Harta Site Login
Recunoştinţă pentru harul lui Dumnezeu

 

Recunoştinţă pentru harul lui Dumnezeu
Cartea a II-a, Poveţe pentru luminarea lăuntrică, Capitolul X


            1. Pentru ce cauţi odihna şi tihna, când te ştii născut pentru muncă? Fii pregătit mai curând să rabzi decât să primeşti mângâiere, mai degrabă gata să-ţi duci crucea, decât să te veseleşti. Care dintre oamenii veacului nu ar primi bucuros mângâierea şi dezmierdările spirituale, dacă s-ar putea înfrupta din ele la tot pasul? Căci alinările acestea depăşesc orice desfătare şi plăcere trupească. Într-adevăr, toate plăcerile lumii sunt fie deşarte, fie ruşinoase. Plăcerile spiritului sunt, dimpotrivă, dulci şi curate, izvorâte din sfintele virtuţi răsădite de Dumnezeu în sufletele fără de prihană. Numai că nu stă în puterea omului să guste necurmat, după voie, din aceste mângâieri dumnezeieşti, căci clipa ispitei niciodată nu întârzie să se arate din nou.
            2. Ceea ce împiedică mult sufletul să fie vizitat de Dumnezeu este falsa libertate a minţii omeneşti şi o prea mare încredere în sine. Dumnezeu face bine când dă omului harul mângâierii sale; omul, în ceea ce-l priveşte, face rău atunci când nu-i arată lui Dumnezeu toată recunoştinţa pentru binefacerea primită. Iată şi de ce nu pot rodi în noi toate comorile harului dumnezeiesc, căci, arătându-ne nerecunoscători faţă de cel ce ni le dă, uităm să le întoarcem, în prinos de mulţumire, izvorului de unde s-au revărsat asupra noastră. Întotdeauna darul se dă celui ce-şi arată, cuviincios, recunoştinţa; iar celui ce se semeţeşte nu i se dă în dar ceea ce sufletul smerit primeşte.
            3. La ce mi-ar folosi mângâierile, dacă mi-ar văduvi inima de căinţă? Nu-mi doresc nici cugetări înalte, dacă e vorba ca ele să mă ducă la înfumurare. Căci nu tot ce e înalt este şi sfânt, nu tot ce-i dulce e şi bun, nu orice dorinţă încolţită în inimă este curată, nu tot ce ni se pare scump este şi plăcut lui Dumnezeu. Primesc bucuros harul care mă face mai smerit, mai grijuliu cu mine însumi, mai gata a mă lepăda cu totul de mine. Deprins cu dărniciile harului dumnezeiesc - dar învăţat totodată şi cu amărăciunile secetei sufleteşti, ori de câte ori harul se ridică - omul nu va îndrăzni să-şi însuşească vreo bunătate, ci mai degrabă se va socoti pe sine sărman, nepricopsit şi gol. Dă lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu (Mt 22, 21), iar ţie ce este al tău: cu alte cuvinte, prinos de mulţumire Domnului pentru darurile sale, iar ţie însuţi, pentru păcat, osânda cuvenită păcatului.
            4. Aşează-te mereu pe tine la locul cel mai de jos (Lc 14, 10), şi ţi se va da ţie cel mai de sus: căci nimic din ce stă sus nu-i lipsit de temelie jos. Sfinţii cei mai mari înaintea lui Dumnezeu, în propriii lor ochi, dimpotrivă, se simt cei mai mici; şi cu cât mai slăviţi sunt prin har, cu atât mai smeriţi sunt întru sine: n-au cum să fie plini de adevăr şi de cerească mărire cei ce râvnesc la nălucile proslăvirii deşarte; cei ce se sprijină pe Dumnezeu ca pe o temelie puternică n-au cum să se mândrească în sine. Şi întrucât lui Dumnezeu ei îi aduc prinos pentru tot binele primit, nu umblă să primească proslăvire unul de la altul, ci slava care vine de la unicul Dumnezeu, pe aceea o caută (In 5, 44); mai presus de orice, ei doresc din inimă ca, în sine şi în sfinţii săi, Domnul să fie lăudat: acesta e ţelul spre care gândul lor, neabătut, se îndreaptă.
            5. Fii, aşadar, recunoscător pentru binele cel mai mic, şi binele cel mai mare va veni să te răsplătească. Lucrurile ce ţi se par mici să fie pentru tine cele mai mari cu putinţă, iar cele ce par neînsemnate să fie pentru tine cele mai alese daruri. Ţinând seama cât de mare este Cel care dăruieşte, nimic din ceea ce ni se dă nu poate fi neînsemnat, nimic din ceea ce ni se dă nu poate avea preţ prea mic. Şi chiar de ne-ar da pedepsire şi pălmuire, recunoştinţă i se datorează, căci tot ceea ce Domnul îngăduie să ni se întâmple, spre mântuirea noastră e îngăduit să se întâmple. Iată de ce, acela care ţine să nu piardă harul Domnului să ştie să fie recunoscător pentru cele primite şi răbdător când, dimpotrivă, cele date i se iau. Să stăruie în rugăciune, ca harul, în cele din urmă, să se reîntoarcă; să stea cu smerenie de veghe, ca darul revărsat asupra lui să nu se piardă.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 797190