Nu-ţi căuta pacea sufletească printre oameni
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul XLII

            1. Fiul meu, dacă-ţi vei căuta pacea sufletului alături de cineva cu care să împarţi păreri şi gusturi asemănătoare, te vei trezi curând descumpănit şi pus în încurcătură. Dacă, dimpotrivă, te vei bizui pe reazemul adevărului pururi viu şi neschimbat, chiar dacă s-ar întâmpla ca un prieten să-ţi întoarcă spatele sau să moară şi să părăsească lumea aceasta, tristeţea nu te va atinge. Dragostea pentru prieteni să o întemeiezi pe mine şi pentru dragostea mea să îndrăgeşti pe cel ce pare bun şi-ţi este scump în viaţa aceasta. Fără mine orice prietenie va fi şubredă şi scurtă; iar dragostea pe care n-o leg Eu însumi nu va fi nici adevărată, nici curată. Să fii ca şi mort pentru orice legătură care te-ar face să atârni de bunul plac şi îndrăgirea oamenilor, astfel încât - în măsura în care depinde de tine -, să te poţi oricând lipsi de toată plăcerea oricărei însoţiri omeneşti. Cu cât omul se va depărta mai mult de mângâierea lumească, cu atât se va apropia mai tare de Dumnezeu. Şi cu cât se înalţă mai sus spre Dumnezeu, cu atât se coboară mai jos întru sine şi se micşorează pe sine însuşi în propriii săi ochi.
            2. Dimpotrivă, cel care-şi închipuie că vreun lucru bun îi aparţine împiedică, tocmai prin aceasta, coborârea darului lui Dumnezeu, căci Duhul Sfânt caută întotdeauna pentru harul său lăcaş în inima smerită. Dacă ai şti să te cufunzi cu totul în nimicnicia ta, lepădând toată iubirea de făptură, darul meu s-ar revărsa în tine cu toată îmbelşugarea. Ori de câte ori ochii tăi umblă după făpturi, pe Creator îl pierzi din vedere. Învaţă ca, în toate, să te înfrângi pe tine, din dragoste pentru Făcătorul a toate; abia atunci vei fi vrednic să ajungi la cunoştinţa celor dumnezeieşti. Oricât de neînsemnat ar fi ceva, e de ajuns să priveşti lucrul cu nesăbuinţă şi să te legi cu inima ca să te trezeşti abătut şi întârziat din calea care duce spre culmea tuturor bunătăţilor.