i multiplice şi să expedieze către toţi parohii arhidiecezei sale o pastorală confidenţială despre normele de urmat în lupta perfidă care se ducea împotriva Bisericii.
      Însă, din nefericire, scrisoarea este identificată la poştă şi sechestrată de Siguranţă, aşa cum află el abia mai târziu. Se decise, de aceea, imediata percheziţie a Oratoriului, dar Don Bosco fusese prevenit la timp şi iată cum: Cu trei zile înainte, în noaptea de 23/24 mai 1860”, am avut un vis - scria Don Bosco într-o notă memorială a sa - care, indiferent cum s-ar explica, mi-a fost de mare folos. Mi se părea că o bandă de ticăloşi îmi invadaseră camera, puseseră mâna pe mine, îmi răvăşeau hârtiile, scotocind toate sertarele şi răsturnând cu susul în jos toate scriptele. În acel moment, unul dintre ei, cu aspect mai binevoitor, mă întrebă prieteneşte: De ce n-ai îndepărtat cutare şi cutare hârtie? de-ai fi făcut-o, te-ai fi scăpat de toată această pacoste”.
      Făcându-se zi, îşi povesti visul, mai mult glumind, şi fără a-i prea da importanţă. Cu toate acestea, ascultând de un tainic impuls lăuntric îşi revizui toată corespondenţa, îndepărtând nu numai epistolele indicate în vis, ci şi altele ce-ar fi putut fi interpretate în dauna sa, şi le duse la loc sigur, deşi, scrie el, „aceste scrisori erau câteva confidenţiale absolut străine de politică şi de afacerile Guvernului”.
      Două zile mai târziu, în 26 mai 1860, în chiar sâmbăta Rusaliilor, pe la orele două după-masă, Don Bosco se găsea pe platforma a doua a scărilor, unde fusese întâmpinat de o persoană ce-l ruga să-l primească în internat pe băiatul care-l însoţea, aducând o recomandare chiar de la Ministrul de Interne Farini. Don Bosco citea tocmai scrisoarea de recomandare, când apărură trei civili.
      - Trebuie să vorbim cu Don Bosco.
      - Eu sunt. Vă rog să aşteptaţi să termin cu acest băiat şi vă stau la dispoziţie.
      - Noi nu putem aştepta.
      - Dar cu ce v-aş putea eu servi de aveţi atâta zor?
      - Trebuie să vă vorbim confidenţial.
      - Veniţi atunci în camera prefectului casei (care era mai apropiată).
      - Nu în camera prefectului, ci în a dumneavoastră.
      - Dar acum nu pot să vin.
      - Trebuie să veniţi. E neapărată nevoie.
      - Dar cine sunteţi dumneavoastră.
      - Noi am venit pentru o percheziţie domiciliară.
      Don Bosco le ceru atunci ordinul scris, dar ei nu-l aveau.
      - Dar atunci cu ce autoritate vreţi să procedaţi la percheziţie?
      - Autorităţile - răspunse cu ifos unul din ei - nu au nevoie să fie „autorizate”.
      Despotismul cu cât e mai abuziv şi ilegal, cu atât e mai arogant.
      - Scuzaţi-mă, domnii mei, eu presupun că dumneavoastră sunteţi oameni cinstiţi, dar m-aş putea şi înşela. Până când nu voi vedea autorizaţia în scris cu limitele ei, eu n-am să vă primesc în camera mea, nici altundeva în această casă.
      - Vreţi să ne faceţi să recurgem la forţă?
      - Eu cred că nimeni nu va îndrăzni să facă uz de forţă la mine acasă, paşnic cetăţean. Legile garantează domiciliul, şi orice violenţă ce mi s-ar face, eu aş socoti-o drept violarea domiciliului unui paşnic cetăţean.
      La acest punct apărură şi poliţiştii, un pluton întreg, împrăştiindu-se în curte, pe scări, la intrare.
      - Ne veţi conduce în camera dumneavoastră?
      - Eu nu pot şi nu vă voi conduce în camera mea atâta timp cât nu-mi veţi fi arătat cine vă trimite, cu ce autoritate şi pentru care motiv. Păziţi-vă bine de a trece la fapte, fiindcă, în acest caz, eu mi-aş chema băieţii mei în ajutor, aş trage clopotele şi, considerându-vă drept agresori şi violatori de domiciliu, v-aş sili să vă îndepărtaţi de aici. Voi aţi putea, e adevărat să mă arestaţi cu forţa, dar în acest caz aţi comite o faptă infamă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, poate cu urmări nedorite pentru voi.
      La aceste cuvinte, unul din poliţişti se apropie pentru a pune mâna pe dânsul, dar delegatul ministerului îl opri.
      - Pe cât posibil, să facem lucrurile fără gâlceava. Mergeţi de aduceţi decretul din biroul Chesturii.
      Între timp, Don Bosco, foarte calm, îşi termină convorbirea cu cei doi, îl linişti pe băiatul ce se înspăimântase şi le spuse că e primit.
      Dar se mişcară între timp şi băieţii lui Don Bosco. Răspândindu-se vestea că ar vrea să-l aresteze, o agitaţie şi o furie generală îi cuprinse pe toţi, în timp ce o echipă dintre cei mai robuşti şi îndrăzneţi se apropie de Don Bosco şoptindu-i:
      - Ne îngăduiţi, Părinte? Ferfeniţă îi facem pe canalii!
      - NU! - le răspunse hotărât Don Bosco - vă interzic orice cuvânt, gest sau mişcare ce-ar putea jigni pe cineva. Nu vă fie teamă, o să aranjez eu totul, iar voi întoarceţi-vă la programul vostru.
      Sosind şi cel trimis după decret, delegatul îşi puse eşarfa de chestor şi, însoţit de cinci poliţişti, de o parte, şi de agenţii Siguranţei de alta, cu o voce ce se voia înspăimântătoare rosti:
      - În numele Legii ordon percheziţia domiciliară a preotului Giovanni Bosco!
      Sfârşind aceste cuvinte, îi întinse faimosul decret şi Don Bosco putu să citească:
      „DIN ORDINUL MINISTERULUI DE INTERNE, să se procedeze la atenta percheziţie a locuinţei preotului Bosco şi să se facă cercetările cele mai minuţioase în toate ungherele edificiului. El e suspect de relaţii compromiţătoare cu Iezuiţii, cu arhiepiscopul Fransoni şi cu Curtea Pontificală. De se va găsi vreun lucru ce ar putea interesa în mod grav Siguranţa, să se procedeze la imediata arestare a persoanei percheziţionate.”
      Dar ce surpriză! Jos era semnat Farini, unul şi acelaşi ministru care iscălise» şi scrisoarea de insistentă recomandare a băiatului pe care adineaori îl primise şi pe care o mai avea încă-n mână!
      Eterna lipsă de caracter şi de scrupule a omului politic! De altfel politica nu este oare ea, de atâtea ori, doar şcoala minciunii şi arta perfidiei, arta de a deveni sluga şi întru toate aidoma tatălui minciunii, diavolului?
      - Astfel stând lucrurile - zise atunci Don Bosco - exercitaţi-vă autoritatea. Cedez fiindcă mi se impune cu forţa. Să mergem la mine în cameră.
      - Unul şi acelaşi ministru... murmură Don Bosco, unul şi acelaşi ministru!...
      Ajunşi la intrare, pe când deschidea uşa, avocatul Tua, delegat ministerial,  Începu să citească cu glas tare şi-n mod burlesc, cuvintele scrise deasupra ei: „LODATO SEMPRE SIA, IL NOME DI GESU E DI MĂRIA...”[234]
      Don Bosco se opri, continuând: „E SEMPRE SIA LODATO, IL NOME...”Aici tăcu, se întoarse spre toţi şi porunci:
      - Scoateţi-vă pălăria! Dar văzând că niciunul nu se supuse, îi apostrofă: Voi aţi început, acum trebuie să terminaţi cu respectul cuvenit şi poruncesc fiecăruia să-şi descopere capul!
      În glasul Sfântului vibra un accent necunoscut şi irezistibil, ceva atât de categoric, încât toţi se descoperiră instinctiv: IL NOME DI GESU, VERBO INCARNATO! sfârşi Don Bosco mica rugăciune.
      Intraţi în cameră, şase mâini grosolane de poliţişti obişnuiţi cu răufăcătorii începură să cerceteze minuţios în toate buzunarele şi buzunărelele. Îi întoarseră pe dos până şi căptuşeala şi tivitura hainelor, spre a găsi, cum spuneau ei tehnic „corpul delict”.
      Dat fiind că toate aceste operaţii se făceau cu o bădărănie rară şi amintindu-şi de patimile Mântuitorului, Don Bosco murmură ca pentru sine cuvintele lui Isaia: „Et cum scaeleratis reputatus est” (Şi cu cei fără de lege a fost socotit).
      - Ce ziceţi? întrebă intrigat unul din ei.
      - Spuneam că voi îmi faceţi acelaşi serviciu pe care alţii, altă dată, îl făcură Mântuitorului...
Într-un colţ era un coş mare pentru rămăşiţe, cu zdrenţe, hârtii rupte, resturi adunate din camere şi altele. Zărindu-l, avocatul Grasselli descoperi în el un plic rupt, cu timbrul Statelor Pontificale.
      - Ăsta e al meu! niciunul să nu vă mai atingeţi de el!
      - Poliţişti, luaţi seama şi păziţi cu grijă tot ce se va găsi, adăugă cu importanţă delegatul Ministerului.
      Grasselli luă unul câte unul toate plicurile rupte, bucăţelele de epistolă murdărite, scormoni tot conţinutul, praf şi gunoi de mătură, din coş. Elegantul costum îi deveni de nerecunoscut, părul îi era tot praf, iar faţa plină de pete şi mânjită.
      - Regret atât de mult, atât de mult, începu, fin, Don Bosco.
      - Ce regretaţi? întrebă Grasselli oprindu-se.
      - Regret că mi-a fost dat să văd pe cineva cu situaţia dumneavoastră exercitând o meserie atât de înjositoare.
      Acesta se privi şi, văzând în ce hal se află, răspunse jenat:
      - Aveţi dreptate, dar serviciul şi datoria mi-o impun.
      - Eu vă compătimesc şi sunt convins că, de-ar depinde numai de dumneavoastră, nu v-aţi înjosi la o asemenea îndeletnicire; cât despre mine, eu aş prefera să fiu mai curând măturător de stradă decât să-mi pătez hainele şi mai ales persoana în aşa hal. Şi mai ales un avocat, un magistrat, un funcţionar public, un titrat, ce şi-a dat doctoratul la Universitatea Regală... şi să se vadă acum constrâns să se murdărească în halul acesta!
      - E adevărat, e adevărat... blestemata datorie!
      - Să lăsăm vorbele, interveni atunci delegatul Ministerului, el însuşi plictisit de toată această comedie inutilă, e timpul să sfârşim odată. Daţi-ne hârtiile căutate, şi plecăm imediat.
      - Spuneţi-mi, vă rog, cam ce hârtii aţi dori?
      - Cele ce sunt de resortul Siguranţei de Stat.
      - Nu pot să vă dau ceea ce nu am.
      - Dar puteţi dumneavoastră nega că nu aveţi hârtii ce ar putea interesa Siguranţa? Scrieri în legătură cu Iezuiţii, cu Fransoni, cu Papa?
      - O să vă dau cea mai deplină satisfacţie, dar v-aş întreba mai întâi şi eu ceva.
      - Bine, cu condiţia să ne spuneţi adevărul.
      - Dar asta înseamnă că nu sunteţi de loc dispuşi să mă credeţi, de aceea orice afirmaţie din partea mea ar fi de prisos.
      - Ba chiar că vă credem, zise avocatul Fumagalli.
      - Credem ca-n Evanghelie, adăugară alţii.
      - Dacă voi mă credeţi cu adevărat, atunci vedeţi-vă de drum, căci nici în această cameră, nici în vreun alt ungher al casei nu veţi găsi nimic care să nu convină unui preot onest şi deci nimic ce v-ar putea interesa.
      - Şi cu toate acestea - interveni avocatul Tua - noi am fost asiguraţi că există corpul delict şi că nu trebuie decât să căutăm pentru a-l afla.
      - Dacă nu vreţi să credeţi, de ce mă mai şi întrebaţi? Dar spuneţi-mi, vă rog, sunteţi convinşi că eu aş fi un prostănac?
      - Ba dimpotrivă, cu siguranţă că nu!
      - Dacă nu-s prost, atunci desigur că n-am lăsat lucruri compromiţătoare ce să vă poată cădea în mâini şi, chiar de aş fi avut, le-aş fi distrus sau adăpostit în altă parte. Iar acum, poftiţi, continuaţi-vă percheziţia.
      Furia perchezitorilor crescu atunci şi mai mult şi răvăşiră dulapuri, sertare, geamantane, casete, cutii: totul fu inspectat, până la cea din urmă hârtioară, la cel mai minuscul obiect.
      Don Bosco se aşeză imperturbabil la biroul său, pentru a-şi termina corespondenţa, având câteva răspunsuri întârziate.
      - În această situaţie - interveni Grasselli (cel cu coşul) - nu puteţi scrie nimic, fără a fi văzut de noi.
      - Foarte bine, răspunse Don Bosco, citiţi tot ceea ce scriu!
      Don Bosco scria şi cei cinci în civil îi citeau unul după altul epistolele scrise. Dar Don Bosco era iute la gând şi la scris şi, mai înainte ca o scrisoare să fie citită şi de al cincilea, o alta era şi terminată.
      Văzând ridicolul situaţiei, delegatul şef interveni:
      - Dar ce facem noi aici? ne pierdem timpul citind ce scrie Don Bosco şi nu ne ocupăm de scopul principal al cercetărilor noastre. De aceea, unul singur dintre noi va citi scrisorile, iar ceilalţi vor continua percheziţia.
      Cercetând un dulăpior, aflară încuiat unul din sertare.
      - Dar aici ce aveţi? întrebară ei cu vădit interes.
      - Sunt lucruri confidenţiale. Tot omul îşi are secretele sale personale. Acesta nu-l pot deschide.
      - Ce confidenţă, ce secrete! Deschideţi imediat!
      - Nu pot sub nici un motiv. Cred că oricine are dreptul elementar de a-şi păstra taina acelor lucruri, ce privesc onoarea sau dezonoarea proprie. De aceea vă rog să treceţi mai departe şi să respectaţi secretele personale ale familiei.
      - Ce secretele Egiptului încă! Ne deschideţi, ori forţăm broasca?
      - Fiindcă ameninţaţi să faceţi uz de forţă, poftim! Şi Don Bosco le descuie sertarul.
      Delegatul Ministerului se repezi lacom făcându-se stăpân pe toate acele hârtii. Care nu-i fu însă mirarea, ori mai bine zis deziluzia, când constată că toate acele hărţii nu erau decât note de plată pentru ulei, orez, paste făinoase, pâine şi avize de plată de la fierar, croitor, pantofar etc., toate neachitate.
      - De ce ne luaţi peste picior? se răsti delegatul Tua.
      - Eu nu iau peste picior pe nimeni, voiam doar ca socotelile şi datoriile mele să nu le expun tuturor. Voi sunteţi cei ce aţi dorit să ştiţi şi să vedeţi tot. Pazienza! (Răbdare!). Cel puţin dacă Dumnezeu v-ar inspira să-mi plătiţi vreuna din notele acestea!
      Un hohot general de râs primi exclamarea lui Don Bosco şi se trecu la altceva.
      Printre hârtii, găsiră două ce li se părură suspecte. Una conţinea o sentinţă latină pe care o socotiră prea clericală, dar Don Bosco le dovedi cu textul tipărit în mână că era a împăratului Marcu Aureliu, păgân sadea.
      O alta ce li se părea şi mai compromiţătoare era o scrisoare a lui Pius IX, din 7 ianuarie 1860, către Don Bosco, dar el le arătă că acest Breve fusese publicat în presă, însoţit de traducerea italiană, încă de mai bine de 4 luni.
      Senzaţionale descoperiri, nu-i aşa?
      În timp ce ceilalţi mai răscoleau ungherele, unul începu să scotocească printre cărţi şi dădu peste marea colecţie a Bolandiştilor.[235]
- Ce conţin aceste volume?
      - Sunt cărţi de-ale Iezuiţilor, ce pe dumneavoastră nu vă privesc. Treceţi doar liniştiţi mai departe.
      - O, cărţi de-ale Iezuiţilor? Imediat să fie toate confiscate!
      - Ba nu, interveni un altul, să examinăm mai întâi ce conţin.
      Câţiva răsfoiră prin ele mai bine de o jumătate de oră, când unul exclamă - Ducă-se-n nevoie toate aceste cărţi şi cine le-a scris! Eu nu pricep nimic, sunt toate latineşti. De aş fi eu Suveran, aş aboli latina şi aş interzice să se mai tipărească cărţi-în această limbă! Dar ce conţin aceste cărţi? întrebă el, adresându-se lui Don Bosco.
      Observând unde era deschis volumul cu pricina, el îi răspunse:
      - Ceea ce tocmai răsfoieşti dumneata e viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul.
      Acest om extraordinar, îngrozit de gândul iadului, cugetând că nu are decât un singur suflet şi temându-se să nu şi-l piardă, îşi abandonă patria, părinţii, prietenii şi rudeniile şi se retrase în pustiu pentru a duce o viaţă sfântă. Trăi mulţi ani deasupra unui stâlp (de unde şi numele de Stâlpnicul), strigând neîncetat contra” nebuniei oamenilor din lume, ce nu se gândesc decât să petreacă, uitând de chinurile veşnice, ce-n viaţa cealaltă stau pregătite pentru cei ce duc o viaţă de stricaţi cât sunt pe pământ.
      - Ajunge, ajunge! Dacă mai continuaţi niţel această predică, ar trebui toţi să ne spovedim!
      - Şi ar strica? Azi e sâmbătă. La orele cinci şi aşa trebuia să încep Mărturisirile dragilor mei băieţi.
      - Hm, ne-om spovedi poate astăzi şi noi, mai ştii?
      - Ar fi foarte bine; pregătiţi-vă, căci eu bucuros vă rezerv toată seara şi cu mai mult folos, desigur, decât cu percheziţia...
      - Dar spuneţi-ne, Don Bosco, cum se face că-n alte părţi, prezenţa noastră nu produce decât spaimă, lacrimi, ţipete, ba şi câte un leşin, pe dumneavoastră, în schimb, s-ar părea că cel mult vă amuză?
      - Domnii mei, fiindcă eu sunt cu conştiinţa împăcată şi absolut sigur că la mine nu există nimic compromiţător.
      Părea, în sfârşit, că acum îi dau de fapt crezare. Lucru ce nu-i împiedică deloc, ca, în mod arbitrar, să se facă stăpân pe corespondenţa sosită cu poşta de seară şi pe care portarul, necugetat, tocmai o adusese lui Don Bosco.
      Se repeziră la ea, dar mare le fu mirarea, deschizând prima scrisoare, când constatară că e din cabinetul Ministrului de Interne, Farini, superiorul lor. Acesta avea tupeul de a-i recomanda lui Don Bosco pe un al doilea băiat, orfan şi fără mijloace, şi insista să fie primit, oferindu-se să achite, o dată pentru totdeauna, banala sumă de numai 150 de lire!
      Agenţii înşişi rămaseră consternaţi. Nu era oare una şi aceeaşi semnătură şi pe mandatul lor de percheziţie? Ei se priviră stupefiaţi.
      În zăpăceala ce urmă, ei uitară de restul corespondenţei şi fu cum nu se poate mai oportun, căci printre ele era şi o anumită scrisoare din Roma, fără însemnătate politică, dar care interpretată pe dos putea să-i pricinuiască cine ştie ce neplăceri lui Don Bosco.
      El sesiză prompt situaţia şi, cu prezenţa sa de spirit, le zise jovial:
      - Cum văd, sunteţi cu toţii numai praf din cauza acestei munci ingrate, permiteţi-mi să vă ofer acesta perie. Şi apoi trebuie că sunteţi obosiţi de atâtea ore de percheziţie. De fapt e atât de cald şi, dacă-mi permiteţi, o să comand un vin la gheaţă, ca să ne mai răcorim.
      În ce fel epistola aceea a rămas nereperată de zbiri, istoricii nu ne-o mai spun. Poate că, în zăpăceala survenită, ei au uitat să mai cerceteze restul corespondenţei sau să o fi sustras Don Bosco cu dexteritatea sa de prestidigitator? Noi n-am putea-o preciza.
      Nu peste mult timp intră clericul Roggero, ce aduse vin spre a închina în sănătatea.... percheziţiei. între pahare, Don Bosco observă că fiind şi ajunul Rusaliilor era în întârziere cu Mărturisirile băieţilor şi-i rugă să-i lase pe tineri să vină să se spovedească, de nu cumva ar avea de gând chiar dânşii să-i preceadă...
      - Eu unul chiar că aş avea nevoie, începu unul.
      - Şi eu tot aşa, adăugă un al doilea.
      - Iar eu mai mult decât toţi, declară sincer avocatul Fumagalli.
      - Foarte bine, vă veţi mărturisi, replică prompt Don Bosco.
      - Asta una nu! - interveni Şeful - ce-ar zice ziarele dacă am face aşa ceva?
      - Şi dacă veţi ajunge în sălaşul dracului, ziarele şi ziariştii, vă vor elibera ei oare?
      - Aveţi perfectă dreptate, dar... ce să-i faci? Pentru asta vom veni noi anume!
      De fapt doi dintre superiori şi trei gardieni se şi ţinură de cuvânt şi, mai reveniră de nenumărate ori şi după aceea.
      Era către orele şapte seara şi, în ciuda meticulozităţii cercetărilor, ele rămaseră zadarnice. Ei erau flămânzi, iar Don Bosco însuşi era zorit, reclamat de atâtea treburi ale Oratoriului; ba mai mult, băieţii, obişnuiţi ca la ora aceea să vină nestingheriţi în camera Sfântului spre a se mărturisi, începură să se certe cu poliţiştii ce voiau să-i împiedice. De aceea, perchezitorii găsiră de cuviinţă să se retragă şi ei, când Don Bosco se opuse cu fermitate.
      - Faceţi mai întâi procesul verbal al cercetărilor şi numai după aceea veţi pleca. Don Bosco voia să fie lămurit asupra a ceea ce ei vor relata Autorităţilor superioare.
      - Îl vom face la birou.
      - Nu la birou, ci aici, fiindcă altfel nu e bine nici pentru dumneavoastră, şi nici pentru mine.
      - Şi de ce?
      - Fiindcă dumneavoastră aţi putea schimba mersul lucrurilor, aşa cum, de cealaltă parte, aş putea-o face şi eu. De aceea să se facă aici cuvenitul proces verbal.
      - Dar dacă nu am găsit nimic?
      - Faceţi un proces verbal arătând că nu s-a găsit nimic.
      - Îl veţi semna şi dumneavoastră?
      - Desigur, să fie doar exact.
      Procesul verbal întocmit recunoştea că: „în ciuda celor mai amănunţite cercetări, nu s-a descoperit nimic ce ar putea interesa Siguranţa de Stat”.
      Din parte lor, îl iscăliră delegatul şef al Ministerului, cei doi inspectori şi doi avocaţi ai Siguranţei, iar din partea casei, Don Bosco, unul din exemplare ducându-l cu ei, iar al doilea se mai păstrează şi azi în arhiva Oratoriului. După aceasta, plecară.
      „Aceştia plecaţi - scrie Lemoyne [236]- Don Bosco deveni obiectul celor mai afectuoase atenţii din partea băieţilor săi, ce-l înconjurară imediat, ca odinioară îngerii pe Mântuitorul, când acesta, fiind în pustie, fusese lăsat liber de perchezitorul de care vorbeşte Evanghelia.”
      Faptul că Don Bosco îşi dominase din punct de vedere psihologic tot timpul şi de departe adversarii îl va fi remarcat, fără îndoială, cititorul însuşi.
      Figura sa printre pigmeii ce-l asediaseră se ridica gigantică, nimbată de aureola de Sfânt.

 

4) „Înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă”

      Răsunetul stârnit de acesta primă percheziţie fu diferit. Primii ce-şi manifestară deschis simpatia fură chiar vecinii. Încă în timp ce agenţii se mai găseau în Oratoriu, un tâmplar vecin, pe nume Coriasco, îndurerat şi alarmat alergă de anunţă toate instituţiile religioase din jur, cerându-le rugăciuni. Don Anglesio, superiorul casei din Cottolengo, veni imediat, dar fu oprit de santinele să Între . Văzând un cleric, îl cheamă şi-i spuse:
      - Mergi la Don Bosco şi spune-i să aibă curaj şi încredere. Dacă astăzi Oratoriul e pus de Dumnezeu la încercare, din această clipă El îl binecuvântează în mod deosebit şi va fi consolidat, aşa că va lua aşa avânt şi dezvoltare, încât îşi va întinde înrâurirea lui binefăcătoare în afară de Torino şi-n multe părţi ale lumii.
      Luigi Anglesio nu spunea decât ceea ce-l inspirase Dumnezeu însuşi.
      „Din acea epocă (a primelor percheziţii) - mărturiseşte Don Bosco - am început să avem un număr exorbitant de cereri de băieţi, încât, nemaiputându-i adăposti la Valdocco, am fost constrânşi să deschidem noi şi noi case, începând cu Colegiul San Carlo din Mirabello în Monferato.” [237]
      N-a promis, oare, Scriptura că, pentru cine crede şi caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, necazurile se vor preschimba în binecuvântări?
      Pentru Don Bosco era evident faptul, deoarece încă în aceeaşi zi, după plecarea forţei publice, fiul văduvei Filippi, de la care în zadar stăruise înainte să răscumpere un edificiu, proprietatea sa la răsărit de Oratoriu, se prezentă şi i-l oferi spontan.
      - Dar eu n-am bani acum.
      - Pentru atâta nu vă neliniştiţi: dacă nu azi, veţi plăti mâine, eu n-am nici o grabă. Şi, în principiu, contractul fu încheiat.
      Percheziţia fu comentată şi de presă. Astfel, ziarul Armonia (de orientare catolică), în numărul său de a treia zi de Rusalii, 29 mai 1860, ironiza fin arestările şi percheziţiile ce se ţineau lanţ, de când în ţară nu se mai vorbeşte decât de libertate... Şi apoi continua:
      „Sâmbăta trecută, fu rândul celui mai mare «conspirator» care e Don Bosco. Acesta, cum toţi o ştiu, conspiră fiindcă ajută mizeria, adunând şi adăpostind pe sărmanii fii de muncitori şi istovindu-şi viaţa în exerciţiul carităţii şi al ministerului preoţesc...
      Nu trebuie să mai spunem că şi cele mai minuţioase cercetări nu au dus la nici un rezultat. Nu sunt preoţii cei ce conspiră, şi Miniştrii o ştiu prea bine...”
      Desigur că Miniştrii o ştiau ei prea bine, dar, din clipa în care intraseră în hora unei anumite politici, trebuiau să joace cum li se cânta. Afară de un singur caz. Ce caz anume? Acela de a nu renunţa la acea coloană vertebrală, a oricărui om vrednic de acest nume, care este caracterul. A stăpâni toate imperiile lumii nu e nimic în comparaţie cu a fi de caracter. Dar în politică, aşa ceva..., ni se pricepe gândul, nu-i aşa?
      Simpli mandatari şi marionete ale unei clici politice, ei se lăsau traşi de sforile din culise. Iar aici, sub o formă sau alta, se şoptea mereu:
      „Don Bosco acesta trebuie că primeşte subvenţii secrete de la Papa şi de la suveranii detronaţi; altfel cum ar putea el susţine 750 de băieţi, fără alt venit decât caritatea? Caritatea? Fără doar şi poate, e o «caritate» cu tâlc: sunt fondurile conspirative cele ce-i finanţează vasta sa operă. Opera pentru tineret însăşi nu e decât un simplu paravan, cu cât mai vast, cu atât mai eficace, căci fondurile ce-i parvin sunt în realitate destinate pentru înrolarea de voluntari subversivi şi organizarea de comploturi contra Guvernului legal.”
      Şi, în această din urmă expresie, accentul era pus, fireşte, nu pe Guvern, ci pe LEGAL. „Legalitatea” nu este ea oare eterna obsesie a tuturor uzurpatorilor?
      Guvernul se considera în cea mai perfectă „legalitate” continuând şicanele şi vexaţiunile politice contra celui mai leal şi nevinovat cetăţean. Percheziţia descrisă nu a fost decât prima dintr-o serie de unsprezece! Şi nimic mai legal decât o percheziţie, nu-i aşa? Pe cât se pare, Don Bosco însuşi era de aceeaşi părere, însă cu această deosebire, că el întregeşte calificativul, spunând în memorialul său, mai sus citat, că ea nu este altceva decât „un fel de ASASINAT LEGAL” al libertăţii cetăţeneşti...
      Ei da, Guvernul putea fi de acum mulţumit: „legalitatea” faptelor sale i-a fost pe deplin recunoscută...
      De aceea, întrucât camera lui Don Bosco nu era întregul Oratoriu, fiindcă adversarii săi ardeau de dorul de a descoperi, prin cercetări ulterioare mai asidui şi conduse cu mai multă pricepere, armele, fondurile mascate şi documentele compromiţătoare etc., cu un cuvânt „legal” - corpul delict. La distanţă de abia două săptămâni de la prima descindere, în 9 iunie, conducerea Oratoriului se trezi din nou cu zbirii pe cap. De data aceasta, pe lângă delegatul-şef al Siguranţei, un anumit Masnardi, fu reprezentat şi Ministerul Instrucţiunii Publice printr-un avocat ce făcuse şi teologia, Picchini, şi printr-un inspector general şcolar, cavalerul Gatti. Veneau însoţiţi de un roi de agenţi şi de poliţişti şi aveau în obiectiv un întreit scop:
      1. De a găsi „corpul delict” (arme, scrisori, hârtii compromiţătoare) ;
      2. De a da de urma „fondurilor secrete” ale Oratoriului;
      3. De a culege dovezi - anchetând tot personalul şi chiar pe băieţii Oratoriului - că Institutul Salezian nu ar fi decât o şcoală de cadre a mişcării subversive, în vederea răsturnării guvernului legal!
      Când sosiră la Oratoriu, către orele zece dimineaţa, Don Bosco nu era acasă şi administratorul casei, Don Vittorio Alassonati, bruscat fiind de acei opresori, se pierdu niţel cu firea.
      - Să ne arăţi imediat, începură, Jurnalul de casă, Registrul de primire, numele şi plăţile băieţilor şi celelalte registre de contabilitate.
      - Poftim, aceasta e Cartea Mare, aici e registrul zilnic de intrări şi ieşiri, iar în acesta sunt notate condiţiile particulare despre fiecare din băieţi.
      Se prefăcură că le examinează, dar se vedea de la o poştă că nu contabilitatea era punctul lor forte...
      - Dar noi nu pricepem nimic, recunoscu unul.
      - Eu ce să vă fac? Dacă aveţi răbdare, vă explic eu imediat.
      - Nu asta vrem noi, ci să ne spui în câteva cuvinte: mai întâi, câţi băieţi sunt în această casă?
      - Sunt în jur de 750, din care mai bine de 300 de interni.
      - Ce taxă plătesc?
      - Cei mai mulţi, fiind cu totul săraci sau abandonaţi, sunt primiţi absolut gratuit; câţiva mai plătesc câte ceva.
      - Acest ceva cât înseamnă?
      - Unii plătesc 10-12 lire pe lună sau o ferie de vin, alţii câte un sac de făină, de orez, de castane, pe an...
      - Unde ţineţi banii? Unde vă este casa de fier?
      - Casă de bani nu avem, fiindcă bani nu avem niciodată. Imediat ce primim vreo sumă sau donaţie, ea e întrebuinţată urgent pentru a achita vreuna din numeroasele datorii scadente.
      - Aşa? Voi aveţi bani, dar nu vreţi să ne spuneţi! Sunteţi un iezuit!
      Puseră mâinile pe el înjurându-l tot timpul, îl scuturară violent, îmbrâncindu-l de la unul la altul, cu brutalitate, în toate direcţiile prin cameră.
      - Dar eu nu v-am făcut nici un rău, exclamă el copleşit. Fiind şi suferind, din pricina violenţelor leşină, căzând în nesimţire.
      Băgară şi ei de seamă că întrecuseră măsura şi-l ridicară, aşezându-l pe un scaun tocmai când intra Don Bosco. Văzându-i culoarea cadaverică, îl crezu muribund. Îndurerat, îl prinse de mână şi-l chemă blând pe nume de mai multe ori. La auzul acelei voci, sărmanul îşi redobândi pentru o clipă cunoştinţa, pentru a spune „Ajutor, Don Bosco, ajutor...” şi recăzu iarăşi în nesimţire. Don Bosco se întoarse atunci indignat spre perchezitori:
      - Voi abuzaţi de puterea ce vi s-a dat ca nişte brute. Voi trebuia să fiţi oameni ai Justiţiei, iar nu călăi! Cu acest fel de a vă purta, numai binecuvântările Cerului nu le meritaţi şi în istorie veţi ocupa o pagină infamă. Sunteţi trimişi aici pentru a căuta ceea ce ar putea interesa Siguranţa, îndepliniţi-vă mandatul. Dar nu fiţi asasini, oprimând pe cetăţeni în paşnicul lor domiciliu! Eu voi apela contra voastră la Miniştri şi la însăşi persoana Suveranului; şi sper că nu vor rămâne insensibili la aceste infamii!
      Tăcu, măsurându-i de sus. Atunci interveni ruşinat cavalerul Gatti:
      - Domnule, noi n-am venit aici pentru a face rău cuiva. Noi n-am făcut altceva decât să cerem lămuriri...
      „Lămuriri”! Frumos eufemism. Vorba aceea: „Cu pardonul, poţi omorî omul...”
      - Dacă lămuriri vreţi - îl întrerupse Don Bosco - atunci de ce maltrataţi pe un subaltern ce nu e în măsură să vi le dea? Superiorul sunt eu; eu vă voi da toate lămuririle necesare şi voi răspunde pentru tot ce se face sau se zice în această casă; dar pe toţi ceilalţi, lăsaţi-i în pace!
      „Lăsaţi-i în pace!” Cuvinte ce par ecoul peste secole a răspunsului Mântuitorului în grădina Măslinilor: „V-am spus că eu sunt. Deci, de mă căutaţi pe mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă...”[238]
      Hristos şi Sfinţii se deosebesc de toţi ceilalţi prin aceea că în primejdii sunt totdeauna ei cei ce rămân în prima linie: „Eu răspund de toate... pe ceilalţi lăsaţi-i în pace!”
      Don Bosco îi mai măsură o dată încruntat, de sus şi până jos, şi înainte de toate îl dădu pe sărmanul Don Alassonati în grija celor mai de încredere din casă şi, ca să-l cruţe de a-şi mai vedea la trezire opresorii, îi evacuă pe toţi în anticameră.
      Aici, după ce uşa se închise, aceştia recunoscură că aveau însărcinarea de a cerceta tot Institutul şi să ia şi interogatoriu băieţilor, dar că ei trebuiau să o facă în mod civilizat, respectând persoanele şi lucrurile ce le aparţineau.
      Don Bosco zâmbi cu înţeles.
      „În aceste percheziţii - continuă Memorialul - nu a fost un ungher sau colţişor ce să nu fi fost vizitat şi răsturnat de cercetători. Dormitoare, saltele, pături, perne, mescioare, bănci, mese de scris, scaune, caiete, cărţi, mese de bucătărie, dulapuri, butoaie, în refectoare (sălile de mese), în ateliere, în clase, în sălile de studiu, tot, tot fu cu minuţiozitate examinat.”
      - E lucru cert - spuneau ei - „corpul delict” există; deci atâta trebuie căutat, până va fi găsit.
      Obsedaţi de acest gând, nici closetele nu scăpară neinspectate...
      „Nu uitară să examineze cărţile şi caietele băieţilor, toate registrele casei şi să întrebe toţi băieţii în legătură cu lucrurile pe care Don Bosco le spunea despre rege, despre Italia, despre militari. Întrebară dacă la el se mărturisesc şi ce-i sfătuia în Mărturisire, şi dacă nu cumva îi sfătuise să atenteze la viaţa Autorităţilor. Istoria, geografia, catehismul le serveau drept pretext pentru a pune cele mai insinuante şi sugestive întrebări, pentru a-i prinde în capcană, pentru a-i conduce la aserţiuni pe care niciodată nu şi le imaginaseră.”
      Pentru a nu ne extinde şi a oferi totuşi cititorului o mostră a felului cum au decurs interogatoriile, ne-am oprit la trei din care cititorul singur îşi va putea face idee asupra modului cum ele s-au desfăşurat acum, precum şi cu ocazia celorlalţi anchete (percheziţii).
      Iată de exemplu întrebările pe care cavalerul Gatti le puse lui Rinualdo Costanzo băiat inteligent ce mai târziu lua mai multe doctorate pe la diferite Facultăţi şi care, în 1929, cu prilejul beatificării lui Don Bosco, fiind încă în viaţă, scrise un articol comemorativ despre opera lui Don Bosco (în numărul din aprilie al revistei „Torino”) :
      - La cine te mărturiseşti?
      - La Don Bosco.
      - De mult timp?
      - De trei ani de când sunt în această casă, totdeauna m-am mărturisit la dânsul.
      - Şi mergi bucuros?
      - Da, foarte, foarte bucuros.
      - Şi ce lucruri frumoase îţi spune el în Mărturisire?
      - Îmi dă atâtea sfaturi bune!
      - Spune-mi şi mie vreunul din aceste sfaturi sfinte; sunt aşa de dornic de a le cunoaşte şi eu.
      - Dacă am fi la Mărturisire, eu v-aş spune tot; dar despre ceea ce formează materia acestei Sfinte Taine, nu trebuie să se vorbească în afară de Mărturisire.
      - Nu-ţi spune că Papa e un Sfânt?
      - Zice că Papa se cheamă Sfântul Părinte şi eu cred că se poate prea bine ca el să fie Sfânt.
      - Dar nu spune că cei ce i-au răpit statele sunt nişte sceleraţi?
      - Aceste lucruri nu ţin de Mărturisire.
      - Dar aceste lucruri nu sunt oare păcate?
      - Dacă sunt păcate, vinovaţii să cugete la acestea când merg să se spovedească. Dar pe mine unul asta nu mă priveşte!
      Să dăm acum interogatoriul pe care profesorul Ferri îl făcu unui alt elev:
      - Cum te numeşti?
      - Pietro Ropolo din Villafranca.
      - În ce clasă eşti?
      - A cincea de liceu.
      - Pe rege îl cunoşti?
      - Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu că e Suveranul nostru.
      - Suveranul pervers ce execută pe preoţi şi religia, nu-i aşa?
      - Aceste lucruri nu aparţin istoriei pe care noi o facem în şcoală, şi de aceea eu nu ştiu ce să vă răspund.
      - Bine, dar de atâtea ori, Don Bosco o fi spus aceste lucruri, nu-i aşa?
      - Niciodată nu l-am auzit vorbind aşa; dimpotrivă în a sa „Storia d’Italia”, vorbind despre Victor Emmanuel, îi face o menţiune elogioasă.
      - Dar, în sfârşit, prigonitorii religiei sunt nişte sceleraţi...
      Băiatul tăcând, un alt anchetator interveni, continuând insinuant silogismul:
      - Iar Victor Emmanuel e un prigonitor al religiei, deci e un scelerat...
      Dumneavoastră, domnule cavaler - răspunse inteligent băiatul - puteţi judeca cu o mai mare cunoştinţă a faptelor; aşa va fi cum spuneţi dumneavoastră, dar eu unul nu am spus niciodată că Victor Emmanuel ar fi un scelerat. Că o fi dânsul sau sunt alţii cei ce prigonesc religia, nu mie îmi revine să judec. Ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că atunci când regele nostru se îmbolnăvise, mai acum câtva timp, Don Bosco a dispus să se facă rugăciuni pentru sănătatea sa şi pentru binele sufletului său.
      - Dar tu nu-mi spui decât lucruri pe care cineva ţi le-a sugerat, nu-i aşa?
      - Nu, eu spun ceea ce mie mi se pare să fie adevărul adevărat; nimeni nu mi-ar fi putut sugera vreodată astfel de lucruri cum ziceţi dumneavoastră, fiindcă nimeni nu şi-ar fi putut închipui că o să mi se pună cândva astfel de întrebări.
      E bine să se amintească aici că, la fiecare interogatoriu, erau prezenţi doi stenografi, ce notau de zor tot ce se spunea de o parte şi de alta. Băieţii erau introduşi la anchetă unul câte unul şi se vedeau încolţiţi de o întreagă comisie, anume pentru a-i descumpăni şi a-i face să-şi piardă cumpătul.
      Avocatul Picchini introduse, la un moment dat, un alt băiat (pe cât pare, ochise unul mai timid, sperând că-l va putea deruta mai uşor) şi începu să-l întrebe în felul următor:
      - În ce clasă eşti?
      - În a patra de liceu.
      - Ai studiat deja Istoria Romană?
      - Da, domnule, o parte din ea va fi materia examenului nostru de sfârşit de an.
      - Mi-ai şti spune de cine a fost ucis Iulius Cezar?
      - Iulius Cezar a fost ucis de Iulius Brutus şi de alţi conspiratori.
      - Brutus, nu-i aşa, a făcut desigur bine ucigând pe acel opresor al libertăţii, pe acel tiran al poporului?
      - Nu, mie mi se pare că un supus nu trebuie niciodată să se răzvrătească împotriva Suveranului său, şi cu atât mai puţin să încerce să-i ia viaţa. De aceea Brutus a săvârşit o crimă şi s-a făcut grav vinovat în faţa legilor.
      - Bine, dar dacă un suveran face rele?
      - Dacă face rele, Dumnezeu îl va trage la răspundere şi pe el; dar supuşii săi trebuie să-l respecte.
      - Dar spune-mi, nu s-ar putea încerca totuşi o lovitură împotriva lui Victor Emmanuel, nu de alta, dar să mai lase în pace călugării, călugăriţele, pe preoţi şi canonici etc., şi astfel să-l scape pe Papa de atâtea şicane şi prigoniri?
      - Nu, niciodată nu, şi încă o dată nu! Dacă regele face rău, va fi judecat şi el de Dumnezeu; noi, ca supuşi ai săi, ne vom ruga lui Dumnezeu ca să-l convertească şi să se îndure spre el; dar nici să-i facem, ba nici să-i dorim vreun rău nu-i permis, fiindcă toată autoritatea - noi aşa am învăţat - vine de la Dumnezeu, şi când un Suveran este învestit în mod public cu aceasta, ea trebuie totdeauna respectată.
      Pe urmă băiatul începu să plângă, timid cum era.
      - De ce plângi? Ţi-am făcut vreun rău?
      - Nu, dar dumneavoastră îmi puneţi întrebări ce nu privesc istoria; mie mi-e teamă să nu răspund greşit sau ca răspunsurile mele să fie rău interpretate...
      - Fii liniştit, răspunsurile tale sunt de băiat cuminte şi nu pot avea nici o urmare rea.
      „Mii şi mii de astfel de întrebări au fost puse altor băieţi - scrie Don Bosco - dar în pofida atâtor insinuări răutăcioase, nicicând nici unul nu rosti nici măcar un cuvânt ce ai fi putut compromite Oratoriul. Scopul perchezitorilor era de a-i aduce pe băieţi să spună că la noi se învăţa o politică ostilă Guvernului, că e permis să te răzvrăteşti contra Regelui şi a autorităţilor constituite.
      Dar se părea - continuă Don Bosco - că un înger al Domnului călăuzea limba băieţilor şi limita cuvintele lor, fără a lăsa să le scape o singură silabă inoportună.”
      Cert rămâne faptul că la un număr de 750 de băieţi, adunaţi de pe drumuri, această evitare, infailibilă, a oricăror cuvinte greşite, în răspunsurile lor, e totuşi ceva ce depăşeşte orice explicaţie pur omenească.
      Anticlericalii erau însă departe de a-şi recunoaşte eşecul. Nu voiau nicidecum să vadă adevărul şi afirmau că toate aceste răspunsuri fuseseră ticluite chiar de Don Bosco, ce făcuse un instructaj special cu băieţii în acest sens. Să fie deci interogaţi şi absolvenţii pe care, în mod evident, Don Bosco nu mai avuse cum şi când să-i instruiască.
      Se dădu, în consecinţă, delegaţie, în acest sens, poliţiilor rezidenţiale respective, asistate de membri agreaţi sub aspect politic, ai corpului didactic local, care punând foştilor elevi ai Oratoriului (acum angajaţi, care pe unde, în industrie şi comerţ) aproape aceleaşi întrebări, obţinură răspunsuri întru totul asemănătoare.
      Foştii elevi au fost întrebaţi care-i politica lui Don Bosco, care-i sunt principalii săi binefăcători; dacă Pius IX îi trimite mulţi bani pentru arme şi război, de unde lua fondurile necesare pentru a duce la bun sfârşit atâtea şi atâtea lucrări.
      „Unul, între alţii, Goffi Domenico, răspundea că politica lui Don Bosco consta în a agonisi un codru de pâine băieţilor săi; că nu 1-a auzit nici o singură dată pomenind de arme şi de război şi că atunci, când nu mai are bani, cutreieră toate părţile lumii pentru a găsi cine să-l ajute.
      - Dar atunci de unde ia el toţi acei bani pe care-i trimite fraţilor săi, [239]ce clădesc atâtea palate şi tot cumpără la case?
      - Despre aşa ceva nici măcar nu se poate pomeni, căci Don Bosco nu are nici tată, nici mamă, nici fraţi, [240]  nici surori.
      - Dar când îşi conduce băieţii la ţară, la Castelnuovo d’Asti?
      - Atunci îi conduce chiar la dânsul acasă (la Bechis), unde aşezarea şi casa sunt în aşa stare încât abia de te apără de intemperiile vremii. Cât despre binefăcători, pot să spun că toţi cei ce mai au puţin simţ al carităţii se oferă să-l ajute. Dacă dumneavoastră, domnilor, intenţionaţi să-l ajutaţi, faceţi-o neapărat, căci banii Dumneavoastră vor fi foarte bine întrebuinţaţi.
      Cei de la Poliţie începură să râdă şi trimiseră băieţii unul după altul la ale lor, fără să fi putut atinge ţinta dorită, adică fără a fi putut scoate un singur lucru ce ar fi putut interesa Siguranţa de Stat, fiindcă nimic nu se făcuse, nimic nu se spusese în acest sens.”
      La distanţă de peste un veac îţi vine să admiri tenacitatea demnă de o cauză mai bună a adversarilor Sfântului, şi poate inexplicabilă fără o anumită asistenţă diabolică. Dacă toate cursele lor au fost dejucate, aceasta s-a întâmplat conform promisiunii Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi cum sau din ce veţi grăi, că se va da vouă în acel ceas ce să grăiţi, căci nu sunteţi voi cei ce grăiţi, ci Spiritul Tatălui vostru este carele grăieşte în voi... Vi se va da spirit şi înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi câţi se vor pune împotrivă vouă”.[241]
      Dezamăgiţi şi văzându-şi toate străduinţele înşelate, instigatorii acestor percheziţii ar fi voit ca lucrurile să rămână toate ascunse, dar se întâmplă exact contrariul:
      „Toate lucrurile erau ştiute de toţi, şi din toate părţile se repeta că la mijloc nu e decât rea-voinţă; că un Guvern, sub insidioasa mantie a legalităţii, îşi permite să şicaneze fără milă pe cetăţenii particulari şi mai ales un Institut ce oferea pâine, adăpost şi instrucţie la sute de copii ai nimănui. Acest Guvern, în loc să susţină acel institut, cum i-ar fi fost datoria, îi punea doar beţe-n roate; şi de pretutindeni se auzeau cuvinte de blam.
      Aşa se exprimau ziarele oneste şi aceleaşi lucruri le repetau cetăţenii buni.”
      Mai nostim e însă un alt fapt, şi anume că până şi deputatul Urbano Ratazzi (fostul ministru, cel ce prezentase proiectul de lege pentru suprimarea mănăstirilor), el însuşi se alarmă şi se revoltă. Se interesă de Don Bosco, invitându-l chiar la el acasă. După ce taxă acele percheziţii drept abuz de putere şi violare flagrantă a legilor, se oferi să ridice un viguros protest în plin Parlament.
      - Eu unul nu sunt câtuşi de puţin prieten al clerului, dar iubesc binele de către oricine ar fi făcut şi oricărei clase (sociale) ar aparţine. Guvernul, complăcându-se în a conturba astfel de instituţii, comite o atare fărădelege, încât merită să fie denunţat infam în faţa întregii Europe.
      Dar Don Bosco, nedorind marea publicitate şi preferând, mai ales, să-şi abandoneze soarta sa în mâinile Providenţei, se opuse.
      Ceea ce nu înseamnă că el ar fi rămas, prin aceasta, cu mâinile în sân. Sfinţii, deşi se roagă ca şi când reuşita oricărei întreprinderi ar depinde exclusiv de Dumnezeu, ei aşa lucrează ca şi când totul ar depinde numai de ei şi de eforturile lor.
      Ca să-şi scutească băieţii de toate aceste molestări, dăunătoare desfăşurării normale a activităţii Oratoriului, Don Bosco fu neobosit să facă toate demersurile ce le considera necesare Autorităţilor Superioare.
      Intervenţiile se impuneau de urgenţă, căci, dacă el era de o tărie excepţională, nu despre toţi colaboratorii săi s-ar fi putut afirma acelaşi lucru. Şi, de altfel, Don Cafasso însuşi nu plătise până la urmă cu viaţa şicanele şi maltratarea la care fusese supus, cu ocazia percheziţiilor ce i se făcuseră în acelaşi timp cu cele de la Oratoriu? în 11 iunie, a doua zi şi în urma „tratamentului” la care îl supuseră perchezitorii, se îmbolnăvi irecuperabil şi, în 23 iunie, neîntrecutul director de conştiinţă al lui Don Bosco trecea la o viaţă mai bună.

 

5) Scuze ce nu scuză

      Demersurile erau arzător de presante şi pentru un alt motiv: presa zisă liberă, dar de fapt francmasonică şi anticlericală, zi de zi împroşca cu noroi Oratoriul:
      „Există legături subversive! Să se caute numai şi se vor descoperi. Iar voi, Guvernanţilor, în asemenea misiuni trimiteţi oameni fără prejudecăţi şi vigilenţi, iar nu nişte marionete!”
      După incidentele abjecte cu Don Cafasso şi Don Alassonatti, în strictă logică, tot ce ar mai fi putut trimite Guvernul „legal” ar fi fost o echipă de schingiuitori şi călăi propriu-zişi.
      Iar masonica „Gazzetta del Popolo” (care, de fapt, numai a poporului nu era), scânteia pară şi foc, număr de număr, şi publica neîncetat un motto asemănător faimosului „Caeterum censeo, Carthaginem deledam esse” a lui Cato (232-147 înainte, de Hristos) :
      „Guvernul nu va fi făcut nimic, atâta timp cât mai există viesparul din Valdocco. Aici e centrul reacţiunii.”
      Propaganda aceasta deşănţată era crezută doar acolo unde existau motive şi interese personale de a crede. Şi nici aceştia nu lipseau. Astfel, trecând într-o zi prin Piazza Susina (astăzi Piaţa Savoia), împreună cu tânărul Giovanni Garino, întâlniră două femei de moravuri uşoare, care, văzându-i strigară:
      - Popii ăştia ar trebui spânzuraţi toţi!
      - De-ar avea şi ei meritele voastre, fără îndoială, răspunse prompt Sfântul, văzându-şi de drum.[242]
      Presa bună zadarnic încercă să contrabalanseze campania aceasta injurioasă - arătând ridicolul şi lipsa totală de orice temei a acestor calomnii - căci până când indicaţiile venite de sus nu se schimbau, totul era ineficient. Pentru a curma ponegririle, trebuia mers la izvor.
      Don Bosco ceru audienţe miniştrilor, dar nu i se acordară; le trimise plângeri şi memorii, dar nu i se răspunse.
      Se decise în final să se adreseze cavalerului Silvio Spaventa, secretarul general al Ministrului de Interne, Farini. Îi ceru de mai multe ori să-i vorbească, dar şi acesta îl amâna mereu de pe o zi pe alta şi de dimineaţă până seara. Dar Don Bosco stăruia, aşa că, în cele din urmă, Spaventa îi fixă audienţa solicitată pentru 14 iulie, orele unsprezece a. m.
      Don Bosco fu punctual, dar secretarul îi trimise vorbă că nu crede să-l poată primi astăzi, fiind extrem de ocupat.
      - Nu face nimic. Voi aştepta până când domnul secretar mă va putea primi.
      Veni şi timpul de masă, apoi orele şase seara, şi Don Bosco era încă acolo, neclintit.
      În acele ore, sala de aşteptare se umplea mereu de alte şi alte persoane ce se perindau şi erau toţi primiţi, doar rândul lui Don Bosco nu mai venea.
      Atât clericul Cagliero, care-l însoţise pe Don Bosco dimineaţa, cât şi Don Angelo Savio erau mortificaţi pentru această evidentă mojicie. Până şi uşierilor începuse să le fie milă. Dar pe Don Bosco nimic nu-l putea scoate din sărite.
      Secretarul general, fiind informat că după şapte ore şi mai bine Don Bosco nu dădea nici un semn de nerăbdare, se decise s-o termine odată. Spaventa ieşi mânios în prag şi, cu un aspect într-adevăr înfricoşător (în italiană spaventevole) întrebă grosolan:
      - Ce este... cu toată această insistenţă de a vorbi şi de a obţine audienţe?
      - Vreau să vorbesc cu Domnia voastră, răspunse fără să se tulbure Don Bosco
      - Dar cine eşti? (Ca şi când n-ar fi ştiut după ce-i fixase el ora de audienţă)
      - Don Bosco.
      - Şi ce vrei?
      - Să vă vorbesc.
      - Vorbeşte, dar una-două.
      - Aş vrea să vă vorbesc confidenţial.
      - Vorbeşte aici: cei prezenţi sunt cu toţii persoane de confidenţă!
      La o asemenea mojicie, Don Bosco, fără a se emoţiona câtuşi de puţin, spuse răspicat:
      - Am şapte sute de băieţi de întreţinut şi, din acest moment, eu vi-i încredinţez dumneavoastră, rugându-vă ca pe viitor să le purtaţi de grijă.
      - Şi cine sunt aceşti băieţi?
      - Sunt copii sărmani şi abandonaţi, unii trimişi fiind chiar de Guvern şi pe care acum Guvernul vrea să-i alunge pe drumuri.
      Lumea şi servitorimea din jur începea să fie numai ochi şi urechi.
      - Unde se află ei acum?
      - La mine acasă.
      - Cine-i întreţine?
      - Caritatea câtorva binefăcători.
      - Şi Guvernul nu plăteşte nimic pentru ei?
      - Nici măcar o centimă.
      - Şi cine vi i-a trimis pe aceşti copii?
      - Diferite autorităţi şi Guvernul.
      Uimirea ce se citea pe feţele asistenţei era atât de vădită, încât secretarul nu riscă să mai prelungească convorbirea din prag şi, schimbându-şi jocul, îl invită cu curtoazie în biroul său. Aici, după scuze ce nu scuzau - expresia aparţine lui E. Ceria - îl întrebă:
      - Ce-aţi dori deci de la mine? Ştiu că faceţi bine multora; cu ce vă pot ajuta?
      - Vreau să ştiu motivul percheziţiilor, ba mai mult, al persecuţiilor din partea Guvernului.
      - Dar dumneavoastră aveţi o politică, un spirit... Eu nu v-aş şti spune tot, căci sunt lucruri de resortul ministrului. Ar trebui să vorbiţi chiar cu el...
      - Văd că dumneavoastră nu vă convine să-mi spuneţi unele lucruri. Aţi putea totuşi şi chiar v-aş ruga să-mi faceţi un mare serviciu.
      - Şi ce anume?
      - Să-mi obţineţi o audienţă la ministrul Farini.
      - Hm.. Să vedem... Merg să-l întreb. Rămâneţi până atunci aici, dar vă rog să nu vorbiţi nimănui nimic despre această afacere, fiindcă ar putea să fie rău înţeleasă.
      Veni cu răspunsul că ministrul nu-l poate primi acum, dar că-l va primi mâine, la orele unsprezece dimineaţa, şi Don Bosco se întoarse la Oratoriu.
      Erau orele opt seara.

 

6) „Cer pâine, dreptate şi repararea onoarei!”

      De ce insistase atât de mult Don Bosco să fie primit în audienţă chiar de ministrul însuşi?
      Motivul ni-l dezvăluie singur în norma pe care a lăsat-o în scris salezienilor săi:
      „Dacă cineva dintre ai noştri se va găsi vreodată în cazuri asemănătoare, să caute să vorbească cu Autorităţile Superioare, care fie din respect uman, fie dintr-o bunătate firească, fie din bună creştere, obişnuiesc să se poarte totdeauna cu mai multă bunăvoinţă decât o fac subalternii lor. Aceştia adeseori răstălmăcesc faptele, pentru a se arăta cât mai nepărtinitori, ca să-şi merite astfel avansarea în cariera lor şi să-şi câştige un nume bun în faţa superiorilor lor.
      Iar în al doilea rând, se câştigă mai mult cu două cuvinte spuse personal decât s-ar dobândi cu nenumărate pagini trimise în scris.”
      A doua zi, la ora fixată, ministrul Farini îi acordă într-adevăr audienţa cerută. Vulpoi bătrân, îl primi pe Don Bosco cu o curtoazie rafinată şi, invitându-l să ia loc pe divan alături de dânsul, începu să-i facă complimente:
      - Dumneavoastră sunteţi abatele Bosco; eu ştiu tot binele pe care-l faceţi sărmanului tineret. Guvernul vă exprimă, prin mine, mulţumirile sale pentru serviciile ce i le faceţi.
      Şi acum cu ce v-aş putea eu servi?
      - Aş dori să ştiu motivul repetatelor percheziţii ce mi s-au făcut.
      - Ei da - răspunse ministrul, glasul devenindu-i mieros - v-o spun deschis, cu acea deschidere de inimă cu care aştept ca şi dumneavoastră să-mi răspundeţi. Atâta timp cât dumneavoastră nu v-aţi ocupat decât de copiii sărmani, aţi fost idolul autorităţilor guvernamentale (Sic!), dar din clipa în care aţi păşit în domeniul politic, noi trebuie să stăm în gardă, ba mai mult, să vă urmărim şi să vă supraveghem pas cu pas.
      - Dar mie tocmai asta-mi stă la inimă să ştiu, ce mi s-ar putea imputa în direcţia aceasta, mai ales că dorinţa mea dintotdeauna a fost de a mă ţine cât mai departe de orice politică.
      - Sunt articolele anonime şi anti-guvernamentale ce apar în ziarul „Armonia”, sunt întrunirile ce se ţin la dumneavoastră acasă, e corespondenţa cu duşmanii Italiei: iată ceea ce nelinişteşte Guvernul cu privire la persoana dumneavoastră.
      Don Bosco, în continuarea directivelor date în norma abia citată, scrie că, după ce s-a cerut mai întâi lumina şi asistenţa lui Dumnezeu: „să se răspundă Autorităţilor cu claritate, dar şi cu fermitate, la fiecare întrebare”.
      - Dacă-mi îngăduiţi, aş face unele observaţii la ceea ce Excelenţa Voastră aţi binevoit să-mi comunicaţi, şi vă voi vorbi cu acea deschidere pe care mi-o cereţi.
      Mai întâi nu există nici o lege ce ar interzice cuiva să colaboreze sau să scrie articole în „Armonia” sau în vreun alt ziar; dar cu toate acestea, eu vă pot asigura că nu sunt colaborator nici la Armonia, şi nici la vreun alt ziar.
      - Dumneavoastră puteţi nega, dar faptul rămâne că o mare parte din articolele (nesemnate) acestui ziar sunt făină din sacul dumneavoastră. Şi aceasta este dovedit cu asemenea argumente, încât nimeni nu le-ar putea pune la îndoială.
      - Argumente de care mie nu mi-e frică, pe care doresc să le cunosc şi pot să afirm anticipat că sunt toate fără nici un temei.
      - Cum adică? Vreţi să spuneţi că v-aş imputa fapte inexistente, or că eu sunt un calomniator sau mincinos?
      - Aşa ceva nu! Niciodată, domnule ministru. Excelenţa voastră afirmă ceea ce i s-a raportat; dar dacă faptele pe care se sprijină sunt inconsistente, prin forţa lucrurilor este tot inconsistent şi raportul care le cuprinde. Dar în acest caz, calomnia şi delaţiunea cad pe de-a-ntregul în sarcina delatorului fals.
      - Dar vorbind aşa, dumneata mă cenzurezi pe mine, îmi cenzurezi subalternii mei, funcţionari publici ai Guvernului, şi eu vă invit să vă retractaţi afirmaţiile.
      - Retractez tot, dar numai după ce mi s-a dovedit că nu aş fi spus adevărul.
      - A ponegri autorităţile este totdeauna un lucru blamabil.
      - Scuzele mele, domnule ministru; eu nu intenţionez câtuşi de puţin să calomniez pe cineva, ci vreau doar să spun răspicat adevărul, cu deschiderea omului cinstit. Şi dacă vreau să nu mint, trebuie s-o spun acum şi-ntotdeauna că a mă proclama autorul unor articole de ziar pe care nici nu le-am visat, a numi casa mea un loc de întruniri subversive şi altele sunt afirmaţii total neîntemeiate; şi dacă mi se permite să le numesc cu propriul lor nume, sunt simple născociri ale unor intriganţi răuvoitori, al căror unic scop este de a induce în eroare autorităţile şi a le împinge să săvârşească greşeli enorme.
      Abia acum îşi dădea Farini arama pe faţă.
      - Dumneavoastră, preacucernice, faceţi presupuneri greşite şi uitaţi că vorbiţi cu acel ministru de care depindeţi şi un cuvânt de-al căruia ar fi suficient pentru a vă arunca în închisoare.
      - Excelenţă, mie nu mi-e teamă de intimidări. Şi când e vorba de adevăr, mie nu mi-e frică de nimeni! Excelenţa voastră iubeşte prea mult onoarea şi dreptatea, pentru a se putea gândi măcar să arunce în temniţă pe un cetăţean nevinovat, ce de mai bine de 20 de ani s-a consacrat, pe sine şi ale sale, în slujba aproapelui său.
      - Şi dacă eu aş face totuşi aşa ceva?
      - Eu nu pot crede că onestitatea ministrului Farini s-ar putea degrada să comită o atare josnicie; dacă totuşi s-ar întâmpla, eu v-aş urma pilda. Aş chema istoria de mărturie şi aş da publicităţii infamia, iar nedreptatea comisă n-ar scăpa de judecata posterităţii; şi apoi mai este şi Dumnezeu, care, la timpul său, ar răzbuna cauza inocentului oprimat.
      - Dar dumneata eşti nebun, dumneata eşti nebun! Dacă te arunc odată în închisoare, cum vei mai putea scrie şi să tipăreşti aceste lucruri?
      - Dar nu o voi face chiar eu, o vor face alţii în locul meu. Ba mai mult, eu sunt sigur că dumneavoastră înşivă, în calitate de istoric (Farini publicase diferite studii de istorie) aţi avea grijă ca adevărul să fie arătat şi lăsat posterităţii...
      - Dar dumneata ai avea curajul să scrii lucruri ce ar putea compromite un Guvern sau un ministru?
      - Numai faptele rele, iar nu adevărul, pot compromite pe cineva. Adevărul e adevăr şi eu socotesc că a-l publica nu poate fi decât o glorie, iar în nici un caz o compromitere. Eu sunt convins, de altfel, că aceasta a fost şi intenţia Excelenţei voastre în operele pe care le-aţi tipărit.
      - Şi puteţi dumneavoastră spune pe cuvânt de onoare că în casa dumneavoastră nu se ţin întruniri reacţionare, că nu se reunesc iezuiţii, că n-aţi avut corespondenţă cu ei, sau cu Arhiepiscopul Fransoni, cu Sfântul Scaun?
      - Domnule ministru, ştiu că Excelenţa voastră iubeşte adevărul şi sinceritatea. De aceea trebuie să vă spun că sunt cât se poate de indignat, nu împotriva Excelenţei Voastre, pe care ca autoritate o respect, ci împotriva acelor ticăloşi ce vă relatează astfel de minciuni, împotriva acelora ce pentru un avantaj murdar, calcă-n picioare cele mai elementare principii de conştiinţă şi vând onestitatea paşnicilor cetăţeni (ca Iuda). Excelenţa Voastră, acuzele sunt prea grave pentru a le înghiţi aşa fără dovezi şi eu vă cer cel puţin un argument în sprijinul celor afirmate.
      - Dar epistolele?
      - Epistole care nu există.
      - Legăturile cu iezuiţii.
      - Ce n-au fost niciodată! Nici nu le-am scris, nici n-am primit scrisori de la ei. Iar aici la Torino, eu ignor cu totul până şi domiciliul lor. Iar în ceea ce priveşte Mgr. Fransoni, el e Arhiepiscopul meu şi n-am avut cu el alte relaţii decât cele pe care un preot trebuie să le aibă cu superiorul său canonic, privitoare la ministerul sacru şi nimic altceva.
      - Şi cu toate acestea avem scrisori... avem mărturii...
      - Dar de ce nu-mi arătaţi odată una singură? Măcar una! în acest punct, EU NU CERŞESC MILĂ, CI CER DREPTATE! Dreptatea o cer Excelenţei voastre, o cer Guvernului; dreptatea o cer publicului şi o cer Istoriei; o cer nu pentru mine, care nu mă tem de nimic, ci o cer pentru atâţia sărmani copilaşi ce sunt atât de înspăimântaţi de repetatele percheziţii; cer dreptate tocmai pentru acei copii pe care mi i-a trimis chiar Guvernul şi însăşi Excelenţa voastră. Aceştia sunt adăpostiţi în casa mea şi cer pâine, dreptate şi repararea onoarei!
      Ministrul Farini, care până aici îl privise ochi în ochi pe Don Bosco, la aceste ultime cuvinte păru încurcat şi mişcat şi începu să se plimbe în tăcere prin sală.
      Tocmai când era să se aşeze, intră Cavour.
      - Oh, ce s-a întâmplat? întrebă primul ministru frecându-şi mâinile. Să i se arate niţică bunăvoinţă acestui sărman Don Bosco. Să ne înţelegem în mod amical. Totdeauna i-am voit binele. Deci ce s-a întâmplat? îi zise el strângându-i prieteneşte mâna şi invitându-l să ia loc.
      Don Bosco recapitulă sumar acuzele ce i se aduceau şi apărarea sa. Cavour era de părere că unii, abuzând de bunătatea inimii lui Don Bosco, îl făcuseră să alunece pe pista unei politici antiguvernamentale.
      - Dumneavoastră mă bănuiţi vinovat prin vorbe, fapte şi scrieri. Dar, când vă cer argumente concrete, sunteţi incapabili să-mi dovediţi şi un singur cuvânt din toate cele debitate pe contul meu.
      Preşedintele Consiliului de Miniştrii îi vorbi atunci deschis:
      - Dacă vreţi să vă vorbim deschis, fără înconjur, iată: spiritul ce domneşte în Institutul dumneavoastră e incompatibil cu politica urmată de Guvern. Noi suntem siguri că sunteţi cu Papa şi sunteţi deci contra Guvernului.
      Coarda atinsă era prea delicată pentru ca Don Bosco să nu dea un răspuns vrednic de dânsul:
      - Eu sunt cu Papa, ca şi catolic, şi cu el vreau şi înţeleg să rămân până la moarte; eu sunt cu Papa în ce priveşte Religia. În ce priveşte politica, eu nu sunt cu nimeni şi nici nu m-am amestecat în ea niciodată. Sunt de douăzeci de ani în Torino; am scris, am vorbit, am lucrat pe faţă întotdeauna şi nu mă tem de nimeni că mi-ar putea reproşa un singur cuvânt ce să merite mustrarea autorităţilor guvernamentale. De aceea, dacă s-ar găsi ceva pe socoteala mea, să mi se spună pe faţă. Dacă voi fi găsit vinovat, să fiu pedepsit; dar dacă nu sunt vinovat, să fiu lăsat să-mi văd în pace de lucrurile mele.
      Cavour încercă atunci o digresiune şi argumentă folosindu-se de un text din Evanghelie, citat însă anapoda.
      Don Bosco îl corectă politicos şi sfârşi prin a-l întreba:
      - Dar dumneavoastră, domnule conte, credeţi într-adevăr că Don Bosco ar fi revoluţionar, aşa cum ar vrea Guvernul să-l califice?
      - Ei nu! niciodată, niciodată! Eu totdeauna l-am socotit pe Don Bosco drept modelul omului cinstit. Vreau ca de acum să punem capăt la toate.
      - Da - se amestecă atunci şi Farini - să punem capăt la toate. Don Bosco, du-te acasă şi vezi-ţi liniştit de copii şi Guvernul îţi va fi recunoscător. Dar prudenţă, dragul meu, prudenţă! Trăim vremuri atât de grele, un ţânţar pare un armăsar. Prudenţă, prudenţă!
      Cum zice Ceria: „Era un fel de a-l învăţa pe Hanibal războiul. Însă oricum, totul e bine când se sfârşeşte cu bine.”[243]
      Marea discuţie se termină cu asigurări din partea ambilor miniştri că ei erau perfect convinşi de onestitatea sa. Îi promiseră că nimeni nu-l va mai şicana de aici înainte şi-l puneau în gardă contra anumitor zişi prieteni, ce-l spionau şi-l trădau!
      Se despărţiră, strângându-şi amical mâinile.

 

7) Când nimereşti dulapul în loc de uşă...

      De data aceasta, cei doi miniştri se ţinură de cuvânt. Din 1860 până în 1863, Oratoriul nu mai fu deranjat. Mai ales că din, iunie 1861, devenise prim-ministru Urbano Ratazzi, binevoitorul lui Don Bosco.
      Iată însă că, în 1863, în urma unor uneltiri perfide ale cavalerului Gatti, ce luase parte şi la prima percheziţie, autorităţile făcură o nouă descindere sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii. Ministrul de atunci, Amari - în urma unui denunţ ce acuza şcoala lui Don Bosco că propune materii ilegale şi că are profesori necalificaţi - ordonă o simplă inspecţie de rutină, pentru a verifica aceste două lucruri.
      Subalternii săi, în frunte cu cavalerul Gatti şi profesorul Ferri, abuzând de încredinţarea primită, o transformară într-o adevărată percheziţie.
      Zisa inspecţie a fost condusă de profesorul Ferri, om cu două feţe. El se declară cum nu se poate mai mulţumit, atât de corpul didactic, cât şi de elevi, şi-i asigură pe toţi, public, că învăţământul, disciplina şi moralitatea nu puteau fi mai bune şi că de aceea referatul său către Minister va fi extrem de favorabil. Aşa vorbea; dar printr-o persoană de încredere, Don Bosco află că intenţia lui Ferri era cu totul alta.
      Şi de fapt, în raportul său ce urma să-l înainteze ministrului, el scria: „în Oratoriu totul era dezordine, imoralitate, reacţiune! Şi în tot acel vast edificiu, nici măcar un tablou al Augustului nostru Suveran nu găseşti!”
      „De aceea - cum se exprimă chiar Don Bosco - el căută să abată fulgerele, înainte de a fi început să tune şi să cadă grindina.”
      Solicită şi obţinu în acest scop o audienţă la ministrul Amari, căruia urma să i se prezinte faimosul raport de inspecţie.
      Ministrul îl întrebă binevoitor:
      - Cu ce v-aş putea servi, bunul meu abate?
      - Eu sunt şicanat încontinuu de percheziţii şi nimeni nu-mi spune motivul. Rog pe Excelenţa voastră să-mi dea satisfacţie. Eu am fost totdeauna un supus credincios al suveranului meu şi, dacă mi s-ar imputa ceva, aş dori să ştiu ce, ca să mă păzesc în viitor.
      - Dar cine sunteţi dumneavoastră?
      - Sunt preotul Giovanni Bosco, directorul Şcolilor numite Oratoriul Sfântului Francisc de Sales...
      -... Ce are drept scop să adune copiii săraci, completa ministrul zâmbind cu amabilitate. Ce misiune frumoasă! Măcar de s-ar ocupa toţi preoţii de aşa ceva! Dar ar trebui să vă păziţi bine, pentru a nu vă îndepărta de acest sfânt scop. Se spune că aţi fi deviat şi că Institutul dumneavoastră filantropic n-ar fi decât un cuib de reacţionari. Sper însă că inspectorii, aşa cum am dispus, v-au tratat cu cuvenitul respect pe dumneavoastră şi pe fiii dumneavoastră.
      - Eu nu cunosc dispoziţiile Excelenţei voastre. Ceea ce ştiu sigur e faptul că s-au anchetat până şi gândurile băieţilor; voiau să afle ce expuneau ei în Mărturisire, ce le spune confesorul, tunând şi fulgerând când nu li se satisfăceau diferitele chestionări insidioase şi insistente.
      - Dar nu aceasta era misiunea profesorului Ferri şi a cavalerului Gatti! exclamă Ministrul surprins. Tocmai azi trebuie să mi se aducă raportul şi din aceasta voi fi edificat.
      Amari sună clopoţelul şi-i chemă pe cei doi care, în semiobscuritatea amurgului (la acea dată becuri electrice nu existau şi viitorul lor inventator, Edison, avea doar 14 ani), nu-l recunoscură pe Don Bosco.
      - Cum a mers cu inspecţia la Don Bosco?
      - Prea puţin bine, Excelenţă - răspunse Ferri. Din raportul detaliat pe care am onoarea de a vi-l prezenta, Excelenţa voastră îşi va putea face o idee clară despre ce spirit domneşte în acel Institut.
      Ministrul făcu un gest nervos cu mâna, ca pentru a spune: „Nu asta am întrebat!”
      - Eu vă încredinţasem să examinaţi două lucruri: legalitatea materiilor propuse şi cea a corpului didactic. Ce aţi constatat în legătură cu aceste puncte?
      - Destul de rău, Excelenţă, închipuiţi-vă că, în tot acel vast edificiu, nu se găseşte nici măcar un singur tablou al Augustului nostru Suveran.
      Ministrul deveni şi mai nervos la această nouă digresiune.
      - Dar legalitatea învăţământului şi a profesorilor?
      - În prezent au autorizaţia Inspectoratului Regal, aşa încât cursurile mai sunt încă tolerabile în acest an.
      - Deci pentru partea legală nu e nimic de spus. Don Bosco s-a plâns însă că s-a intrat în lucruri ce ţin de Mărturisire şi că s-au pus întrebări nelalocul lor.
      - Excelenţa voastră va avea, desigur, bunătatea de a crede că nu s-a pus o singură întrebare în acest sens.
      Ca să iasă din încurcătură, cei doi minţeau sfruntat.
      - Bine, dar uite îl avem aici chiar pe Don Bosco în persoană; el cere să vorbească.
      Poftim să ne răspundă şi astfel vom limpezi adevărul. Vai însă de mincinoşi şi de impostori, îi pun eu la punct!
      Oricine îşi poate închipui zăpăceala şi năucirea ce-i cuprinse pe cei doi „binevoitori” când se văzură faţă în faţă cu Don Bosco, ce se ridicase între timp din fotoliul din colţ şi înainta spre ei.
      Cavalerul Gatti, sub pretextul că are lucruri urgente de aranjat la birou, se scuză îndepărtându-se imediat. Atât numai că, agitat cum era, în loc să o ia spre uşă, o luă în direcţia contrară şi merse şi deschise un dulap, pe care-l confundase cu uşa, deşi ca vechi funcţionar cunoştea prea bine topografia Ministerului...
      Ministrul râse cu poftă şi, strigându-i să se întoarcă înapoi, merse el însuşi şi-i deschise uşa spre coridor.
      Nu mai rămăsese decât profesorul Ferri; dar şi acesta, voind să stea cât mai departe de Don Bosco, în încercarea sa de a se distanţa, se poticni de estrada de sub biroul ministerial şi era cât pe-aci să cadă, cât era de lung, în mijlocul camerei.
      Calmată puţin situaţia, Don Bosco începu să vorbească:
      - Domnule ministru, vă mulţumesc pentru facilitatea ce mi-o acordaţi, de a putea vorbi. Eu nu intenţionez să acuz pe nimeni, ci vreau doar să mă apăr, să-mi apăr cauza şi pe cea a sărmanilor mei copilaşi. Aceşti copii au fost insidios interogaţi despre frecvenţa la Mărturisire la cine se spovedeau, în Mărturisire ce spuneau, şi Don Bosco ce le spunea şi alte întrebări, pe care ruşinea mă sfătuieşte să le trec sub tăcere. Însuşi profesorul Ferri ne-a asigurat la plecare că Şcolile noastre se puteau propune drept model de disciplină şi moralitate; şi în prezenţa mea şi a altor numeroase persoane, ne-a asigurat că nimic nu ar fi avut de observat pe contul nostru şi că ar fi de dorit ca toate şcolile publice să se găsească în aceeaşi stare. Acum spune că nicăieri nu se găseşte tabloul suveranului. Dar chiar dânsul, personal, a observat trei în trei săli deosebite ale Institutului nostru. (Şi Ferri nici nu intrase peste tot).
      Ferri încurcat îngână: e adevărat, dar acele chipuri sunt atât de urâte!
      - Bine, dar asta ar fi o vină pentru cine le-a pictat sau sculptat. De-ar fi mai frumoase, mi-ar plăcea şi mie mai mult, replică Don Bosco.
      - Sunt deplin lămurit, zise atunci hotărât ministrul. Dumneata, domnule profesor, deocamdată mergi la birou. Cum văd, dispoziţia mea a fost grav nesocotită şi cu un rău (inspecţia) constat că s-a încercat să se facă altele două (defăimarea lui Don Bosco şi a şcolilor sale). Vom mai vorbi noi împreună, dar la timpul potrivit. Mergi!
      Rămaşi singuri, Amari îi zise:
      - N-aş fi crezut niciodată să fiu chiar atât de rău servit. Am dispus doar să se poarte cu cea mai mare cuviinţă posibilă şi să se intereseze numai despre legalitatea învăţământului şi a corpului didactic, şi nimic mai mult... Voi mai vorbi eu cu ei, dar separat! Deocamdată spuneţi-mi, cu toată confidenţa, care e temeiul atâtor poveşti ce se debitează în contul dumneavoastră? Orice secret, oricât de compromiţător ar fi, mie mi-l puteţi spune. Vă dau cuvântul meu, va rămâne strict între noi şi nu va avea nici o urmare. Ba mai mult, vă voi ajuta chiar eu cu sfaturile mele.
      - Mii de mulţumiri, Excelenţă, pentru bunătatea şi felul atât de delicat cu care mă trataţi. Încrederea cere încredere. Din contrastul dintre faptele reale şi referatele mincinoase ale domnilor Gatti şi Ferri, Excelenţa voastră poate singur deduce cât sunt de întemeiate şi toate celelalte acuze ce, în mod cu totul gratuit, mi se aduc. Anumiţi răuvoitori, în răutatea sau ignoranţa lor, au adunat minciuni peste minciuni, şi aceste minciuni sunt singura bază a acestor ponegriri. Sunt mai bine de douăzeci de ani de când sunt în Torino. Viaţa mea a fost totdeauna în piaţa mare, în spitale, prin închisori. Să mi se examineze predicile, cuvintele, catehismele mele; să se citească lucrările tipărite de mine şi apoi, de se va găsi un singur cuvânt ce să merite blamul autorităţilor sau al legilor, eu aş fi mulţumit ca să fiu aspru pedepsit. Dar - trebuie să o spun - eu am fost rău răsplătit de cei pe care eu îi servisem cu credinţă; de aceia din partea cărora ar trebui să fiu, dacă nu remunerat, apoi cel puţin respectat. Nu vorbesc de primii miniştri, nu vorbesc de Excelenţa voastră, în care cu încântare am găsit un om învăţat, onest şi inteligent, ci de anumite secături care, fie din prejudecăţi, fie pentru un câştig murdar, nu pregetă a vinde onoarea altora, a denunţa cetăţenii oneşti, ba chiar a compromite autorităţile, angajându-le pe un drum eronat.
      - Îmi place felul dumneavoastră deschis de a vorbi şi vă asigur că aceste cuvinte şi încrederea dumneavoastră nu vor rămâne fără rod.
      În continuare, ministrul îi cern unele desluşiri în legătură cu „Storia d’Italia”, manual şcolar scris de Don Bosco, al cărui spirit - s-ar spune - e incompatibil cu timpurile noi.
      - N-ar fi oare cazul de a o corecta şi de a o adapta timpurilor noi? întrebă ministrul.
      - Istoria Italiei, despre care vorbeşte Excelenţa voastră, a fost scrisă cu cea mai mare bunăvoinţă a unui bun cetăţean. Abia tipărită, am trimis un exemplar ministrului Instrucţiunii publice de atunci care, dispunând să fie examinată, a găsit-o preferabilă tuturor celorlalte folosite în şcoli, a elogiat-o personal şi i-a trimis chiar autorului un premiu de o mie de lire. Ea a fost adoptată nu numai ca manual şcolar, dar, printr-un decret, a fost trecută pe lista cărţilor de premiu în Şcolile de Stat. Or, o carte atât de bine văzută de precedentele autorităţi, cum ar putea deveni dintr-odată un obiect periculos, eu unul, asta n-o mai înţeleg.
      - Şi eu am citit o parte din această Istorie, şi de fapt nu am găsit acel spirit malign, cum susţin unii. Cu toate acestea, timpurile s-au schimbat radical; ideile au îmbrăcat forme noi şi de fiecare dată când un pui este readus pe masă, trebuie pregătit cu un sos nou. Ce spuneţi?
      - Că aşa ceva se face cu puii la bucătărie e foarte bine şi totul e la locul său. Dar Istoria, pe de altă parte, e o maestră stabilă; faptele, din clipa în care au trecut în istorie, nu se mai schimbă, iar asupra faptelor trecute, toţi urmaşii au posibilitatea de a învăţa lecţii invariabile.
      În continuare Don Bosco îl rugă să-i citească toată cartea şi să-i semnaleze lucrurile sau expresiile care ar crede că trebuie să fie modificate, pentru a ţine cont de ele la o nouă ediţie.
      Ministrul, în încheiere, îşi exprimă satisfacţia de a fi ajuns la un acord în toate şi-l asigură nu numai că nu va mai fi şicanat, ci că se va bucura în viitor de înalta protecţie a Ministerului său şi-i strânse călduros mâna:
      - Adio, iubitul meu abate, adio!
      - Mulţumesc Excelenţa voastră, mulţumesc pentru bunătatea ce mi-aţi arătat-o şi pentru ocrotirea pe care mă faceţi s-o sper - răspunse Don Bosco. Mă voi ruga şi voi face să se roage sărmanii mei copilaşi pentru Excelenţa voastră, pentru ca Dumnezeu să-i acorde harul unei vieţi lungi şi fericite, după care o moarte sfântă.
      - Adio, la revedere, scumpul meu abate!
      Om de caracter, ministrul îşi onoră pe deplin promisiunea făcută.

 

8) E riscant să te atingi de Sfinţi

      Dacă, omeneşte vorbind, toate aceste şicane şi percheziţii pricinuiseră multe necazuri lui Don Bosco şi băieţilor săi, în mâinile Providenţei, ele se prefăcură însă, în curând, în izvorul celor mai alese binecuvântări. Harurile cu cât sunt mai preţioase, cu atât sunt mai tainice şi mai de nepătruns cercetării omeneşti. Noi ne vom mulţumi să amintim ceva din ceea ce rămâne constatabil şi astăzi.
      În urma schimbărilor profunde intervenite în Italia în această învolburată epocă, funcţionărimea se schimbase şi ea treptat, odată cu apropierea capitalei de Roma. Noile autorităţi - din care multe nu mai erau piemonteze - nu-l mai cunoşteau pe Don Bosco, dar ajunseseră şi ele să-l cunoască din cauza vâlvei ce se făcuse în jurul său şi a operelor sale, datorită vexaţiunilor la care fusese supus. Aceste cunoştinţe îi vor fi de mare folos Sfântului după mutarea capitalei la Firenze (decembrie 1864) şi apoi la Roma (iulie 1871).
      Pe lângă stipularea în formă definitivă a contractului pentru teren şi casa Filippi, de care amintisem mai sus (subcapitol 4), ce permitea Oratoriului să se extindă spre răsărit, tot în această perioadă, Dumnezeu îi făcu lui Don Bosco un dar inestimabil: în iulie 1860 este hirotonit preot Don Michele Rua, sfântul şi demnul urmaş al lui Don Bosco. Pentru tânăra Congregaţie Saleziană, această hirotonire era un dar mai preţios decât o întreagă împărăţie.
      În aceeaşi lună, iulie 1860, în toiul vexaţiunilor, Don Bosco mai primi o nouă şi neaşteptată însărcinare, peste puterile sale. Micul Seminar arhidiecezan din Giaveno (la 33 km de Torino, pe valea Susei în sus), ce mai bine de trei secole dăduse cele mai frumoase chemări arhidiecezei, ajunsese într-o stare deplorabilă. Nu mai erau decât câţiva liceeni, într-o clădire pe jumătate în ruină, şi se află la timp că Guvernul tocmai intenţiona să-l preia.
      Arhiepiscopul Fransoni recurse la Don Bosco, punându-i pe umeri şi această nouă sarcină. Don Bosco acceptă prompt, dar cu condiţia să i se dea mână liberă.
      Îşi numi Superiori din cei formaţi de dânsul şi trimise un apel către toţi parohii, cerându-le să-l ajute. Dar culmea, nici măcar unul nu-i răspunse!
      Don Bosco făcu atunci o alegere printre băieţii săi, şi pe cei mai buni îi transferă la Giaveno. Clădirea seminarului de aici, în iulie, nu mai avea decât zidurile goale. Don Bosco dădu Cavalerului Oreglia di San Stefano, inteligent, întreprinzător şi devotat cooperator salezian (pe care tocmai îl remarcase şi pescuise cu prilejul unor exerciţii spirituale pentru mireni, ţinute la Lanzo), încredinţarea de a-l înzestra cu tot mobilierul, lenjeria, tacâmurile, vesela etc. şi celelalte lucruri necesare. Cavalerul nostru, om energic, distins şi isteţ, depăşi toate aşteptările şi, la începutul anului şcolar, înzestrarea era desăvârşită.
      În noiembrie 1860, cu toată apatia parohilor şi a celorlalţi ecleziastici, Seminarul începu să se populeze, spre mai marea uimire a vicarului episcopal şi a canonicilor. Unul dintre ei, canonicul Arduino, ce ţinea foarte mult la Sfânt, dar care credea întreprinderea dinainte sortită eşecului, spusese:
      „Dacă Don Bosco ar reuşi să ridice la 50 numărul internilor, ar merita să i se pună tabloul în şirul celor mai mari binefăcători ai Seminarului trisecular din Giaveno.” În acelaşi an, numărul băieţilor se ridică la 216, iar la începutul anului următor ajunse la 240, capacitatea maximă de care edificiul dispunea. Necrezându-şi acum propriilor ochi, acelaşi exclama:
      „Nu un tablou, ci o statuie trebuie să-i ridicăm lui Don Bosco.”
      Don Bosco vizită de mai multe ori Seminarul, lăsând o impresie de neşters în sufletele seminariştilor.
      După un an şi ceva, mulţumit de a-i fi redat Seminarului înflorirea de odinioară, Don Bosco îşi retrase echipa de Salezieni, remiţând conducerea autorităţilor diecezane. Metoda sa educativă, acum pentru prima dată încercată în afară de Oratoriu, dăduse rezultate excelente.
      De altfel, când tot ce faci are la bază sfinţenia, oare ce operă bine intenţionată nu ţi-ar putea reuşi? Nu sunt Sfinţii slăbiciunea lui Dumnezeu? Chiar dacă le trimite încercări, e numai pentru a-i sfinţi şi mai mult şi se îngrijeşte de ei ca de lumina ochilor. Şi că a te atinge de ei nu e un lucru fără de riscuri se va vedea şi din cele ce urmează.
      Avocaţii şi agenţii Siguranţei, Fumagalli şi Grasselli (Don Bosco aproape că uitase de ei), ce cu ani în urmă, în timpul percheziţiilor nu numai în Oratoriu, ci şi la numeroasele familii particulare, se arătaseră prea servili, zeloşi şi îndârjiţi, pe când erau la Bologna, întorcându-se într-o noapte spre casă, venind de la Chestură, au fost împuşcaţi de o mână necunoscută ambii căzând ucişi. Cine a fost? Ei nenorociseră multe familii şi, dacă s-ar putea vorbi de o simplă răzbunare (căci nu toţi oamenii trăiesc Creştinismul), nu trebuie totuşi uitat că nimic nu se întâmplă fără permisiunea divină şi că există o dreptate imanentă în toate, de care zadarnic ai încerca să scapi. Mai repede te-ai putea elibera de umbra ta, dar de această dreptate inexorabilă, niciodată.
      Fostul ministru de interne, Farini, înnebuni şi o sfârşi lamentabil. Acest om cu două feţe, chiar dacă la sfârşit păruse binevoitor, patronase descinderile precedente, inclusiv pe aceea care-i pricinui moartea unui alt Sfânt autentic, a lui Don Cafasso, spiritualul lui Don Bosco. Providenţa, chiar dacă amână, totuşi nu uită.
      Iar cavalerul Gatti, din clipa în care, voind să iasă din biroul ministrului Amari, nimerise dulapul în loc de uşă, fu copleşit de nenorociri. Soţia i se îmbolnăvi irecuperabil, iar el, cu toată pregătirea profesională excepţională, şi deşi o înaintare ar fi fost pe deplin justificată, îşi văzu cariera împotmolită iremediabil pe când capitala mai era la Firenze şi, după mutarea sa la Roma, fu pus în disponibilitate. Această dezamăgire cruntă avu o înrâurire funestă asupra facultăţilor sale mintale: Din melancolic şi deprimat deveni maniac şi, înnebunind, îşi ucise soţia la care ţinea, iar peste puţin timp muri lamentabil la rândul său.
      E plină de învăţăminte chiar moartea lui Cavour, survenită la 6 iulie 1861. El fusese prim-ministru în timpul celor unsprezece percheziţii.
      Comentând moartea acestuia, iată ce scrie contele Carlos Cays prietenului său Victor Camburzano, la 22 iunie 1861:
      „Degetul lui Dumnezeu s-a arătat destul de vădit şi e într-adevăr orb cel ce nu-l ştie vedea. Deschiderea noului Parlament italian (după răpirea unei părţi a Statelor Pontificale) fii îndoliată de moartea preşedintelui Camerei, D. Quaglia; prima sărbătoare a aşa zisei unităţi italiene se sfârşi, ba mai mult fu suprimată de moartea preşedintelui Consiliului de Miniştri (Cavour)... Acesta, cu câteva zile înainte, dăduse ordin corpurilor politice şi autorităţilor să nu mai ia parte la procesiunile euharistice (cum se obişnuia până atunci). În 6 iunie, când se celebra la Torino sărbătoarea Miracolului Preasfintei Euharistii, aceleaşi oficialităţi au fost văzute urmând în schimb un convoi funebru, pe o ploaie torenţială, şi acesta era chiar cel al contelui de Cavour!
      Braţul lui Dumnezeu nu s-a scurtat....”
      S-ar putea intra în detalii. Dar nu acestea ar fi importante, ci faptul neîndoielnic că în toate există o dreptate incoruptibilă, ce nu dă greş.
      Răul se răzbună inexorabil şi, odată săvârşit şi nereparat, noi purtăm în noi, inseparabil de noi, propria osândă. Dumnezeu nu doarme, nici nu aţipeşte, chiar dacă îndelung-răbdarea Lui merge în alt pas decât cel al neastâmpărului nostru.
      Pe oricine poţi trişa, chiar şi propria conştiinţă, numai pe Dumnezeu nu, şi, săvârşind nedreptatea, cine ar putea garanta că nu e iminent riscul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu?[244] Mai curând sau mai târziu, totul se plăteşte.
      Şi riscul e cu atât mai mare, cu cât persoanele lovite şi nedreptăţite îi sunt mai dragi lui Dumnezeu.
      Iată de ce e atât de riscant să te atingi de Sfinţii Săi!

Capitolul XIX. Străjerul credinţei

I. SANTINELA ROMEI
1) O mare tragedie istorică; 2) Un episcopat ce nu se pleacă; 3) Intervine Bismarck; 4) Garanţii ce nu garantează; 5) Rostul definiţiilor dogmatice; 6) Glasul Cerului către Păstorul Păstorilor”; 7) O farsă şi o invitaţie cu tâlc; 8) Scrisori interceptate; 9) Un conclav cu istoric; 10) Sunt dispus să-ti acord orice.”
II. MARTORUL ADEVĂRULUI
11) Setea sufletului omenesc; 12) Domnul i-a şters din cartea regilor”; 13) Sincer cu miniştrii; 14) Născuţi pentru adevăr.
Apendice: CAZUL LUI GALILEO GALILEI
a) Mentalitatea unei epoci; b) Procesul din 1616; c) Procesul din 1633; d) Galilei şi infailibilitatea; e) Ştiinţa se revanşează cu prisosinţă; f) Scientismul; g) Galilei şi inspiraţia Sfintei Scripturi.

 

I. Santinela Romei

1) O mare tragedie istorică

      Unitatea naţională a Italiei, pentru italienii veacului trecut, nu mai era o simplă expresie, ci un ideal, o idee în marş.
      Pentru realizarea ei, două lucruri se impuneau cu o stringenţă absolută: izgonirea peste hotare a intruşilor străini, ce stăpâneau pe nedrept o treime din ţară, mai concret, Austro-Ungaria şi, în al doilea rând, anexarea teritoriilor pontificale. Anii celui de-al şaptelea deceniu, al acestui secol în mişcare, vor fi anii decisivi pentru unificarea politică şi administrativă a Italiei.
      Rolul jucat de Don Bosco este atât de proeminent, începând mai ales cu 1860, încât merită un capitol aparte.
      Cunoştinţele cu noile autorităţi, prilejuite chiar de percheziţiile şi vexaţiunile politice, i-au fost extrem de utile Sfântului, nu numai pentru operele sale, ci pentru întreaga Biserică. El deveni străjerul neclintit al credinţei, în special în două mari probleme: prima, de natură spirituală, cealaltă, vremelnică şi mult mai complexă.
      Începem cu ultima, cu Chestiunea Romană, denumită, nu fără temei, „Cea mai grandioasă tragedie istorică”.
      Miezul acestei probleme, rămasă nesoluţionată cincizeci şi nouă de ani este domeniul temporar al Sfântului Scaun.
      Oamenii Rissorgimentului nici n-ar fi putut concepe o Italie fără Roma, căci pentru ei ea ar fi fost un corp fără cap. În intransigenţa fanatică a orbirii lor politice, ei nu tolerau nici să se amintească despre un teritoriu roman, „fie el doar de un centimetru pătrat” - după o expresie apărută în presa din Roma - ce nu aparţinea Suveranităţii italiene.
      Dacă atitudinea lor apare astăzi neîndoielnic perimată, ea este totuşi explicabilă, în atmosfera acelor ani furtunoşi, de freamăt politic şi de patimi, nu e de mirare că orizonturile unor capete îşi pierduseră seninătatea. Iar limpezirea zărilor istorice nu este opera unei singure generaţii. Iată pentru ce, soluţionarea ei practică s-a tărăgănat atât.
      Dacă această atitudine, dictată de imperativele practice ale unei idei în marş, - ce în. mod firesc tiranizează conştiinţa celor angajaţi nemijlocit într-o acţiune ce-i depăşeşte până în străfunduri, şi-i depăşeşte făcându-i astfel să fie nedrepţi -, e explicabilă chiar dacă nu e scuzabilă, nu s-ar putea spune însă acelaşi lucru despre aceea a unora din contemporanii noştri.
      Câte idei greşite şi stâlcite în legătură cu domeniul temporar al Bisericii şi pe care, în ignoranţa lor, ei le cred totuşi de cea mai pură esenţă evanghelică!
      Câte neajunsuri, pe de altă parte, n-a avut Biserica tocmai din cauză că, în cele temporare, ea era la discreţia potentaţilor zilei! Perioada cea mai tristă a ei - epoca de fier a Papalităţii, cum a fost numit secolul al X-lea s-a datorat tocmai acestei lipse de independenţă şi suveranitate efectivă a Papilor de atunci. Ceea ce vom expune acum sunt noţiuni elementare ce ţin de simplul bun simţ creştin. Or, poate tocmai fiindcă sunt elementare le ignoră unii intelectuali, şi chiar anumiţi profesori cu renume. Cine s-a specializat este, natural, dispensat de tot ce nu e de-a dreptul erudit...
      Se argumentează confundându-se mizeria, ce nu mai e decât o aservire socială, cu sărăcia ca virtute, pe plan personal.
      Virtutea sărăciei, în sensul renunţării la avuţii şi la toate grijile pe care le implică, e o virtute specific evanghelică (am spune aproape franciscană, în înţelesul istoric al cuvântului), virtute ce-şi are exigenţele ei divine. Ea cere tuturor creştinilor şi fiecărui botezat în parte cel puţin spiritul dezlipirii de averi, chiar şi atunci când situaţia lor socială îi obligă la un standard de viaţă cerut de însăşi funcţia lor în societate. Deşi unui şef de Stat nu i se poate cere să se îmbrace ca un măturător de stradă şi să trăiască într-o colibă, el este obligat, odată ce e botezat, să se folosească de avantajele şi confortul pe care i le oferă condiţia sa socială ca şi când nu s-ar bucura şi nu s-ar folosi. Deşi EFECTIV trăieşte în belşug, i se cere nu numai să nu uite de cei lipsiţi şi să-i ajute,[245] ci AFECTIV şi ca trăire personală să fie sufleteşte dezlipit de avuţii.
      Acesta e înţelesul genuin al fericirii: „Fericiţi sunt cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăţia cerurilor”.[246] Inima noastră nu trebuie să se alipească de bunurile lumii acesteia, ci numai de Dumnezeu. A fi sărac în spirit sau cu spiritul nu înseamnă decât să fii dezlipit de avuţii. Cine ignoră aceste noţiuni atât de simple e adevărat că e sărac cu spiritul, dar în alt înţeles decât cel vizat de Evanghelie...
      Noţiunea de virtute a sărăciei pe plan personal nu trebuie confundată cu pacostea mizeriei pe plan social a unei Societăţi perfecte,[247] ce nu mai are nimic virtuos, ci e o simplă stare de totală aservire a acesteia puternicilor zilei. Or, cum ne spune Sfântul Toma de Aquino, chiar şi pentru un individ, un minim de bunăstare e indispensabil pentru a putea deprinde virtutea, cu atât mai mult un minim de posesiune şi de teritoriu este absolut indispensabil unei Societăţi ca Biserica ce, prin însăşi constituţia sa divină, e sortită în mod necesar să fie independentă de toate puterile şi de toţi Cezarii lumii, condiţie sine qua non pentru a-şi putea îndeplini misiunea sa universală în lume. Hristos nu a întemeiat nici secte şi nici chiar autocefalii naţionale, ci una singură, Sfântă, Universală şi Apostolică Biserică: „Mergând, învăţaţi toate popoarele... şi va fi o turmă şi un păstor.”[248]
De la începutul existenţei sale, Biserica a avut acest minim de posesiune. În momentul întemeierii sale definitive, de praznicul Pogorârii Spiritului Sfânt, a fost Foişorul Rusaliilor, iar în primele trei veacuri au fost catacombele şi acea disciplina arcani (disciplina cultului secret), ce, fără a fi o suveranitate şi extra-teritorialitate juridică civilă, asigura cel puţin prin tăinuire, de bine de rău, păzirea neprofanată a cultului sacru şi a Sfintelor Taine, îndeosebi a Preasfintei Euharistii, precum şi un minim de viaţă comunitară a noii societăţi, a Bisericii.
      Dar fiindcă în păgânism nu i se recunoştea nici măcar dreptul de a exista, şi cu atât mai puţin personalitate şi independenţa juridică proprie şi directă, prigonită fiind, Biserica se refugie în Catacombe, pentru ca în felul acesta să se bucure, măcar indirect, de acea ocrotire şi inviolabilitate juridică pe care Legea o acorda cimitirelor, monumentelor funerare şi sacre în general, cât şi celor ce se refugiau în ele.[249]
      Dar din clipa dezvoltării sale atât de viguroase, încât Imperiul Roman nu o mai putea ignora ca o forţă nouă, - şi în curând singura forţă ce va subzista şi va conta între graniţele vechiului Imperiu -, el luă act prin edictul de la Milan din 313. De aceea, gestul lui Constantin de a-şi transfera Capitala la Constantinopol are o. profundă semnificaţie, aceea de a nu umbri autoritatea şi independenţa Bisericii.
      Independenţa şi suveranitatea Bisericii, ce până aici nu era salvată decât prin clandestinitate, de acum vor fi recunoscute oficial de stăpânii lumii acesteia. Dar nu trebuie uitat că, şi în clandestinitate, Biserica tot independentă a fost de autoritatea civilă. Persecuţiile au fost un abuz şi o cotropire injustă a unei suveranităţi imprescriptibile, şi ele s-au soldat cu triumful Creştinismului şi prăbuşirea lamentabilă a prigonitorilor. Şi era fatal să fie aşa, căci, pe când suveranitatea Statului e vremelnică şi bazată doar pe dreptul natural, cea a Bisericii e eternă şi de drept divin.
      Prin însăşi divinitatea şi universalitatea misiunii sale, Biserica a fost investită, în mod necesar de care Hristos cu prerogativa suveranităţii, de acel Hristos căruia „I s-a dat toată puterea în Cer şi pe Pământ”.[250] Am zis în mod necesar, căci o Biserică ce nu ar fi independentă, în mod inevitabil ar fi o Biserică ce nu ar mai putea fi fidelă misiunii sale universale ce i s-a încredinţat de către Hristos.
      Or, dat fiind că Biserica, până mai este aici pe pământ, vrând-nevrând e şi vizibilă şi că, din clipa recunoaşterii sale oficiale şi istorice din partea Cezarilor, în -313, clandestinitatea nu-i mai putea asigura independenţa (tocmai prin faptul că ea devenise ştiută de toţi şi că o societate de câteva sute de milioane nu se mai poate ascunde), ea nu se poate dispensa de un minim de posesiune şi teritoriu independent, ca să-i asigure neatârnarea de despoţii acestei lumi.
      Iată de ce, pentru Sfântul Părinte un minimum de teritoriu şi independenţă reală, cel puţin a reşedinţei sale, era o condiţie de viaţă şi de moarte, şi a renunţa la acesta însemna a renunţa la însăşi rostul Bisericii în lume, fiindcă, fără teritoriu independent, nu există decât subjugare şi aservire.
      Visul din totdeauna al tuturor Cezarilor - indiferent că sunt bizantini sau se numesc Henri IV, Frederic II, Carol V, Napoleon sau altfel - a fost de a aservi Puterea spirituală şi de a face din Papi simpli şi docili capelani ai Curţii lor. Acţiunea lor n-a fost altceva, de-a lungul veacurilor, pentru a ne folosi de o plastică expresie a lui J. Carrère, decât o neîncetată „năpustire a bestiei asupra Spiritului”.
      Tocmai de aceea, lupta dintre Cezar şi Petru a fost atât de epică, şi figuri ca Gregoriu VII Hildebrand, Adrian IV, Gregoriu IX, Sixt V, Pius VII etc. se ridică la valoare de simbol.
      Ca să poată trăi şi să poată fi fidelă misiunii sale divine, Biserica are nevoie de garanţii mai solide decât compătimirea lacrimogenă, dar inoperantă, a credincioşilor sau decât protecţia, ce înrobeşte, a purpurii lui Cezar.
      Nimic mai specific Bizanţului fanariot, dar nici mai grotesc decât servilismul înaltei Ierarhii şi tămâierea puternicilor zilei, în schimbul blidului de linte al unei pricopseli vremelnice. Nu s-au văzut Patriarhi ai Constantinopolului, numiţi şi apoi maziliţi de Sultani? Ceva mai caraghios şi abominabil a văzut oare Istoria decât un Patriarh „creştin” care să-şi primească toiag arhieresc din mâna Sultanului? Era să uităm: Sultanul credea cel puţin în Alah. Dar a te lăsa învestit de alţii, cum s-ar putea califica acest lucru?
      Astfel de palme răsunătoare, date chiar de Istorie duşmanilor posesiunii teritoriale a Bisericii, sunt un răspuns mai tare, pentru un spirit obiectiv, decât toate silogismele. De aceea nici nu mai insistăm. Mai ales că acest teritoriu în clipa de faţă este atât de mic, încât, după expresia marelui Pius XI, pare el însuşi spiritualizat:
      „Ne place - spunea cel ce era şi marele prieten al Românilor, în discursul său din 11 februarie 1929, pe când la Lateran se semna Tratatul şi Concordatul dintre Sfântul Scaun şi Italia - ne place că lucrurile sunt aşa. Ne place a vedea teritoriul material redus la aşa neînsemnate hotare, încât se poate şi chiar trebuie şi acesta considerat spiritualizat de imensa, sublima şi într-adevăr dumnezeiasca spiritualitate pe care el e destinat a o susţine şi a o sluji.
      Şi ne simţim în drept a spune că teritoriul ce Ni l-am rezervat şi care Ne-a fost recunoscut, cu toate că materialmente este mic, e mare în acelaşi timp, cel mai mare din lume din orice alt punct de vedere.”[251]
      Or, un astfel de teritoriu nu mai este atât posesiune, cât condiţia de viaţă şi de moarte a independenţei Bisericii. De aceea, a vorbi de „sărăcia evanghelică” atunci când în realitate sub ea se ascunde renunţarea la însăşi misiunea şi tot rostul divin al Bisericii, nu este oare cea mai perfidă cursă întinsă de Porţile Iadului Cheilor lui Petru? Bisericii i se spune să renunţe la „bogăţie”, dar de fapt se înţelege şi i se cere să renunţe la independenţa şi misiunea sa.
      Cezarii trâmbiţaseră prin lacheii şi propaganda lor că e un scandal ca Urmaşii lui Petru să nu fie „săraci”, să nu practice „virtutea sărăciei”, dar de fapt ei înţeleg prin aceasta totala aservire şi înhămare a valorilor spirituale eterne la carul de triumf al puterii vremelnice.
      Faptul că Papii revendică independenţa Bisericii nu înseamnă că ei ar fi renunţat numaidecât şi la spiritul dezlipirii de averi. Căci Biserica şi cerinţele ei legitime, în calitatea sa de societate juridică perfectă şi suverană, e un lucru, iar practicarea virtuţii sărăciei pe plan personal e un altul.
      În 21 ianuarie 1877, Don Bosco fusese primit în audienţă, pentru a treia oară într-o lună, de minunatul Pius IX. Dar Papa, fiind grav bolnav în acea zi, îl primi de această dată chiar în camera sa, unde zăcea la pat, şi-l reţinu aproape o oră, cu o bunătate mişcătoare.
      Don Bosco ieşi din această audienţă ca scos din fire de uimire, scrie secretarul său, Don Berto. Concentrat şi taciturn mai mult ca de obicei, el cobora scările Vaticanului. Tot drumul nu a rostit un cuvânt (... ) Ajunşi în anticamera Cardinalului Simeoni (căruia îi ceruse audienţă), Don Bosco mă privi fix şi, mişcat, îmi spuse:
      - Sfântul Părinte e la pat; şi patul său e atât de jos şi de sărac, ca al băieţilor noştri; nu are nici măcar un covoraş pe pământ, unde să-şi poată pune picioarele când se descalţă; padimentul e din pietre, dar atât de roase, şi cu mortarul atât de deteriorat, încât trebuie să te păzeşti bine pentru ca să nu te poticneşti.
      De fapt, în timp ce Don Bosco se apropia, Sfântul Părinte, ştiindu-l slab de vedere, îi zise arătându-i cu degetul: „Vino încetişor, treci pe aici, că acolo e un hop”.
      Dumnezeul meu, ce exemplu de sărăcie la Capul Bisericii! Ce privelişte, a-l vedea pe primul personaj de pe acest pământ zăcând în mizerie! O, de-ar veni Suveranii şi Stăpânii acestei lumi să viziteze camera lui Pius IX, câte ar avea de învăţat.[252]
      Şi putem asigura pe cititorii noştri, din informaţii sigure, că el nu a fost ultimul Papă ce a dat dovadă de o astfel de abnegaţie.
      De aceea, revenind, să nu se confunde spiritul renunţării la avuţii pe planul virtuţii personale cu pretenţia perfidă ca Biserica, deşi Societate perfectă şi suverană, să renunţe la orice domeniu teritorial, adică la însăşi independenţa sa pe plan social.
      Suveranitatea şi Biserica sunt pe un plan, iar sărăcia evanghelică şi virtutea personală, pe alt plan. Deşi, în ciuda acestor insistenţe, se vor mai găsi poate anumite capete înguste ca să le împerecheze greşit; lucru ce ne aminteşte de un fapt divers de pe la noi. Stăpâna îi ceru servitoarei să-i aducă pantofii, ca să iasă în oraş.
      - Dar ce-ai păţit, Lenuţo, de-mi aduci un pantof maro şi unul negru?
      - Păi să vedeţi, coniţă, am băgat de seamă şi eu, dar şi perechea cealaltă e tot aşa!
      Nu veleităţi temporare îi silesc pe Urmaşii lui Petru să râvnească un cât de mic teritoriu suveran, ci nevoia de a fi independenţi, spre a putea fi astfel fideli misiunii ce le-a fost încredinţată de Hristos.

 

2) Un Episcopat ce nu se pleacă

      Care erau vederile lui Don Bosco în Chestiunea Romană, adică a domeniului temporar al Sfântului Scaun, e de prisos a mai spune. Încă în 1859, el scria regelui, pentru a-l convinge să renunţe la anexarea Statelor Pontificale. Văzând însă ce întorsătură luau evenimentele politice, prin mijlocirea marchizului Scarampi, încă în iunie 1863, Don Bosco îi trimise Sfântului Părinte o scrisoare prin care îl prevenea să se pregătească la sacrificiul Romei sale. Pius IX rămase cu atât mai mirat, cu cât în acea perioadă nu era nici un semn de furtună, iar Napoleon III dădea asigurări Sfântului Scaun că va ocroti cu toate mijloacele de care dispune micul teritoriu ce i-a mai rămas.
      Dar încă înainte de ocuparea Romei, odată cu progresiva anexare a Statelor Pontificale, se punea o problemă de maximă acuitate pentru Biserica italiană: aceea a situaţiei juridice a episcopilor şi reşedinţelor episcopale din teritoriile ajunse sub suveranitatea noii Italii. Căci Guvernul, pe toţi păstorii vrednici de acest nume îi şicana în fel şi chip, pentru că nu voiau să se plece, slugarnici, dispoziţiilor şi directivelor lui despotice şi arbitrare. Într-o anumită perioadă, nu mai puţin de 108 dieceze rămăseseră fără titulari: 45 erau în exil, 46 erau morţi şi alţii 17, deşi numiţi de Sfântul Scaun, erau împiedicaţi de Guvern să Între  în propria eparhie. Guvernul confiscase între timp proprietăţile şi reşedinţele episcopale şi nu era dispus să le retrocedeze decât cu preţul unei totale capitulări juridice în faţa pretenţiilor statale abuzive.
      În calculul său, Guvernul uitase un singur lucru: că Episcopatul catolic suferă şi moare dacă e nevoie, dar de plecat, nu se pleacă. Şi apoi Roma are eternitatea înaintea sa, în timp ce duşmanii ce-i aţin calea dispar de la sine, iar Ea îşi vede de drum. Oricât de formidabilă ar putea să apară celorlalţi Puterea vremelnică, Biserica o priveşte calm şi zâmbind. Ea ştie prea bine că vremea roade tot ce-i vremelnic, pe când Ea e eternă. Guvernanţii de azi nu vor să-i acorde nimic? Ea îi aşteaptă liniştită pe cei de mâine, ce vor fi învăţat măcar ceva din păţania înaintaşilor lor. E un formidabil atu şi o şansă unică de a şti că, în timp ce toţi ceilalţi trec, tu vei rămâne mereu.
      Această conştiinţă nu înseamnă deloc o cădere în pasivitate, ci din contră, căci Biserica de pe pământ, dacă nu ar mai fi luptătoare, şi-ar renega tocmai specificul ei distinctiv. De aceea şi Don Bosco nu ezita să încerce tot ceea ce părea, cât de cât, realizabil.
      În 1865, ceru aprobarea Sfântului Părinte, pentru a sonda dispoziţiile anumitor miniştri, ajutat în aceasta de persoane influente şi de încredere. Din păcate, evenimentele politice îşi urmau făgaşul lor potrivnic Bisericii. Or, tocmai când totul părea ireparabil, Pius IX îi scrie regelui prin mijlocirea lui Don Bosco. Victor Emmanuel era numit „fiu preaiubit” şi i se comunica dorinţa sinceră a unei înţelegeri amiabile. Cât pentru tratative, îl ruga să trimită la Roma un laic de încredere.
      Regele împărtăşi imediat noutatea Consiliului de Miniştri şi i se răspunse Sfântului Părinte că vor trimite la Roma un plenipotenţiar regal, în vederea tratativelor (căci aşa cum amintisem în capitolul precedent, subcapitol 8, capitala şi Guvernul se găseau transferate la Firenze încă din decembrie 1864).
      Dintre toţi, cel mai favorabil şi înclinat de a găsi un modus vivendi cu Biserica era chiar Giovanni Lanza, preşedintele Consiliului de Miniştri. Acesta, în 17 martie 1865, îl chemă telegrafic pe Don Bosco la Firenze, pentru a se consulta.
      Lanza îl cunoştea de mai de mult pe Don Bosco şi-l revedea totdeauna cu drag. Nu o dată a împărtăşit colegilor săi un răspuns de-al lui Don Bosco. Întrebându-l odată, mirat, cum de mai reuşea s-o scoată la capăt fără mijloace şi cu atâtea sute de băieţi pe cap, Don Bosco îi răspunse că el mergea înainte ca locomotiva, făcând PUF, PUF..., adică datorii. Lanza râse, destăinuindu-i că şi Guvernul cam tot aşa mergea, şi Don Bosco - zicea ministrul - rămase mulţumit de această comparaţie cu Regatul.
      În urma consultării, alegerea căzu cum nu se putea mai bine asupra deputatului Vegezzi, jurist consult de renume şi creştin de bărbătească evlavie, şi în plus, el primi cele mai ample instrucţiuni verbale.
      Vegezzi fu primit foarte bine de Sfântul Părinte, şi negocierile erau deja pe drumul cel bun când lojile masonice prinseră de veste. Prin mijlocirea presei, ele ridicară Parlamentul şi opinia publică împotriva Ministerului. Miniştrii anticlericali, simţind vânt favorabil din spate, puseră carul în pietre şi Lanza fu pe punctul de a demisiona. N-a demisionat, dar lucrurile rămaseră în impas, tot ca mai înainte.
      În 1866, războiul cu Austria absorbi toate preocupările Guvernanţilor. De îndată ce pacea a fost încheiată la Viena, tratativele au fost reluate din iniţiativa regelui, delegatul Italiei fiind profesorul universitar Tonello. Om de caracter, el era titularul Catedrei de Drept canonic şi roman a Universităţii din Torino. Dat fiind însă că Sfântul Scaun socotea neserioasă atitudinea Guvernului, era necesar să se găsească un mijlocitor între Sfântul Scaun şi Tonello. Fu ales tot Don Bosco, aşa că, în decembrie 1866, fu chemat telegrafic la Firenze, după ce avusese, mai întâi la Torino, o întrevedere cu ministrul Lanza.
      Noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ricasoli, îl primi imediat.
      - Excelenţa Voastră - îi spuse Don Bosco cordial - să nu uitaţi că Don Bosco e preot la altar, preot în confesional, preot în mijlocul tinerilor săi; şi aşa cum e preot la Torino, tot preot e şi la Firenze, preot în casa săracului şi tot preot în palatul regelui şi al miniştrilor.
      Ricasoli îl asigură că i se vor respecta convingerile şi începu să-i expună punctul de vedere al Guvernului. Dar, exact în acelaşi timp, Consiliul de Miniştri ţinea o şedinţă în acest scop, prezidată de însuşi regele, şi fu chemat şi Ricasoli. După mai bine de o oră, Ricasoli reveni şi-i comunică lui Don Bosco că, înainte de orice tratative, ar trebui ca Sfântul Scaun să facă o nouă arondare a eparhiilor, desfiinţându-le pe cele mai mici.
      Don Bosco răspunse deschis că el renunţă să mai facă pe mijlocitorul în astfel de condiţii, neputându-şi permite să dea tocmai el directive Capului Bisericii. Reintrând în şedinţă, Ricasoli veni de astă dată cu un răspuns acceptabil.
      Sfântul se întoarse deocamdată la Torino, păstrând însă contactul cu Roma, de unde, în 7 ianuarie 1867, îi sosi ordinul de a se prezenta personal. În urma sugestiei sale, atât Guvernul, cât şi Sfântul Scaun întocmiră o listă de câte şaizeci de candidaţi, însă prea puţini erau pe ambele liste. Cu discuţii şi concesii reciproce, până în martie, s-a căzut de acord asupra a 34 de titulari, ce şi intrară efectiv în posesia canonică a diecezelor respective.
      Din nefericire însă, Guvernul Ricasoli demisionă în 4 aprilie, şi între timp masoneria se pusese în acţiune.
      „Masoneria alarmase întreaga lume liberală - zice Ceria[253] - şi alarma a făcut să gâgăie gâştele din Capitoliu, cu urmări uşor de ghicit.”
      Lucrurile rămaseră împotmolite până în septembrie 1871, când Lanza ajunse din nou prim-ministru. Don Bosco îşi oferi bucuros serviciile, iar Lanza îi răspunse prin prefectul de Torino, căruia îi telegrafie:
      „Dacă preotul Bosco se găseşte în localitate, invită-l la Prefectură şi roagă-l să vină urgent la Firenze pentru a discuta cu mine asupra unei afaceri cunoscute lui. Aştept răspuns. LANZA.”
      Prefectul Victor Zoppi, ce abia de două luni fusese instalat la Torino, nu ştia nici măcar unde e Oratoriul, nici ce relaţii putea să aibă primul-ministru cu un preot despre care auzise că ar fi unul din „duşmanii” Italiei noi. Fu trimis un curier special, căci Don Bosco se găsea la Lanzo, unde ar fi urmat să predice un curs de exerciţii spirituale. Revenit la Torino, se prezentă Prefectului, care-i înmână intrigat telegrama:
      - Sunt lucruri confidenţiale - îi zise el puţin rece - eu nu ştiu, nici nu întreb despre ce ar putea fi vorba.
      Don Bosco, pricepând că i-ar face o plăcere, îi dezvălui în linii generale secretul, sigur fiind că aceasta o să-l facă pe Prefect să-l sprijine în viitoarele sale propuneri. El ştia că ministrul va cere ulterior informaţii asupra candidaţilor din Piemont.
      Atât fu de încântat Prefectul de încrederea ce i-o dovedise, încât ţinu neapărat să-l prezinte doamnei; fin psiholog, Don Bosco îi aminti şi doamnei prefect motivul ce-l adusese aici. Ea se simţi nespus de onorată de binevoitoarea comunicare şi-şi uni laudele sale cu cele ale soţului său, pentru întreprinderea începută.
      Coborând scările, portăreasa îi ieşi înainte lui Don Bosco şi-i ceru în genunchi binecuvântarea, exclamând:
      - Dumnezeul meu, îmi pare că-l văd chiar pe Mântuitorul!
      Don Bosco se aprinse tot şi-i veniră lacrimile în ochi:
      - Mai bine te roagă pentru mine şi pentru sărmanul meu suflet!

 

3) Intervine Bismark!

      Ajuns şi primit în audienţă la Firenze, Don Bosco reaminti primului-ministru:
      - Excelenţa voastră, vă mulţumesc că mi-aţi acordat această audienţă. Bănuiţi, desigur, motivul care m-a adus aici. Eu doresc binele Bisericii şi al Statului, dar cred că Excelenţa voastră ştie cine e Don Bosco şi de aceea va fi ştiind că înainte de toate eu sunt catolic.
      Principial căzură de acord şi, în aceeaşi zi, 22 iunie 1871, cu acelaşi tren, dar în compartimente diferite, luară drumul Romei.
      În 16 iunie, aniversându-se jubileul de un sfert de veac de pontificat roman al Sfântului Părinte, din cauza imensei afluenţe de pelerini, prezenţa lui Don Bosco trecu de astă dată neremarcată.
      Deşi convorbirile dintre Don Bosco şi primul-ministru Lanza rămaseră secrete, Sfântul Părinte fusese informat de sosirea credinciosului său serv.
      Aflând de prezenţa lui Don Bosco, Sfântul Părinte o întrebă pe contesa Matilda de Romelley, născută Robbiano, domiciliată în Belgia, şi care se găsea în audienţă, dacă a văzut „Tezaurul Italiei”.
      Doamna îi răspunse că nici nu ştie unde ar putea fi, dar că speră ca în una din zilele următoare, să poată vizita Tezaurul Vatican.
      Bine, dar înainte de toate Tezaurul Italiei ar trebui să-l vedeţi. Dacă mâine veţi veni aici o să-l vedeţi. Acest tezaur este Don Bosco al nostru.
      Şi de fapt, în ziua următoare Don Bosco fu primit în audienţă specială, Sfântul Părinte arătându-se de o amabilitate paternă dusă până la duioşie. După ce-i raportă mersul tratativelor, ca şi unele probleme ce priveau Societatea Saleziană, Pius IX îl însărcină să-i întocmească o listă de candidaţi episcopali, lucru ce-i dădu multă bătaie de cap până îşi putu culege informaţiile necesare. În acest scop convocă şi consultă, pe rând, diferiţi prelaţi şi vicari şi, pe baza celor mai conştiincioase cercetări, întocmi lista cerută. În consistoriul din 27 octombrie 1871, Sfântul Părinte numea 40 de titulari. Deşi Guvernul continua să le nege proprietăţile episcopeşti, cel puţin de data aceasta nu-i mai împiedica să se instaleze din punct de vedere canonic. Şi în fond, era lucrul principal.
      Sfântul nu se mulţumi cu atât şi stăruia pentru a redobândi de la Guvern reşedinţele şi celelalte drepturi episcopale, dar masoneria mirosi şi porni o violentă contraofensivă prin campanii de presă, pamflete, ba chiar şi atentate. Ca răspuns, abatele Bardessono publică în apărarea lui Don Bosco un opuscul fremătând de viaţă şi de adevăr, pe care îl difuză în toate chipurile, inclusiv prin vânzătorii de ziare de pe străzile Torinului, în multe mii de exemplare.
      Tratativele fură reluate abia în 1873, după ce spiritele se mai potoliseră. În februarie, Lanza îl invită din nou la Minister în audienţă. Mai erau de faţă miniştrii războiului şi al cultelor, cu respectivii secretari. Discuţia dură câteva ore în şir, trebuind să facă front împotriva celor şase. Dar Don Bosco, în loc să se piardă în silogisme, preferă să arate consecinţele practice ce s-ar fi ivit, dacă e admis cutare şi cutare principiu. Acest fel franc plăcu tuturor, dar şi Don Bosco aproape se clătina pe picioare când ieşi de acolo.
      Lucrurile rămaseră totuşi baltă, căci, în iulie, Guvenul Lanza demisiona, urmându-i un Guvern Minghetti. Don Bosco îşi continuă mijlocirea şi, în ianuarie 1874, totul părea pus la punct, mai ales că ministrul de resort Vigliani era cât se poate de sincer şi binevoitor.
      Din nefericire însă, loja masonică prinse de veste, avându-şi agentul său, un preot apostat, care reuşi să priceapă ce însemna această continuă navetă între Ministere şi Vatican.[254] Presa, zisă „liberală”, începu să facă iarăşi gălăgie, după tactica bine cunoscută: pe Don Bosco îl elogiau până la exagerare, iar pe miniştrii îi atacau cu o virulenţă de neînchipuit. De cealaltă parte a baricadei, conservatorii intransigenţi, prin organele lor de presă Voce della Verità şi Observatore Cattolico, se năpustiră asupra bietului Don Bosco, gratificându-l cu cele mai injurioase epitete. Don Bosco duse unele din aceste articole, în care el era făcut „fariseu” şi „găgăuţă piemontez”, spre a i le arăta lui Pius IX, rugându-l să cheme la ordine pe corespondenţii respectivi.
      - Ce vrei - îi răspunse - anumiţi catolici nu mai ascultă nici de Papa.
      Din păcate, toată această gălăgie îşi avu nedoritul efect şi peste hotare, tocmai la Berlin. Bismarck avea drept principiu faptul că anticlericalismul trebuie să fie pentru Germania un articol de export, îndeosebi în ţările latine. Prusacul îşi dădea bine seama că nici o altă lovitură mai mortală nu se putea da acestor ţări decât slăbirea armăturii tradiţionale, a religiei şi conştiinţei catolice. Nu va fi, de altfel, tot aceasta şi politica altor imperialişti?
      Într-o zi, pe când tratativele s-ar fi putut considera ca definitiv încheiate, Don Bosco merge la Parlament, pentru a avea oficial răspunsul definitiv de la ministrul Vigliani. Auzind despre prezenţa sa în incinta Parlamentului, câţiva deputaţi pătrunseră în camera (vecină sălii de dezbateri) unde se găsea Don Bosco şi se apropiară cu mult interes spre a vedea „che razza di bestia fosse Don Bosco” (ce rasă de animal o mai fi şi Don Bosco), cum se exprimase glumind chiar Sfântul, după ce văzuse mutrele uimite ale curioşilor ce-l înconjuraseră şi-l fixau.
      Spre marea surpriză a tuturor, ministrul fusese chemat de secretarul Ambasadei Prusiei, care-i remise o telegramă fulger. Era de la Bismarck, ce se mira că Guvernul s-a şi putut gândi la o conciliere cu Biserica şi ameninţa cu toate trăsnetele Wilhemstrassului, în cazul că nu s-ar fi sistat totul imediat.
      - Bismarck se opune - mărturisi cu tristeţe Vigliani revenind - iar destinul nostru politic atârnă din nefericire într-o prea mare măsură de Prusia.
      Abia în 1876 fu găsit un anumit modus vivendi prin concesii reciproce, ce făceau tolerabilă situaţia episcopilor italieni, deşi soluţia mulţumitoare nu va fi găsită decât prin Concordatul din 11 februarie 1929, anul beatificării lui Don Bosco.

 

4) Garanţii ce nu garantează

      Chestiunea numirii episcopilor făcea parte integrantă şi nu era decât unul din aspectele particulare ale mult mai complexei Chestiuni Romane.
      Războiul franco-prusac din 1870-1871, încheiat prin dezastrul de la Sedan şi detronarea lui Napoleon III, adusese cu sine şi retragerea garnizoanei franceze ce garantase integritatea Romei Pontificale. Odată cu pătrunderea trupelor italiene prin spărtura de la Porta Pia, în 20 septembrie 1870, şi ocuparea Oraşului Etern, înalţii prelaţi şi mulţi membri ai Curţii Pontificale îl sfătuiau pe Pius IX să se refugieze în altă parte. Papa ezita, dar ai săi insistau. Deşi dădu ordin să se facă unele pregătiri de plecare, voi totuşi să afle mai întâi părerea lui Don Bosco. Când ceilalţi îl urgentau, le răspundea:
      - Încă nu, să aşteptăm răspunsul lui Don Bosco.
      Printr-un curier de încredere, răspunsul veni astfel conceput:

      „SANTINELA ÎNGERULUI LUI ISRAEL SĂ RĂMÂNĂ LA POSTUL SĂU ŞI SĂ VEGHEZE MAI DEPARTE ASUPRA STÂNCII LUI DUMNEZEU ŞI A TEMPLULUI SFÂNT.”

      „Dar Italia era în dreptul său să ocupe Capitala”, vor spune unii.
      Tot ce se poate dar, „Est modus în rebus”, toate îşi au limitele lor. Încă din martie 1871, opt mănăstiri fuseseră evacuate şi sechestrate, alte şaisprezece în august, şi aşa mai departe, sub pretextul că era nevoie, pentru autorităţi, de şcoli, cazarme, tribunale, magazii etc. Din minunata mănăstire Santa Croce in Gerusalemme de pildă, unde se păstrează sfintele moaşte ale Crucii Domnului, s-a făcut staul pentru creşterea oilor de rasă.[255] Fie cineva oricât de anticlerical, dar aici nu se mai lovea în cler, ci de-a dreptul în Hristos şi în întregul Creştinism.
      În iunie, cum relatează A. Amadei,[256] cele mai frumoase şi spaţioase mănăstiri şi case religioase din Roma - mai bine de treizeci la număr - fuseseră ocupate şi profanate, în timp ce în ţară, episcopilor, după ce li se sechestrase tot, li se interzisese până şi intrarea în eparhiile lor. Şi vor mai fi totuşi, capete ce susţin că, toate acestea, guvernanţii nu le făcuseră decât din cel mai curat zel pentru „sfânta sărăcie evanghelică şi pentru binele Bisericii...!”
      Alţii, ce s-ar crede mai obiectivi ori cel puţin mai bine informaţi, vor rectifica: s-au comis, desigur, şi unele excese, dar aceste samavolnicii nu se datorau legilor, ci abuzurilor puterii executive. Căci, sub aspect juridic, Sfântului Scaun i s-a creat o situaţie într-adevăr privilegiată, prin acea „capodoperă juridică” care a fost LEGEA GARANŢIILOR, ratificată de Parlament în 13 mai 1871, deci încă înainte de transferarea oficială a Capitalei la Roma (iulie 1871), „şi noi - zic aceştia - nu înţelegem de ce Sfântul Scaun nici măcar o clipă nu a dat semne că s-ar gândi s-o accepte. Simplă intransigenţă habotnică, pentru că această Lege este „un adevărat monument al înţelepciunii şi un adevărat postulat al jurisprudenţei italiene moderne”.[257]
Aşa vorbeau juriştii „liberali” de atunci. Încetul cu încetul, odată cu potolirea pasiunilor politice, s-a produs un reviriment în felul de a considera faimoasa Lege a Garanţiilor, chiar în tabăra liberalilor. Această Lege punea Sfântul Scaun „într-o situaţie de subordonare prost deghizată”, recunoştea organul liberal TEMPO, în 1921.[258]
„Dacă Papa ar fi primit această lege, el ar fi devenit un cetăţean oarecare al Regatului Italiei, supus tuturor legilor Statului, ba n-ar fi sigur nici de situaţia sa în Italia, deoarece Legea Garanţiilor, fiind o lege internă, ar fi fost supusă tuturor modificărilor, ba chiar anulării, de câte ori i-ar fi plăcut puterii legislative”- scria Andrea Chiari, cunoscut ziarist italian.[259]
De fapt, Suveranului Pontif i se crease o situaţie de ospitalitate pretins regală, şi atât, fără urmă de recunoaştere a Independenţei şi Suveranităţii Instituţiei universale al cărei şef este (articolele 1, 2, 3. )
În art. 5 se merge până acolo, încât se precizează că Suveranul Pontif are uzufructul palatelor apostolice din Vatican şi Lateran, dar „Oaspetele” nu numai că nu are proprietatea acestora, ci i se pune condiţia că nu cumva să se folosească rău de ele, înstrăinând ceva din muzeele, bibliotecile sau colecţiile de artă ce se găsesc în clădirile, vilele şi dependinţele susnumitelor palate, legea precizând chiar că ele sunt inalienabile!
      Cu un cuvânt, Suveranului Pontif i se denega, de fapt şi de drept, suveranitatea adevărată şi efectivă, pentru a-l mulţumi cu un simplu, şi de tot fragil, tribut de onoare.
      Iată pentru ce Legea Garanţiilor nu putea fi acceptată decât modificând-o radical şi făcând din ea obiectul unui tratat bilateral, prin care să i se garanteze Şefului Suprem al Bisericii Universale deplina sa suveranitate, prin recunoaşterea unui teritoriu cât de mic, dar liber şi suveran, precum şi prin confirmarea tuturor privilegiilor juridice pe care suveranitatea le comportă pe plan internaţional.
      Spinoasei Chestiuni Romane şi anexei ei directe, situaţia civilă a Episcopatului Italian, nu generaţiei lui Don Bosco îi fusese orânduit să le găsească soluţia. El făcuse însă tot ceea ce în timpul său putea face căci, cum spune Mântuitorul, ,,altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră”,[260] deşi nici unul, nici altul nu-şi vor pierde plata.
      Cât era de iluzorie garanţia pe care o oferea Legea aceasta, se vede şi din faptul că, deşi era o lege a sa internă, pe care Parlamentul o promulgase cu surle şi trâmbiţe, ori de câte ori devenea oneroasă, iar Guvernul era departe de a o respecta.
      Care a fost atunci rolul lui Don Bosco?
      Contribuţia a fost dublă. El a pregătit mai întâi terenul viitoarei soluţionări, ce se va face prin Concordatul de la Lateran din anul 1929. În al doilea rând, el a făcut nenumărate demersuri pe lângă guvernanţii de atunci, spre a obţine respectarea măcar în parte a garanţiilor pe care Legea le definise, dar care, în majoritatea cazurilor, rămâneau literă moartă. Erau garanţii ce nu garantează, anume poate, pentru ca agitaţia spiritelor, de o parte şi de alta, să fie cu atât mai vie...
      Dar ne oprim aici în legătură cu medierea lui Don Bosco pentru recunoaşterea juridică şi internaţională a domeniului temporar al Sfântului Scaun, deoarece, dacă am intra în detaliile acestor îndelungate, numeroase şi anevoioase demersuri, am ajunge prea departe.

 

5) Rostul definiţiilor dogmatice

     Cea de a doua problemă ce tăcu din Don Bosco santinela fidelă a Romei - problemă de ordin spiritual - a fost convocarea Conciliului Vatican I, deschis la 8 decembrie 1869 şi suspendat în 18 iulie 1870, din cauza izbucnirii războiului franco-prusac. Ultima şedinţă neplenară fu ţinută la 1 septembrie 1870, iar în 20 septembrie, cum spuneam, trupele piemonteze ocupau Roma.
      Conciliul Vatican I, cel de al XX-lea ecumenic, întruni un mai mare număr de episcopi decât oricare din sinoadele ecumenice precedente şi atrăgea atenţia lumii întregi, îndeosebi prin una din temele speciale pe care le va dezbate, aceea a INFAILIBILITĂŢII PAPALE.
      Infailibilitatea! S-ar putea rosti un cuvânt ce să evoce icoane mai fantastice în închipuirea atâtor răsăriteni? S-ar putea găsi o temă în legătură cu Papa, ce să trezească mai multă acrime în discuţii şi mai mult scepticism în sufletele atâtor creştini decât infailibilitatea?
      Un distins intelectual, ce făcuse Teologia la Sibiu, ne pusese odinioară întrebarea peremptorie şi decisivă, credea el: „Când a fost definită?” pentru a dovedi prin aceasta că e o invenţie nouă şi că înainte nu exista. Ca şi când faptul că înainte de Columb se ignora existenţa şi harta Americii ar implica neapărat şi inexistenţa acelui continent! Sau ca şi când miliardele de nebuloase extragalactice ar fi fost inexistente acum câteva secole, din cauză că telescoapele şi mijloacele moderne, de explorare a Universului, nu erau încă descoperite!
      Aceste universe-galaxii, hoinare prin nebănuitele imensităţi ale spaţiului, străluceau tot atât de puternic şi de liniştit şi îşi urmau imuabilul lor traseu şi acum câteva sute de ani, când aparatele şi mijloacele modeme de investigaţie astronomică nu apăruseră, ca şi acum câteva milioane de ani, pe când omenirea nu era încă niciunde.
      Definirea infailibilităţii sau a oricărui alt adevăr ca revelat s-ar putea compara cu ceea ce este catalogarea modernă prin fotografiile ultramărite şi precise în astronomia actuală. Mai precis, rostul Conciliilor ecumenice şi al definiţiilor dogmatice este, în Teologie, asemenea cu ceea ce sunt în Astronomie „SELECTED AREAS”-urile lui CAPTAIN (adică ariile cereşti selectate) - porţiuni alese ale hărţii cerului astronomic. Acest astronom, constatând că omeneşte e imposibil să se inventarieze şi catalogheze perfect toate regiunile bolţii cereşti şi că, pe de altă parte, nu toate constelaţiile prezintă un egal interes pentru elucidarea tainelor universului cosmic, a ales anumite porţiuni mai interesante ale hărţii cerului, pe care le-a supus unor cercetări metodice şi exhaustive, pe cât îi permitea ansamblul instrumentelor de ultimă perfecţionare ale astronomiei moderne. Nu înseamnă că astrele altor regiuni ale bolţii nu ar străluci şi ele sau că nu ar prezenta vreun interes, ci doar atât că motive ştiinţifice deosebite i-au determinat pe astronomi să se ocupe cu precădere de anumite regiuni cereşti, pe care le-au considerat preferabile celorlalte.
      La fel fac şi Conciliile. Faptul că atenţia lor a fost fixată de preferinţă asupra unora sau altora din adevărurile conţinute în depozitul Revelaţiei nu înseamnă câtuşi de puţin că alte regiuni ale acestuia nu ar fi interesante şi susceptibile de a fi şi ele definite, ci doar atât că ceasul voit de Dumnezeu pentru a fi catalogate explicit, adică vorbind tehnic, pentru a fi definite dogmatic, nu a bătut încă.[261]
      Dacă prin definiţiile dogmatice se aduce ceva nou, această noutate priveşte exclusiv cunoaşterea noastră, catalogarea noastră, iar nu adevărul în sine, aşa după cum şi astrele nu prin catalogarea astronomiei pământeşti îşi identifică şi dobândesc existenţa. Şi în etapa premergătoare identificării, pe când nu fuseseră catalogate încă, ele nu au fost întru nimic mai puţin astre, căci, prin catalogare, doar cunoştinţa astronomilor câştigă un punct în plus, iar nu astrele, aşa după cum definirea unui adevăr drept dogmă de credinţă este un progres al adevărului cunoscut de teologi, iar nicidecum al Adevărului în sine.
      Din 1870 încoace, şi infailibilitatea este un astfel de adevăr „catalogat”. Ceea ce nu e un lucru nou, odată ce admiţi, dumnezeirea lui Isus Hristos. Căci dacă Mântuitorul e Dumnezeu şi Biserica a fost instituită de Dânsul, în nod necesar EL trebuia să-şi înzestreze Mireasa cu prerogativa infailibilităţii, pentru a nu putea fi învinsă de Porţile Iadului şi pentru a o face capabilă de a-şi îndeplini misiunea divină ce i-o încredinţa.
      Hristos-Adevărul nu poate greşi, şi El a împărtăşit Apostolilor Săi această prerogativă: „Cei ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă; şi cel ce vă nesocoteşte pe voi nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”; iar lui Petru în special: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă, cum se cerne grâul, iar Eu M-am rugat pentru tine, să nu scadă credinţa ta, şi tu oarecând întorcându-te să întăreşti şi pe fraţii tăi.”[262] Deci a asculta de Apostoli în unire cu Petru înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu. De aceea Petru şi Biserica nu pot greşi, căci altfel vina greşelii s-ar imputa lui Dumnezeu însuşi.
      Oricât ar fi unii răsăriteni de potrivnici acestui adevăr, dacă sunt creştini, ei înşişi admit că Biserica e infailibilă cel puţin în anumite împrejurări, cum e cazul primelor şapte Concilii Ecumenice. Or, din clipa în care existenţa acestei prerogative divine e admisă pentru Biserică, faptul că noţiunea e mai restrânsă sau mai largă, de la Răsărit la Apus, nu schimbă întru nimic substanţa lucrului. Este o simplă chestiune de termeni. Cert rămâne faptul că ea este admisă, iar felul în care e definită şi circumscrisă, restrângând-o sau extinzând-o, este o problemă neesenţială, de pur amănunt.
      De unde provine atunci opoziţia, mai mult sau mai puţin acerbă, şi resentimentele pe care le trezeşte acest cuvânt?
      Secretele inimii - şi s-ar putea adăuga, ale vieţii omului - sunt nepătrunse. Cine fuge de adevărul curat şi expus obiectiv îşi are probabil motivele lui ca s-o facă. Nici nu e nevoie de rea-credinţă, căci patimile, prejudecăţile şi mai ales ignoranţa sunt suficiente.
      Cum să nu combaţi infailibilitatea, când dintr-o totală lipsă de cunoştinţe sau de scrupule o identifici cu impecabilitatea? Infailibilitatea ar fi - după astfel de ignoranţi şi analfabeţi - facultatea ce ar avea-o Papa de a nu păcătui!
      Or, infailibilitatea, adică prerogativa divină de a nu comite, în calitate de şef suprem al Bisericii, erori doctrinale, nu are nimic de-a face cu viaţa personală a Papei. Dacă e păcătos, se va osândi mult mai adânc decât alţii, dar vorbind Bisericii Universale, în calitatea sa de Păstor suprem, el nu poate defini nimic greşit în materie de credinţă sau moravuri. Deci infailibilitatea nu e altceva decât păstrarea neştirbită şi necontaminată de erori a Depozitului Sacru al adevărurilor de credinţă şi de morală revelate, în virtutea asistenţei speciale a Spiritului Sfânt, promise de Mântuitorul Bisericii conduse de Petru şi urmaşii săi.
      Dar sunt trei lucruri de precizat, pentru a delimita exact domeniul specific al infailibilităţii:
      1. Infailibilitatea nu priveşte decât exclusiv adevărurile de credinţă şi de morală. De aceea, chestiunile disciplinare, şi, cu atât mai vârtos teoriile filosofice şi ştiinţifice, nu se află în sfera acestei prerogative, afară de cazul că ele ar fi într-o conexiune atât de intimă cu adevărurile revelate, încât negarea lor ar echivala cu a pune la îndoială adevărurile revelate însele.
      2. În al doilea rând trebuie notat că, pentru a se bucura în mod efectiv de această prerogativă, Conciliul sau Papa trebuie să vorbească în anumite condiţii bine precizate. Nu tot ce se spune într-un Conciliu Ecumenic e infailibil, ci exclusiv declaraţiile pe care Părinţii le consideră şi le aprobă în mod explicit ca atare.
      La fel, nu tot ce învaţă un Papă în legătură cu credinţa sau cu morala e lipsit de greşeală, ci exclusiv ceea ce el defineşte ex cathedra adică „atunci când, îndeplinindu-şi rolul său de Păstor şi învăţător al tuturor creştinilor, în virtutea supremei sale autorităţi apostolice, Pontificele Roman defineşte o doctrină ce aparţine credinţei şi moravurilor ce trebuie ţinute de Biserica Universală”, cum se exprimă Conciliul Vatican însuşi.
      Mai amintim că, alături de învăţământul acesta extraordinar ce angajează indiscutabil şi direct infailibilitatea, Biserica mai are un „învăţământ ordinar”, ce cuprinde un anumit număr de adevăruri ce, deşi n-au format nicicând obiectul unei definiţii ex cathedra, constituie totuşi patrimoniul Dogmatic al Bisericii, din care se alimentează credinţa credincioşilor, „fără contestaţie posibilă”, ca să ne folosim de o formulă a Pr. Gillet O. P.[263]
      3. În afară de aceste cazuri solemne, în care Conciliul sau Suveranul Pontif îşi angajează întreaga lor autoritate, ei pot propune şi învăţa, prin ei înşişi sau prin Congregaţiile Romane, dar fără a-şi pune în joc infailibilitatea. Nu înseamnă că în aceste cazuri nu trebuie să te supui acestor decizii, ci doar atât că nicăieri nu este scris că în aceste circumstanţe ei nu ar putea greşi, cum scrie Vieujean.[264]
      Iar când este vorba de simple decrete disciplinare,[265] nu trebuie vorbit de adevăr sau eroare, ci doar de oportunitatea sau inoportunitatea lor, şi atât. Greşelile de guvernământ nu sunt erori dogmatice. Or, Biserica n-a primit infailibilitatea decât pentru acestea din urmă. Pentru toate celelalte chestiuni, de conducere şi de administraţie, nimeni nu i-a promis niciodată că vor fi perfecte toate.
      Dar chiar astfel precizată noţiunea şi conţinutul infailibilităţii, unii Papi şi unele Concilii mai sunt totuşi cu vehemenţă atacate, pentru unele pretinse decizii ale lor, şi aceasta din cea mai crasă ignoranţă şi dezinformare. Studiind şi cercetând mai de aproape istoria şi evoluţia chestiunii controversate, se constată că respectivul Papă sau Conciliu n-au zis nimic din ceea ce, în mod greşit ori chiar tendenţios, li se atribuie.

 

6) „Glasul Cerului către Păstorul Păstorilor”

      Revenind la Conciliul Vatican I, e bine să se ştie că el nu a fost întru nimic convocat în vederea definirii infailibilităţii, ba mai mult, acest punct, Papa nici nu-l înscrisese în schemele preliminare ale Conciliului. (Se numeau scheme, ceea ce noi am numi cu ordinea de zi a temelor ce urmau să fie dezbătute; Părinţii urmau să le examineze şi discute în şedinţele Conciliului conform planificării stabilite. )
      Cum s-a ajuns atunci la includerea temei pe agendă şi la definirea ei dogmatică?
      A fost de ajuns ca o anumită publicaţie catolică să ridice chestiunea şi să-şi exprime dezideratul ca acest punct să fie definit drept adevăr de credinţă de către viitorul Conciliu pentru ca să se stârnească spontan cele mai aprinse polemici între teologii, istoricii şi gânditorii catolici. Tema plutea oarecum în aer şi mulţi, ce erau de părere că acesta ar fi fost de fapt adevăratul scop al convocării Conciliului, luaseră hotărât poziţie pro sau contra oportunităţii acestei definiţii. Cele două tabere admiteau, ambele, substanţa adevărului, dar unii, în frunte cu Mgr. Dupanloup, episcopul de Orléans (Franţa), argumentau cu înverşunare împotriva oportunităţii definiţiei. În drum spre Roma, el se opri în Piemont pentru a-i vizita pe episcopii de aici, pentru a-şi face aderenţi şi a-i câştiga pentru propria-i teză. De fapt reuşi să-i convingă pe episcopii de Biella, Ivrea, Pinerolo şi chiar pe arhiepiscopul de Torino, Mgr. Lorenzo Gastaldi; episcopul de Saluzzo ezita încă.
      Duşmanii infailibilităţii nu se mulţumiră doar cu atât, ci îşi publicară un ziar propriu „Concilio Ecumenico”, în care unii din colaboratori nici nu se mai opreau la combaterea oportunităţii definiţiei, ci pur şi simplu contestau şi negau adevărul în sine.
      Publicaţiile „Unità Cattolica”, „Civiltà Cattolica” etc. îi combăteau cu vioiciune şi efect, militând în favoarea definiţiei.
      Spiritele fiind prea agitate, Roma nu putea să mai tacă şi, în acest fel, tocmai cei ce se opuneau au provocat definirea, cum s-a exprimat lapidar arhiepiscopul de Malines (Belgia), cu un cuvânt rămas celebru: „QUOD INOPPORTUNUM DIXERUNT, NECESSARIUM FECERUNT”: adică, prin forţa de a tot repeta că definiţia e inoportună, ei au făcut-o necesară!
      Adversarii credinţei nu-şi dau seama că Dumnezeu se ştie servi şi de opoziţia şi de uneltirile lor, pentru a promova triumful final al Binelui şi al Adevărului. Că definirea nu fusese programată în prealabil se vede şi din faptul că ea nici nu s-a realizat decât abia în ultima şedinţă plenară a Conciliului, cea din 18 iulie 1870. Cu excepţia iniţială a numai doi dintre Părinţi, toţi ceilalţi au răspuns afirmativ. Dar şi cei doi, văzând rezultatul deliberării Conciliului, încă în aceeaşi şedinţă se raliară şi ei spontan unanimităţii celorlalţi, aclamând definirea.
      Dar care a fost partea lui Don Bosco în toată această problemă?
      În 5 ianuarie 1870, treaz fiind, în propria cameră, Don Bosco avu o viziune în care i se revelă iminenta cădere a Parisului şi a Romei, dar mai ales era însărcinat din partea Cerului cu un mesaj către Sfântul Părinte. Deşi îl primise în ajunul Botezului Domnului, şi două săptămâni mai târziu pornise spre Roma, el nu se grăbi cu transmiterea mesajului primit. Voia întâi să se convingă că nu e o simplă invenţie sau un joc al imaginaţiei sale. De aceea, în prima audienţă, când îl chemase chiar Sfântul Părinte, nici nu aminti nimic.
      În a doua însă, la 12 februarie, se decise să vorbească. Ce i-a spus Sfântului Părinte, noi nu ştim, dar nenorocirile prevestite ca iminente pentru Roma şi Paris încă în acelaşi an îl impresionară atât de mult pe Pius IX, încât îl întrerupse:
      - Ajunge, ajunge! altfel nu voi mai putea nici dormi.
      În ziua următoare, Papa îl chemă din nou, dar Don Bosco plecase urgent, din motive pe care le vom expune mai jos.
      Ceea ce pe noi ne interesează aici e partea privitoare la Conciliu, din care ni s-a păstrat, din fericire, un fragment scris chiar de mâna Sfântului:
      „Glasul Cerului către Păstorul Păstorilor: Tu eşti împreună cu sfetnicii Tăi în marea adunare, dar duşmanul Binelui nu stă o clipă liniştit; el recurge şi foloseşte împotriva Ta toate măiestritele sale viclenii. Va semăna zâzanie printre sfetnicii Tăi şi-ţi va ridica duşmani chiar dintre fiii mei. Puterile veacului vor vărsa foc şi vor vrea, păzitorilor Legii mele, cuvintele să le fie sufocate în gâtlej. Aceasta nu se va întâmpla. Vor face rău, rău lor înşele. Tu zoreşte-te: dacă greutăţile nu se dezleagă, taie-le! Dacă vei fi îngrijorat, nu te opri, ci continuă până capul hidrei eroarei va fi retezat. Această lovitură va face să se cutremure pământul şi iadul, dar lumea va fi mântuită şi toţi cei buni vor jubila.
      Adună-ţi în jurul Tău sfetnicii, chiar şi numai doi, dar oriunde ai merge, continuă şi termină opera, opera ce ţi s-a încredinţat. Zilele aleargă repede, iar anii tăi se apropie de numărul stabilit, dar Marea Regină va fi totdeauna marele tău ajutor, şi precum în trecut, aşa şi în viitor, va fi de-a pururi MAGNUM ET SINGULARE IN ECCLESIA PRAESIDIUM (Marele şi, prin excelenţă, specialul scut puternic al Bisericii).”
      Din clipa în care Don Bosco se convinse că Cerul însuşi dorea definirea, s-a pus trup şi suflet în slujba infailibilităţii, aşa cum o mărturiseşte Don Rua, Can. Anfossi şi alţii, reuşind să-i convingă pe mulţi.
      Între alţii, prietenul lui Don Bosco, Laurenţiu Gastaldi, episcop de Saluzzo, fire uşor impresionabilă, se lăsase subjugat de elocinţa Monseniorului Dupanloup, ce susţinea că definirea, în mod inevitabil, ar fi produs cele mai nefericite efecte pe planul politic şi religios. Se află chiar din culise că Gastaldi pregătise tocmai un impunător discurs contra infailibilităţii şi pe care urma să-l rostească într-una din proximele şedinţe.
      Don Bosco îl căută imediat şi, dată fiind inteligenţa şi temeinica sa pregătire teologică şi istorică, îl convinse contrariul. Spre uimirea tuturor, acesta, când îi veni rândul la cuvânt, pronunţă o pledoarie atât de viguroasă pentru oportunitatea definiţiei, încât a trecut în istoria Conciliului drept unul din cei mai convingători şi eficace susţinători ai tezei până ieri combătute.
      La fel îl convinse şi pe Mgr. Gailetti din Alba etc.

 

7) O farsă şi o invitaţie cu tâlc...

      E nostimă şi discuţia avută cu Mgr. Audisio, istoric bisericesc bine cunoscut, pe atunci canonic la Sfântul Petru din Roma.[266] După două ore de discuţii, intrând mai mulţi prelaţi şi teologi savanţi (între care Pr. Perrone etc. ) Guglielmo Audisio atacă direct tema infailibilităţii, făcând o adevărată demonstraţie de erudiţie şi elocinţă, vorbind mai bine de o oră.
      Don Bosco îi elogie amabil erudiţia şi adăugă că, întrucât Istoria nu era specialitatea sa, el se va mulţumi cu un argument din autoritate, dar a unei atari autorităţi, încât Audisio însuşi îl va accepta cu toată credinţa.
      - Dar cine e acesta? Eu nu împărtăşesc opiniile nimănui, când sunt contrare celor ale mele.
      - Când veţi şti despre cine e vorba, răspunse zâmbind Sfântul, vrând-nevrând veţi ceda.
      - Nicidecum, dar să-i auzim mai întâi argumentele.
      Don Bosco, cu calmul său de zile mari, luă un volum, îl deschise şi începu să citească. Era un comentariu teologic splendid asupra cunoscutului pasaj în care Sfântul Leo Marele tratează despre asistenţa Spiritului Sfânt promisă de Evanghelie lui Petru şi Urmaşilor săi în magisterul lor.
      Audisio, nevăzând titlul cărţii, ascultă la început indiferent, apoi deveni tot mai atent şi, după alte câteva fraze, sări în picioare ca ars şi, apropiindu-se, încercă să smulgă cartea din mâna lui Don Bosco. Acesta observase la timp şi, apărându-şi cartea, continuă să citească. Când termină comentariul, spre uimirea tuturor, le arătă titlul cărţii: „Storia religiosa e civile dei Papi” de Guglielmo Audisio, Roma, 1865.
      - Mi-ai făcut-o - zise înciudat Audisio. Dar eu mi-am schimbat părerea de acum cinci ani!
      - Aceasta e o chestiune pur subiectivă, căci argumentele aduse în sprijinul tezei au aceeaşi valoare şi forţă obiectivă neschimbată de pe vremea lui Leo Marele, în 1865, acum şi întotdeauna!
      Ceilalţi se distrară copios de inteligenta farsă, în timp ce Audisio rămase cătrănit şi umilit, dar cel puţin i se închisese gura. Şi a fost un mare bine, căci nu toţi cei ce luau parte la Conciliu aveau cunoştinţele, inteligenţa şi prezenţa de spirit a lui Don Bosco, şi uşor se lăsau impresionaţi de erudita argumentare a lui Audisio. Or, e lucru verificat de istorie că elocinţă cauzelor greşite sau pierdute răscoleşte mai puternic, impresionează mai adânc, e mai sugestivă şi mai apropiată de înţelegerea oamenilor tocmai fiindcă cei mai mulţi nu sunt decât un ghem de zbucium şi patimi, şi acest gen de elocinţă are o mai mare priză asupra lor decât ar putea avea pledoaria cauzelor juste.
      Pius IX fu atât de impresionat de rodnicia muncii depuse de Don Bosco în acele zile, încât îl şi întrebă:
      - N-ai putea să laşi Torino şi să vii să te stabileşti definitiv la Roma? Opera ti-ar suferi oare?
      - Preafericite Părinte, nu ar suferi, ci aceasta ar fi ruina ei!
      Prea mult îşi iubea Don Bosco copiii pentru a-i putea părăsi. Paternitatea spirituală a Sfinţilor e de o duioşie şi trăinicie în faţa căreia cea firească, oricât ar fi de adâncă, nu mai pare decât o simplă umbră (afară de cazul că părinţii înşişi s-ar apropia de sfinţenie). Aşa cum stă mărturie intensa corespondenţă din acel timp, anumite lucruri din Oratoriu el le vedea ca şi cum ar fi fost de faţă la Torino, iar directivele pe care le dădea lui Don Rua şi celorlalţi superiori erau întru totul bazate pe realitate.
      Să nu se creadă însă că toată lumea i se pleca lui Don Bosco pe când mai era în viaţă! Sfinţii, deşi sunt Sfinţi, până mai sunt pe pământ ei nu sunt recunoscuţi ca atare, ci abia după moartea lor. În fiinţa lor, lumina divină e ca flacăra soldaţilor lui Ghedeon la cucerirea Ierihonului, abia după ce vasul de lut a fost spart apare lumina în toată strălucirea ei. În cazul Sfinţilor, lutul ce împiedică deplina lumină este chiar trupul lor. Or, cu prilejul acestei călătorii la Roma, s-a repetat sub o altă formă tentativa de a-l discredita, aşa cum odinioară cei doi canonici din Torino încercaseră să-l interneze la balamuc.
      Iată împrejurările. La începutul lui 1870, pe buzele tuturor era întrebarea: „Ce se va întâmpla?” Don Bosco le destăinuise prietenilor săi dezastrul Franţei şi căderea Parisului, retragerea trupelor franceze din Roma şi ocuparea ei de către piemontezi. Zvonul acestor preziceri se răspândi, ajungând prea curând şi la urechea câtorva prelaţi prea puţin binevoitori lui Don Bosco. Dar acestea mai că le-ar fi trecut cu vederea, însă când Don Bosco prezise că Pius IX va depăşi cei 25 de ani de Pontificat Roman ai Sfântului Petru (de fapt el fu primul Papă ce-i depăşi, şi încă cu 7 ani, 1846-1878), li se păru că e în joc credinţa însăşi.
      Apoi prea se vorbea de anumite haruri miraculoase, obţinute în urma binecuvântărilor sale, şi prea era mare afluenţa ce-l înconjura, ca pe un făcător de minuni. Dacă vrea popularitate, să şi-o caute la Torino, dar la Roma, astfel de scene sunt deplasate. Mai ales că nici tentativa de a pune la index lucrarea asupra Centenarului Sfântului Petru nu fusese uitată.
      Cert este că „binevoitorii” reuşiseră să-l pună într-o lumină nefavorabilă şi Sfântul Oficiu voia să-i ceară explicaţii. Pentru a-l face să vină mai uşor, a fost ales una din bunele sale cunoştinţe de la Sfântul Oficiu. Acesta îl vizită de două ori, invitându-l, dar Don Bosco îi răspunse şi a doua oară că va veni bucuros, dar mai întâi să i se dea citaţie în scris, arătând şi motivele pentru care e chemat.
      Trimisul socoti că nimic nu era mai just decât aceasta, dar el abia plecase şi Don Bosco îşi făcu valizele şi cu primul tren o porni spre Firenze. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, adversarii săi ar fi jubilat la ideea de a putea răspândi chiar şi numai vestea că el apăruse în faţa Sfântului Oficiu. Rapiditatea sa de spirit şi de acţiune, îl salvase şi acum, ca şi odinioară la Torino.
      Pius IX, cu o zi înainte, când Don Bosco începuse să-i dezvăluie unele din evenimentele viitoare ale anului 1870, îl întrerupsese:
      - Ajunge, altfel nici nu voi mai putea dormi.
      În ziua următoare, dornic de a afla totul, trimisese să-l cheme, dar era prea târziu: în aceeaşi dimineaţă, Don Bosco plecase.
      Când Pius IX auzi motivul acestei plecări neaşteptate râse, şi râse din inimă.

 

8) Scrisori interceptate

      Şapte ani mai târziu, în 7 februarie 1877, la orele 3: 30 dimineaţa, Don Bosco avu o nouă viziune, în care i se spunea că la anul, la aceeaşi oră, Pius IX nu va mai fi. De aceea, el luă drumul Romei, încercând să mai vorbească o dată cu marele sau binefăcător.
      Din partea sa, Pius IX îi scrisese de mai multe ori lui Don Bosco, dar nici un răspuns. „Dar ce i-am făcut eu lui Don Bosco? exclamă suspinând Sfântul Părinte. De trei ori i-am scris şi tot nu-mi răspunde!”
      Don Bosco, la rândul, său se întreba, de ce la toate scrisorile sale Roma tăcea mereu.
      Explicaţia e foarte simplă: adversarii lui Don Bosco din Torino îşi câştigaseră complici chiar în Palatele Apostolice, şi corespondenţa amândurora era supravegheată şi interceptată! De trei ori mai încercă Don Bosco să obţină o audienţă, dar i se respinse sistematic cererea. Iar Pius IX se plângea, la rândul său: „Ştiu că Don Bosco e în Roma şi el nici măcar nu vine să mă vadă! Şi am lucruri atât de importante să-i spun. Eu nu l-am tratat aşa pe Don Bosco, nu! Eu l-am tratat mai bine!”.
      Înainte de plecarea sa din Torino, Don Bosco prezisese câtorva intimi apropiata moarte, atât a Regelui cât şi a Papei. Regele muri de fapt în 9 ianuarie 1878, iar Pius IX în 7 februarie 1878, la ora indicată de viziunea de acum un an. Viziunea profetică e cu atât mai semnificativă, cu cât cu 5 zile înainte, în 2 februarie, la aniversarea a 75 de ani de la prima sa Sfântă împărtăşanie, Sfântul Părinte îi primise în audienţă pe parohii Romei şi pe reprezentanţii ordinelor călugăreşti, ce-i ofereau obişnuitele lumânări.[267]
      Papa le vorbi cu multă efuziune, insistând îndeosebi asupra instruirii religioase a copilaşilor. În aceeaşi zi, nenumăraţi copii de pretutindeni se rugaseră şi se cuminecaseră pentru Sfântul Părinte, şi rugăciunile acestor suflete nevinovate vor păzi sufletul îngerescului pontif spre plaiurile îngerilor.
      Chiar după moartea lui Pius IX, Don Bosco mai avu o mângâiere din partea marelui Papă. În 27 ianuarie, disperând de a mai putea fi primit în audienţă, el ceruse Sfântului Părinte, prin mijlocirea unui prieten căruia i se acordase audienţă, titlul de comandor al Ordinului Sfântului Gregoriu Marele pentru contele Prospero Balbo, distins binefăcător de-al său. Spre uimirea sa, cererea nemaifiind interceptată, căci fusese dusă personal, el primi ulterior diploma iscălită chiar de Pius IX, purtând însă data de 28 ianuarie 1878.
      Pe Pius IX, pe care nu reuşise să-l mai vadă în viaţă, îl contemplă pe catafalc în Basilica San Pietro. A fost expus mai multe zile, însă Don Bosco nu reuşise să ajungă la rând decât în 12 februarie. Îi sărută cu veneraţie şi strângere de inimă piciorul marelui şi sfântului defunct şi se rugă îndelung. Câte amintiri nu-i copleşeau inima! Mai ales că îl pierdea tocmai într-unul din momentele cele mai critice pentru opera sa. Un cuvânt să-i mai fi spus, măcar un gând de adio! Nimic!
      Dar de ce îngăduie Dumnezeu astfel de încercări chiar şi Sfinţilor Săi? Tocmai pentru că sunt Sfinţi, căci aurul în foc se purifică. Răuvoitorii şi complicii îşi vor avea ce-i al lor, dar de răutatea lor se serveşte Dumnezeu, pentru a-i purifica mai deplin pe aleşii săi. Şi dacă Iscarioteanul, chiar lângă Isus, tot Iuda a rămas, de ce să fim naivi şi făţarnici pretinzând perfecţiunea de la toţi oamenii Bisericii? Pentru asta, Dumnezeu ar trebui să le răpească libertatea, căci numai atunci oamenii nu ar mai abuza de ea. Şi chiar îmbrăcaţi în sutană, unii preoţi tot oameni rămân.

 

9) Un conclav cu istoric

      Prezenţa lui Don Bosco la Roma, în aceste împrejurări, a fost providenţială. Preocuparea principală a colegiului cardinalilor era de a şti dacă se va putea ţine sau nu nestingherit Conclavul la Roma. Ei aveau toate motivele să fie îngrijoraţi în urma atitudinii anumitor consilii şi întruniri oficiale şi de stradă. Presa zisă liberală, în ciuda Legii Garanţiilor ce interzicea orice amestec în problemele interne ale Bisericii, îndemna Guvernul italian să nu scape prilejul de a-şi impune voinţa. În agitaţii abil conduse din culise, manifestanţii strigau pe străzi: „Jos Garanţiile”, adică Legea Garanţiilor.
      De la astfel de oameni te puteai aştepta la orice. O bandă de sicari, tocmiţi de Lojile masonice, încercaseră să arunce în Tibru chiar sicriul lui Pius IX, la trecerea convoiului funebru peste podul Castelului San Angelo. Se vărsă şi sânge din belşug, dar anticlericalii îşi făcuseră socotelile uitând că mai există pe lume şi un tineret catolic. Aceştia au fost la înălţime şi ceilalţi o plătiseră scump.
      Însă, oricum, astfel de precedente dădeau de gândit şi era de o importanţă covârşitoare aflarea intenţiilor oficiale ale Guvernului. Din clipa în care Sfântul Scaun nu mai avea un teritoriu al său propriu, Suveranitatea efectivă nu mai era decât o simplă amintire, spre marea satisfacţie a celor ce confundă sărăcia evanghelică, privită ca virtute pe plan personal, cu mizeria ca aservire socială şi înrobire politică.
      De aceea, Decanul sacrului colegiu, Cardinalul De Pietro, ce-l cunoştea şi aprecia pe Don Bosco încă de pe când purpuratul era doar episcop de Albano, îl însărcina să sondeze dispoziţiile miniştrilor. Cardinalul îi aminti lui Don Bosco că înainte cu şapte ani, actualul ministru de Interne, Francisc Crispi, pe atunci deputat, cu prilejul discuţiei Legii Garanţiilor, susţinuse aprig, în plin Parlament, necesitatea pentru Guvernul italian de „a supraveghea” Conclavul.[268] Însă ce înţelegeau politicienii prin acest termen, inocent în aparenţă, o pricepe oricine...
      Don Bosco ceru mai întâi audienţă ministrului de Justiţie Mamiani, de a cărui resort ţinea problema, dar acesta îl primi cu o mojicie rară.
      Deşi erau vechi cunoştinţe, ministrul nu-şi întoarse nici măcar o dată faţa spre el. La toate întrebările respectuoase ale Sfântului, el răspundea sec, batjocoritor şi cu dispreţ. Don Bosco se retrase calm şi demn, dar nu înainte de a-i fi spus că, dacă nu altceva, tot ar mai fi trebuit să dea dovadă de un pic de civilizaţie şi bună creştere, prin a respecta în dânsul cel puţin pe cei ce l-au trimis.
      De fapt principalul scop era de a iscodi intenţiile lui Crispi. Ministrul de Interne îl primi nu mai puţin deplorabil, prefăcându-se că nici nu l-ar cunoaşte şi vorbindu-i de sus şi cu dispreţ.
      Totuşi, până la sfârşit, ministrul intui că Don Bosco nu se interesa din pură curiozitate şi voi să afle cine 1-a trimis. Don Bosco îi răspunse calm:
      - Despre asta nu mă întrebaţi. Eu am nevoie de un răspuns prompt şi imediat.
      Dacă Guvernul nu intenţionează să garanteze absolută libertate Conclavului, eu trebuie să o ştiu imediat. Cardinalii vor să ia o hotărâre fără amânare. Puteţi însă şti că pentru orice eventualitate, s-a prevăzut şi pregătit totul şi Conclavul se va întruni la Veneţia, Viena, Avignon sau altundeva, după cum va fi cazul. Îmi permit însă să atrag atenţia Excelenţei voastre că e în interesul vostru ca Papa să fie ales la Roma.
      Domnii miniştri să nu uite Legea Garanţiilor ce mai e în vigoare şi că puterile europene urmăresc cu deosebită atenţie desfăşurarea unui eveniment ce interesează lumea întreagă.
      Don Bosco lovise cuiul în cap.
      Crispi rămase îngândurat şi, dându-şi seama de reacţia internaţională ce ar urma şi că din toate punctele de vedere Guvernul nu ar avea decât de pierdut, îşi reveni, se ridică în picioare şi-i întinse mâna lui Don Bosco:
      - Spuneţi Sacrului Colegiu că Guvernul va respecta şi va face să fie respectat Conclavul şi-l asigură că nimic nu va tulbura ordinea publică.
      Apoi şezu din nou şi, de astă dată, îl invită şi pe Don Bosco să ia loc şi-l întrebă devenind dintr-o dată afabil:
      - Deci dumneavoastră sunteţi Don Bosco? Şi începu să-şi depene amintirile din Torino, de acum 26 de ani, pe când el era un biet exilat politic şi locuia în Via delle Orfanele, lângă Consolata.
      - Don Bosco, nu vă mai amintiţi? Când eram refugiat la Torino, mai cercetam şi eu Oratoriul, ba m-am şi mărturisit şi eu de mai multe ori la dumneavoastră?
      - Nu-mi mai amintesc - îi răspunse blând Sfântul - dar eu şi astăzi vă mai stau bucuros la dispoziţie...
      Convorbirea continuă despre Oratoriu, Opera Saleziană, sistemul preventiv, iar Crispi îşi destăinui apoi toată odiseea sa politică. În 1848 fusese ales deputat la Palermo dar, odată cu întoarcerea temporară a Burbonilor în Sicilia, el trebui să se refugieze la Torino, focarul Rissorgimentului. Ce ani de mizerie! Încercase să trăiască de pe urma scrisului şi apoi ca notar comunal, dar nimic nu-i reuşea, şi de aceea recurse la ospitalitatea lui Don Bosco pentru mai bine de o lună şi jumătate, şi chiar la caritatea sa, ce ajunse până la a-i procura ghete refugiatului sicilian.
      Acum rolurile se inversaseră: fostul său binefăcător aştepta răspunsul pribeagului de altă dată, ce devenise între timp ministrul de Interne al Italiei întregite!
      Cardinalii găsiseră răspunsul Ministrului mulţumitor şi Crispi se ţinu de cuvânt. Agitaţiile publice şi tulburările conteniră într-o clipită, căci el era mână de fier.
      Liniştindu-se spiritele, se începură febril pregătirile pentru Conclav. În aceste împrejurări, Don Bosco se învârtea prin galeriile Vaticanului, căutându-l pe Eminenţa sa Cardinalul Simeoni, prefect al Congregaţiei de Propaganda Fide. Ce privelişte unică se oferea ochilor săi! Splendida şi spaţioasa Capelă Sixtină, ca şi sălile alăturate, deveniseră un uriaş şantier, în care mişunau peste tot zidari, tâmplari, mecanici etc., ce lucrau de zor, zi şi noapte. Construiau celulele prescrise pentru adăpostirea câtorva sute de persoane: cardinalii alegători şi cei ataşaţi serviciului lor. Căci, pentru a asigura totala izolare şi excluderea oricăror influenţe sau ingerinţe externe, şi personalul de serviciu este închis în Conclav, până ce fumul alb dă semnalul că alegerea noului Papă e lucru împlinit.
      În timp ce Don Bosco rătăcea prin acest şantier, la o întorsătură a unei scări se întâlni pentru prima dată cu Cardinalul Ioachim Pecci, ce fusese însărcinat de colegii săi cu conducerea lucrărilor şantierului. Toţi îi admirau iscusinţa, energia şi rapiditatea cu care dirija cele mai felurite lucrări. Don Bosco rămase încântat de figura purpuratului, se apropie şi, pe când îi săruta mâna, luminat de Sus, îi prezise că peste puţin timp va fi investit cu Suprema Autoritate.
      - Ai grijă ce faci - îi răspunse Cardinalul - îţi interzic să te rogi pentru ceea ce spui!
      - Eminenţa voastră nu mă poate opri să-i cer lui Dumnezeu ceea ce Lui îi place.
      - Dacă te rogi în acest sens, te voi pedepsi prin cenzuri![269]
      - Eminenţa voastră acum nu are autoritatea de a aplica cenzurile; când o veţi avea, o s-o ştiu respecta.
      - Dar cine eşti dumneata de-mi vorbeşti atât de hotărât?
      - Eu sunt Don Bosco din Torino.
      - Te rog, un cuvânt să nu mai spui cuiva. E timpul să lucrăm, nu să glumim. Şi cardinalul, episcop de Perugia, îşi continuă grăbit drumul.
      Peste opt zile, în 20 februarie dimineaţa, Cardinalul Ioachim Pecci era ales Papă, luându-şi numele de Leo XIII, în amintirea lui Leo XII de care fusese adânc legat sufleteşte.
      Don Bosco îi scrise încă în aceeaşi zi, depunând la picioarele noului ales, împreună cu rugăciunile şi urările sale, asigurarea celui mai filial şi total devotament al său şi al întregii Congregaţii Saleziene.
      Trei zile mai târziu, în 23 februarie, cu prilejul primei audienţe publice acordate unui grup de pelerini francezi, se strecură şi Don Bosco.
      Leo XIII îl recunoscu şi îi adresă câteva cuvinte binevoitoare.
      Don Bosco încercă mai târziu să obţină o audienţă particulară, dar vechii săi adversari se puseseră la lucru şi reuşiseră să-l indispună pe Leo XIII în privinţa sa. Episcopul de Fosano, Mgr. Monacorda, sondase de câteva ori terenul. Dar, ori de câte ori pomenea de Don Bosco, Papa schimba vorba.
      Aceasta nu trebuie să ne mire căci, oricât ar fi de importantă funcţia ce o deţii, până mai eşti pe pământ, eşti susceptibil de a fi influenţat. Dar deosebirea dintre oamenii mari şi cei mediocrii este că primii nu întârzie să descopere adevărul cu grijă deformat de câţiva interesaţi. Nici nu trecuse o lună, că. Leo XIII ghicise deja sforăriile şi, în 16 martie 1878, îl primi pe Don Bosco în prima audienţă particulară, de unde Sfântul se va întoarce încântat. În 26 martie, după trei luni şi trei zile de permanenţă romană, părăsea Roma pentru Torino. Sufletul fiindu-i plin de impresiile vii ale marilor clipe trăite, el voi să le împărtăşească şi altora. O şi făcu în cartea „Il più bel fiore del Collegio Apostolico” (Cea mai frumoasă floare a Colegiului Apostolic). Avea trei părţi: în prima explica ce este un Conclav, cu lămuriri istorice, liturgice şi canonice, arătând cum se desfăşoară. Tot în această parte descria ultimele clipe şi funeraliile lui Pius IX, prezentând apoi alegerea lui Leo XIII şi solemnităţile ce i-au urmat. În partea a doua dădea o scurtă, dar viguroasă biografie a noului ales, reliefând trăsăturile şi virtuţile caracteristice, urmărindu-l din copilărie până la recenta înălţare. În partea a treia reunea 63 de schiţe biografice ale Cardinalilor alegători.
      Lucrarea, elegant compactată, o trimise în omagiu atât Suveranului Pontif, cât. şi Cardinalilor.

 

10) „Sunt dispus să-ţi acord orice...”

      Din clipa în care îl cunoscuse cu adevărat, relaţiile dintre Papă şi Sfânt se vor adânci tot mai mult. Peste doi ani, el îi va încredinţa construirea Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma. (Aşa cum am văzut în capitolul XIV subcapitolele 14-18). Iar semnele de predilecţie vor spori în viitor şi mai mult.
      Astfel, în 9 mai 1884, când i se acordase audienţă, glasul Sfântului Părinte fu auzit de cei din anticameră spunând limpede:
      - O, Don Bosco, cum vă mai merge? Şi cu sănătatea cum o duceţi? Şi cu ochii? Mi se pare că nu sunteţi chiar bine.
      După ce Don Bosco îi sărută în genunchi inelul, Leon XIII îl ridică şi-i oferi un scaun şi apoi, cu semnele celei mai delicate îngrijorări, îi spuse:
      - Trebuie să vă îngrijiţi cu tot preţul şi să nu cruţaţi nimic pentru a vă redobândi forţele. E timpul să sfârşiţi odată cu toată epuizarea aceasta. Faceţi-i pe ceilalţi să lucreze şi cruţaţi-vă, căci viaţa nu vă mai aparţine, ci e un bun al Bisericii şi al Societăţii ce aţi întemeiat. Văd că Opera s-a îmbogăţit şi s-a răspândit tot mai mult: în Franţa, Spania, America, ba până şi sălbaticii din Patagonia reclamă existenţa dumneavoastră... Viaţa şi sfaturile dumneavoastră sunt necesare tuturor acestor fii, al căror număr creşte tot mai mult. Dacă eu aş fi bolnav, sunt sigur că aţi face imposibilul pentru a-mi dărui sănătatea; ei bine, eu vă cer să faceţi la fel cu propria persoană. Eu o vreau, mă înţelegeţi? Ba mai mult, v-o ordon! E Papa cel ce v-o porunceşte: de viaţa dumneavoastră Biserica mai are încă nevoie!
      - Prea mare bunătate, Sfinte Părinte, prea mare bunătate de a mă compara cu Sanctitatea voastră! E o amabilitate ce mă tulbură şi mă copleşeşte. Dar vă promit că voi face totul ca să vă împlinesc voinţa.
      - Foarte bine. Şi acum ce ai dori să-mi ceri? Spune fără teamă, sunt dispus să-ţi acord orice!
      - Sfinte Părinte - răspunse Don Bosco, prinzând din zbor ocazia ivită – aş vrea să încununez edificiul Societăţii Saleziene prin privilegiile pe care ea le cerşeşte. Altor congregaţii, mai puţin numeroase, li s-au acordat aceste privilegii, iar salezienilor ce sunt mai bine de cinci sute, deşi le cer cu insistenţă, nu li s-a acordat nimic.
      Pentru lămurirea cititorului, trebuie să precizăm că cei mai mulţi socoteau Societatea Saleziană drept efemeră şi instabilă, şi pentru ei, a-i acorda privilegii ar fi fost egal cu a voi să-i pui unui edificiu zidit pe nisip o cupolă monumentală.
      Oricare ar fi fost părerea unora dintre prelaţi, altfel vedeau lucrurile urmaşii lui Petru, iar istoria le-a dat lor dreptate. Leo XIII parcurse memoriul prezentat şi apoi îi răspunse zâmbind:
      - Vă voi da tot ce cereţi. Înştiinţează pe secretarul Congregaţiei episcopilor şi ordinelor să pregătească actele şi eu le voi semna, fără a le mai trece prin Congregaţie. Va fi cu atât mai uşor - continuă Papa zâmbind - cu cât Moseniorul X... nu mai este. Fie iertat, era un mare duşman al vostru şi a făcut totul pentru a zădărnici acordarea acestor privilegii... Cum vedeţi, de atâtea ori nici chiar Papa nu poate face tot ce doreşte. Scumpe, scumpe Don Bosco, eu vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc. Sunt cu totul pentru salezieni; vreau să mă aveţi ca primul vostru cooperator. Cine e duşmanul vostru e şi al lui Dumnezeu; am absoluta certitudine. Şi mie mi-ar fi teamă să vă stau împotrivă. Cu mijloace neînsemnate, faceţi opere grandioase. Voi, nici chiar voi înşivă, nu ştiţi amploarea misiunii voastre şi binele pe care ea-l va face întregii Biserici. Papa, Biserica, o lume întreagă vă priveşte uimită şi vă admiră, pe voi şi opera voastră deopotrivă. Lumea ori vă iubeşte, ori vă teme. Nu sunteţi voi, ci este Dumnezeu cel ce lucrează în Congregaţia voastră. Spuneţi-o, scrieţi-o, predicaţi-o pretutindeni aceasta. Acesta e marele secret ce v-a făcut să învingeţi toate obstacolele şi pe toţi adversarii.
      - Preafericite Părinte - răspunse Don Bosco profund mişcat - eu nu aş putea găsi niciodată cuvinte prin care să vă pot mulţumi. Dar de un lucru vă pot asigura, că Don Bosco şi fiii săi ne-am străduit întotdeauna să sădim în sufletele tinerilor noştri dragostea, respectul, devotamentul către Sfântul Scaun şi către Vicarul lui Hristos. Puţinul bine pe care l-am făcut, noi îl atribuim binecuvântărilor şi ocrotirii Sfântului Părinte.
      Papa se interesă apoi de cooperatorii Salezieni, de educaţia tinerilor şi află cu încântare că Salezienii au două sute opt novici, că în misiuni se botezaseră cincisprezece mii sălbatici etc.
      La sfârşit, Leo XIII le dădu binecuvântarea apostolică şi, fiindcă Don Bosco îngenunchease - deşi papa încercase să-l oprească - el îi ordonă secretarului, Don Lemoyne, să-l ajute:
      - Secretare! Ajută-l să se ridice şi susţine-l!
      Când ieşi din audienţă la braţul secretarului său, pe drum, lui Don Bosco, înduioşat, îi scăpă:
      - Cât e de bun Sfântul Părinte! Cât e de bun! Într-adevăr aveam nevoie de această primire, altfel nu mai puteam.
      În 13 mai 1887 - aşa cum am relatat în capitolul XIV - Leo XIII îl mai primi o ultimă dată, cu o duioşie şi amabilitate atât de delicată, cum numai sufletele mari sunt în stare.
      - Sunt bătrân şi îmbătrânit, Preafericite Părinte - murmură Don Bosco. Dar, înainte de a muri, trebuia să Vă mai văd o dată pe Sanctitatea voastră, spre a-i cerşi o ultimă binecuvântare. Dorul mi s-a împlinit, şi acum nu-mi mai rămâne decât să spun şi eu:
      „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne!”

*
*     *

      De dincolo de mormânt, Sfântul continuă să-i servească pe urmaşii lui Petru, rămânând neclintita santinelă a Romei, prin fiii săi. Şi pentru a-şi perpetua spiritul său, Don Bosco a dispus ca, la fiecare nouă alegere a Superiorului General al Salezienilor, să se citească normele lăsate cu limbă de moarte chiar de el pentru acest prilej decisiv.
      În aceste norme, Sfântul aminteşte alegătorilor, ce sunt pe cale de a-şi depune buletinul în urnă, că una din cele trei condiţii esenţiale ale Superiorului Salezian trebuie să fie Un indiscutabil devotament şi devoţiune către Sfântul Scaun, către tot ce se referă la acesta!

 

II. Martorul adevărului

11) Setea sufletului omenesc

      Marele resort ce a dus omenirea înainte este setea de adevăr. În bine sau în rău, dar a dus-o înainte, chiar când drumul apucat spre „Progres” era cel greşit. Nu a fost ea - setea de a şti totul, de a fi ca Dumnezeu, ştiind binele şi răul, de a şti cu orice preţ - cea care ne-a izgonit şi din raiul pământesc?
      Şi nu este tot ştiinţa cea care, mărind capacitatea de a distruge a războaielor în epoca atomică, ameninţă ca omenirea să fie izgonită şi de pe restul pământului?
      Nu este aceasta un memento teribil pentru acest oropsit neam omenesc, că Adevărul nu trebuie nicicând despărţit de bine, iară riscul celor mai incredibile şi, poate, chiar totale catastrofe?
      Câte imnuri de slavă n-au fost înălţate Ştiinţei, câte osanale nu s-au adus Raţiunii, şi câtă tămâie nu s-a ars pe altarul „Progresului”! Setea de adevăr a fost mereu stimulentul secret al atâtor cercetări omeneşti, şi fiecare nouă invenţie nu era decât un văl sfâşiat de pe o nouă porţiune a misteriosului Cosmos ce ne cuprinde şi ne înconjoară!
      Pasteur, Koch, teoria relativităţii, disociaţia atomică, penicilina, metoda psihanalitică, descoperirile bune sau rele, totul interesează pe omul modem, el însuşi rămas sieşi fiinţa necunoscută.[270] Acelaşi neobosit jind după adevăr e ţinta tuturor cugetătorilor, ca şi cel al întregii Istorii, ce nu mai e - pentru a folosi o expresie fericită - decât Filosofie în marş.
      Istoria, la rândul ei, nu e decât un crâmpei din marea desfăşurare a Creaţiei, Creaţia nefiind, ea însăşi, decât marşul de epopee al ideilor Creatorului, întruchipate şi oglindite în firavele făpturi pelerine spre Eterna Lumină:

„Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos...”

      Dar dimpotrivă, pe planul personal al trăirii lucide şi conştiente, setea după deplinul adevăr nu este oare mirajul şi chemarea de totdeauna a spiritului nostru? Ce este văpaia ce arde măruntaiele cerbului rănit, alături de setea sufletului omenesc după Adevăr? „Mehr Licht!” Mai multă lumină! spune tradiţia c-ar fi fost ultimul suspin al lui Goethe.
      „Infinita Lumină”, strigă sufletul oricărui pământean, în clipa supremă când ţărâna-i nu se întoarce în ţărână decât pentru a lăsa scânteia creată să se întoarcă la Creatorul ei. Nu este totdeauna boala cea care răpune, despărţind sufletul de trup, ci, la cei ce au trăit în adevăr, tot pe atât setea de Adevărul Deplin.
      Adevărul e marele resort al oricărei făpturi inteligente, dar şi marele chin când e cu deliberare nesocotit. Răsplata, imensa răsplată a Sfinţilor, este doar faptul de a şti - trecând pragul veşniciei - că au trăit în şi pentru Lumină şi că sunt vrednici de unirea sublimă cu Dumnezeu, aşa cum marea pedeapsă a celor osândiţi va fi de a fi puşi, şi pentru veşnicie, faţă în faţă cu propria lor urâciune şi deformare spirituală; de a-şi cunoaşte fără posibilitate de scuză, ascundere sau mască, toată infamia propriei vieţi vicioase, în toată goliciunea ei hâdă, chiar dacă faţă de semenii lor au reuşit să se deghizeze şi să salveze aparenţele.
      Spunea un mare cunoscător de oameni din veacul trecut J. De Maistre: „Eu nu ştiu ce-ar putea să fie conştiinţa unui asasin sau ticălos; ştiu numai atât, că aceea a unui om cinstit e aşa un abis, încât nu o poţi privi în faţă şi nu o poţi scruta fără să rămâi înspăimântat”. Poţi trişa înşelându-te până şi pe tine douăzeci, treizeci, o sută de ani, dar va veni clipa deşteptării, când Dumnezeu te va pune faţă-n faţă cu tine însuţi şi cu propriile-ţi fapte. Agonia, oricât de grozavă ar putea fi, în astfel de cazuri nu e decât un zâmbet fericit alături de universul de remuşcări fără de sfârşit în care se intră spre chinuirea cea de totdeauna. Adevărul nesocotit o viaţă întreagă se vrea şi va fi inexorabil răzbunat.
      De aceea, ce imensă fericire de a afla adevărul până când nu e prea târziu şi de a întâlni un sfânt ce, deşi cu iubire, să-ţi spună totuşi tot adevărul, fără să te cruţe. Căci acesta e rostul Sfinţilor, de a aduce mărturie Adevărului. Ei anticipă judecata lui Dumnezeu, revelând muritorilor starea actuală a conştiinţei lor, ajutându-i să şi-o îndrepte. E de prisos a mai spune, cei ce au o mai acută nevoie de a li se spune răspicat adevărul sunt marii zilei, pe care toţi îi mint. Câte adulaţii, câte linguşiri interesate, câte elogii ipocrite nu le este dat sărmanilor să asculte mereu! Ba chiar când un sfânt apare în drumul lor, de câte ori ei nu se mărginesc să-l imite pe Pilat în acea atitudine ce-i defineşte şi pe ei; acesta îl întrebă pe Isus: „Ce este adevărul?”, dar nu mai aşteptă răspunsul, fugi de el.
      Într-o zi, Don Bosco era invitat la masă de Contele De Camburzano, şi printre invitaţi se găsea şi un vestit general, acum în rezervă. Nu credinţa strunise gândurile bătrânului soldat, şi viaţa lui, cu atât mai puţin. Generalul rămase izbit de persoana Sfântului şi simţea o tainică şi inexplicabilă atracţie spre el. Tot timpul mesei îl fixase, iar după ridicarea ei, se apropie de Don Bosco zicând:
      - Spuneţi-mi şi mie un cuvânt. Îl voi păstra ca o preţioasă amintire a întâlnirii cu dumneavoastră.
      - Oh, Domnule General - răspunse Don Bosco - rugaţi-vă pentru mine, rugaţi-vă ca sărmanul Don Bosco să-şi poată mântui sufletul său!
      Fariseism sau diplomaţie? Ce mister o mai fi şi cu Sfinţii ăştia? Don Bosco nu putea fi sincer vorbind aşa, vor opina cei mai mulţi, dacă nu toţi cititorii noştri. Şi de această părere era şi generalul: ce nevoie ar putea avea un Sfânt de rugăciunile unui păcătos oarecare?
      - Cum? Eu să mă rog pentru dumneavoastră? observă generalul înfiorat de această neaşteptată cerere. Sugeraţi-mi mai curând un sfat potrivit mie.
      Dar înainte de a auzi răspunsul lui Don Bosco, nu putem evita problema ridicată mai sus, a sincerităţii umilinţei Sfinţilor. Sfinţii, mai pot fi ei cu adevărat sinceri? Nu se mint oare şi nu se înşală şi pe ei înşişi?
      Nu, cu certitudine nu, căci Dumnezeu însuşi are grija de a le menţine mereu trează conştiinţa propriei nimicnicii şi a infinitei gratuităţi a harului, prin ispitele violente cu care-i copleşeşte. Ei nu filosofează asupra umilinţei, ci o trăiesc în chip experimental şi simt cu o luciditate desăvârşită necesitatea imperioasă şi eficacitatea suverană a harului. Acest simţământ, în comparaţie cu noi, e mult mai viu, tocmai fiindcă altele sunt greutăţile lor. Cum se exprimă o mare mistică, o singură ispită din cele pe care le au Sfinţii o aşa putere are, încât ar face să se prăbuşească mii de suflete zise virtuoase. Nici o forţă morală, nici un considerent uman nu i-ar reţine de la rău afară de, şi exclusiv, forţa Atotputerniciei divine.
      Ispita Sfinţilor în asemănare cu ispitele noastre e uraganul ce dezrădăcinează stejarii seculari, alături de o simplă adiere. Ce-i drept, până şi adierea face să cadă unele frunze, dar nu fiindcă ea e tare, ci fiindcă ele sunt îngălbenite şi fără vlagă. Noi nu suntem decât frunze, mai mult sau mai puţin îngălbenite, alături de stejarul Sfinţilor.
      Dar de ce permite Dumnezeu astfel de încercări? Pentru că El are nevoie de piepturi în prima linie, care să reziste sigur atacurilor frontale şi masive ale Porţilor Iadului, dezlănţuite în toată furia lor. Pe Sfinţi, aceste ispite nu numai că nu-i răpun, ci doar îi unesc mai strâns cu Dumnezeu şi-i oţelesc. În spatele Sfinţilor, noi toţi ceilalţi suntem scutiţi şi apăraţi. Şi vai de popoarele şi generaţiile creştine care nu au atari piepturi ce să suporte greul bătăliei...
      Or, tocmai aici e explicaţia psihologică a faptului că Sfinţii cer rugăciuni de la toţi. Ei nu se uită unde sunt în luptă, că sunt în prima linie, ci văd doar nevoia de a fi ajutaţi de toţi, de a avea muniţia spirituală necesară, căci e în linia lor bătălia cea crâncenă. Se poate întâmpla ca soarta bătăliei s-o decidă un singur cartuş oferit Sfinţilor la timp de către un copilaş sau chiar de un păcătos. Predată lor, rugăciunea oricui e folosită cu o eficienţă divină. De aceea, nici o rugăciune nu e de prisos în Biserică. Şi de câte ori ai simţit imboldul de a te ruga, de a te înfrâna sau de a-ţi trăi viaţa în stil de rugăciune şi totuşi nu ai făcut-o, cine ştie unde, acolo în linia întâi, se întâmplă o catastrofă. Sunt misionari, sunt preoţi Sfinţi, sunt înalţi Ierarhi sau suflete consfinţite care, din cauza omisiunii tale, se clatină şi vor fi poate răpuşi.
      Revanşa mediocrităţii în faţa eroismului e dezertarea creştinilor de rând în faţa Sfinţilor, e omisiunea. Cuvântul e mărunt, dar tragedia ce-o provoacă este de nemăsurat. Nu e revelator faptul că Judecata din urmă, Mântuitorul o reduce, pentru cei osândiţi, la o repetată stigmatizare a omisiunilor? Isus, care ne-a încorporat prin Botez în Trupul său Mistic şi ne-a făcut să depindem vital unii de alţii, în una şi aceeaşi Comuniune a Sfinţilor, ştia de ce spune şi ne cere „Neîncetat vă rugaţi!”[271]
      Dar să revenim la răspunsul dat de Don Bosco Generalului nostru. La început, părea să ezite niţel. În sfârşit se decise şi cu glas hotărât îi răspunse:
      - Domnule General, gândiţi-vă că mai aveţi o mare bătălie de purtat, şi dacă ieşiţi victorios, veţi fi atât de fericit.
      - Şi care e această bătălie?
      - Domule General, e aceea a mântuirii sufletului dumneavoastră.
      La aceste cuvinte, toţi se priviră semnificativ, şi Generalul exclamă:
      - Numai Don Bosco îmi putea vorbi atât de deschis!

 

12) „Domnul i-a şters din Cartea Regilor...”

      „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.”[272] Iar Sfinţii sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, chiar şi în faţa Suveranilor.
      În 1867, Regina-mamă, Maria Teresa din Neapole, exilată la Roma în urma Revoluţiei, având o lungă întrevedere cu Don Bosco, voia ca acesta să-i prezică un viitor glorios, dar Sfanţul se mulţumi să-i răspundă:
      - Maiestate, îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar Maiestatea voastră nu veţi mai revedea Neapolul!
      Ajuns acasă, Don Bosco îi povesti secretarului său, Don Francesia, convorbirea şi acesta îl întrebă:
      - Şi aţi avut curajul să spuneţi asemenea lucruri acelei sărmane femei?
      - Fireşte, îmi ceruse adevărul, şi eu trebuia să-i spun adevărul.
      Regele detronat, Francisc II, intrigat de această prevestire potrivnică tuturor ştirilor pe care le deţinea, în 3 februarie, după ce Sfântul celebrase în capela vilei Ludovisi, în convorbirea ce avură, îi aminti că, peste câteva luni, el spera să urce din nou pe tron.
      - Dacă ţineţi să vă vorbesc fără înconjur, vă spun că Maiestatea voastră nu se va mai întoarce niciodată pe tron!
      Regele nu admitea aşa ceva şi voia să ştie cam pe ce-şi întemeia Sfântul prezicerile, mai ales că semnele politice îi erau tot mai favorabile, iar Dumnezeu, pe de altă parte, nu putea să nu susţină o familie regală ce ocrotise cu atâta devotament Biserica.
      - Cum - reluă Don Bosco mirat - în regatul Neapolului de mai bine de şaizeci de ani erau în vigoare Legile Febroniene: un episcop nu putea da Sfântul Mir fără aprobarea Regelui, nu putea hirotoni un preot, nu putea convoca un sinod, să facă o vizită pastorală, ba nici chiar să corespondeze cu Roma, fără „beneplacitul”Suveranului. Şi asta Majestatea voastră o mai numeşte „a ocroti cu devotament Biserica”?
      Ex-regele încercă atunci să explice împrejurările politice şi să scuze atitudinea tatălui său. Fiindcă Don Bosco tăcea mereu, îl întrebă direct:
      - Şi dacă eu m-aş întoarce pe tronul părinţilor mei, nu credeţi că lucrurile ar merge mai bine?
      - Maiestate - răspunse Sfântul - vă cunosc dragostea sinceră către Sfântul Scaun şi dovezile luminoase prin care aţi arătat-o. Ştiu că sunteţi fiul unei Sfinte, dar vă întreb: A VREA ESTE OARE TOTUNA CU A PUTEA?
      Don Bosco îi explică apoi influenţa nefastă pe care a avut-o asupra tatălui său - Regele Ferdinand - o clică de consilieri funeşti, ce-i insuflau neîncredere, ba chiar ură faţă de Roma papală şi apoi încheie:
      - În anumite cazuri, dacă Dumnezeu nu v-ar susţine, aţi face exact ceea ce au făcut şi antecesorii Maiestăţii voastre.
      Deşi Francisc II rămase aproape jignit de această supoziţie, ştiind că soţia sa, Regina Sofia, ţinea neapărat să-l cunoască, îl invită pentru a patra zi, 7 februarie, la Palatul Farnese. Terminată Liturghia, Don Bosco oferi tuturor, până şi Regelui, cu aceeaşi simplitate cu care ar fi dat-o unui copil, câte o medalie. Acesta îl întrebă dacă şi acum mai persistă în ceea ce îi spusese la Villa Ludovisi, când îi prezisese că ei la Neapol nu se vor mai întoarce.
      - Maiestatea voastră, eu nu sunt profet, dar părerea mea este că e mai bine pentru Maiestăţile voastre să abandonaţi acest gând şi să repetaţi ceea ce spunea profetul Ieremia:
„Părinţii noştri au păcătuit, acum nu mai sunt, iar noile purtăm fărădelegile.”[273] Resemnaţi-vă!
      Resemnare! Cuvânt bun pentru mănăstiri, dar să-i spui ambiţiei unei femei să se resemneze, apoi asta una nu! Chiar Sfânt să fie, şi tot nu i se poate ierta. Regina râse forţat şi-l „lămuri” pe Don Bosco că judecă complet greşit:
      - Toate lucrurile la Neapole merg din ce în ce mai rău de când am plecat noi; cu fiecare lună speranţa devine tot mai puternică în inimile partizanilor noştri. În ciuda tuturor aparenţelor, zilele mai bune sunt tot mai aproape!
      - Eu vă urez - îi răspunse Don Bosco calm - ca nădejdile Maiestăţilor voastre să se împlinească; dar sărmana mea părere este, că Maiestăţile voastre nu se vor mai întoarce nicicând la Neapole.
      După ce părăsi palatul Farnese, Don Bosco îi povesti lui Don Francesia dialogul şi acesta îl întrebă uimit:
      - Dar de ce ai intrat în toate aceste detalii?
      - Fiindcă m-au întrebat.
      - Eu le-aş fi lăsat cel puţin mângâierea speranţei acestor sărmani exilaţi! spuse Don Francesia, făcându-se, fără să-şi dea prea bine seama, purtătorul de cuvânt al mentalităţii lumeşti.
      - Ce-ai face tu de-ai fi în straiele mele, eu nu o ştiu; eu atâta ştiu că numai aşa puteam eu să răspund. În primul rând nu am de ce-i menaja: sunt maturi şi copii nu au. Şi-n al doilea rând, DOMNUL I-A ŞTERS PENTRU TOTDEAUNA DIN CARTEA REGILOR!
      Prevestirea se adeveri întru totul. Peste alţi trei ani de exil la Roma, în 1870, când trupele piemonteze ocupaseră Cetatea Eternă, ei se refugiară la Paris, unde Francisc II muri în 1894; regina Sofia îi supravieţui încă douăzeci şi nouă de ani. Ea muri la München, în 19 ianuarie 1923, fără a mai fi revăzut vreodată Neapolul, întocmai cum îi prezisese Don Bosco.

 

13) Sincer cu miniştrii

      Cu oricine şi în orice împrejurări, inclusiv faţă de marii săi binefăcători, Don Bosco rămânea Martorul Adevărului.
      Şi aceasta şi cu Urbano Ratazzi, despre care nu o dată a trebuit să vorbim în această biografie. Într-o zi, după povestea percheziţiilor, când Ratazzi se oferise spontan să protesteze în plin Parlament împotriva lor, îl întrebă pe Don Bosco, aşa pe nerăsuflate:
      - Ce credeţi, Don Bosco, ca ministru de stat şi ca autor al câtorva legi pe care dumneavoastră nu le aprobaţi, credeţi, într-adevăr, că eu am căzut sub cenzurile Bisericii?
      Don Bosco îi ceru câteva zile pentru a reflecta şi la revedere răspunse:
      - Aş fi dorit atât de mult, Domnule Ministru, să pot linişti conştiinţa Excelenţei voastre, dar n-am găsit un singur motiv canonic sau opinia unui singur teolog ce să-mi permită să o fac.
      - Scumpul meu Don Bosco - răspunse Ratazzi - sunteţi primul care-mi vorbiţi aşa, şi francheţea dumneavoastră îmi place. Permiteţi-mi să vă ofer şi eu în schimb serviciile mele. Când veţi avea nevoie de ceva pentru băieţii dumneavoastră, fiţi sigur că puteţi conta pe mine.
      Ratazzi, în ciuda unui oarecare anticlericalism, era om superior.
      De altfel, el n-a fost singurul ministru care să-şi audă ce e al său din partea lui Don Bosco. În 6 august 1876, cu prilejul inaugurării festive a căii ferate Torino-Lanzo, Prefectul îl rugase pe Don Bosco să permită ca bufetul pentru autorităţi să fie aranjat în Colegiul Salezian, care era edificiul cel mai impunător din Lanzo. Sfântul nu numai că se învoi, ci îşi aduse cu sine din Torino fanfara, pentru a ridica nota de solemnitate a inaugurării. După recepţia oficială la care luaseră parte mai bine de patru sute de invitaţi, cei trei miniştri, Depretis, Nicotera şi Zanardelli, ce prezidaseră festivitatea, îşi exprimară dorinţa de a face o tură prin grădina Institutului.
      Era un soare fierbinte de august, iar grupul de miniştri, senatori şi deputaţi, se aşeză pe bănci la umbra pinilor, în jurul unei mescioare de piatră din fundul grădinii, savurând aerul curat şi încântătoarea privelişte alpină ce de aici li se oferea ochilor. Un moment rămaseră cu toţii fără glas, contemplând panorama piscurilor înzăpezite, din care razele făcuseră tot atâtea vârfuri de săgeţi aurite, arătând către cer; apoi unul din miniştri, Nicotera, începu să-l tachineze pe Don Bosco, pe tema deselor sale călătorii şi vizite la Vatican:
      - Se zice, Don Bosco, că dumneavoastră sunteţi în relaţii destul de apropiate cu Papa!
      - Se mai şi exagerează, Excelenţă! E adevărat că Sfântul Părinte mă primeşte totdeauna cu multă bunătate şi că relaţiile mele sunt mai mult sau mai puţin strânse, după cum Sanctitatea Sa binevoieşte să mi le acorde. E adevărat că la Vatican aveam intrarea liberă, mai ales într-o anumită afacere, dar nici pe la Ministere nu m-aş putea plânge că aş fi fost silit să aştept. Tratându-se de una şi aceeaşi chestiune, miniştrii mă primeau şi ei îndată, fără anticameră. Ce să mai spun de Excelenţa sa ministrul Vigliani, ce-mi arătă o încredere atât de extraordinară, încât, într-o importantă problemă, îmi dăduse depline puteri să fac cum voi crede de cuviinţă, deşi ştia foarte bine că eu sunt mai catolic decât Papa...
      - Dar, o întrebare, Don Bosco - interveni senatorul Ricotti, istoric italian cunoscut - nu socotiţi că Institutul dumneavoastră scoate prea mulţi preoţi? Ba şi profesori?
      - Domnule Senator - replică prompt Don Bosco - în comparaţie cu nevoile noastre, numărul preoţilor ieşiţi din Oratoriu e încă mic. Şi apoi nu uitaţi că numărul lor e încă mic faţă de acela al meseriaşilor, funcţionarilor, militarilor, artiştilor, liber-profesioniştilor etc. pe care i-am dat societăţii. Oricum, sper că dumneavoastră nu pretindeţi că un preot face rău dacă se gândeşte şi el să-şi formeze ajutoare, care să-l sprijine în ministerul său. Sunt convins, de altfel, că dumneavoastră toţi, şi fiecare din cei ce mă ascultaţi, după ce v-aţi consacrat viaţa binelui obştesc, doriţi sincer să găsiţi cât mai mulţi urmaşi cărora să le inspiraţi propriile gânduri şi idealuri. E natural, de aceea, şi pentru un preot să dorească să recruteze şi să formeze preoţi. Ce aţi spune de un militar ce nu s-ar gândi să înroleze şi să formeze buni soldaţi? De-aş neglija formarea altor preoţi, s-ar spune cu tot dreptul că nu-mi iubesc uniforma.
      - Don Bosco are dreptate, răspunseră miniştrii aproape în cor.
      - Cât priveşte apoi punctul doi, dacă scoatem prea mulţi profesori, a cui e vina? A dumneavoastră, domnule senator Ricotti, pentru legile votate în Parlament, prin care cereţi, celor ce conduc o şcoală sau un liceu, diplomele respective. Şi ai noştri şi le iau. Dacă a respecta legile Statului e o greşeală, Don Bosco se mândreşte că-i sileşte pe ai săi să comită astfel de greşeli. De altfel, ar fi vai şi amar de Institutul nostru, de n-am avea diplomele: aceşti domni - şi, zâmbind, arătă spre cei trei miniştri - chiar că ne-ar juca!
      - Don Bosco ăsta, iarăşi ne-a închis gura! rosti unul şi râseră toţi. Deputatul Ercole profită de moment pentru a o întoarce în glumă şi întrebă:
      - Don Bosco, dumneavoastră pe cât se pare, citiţi în inimi. Vă rog să ne spuneţi cine-i mai mare păcătos: Nicoreta sau Zanardelli?
      - Dă-i pace lui Zanardelli şi mie - răspunse Nicoreta - şi întreabă-l mai curând pe Don Bosco dacă nu eşti chiar tu cel mai mare păcătos dintre noi toţi!
      - Dar eu numai să mă convertesc nu visez!
      - Atunci - replică Nicoreta - tocmai asta-i cea mai bună dovadă că eşti mai păcătos decât noi, fiindcă, deşi ştii răul, totuşi îl faci. Nu ştii că în Biblie stă scris că „Desiderium peccatorum peribit”[274] (Pofta păcătoşilor duce la pieire). Ce spuneţi Don Bosco?
      - Dar ce vreţi să mai spun, când dumneavoastră pur şi simplu îmi luaţi vorba din gură! De altfel, pentru a putea cunoaşte pe cineva, e nevoie nu de o biată oră de conversaţie, ci de săptămâni de exerciţii spirituale spre a medita asupra deşertăciunii lumii acesteia, asupra morţii cu care toate se sfârşesc, asupra valorii bunurilor eterne ce-i urmează; să mediteze că în clipa morţii nu ne va fi spre mângâiere decât binele făcut şi că toate celelalte nu ne vor pricinui decât remuşcări. Dacă după astfel de reflecţii s-ar face o Mărturisire generală sinceră, atunci v-aş putea judeca, dar fără comparaţie, după interiorul fiecăruia.
      Dar ce credeţi despre noi, Don Bosco, noi ne vom mântui oare? întrebară câţiva din grup, cu un amestec de curiozitate şi uşurătate.
      - Eu aş dori s-o nădăjduiesc, căci îndurarea lui Dumnezeu este nemărginită.
      - Dar ştiţi, nouă nu ne prea arde să ne grăbim cu convertirea asta!
      - Dumneavoastră vreţi să spuneţi că aţi vrea să vă convertiţi, dar continuând deocamdată să..., sau că aţi dori să vă schimbaţi viaţa, dar nu aveţi curajul de a o face.
      - Chiar aşa, răspunseră aceia.
      - Ei, atunci, eu nu aş avea nimic de răspuns decât ceea ce spunea cu un minut înainte unul dintre dumneavoastră: „Desiderium... dorinţa celor păcătoşi va pieri împreună cu ei...”
      Mai stând, mai plimbându-se, conversaţia se prelungi până în amurg. Discutară de toate, dar, indiferent despre ce era vorba, Don Bosco ştia strecura cu măiestrie, zâmbind şi cu un tact psihologic desăvârşit, o aluzie la un principiu creştinesc de viaţă, un cuvânt bun al unei inimi ce iubeşte şi fu „regele acelei după amiezi”, cum se exprimă Lemoyne.
      Când să plece, miniştrii îl invitară insistent să ia masa cu ei, dar Don Bosco se scuză mulţumind. Deveniseră toţi veseli, expansivi şi aproape duioşi. Primirea aceea simplă, cordială, îi entuziasmase de-a dreptul. Zanardelli se arătă extrem de încântat, iar Nicoreta îi spuse:
      - Am avut o mulţumire extraordinară, da, am simţit o aşa bucurie cum poate numai o dată-ţi este dat să ai în viaţă!
      - Afară de cazul - reluă Zanardelli - că am mai descinde o dată în unul din Institutele lui Don Bosco!
      - Sărmani miniştri! exclamă în aceeaşi seară Don Bosco într-un grup de Salezieni. Niciodată n-au auzit ei atâtea predici ca astăzi! Eu nu le-am ascuns adevărul, dar l-am spus cu inima în mână şi într-un fel încât nu s-au putut ofensa. Deşi n-au făcut niciodată exerciţii spirituale, de data aceasta au avut o mostră fără a se mai fi deplasat sus la Sfântul Ignaţiu! Ospitalitatea noastră a fost şi aceasta un fel de a da lui Cezar ceea ce este a Cezarului şi de a cinsti Autorităţile constituite. Şi acest fel de a fi a adus cu sine un alt avantaj: ei s-au apropiat şi au văzut pe preot nu aşa cum îl vopsesc alţii, ci aşa cum este el în realitate, om de inimă ce nu se gândeşte decât la mântuirea sufletului lor. Văzându-se trataţi cu inimă, cine ştie dacă în clipa morţii nu vor dori cu toţii un preot la căpătâiul lor? Sărmanii, ei nu au pe nimeni care să le spună un cuvânt cordial sau un adevăr fără a-i înăspri.
      Cordialitatea aceasta făcea ca observaţiile lui Don Bosco să fie bine primite de toţi. Ducesei de Montmoroncy nu-i trecu cu vederea izbucnirile ei de nervozitate, aşa cum marchizului Fassati îi ceru să fie mai darnic cu cei aflaţi în lipsuri.
      Contelui Cibrario, ministru de Stat şi binefăcător de al său, Don Bosco îi mulţumi pentru tot ce făcuse pentru Oratoriu şi-i elogie apoi scrierile, urându-i să poată onora încă mult timp cu noi scrieri patria sa. Contele măgulit, îi răspunse zâmbind că, în ciuda voinţei sale de lucru, simte totuşi că nu mai are prea mult de trăit.
      - Bine - reluă prompt Sfântul - dar atunci nu uitaţi că înainte şi mai presus de toate dumneavoastră mai aveţi de aranjat un cont şi cu Biserica, cel al sufletului!
      Spunând aceasta, Don Bosco avea ceva tainic şi pătrunzător în glas. Contele deveni serios, îşi lăsă capul în jos şi stătu o clipă îngândurat. În momentul următor, o licărire îi străbătu chipul şi, luând mâna lui Don Bosco, spuse:
      - Aveţi dreptate, o să o fac negreşit şi curând.
      Cu acelaşi fel al său de a fi franc, în primăvara anului 1874, obţinu de la Ministrul de Interne, Vigliani, o lege care puse capăt violării flagrante a repaosului festiv în Cetatea Eternă.
      Tot prin acelaşi ministru reuşi să împiedice profanarea arenei Coloseumului printr-un bal de carnaval proiectat acolo, arenă sfinţită de sângele atâtor mii de martiri.

 

14) Născuţi pentru adevăr

      În 1884 îl cercetă un avocat francez, ce-i vorbi îndelung despre operele bune pe care le patrona. Se remarcase îndeosebi luptând pentru susţinerea Şcolilor Confesionale, aşa încât Sfântul Părinte îi şi acordase ordinul de Comandor. Deşi se retrăsese din afaceri, era neobosit în a apăra cauza religiei. Don Bosco îl ascultă cu vădit interes şi apoi, prieteneşte, îl întrebă:
      - Domnule Comandor, dar Religia aceasta pe care o apăraţi atât de aprig, dumneavoastră o practicaţi sau nu?
      Aceste cuvinte îl zăpăciră pe avocatul nostru, care roşi tot şi întrebă cu un vădit accent de resentiment în glas:
      - Şi de ce mă luaţi aşa?
      - Fiindcă dumneavoastră mi-aţi vorbit cu o aşa încredere şi familiaritate, încât mi s-ar părea că aş trece peste cea mai sfântă dintre datorii, dacă nu m-aş revanşa cu aceleaşi semne de încredere şi prietenie.
      Celălalt încercă să schimbe subiectul, dar Don Bosco insistă cu întrebarea, reţinându-i mâna strânsă în mâinile sale.
      - Dar de ce mă strângeţi aşa?
      - Şi de ce vreţi să fugiţi de mine? Răspundeţi-mi sincer: religia aceasta, pe care în public o apăraţi aşa de bine, dumneavoastră o şi practicaţi?
      Sub privirea sfredelitoare a Sfântului, ce-i scruta tainiţele sufletului, exclamă:
      - Don Bosco, dumneavoastră mi-aţi citit inima, nu-i aşa? Şi lacrimile îi cădeau fierbinţi pe mâinile Sfântului. Plângea în tăcere şi apoi, după un timp, reluă printre suspine:
      - Da, v-o mărturisesc. Don Bosco, eu n-am prea practicat această religie, ba mai mult, nici nu mai credeam în Mărturisire.
      - Ei bine, promiteţi-mi că de aici înainte o veţi şi practica. Facă Bunul Dumnezeu ca la viitoarea noastră întâlnire să-mi puteţi spune strângându-mi din nou mâna: „Mi-am ţinut promisiunea!”
      - Da, v-o promit, şi de îndată ce mă voi întoarce la Paris am s-o fac, iar peste câteva zile o să vă notific faptul. Aveţi cuvântul meu de onoare. O, Don Bosco, dacă toţi preoţii ar fi ca dumneavoastră, toţi ne-am trăi credinţa!
      - Dacă toţi s-ar apropia de preoţi cu dispoziţia dumneavoastră, încheie amabil Sfântul, nimeni n-ar mai vorbi niciodată rău de preoţi!
      Dar dacă Don Bosco nu-i vorbea de rău pe preoţi, apoi nici nu-i menaja în mod ipocrit. Când ajungeau în contact cu dânsul, le amintea sublimitatea angajamentelor luate în clipa hirotonirii şi că primul suflet ce trebuie salvat este cel propriu. Dar insista şi asupra necesităţii de a fi mistuit de râvna sufletelor: un preot nu merge singur nici în rai, dar nici în iad, ci înconjurat de sufletele salvate sau osândite din cauza sa.
      Un misionar ce-l vizitase trecând prin Torino îi spusese:
      - Am trecut de şaizeci de ani şi de acum nu mai sunt bun de multă treabă.
      - Ce spuneţi - îi replică cu foc Don Bosco - tocmai acum este pentru dumneavoastră timpul de a munci mai mult.
      Peste câţiva ani, acel misionar mărturisea:
      - Niciodată n-am muncit atât de mult şi nici nu m-am simţit mai bine şi mai în putere, ca în aceşti ani din urmă!
      Pe Superiorul General al unui Ordin călugăresc, ce constata cu prea mult calm că nu mai are novici, îl dojeni:
      - Să nu uitaţi un lucru: că Ordinul dumneavoastră nu a făcut încă tot binele pe care ar fi trebuit să-l facă. Prea Cucernicia Voastră ar avea o teribilă răspundere în faţa lui Dumnezeu, dacă l-aţi lăsa să se piardă. Dacă nu-l puteţi menţine în Italia, mergeţi în Franţa, în America, unde vreţi, dar străduiţi-vă să-l menţineţi în viaţă!
      Pentru Sfinţi nu există considerente umane, dar nici rivalităţi. Fiecare Ordin, ca şi fiecare suflet, este chemat să-L preamărească în felul său pe Dumnezeu. Or, singurul gând ce-i stăpâneşte fără încetare este preamărirea Lui, prin mântuirea sufletelor.
      Puternici sau sărmani, tineri sau bătrâni, femei sau bărbaţi, pentru Sfinţi toţi sunt suflete ce trebuie neapărat mântuite. Ceilalţi văd în tine inteligenţa sau mediocritatea, talentul sau inepţia, frumuseţea sau sluţenia, boala sau săn&