Harta Site Login
Învăţătura adevărului

 

Învăţătura adevărului
Cartea I, Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului, Capitolul III

 

            1. Ferice de cel luminat nemijlocit de învăţătura adevărului însuşi, nu de tâlcul întrezărit al unor chipuri şi vorbe trecătoare. Părerile şi simţurile omeneşti înşeală într-adevăr adeseori, vederea lor e scurtă. Ce rost poate avea să iscodeşti cu mintea, până în pânzele albe, lucruri ascunse ori învăluite în negura tainei, de vreme ce la ceasul judecăţii nimeni nu-ţi va cere vreodată socoteală de necunoaşterea lor? Mare nesăbuinţă e să ţii morţiş la cercetarea şi iscodirea fără rost a unor lucruri nefolositoare, ba chiar păgubitoare, lăsând deoparte tocmai pe cele mai trebuincioase şi mai folositoare. Ca, ochi având, să nu vedem.
            2. De ce ne-ar păsa atât de mult de deosebirea filosofică dintre fire şi speţă? Cel căruia Cuvântul etern îi vorbeşte se poate lipsi de felurimea şi sumedenia părerilor omeneşti. Toate îşi trag obârşia dintr-un singur Cuvânt, toate se rostesc într-un glas; e însuşi izvorul şi începutul care pe noi, acum, ne cheamă ca să ne vorbească. Fără El nimeni nu poate dobândi înţelegere, fără El nu-i cu putinţă o judecată dreaptă. Cel pentru care toate sunt una, pe toate la un rost aducând, şi una văzând întru toate, acela poate fi statornic în sufletul său, întemeiat cu totul pe pacea lui Dumnezeu. O, Dumnezeule, adevărul meu, fă să fiu una cu tine, întru iubire fără sfârşit! Searbădă e citirea, searbădă ascultarea din cărţi: tu singur eşti tot ce-mi doresc şi tot ceea ce vreau. Învăţaţii să păstreze tăcerea, amuţească gura făpturii înaintea feţei tale: vorbeşte-mi, Doamne, tu singur.
            3. Cu cât mai adunat întru sine va fi cineva - cu cât mai limpezite cugetul şi inima lui - cu atât mai uşor îi va fi să priceapă lucruri mai multe, mai înalte şi mai nepătrunse, căci, pentru el, lumina înţelegerii vine de sus. O minte limpede, curată şi statornică nu se risipeşte în mijlocul îndatoririlor zilnice - oricât de multe ar fi chemată să facă, căci pe toate le săvârşeşte cu gândul la Dumnezeu, străduindu-se să scuture, din lăuntrul său, toată căutarea de sine. Ce anume te stânjeneşte şi-ţi aduce mai multe necazuri pe cap, dacă nu tocmai pofta neînfrânată a inimii, lăsată în voia ei? Omul drept şi evlavios îşi lămureşte mai întâi pe dinăuntru rostul faptelor sale, abia apoi trece la ceea ce are de săvârşit şi săvârşeşte pe din afară; şi nu se lasă mânat încotro l-ar îmbia imboldurile stricate ale firii ci, el însuşi stăpân, le ţine pe toate cu tărie sub cârma şi îndrumarea dreptei judecăţi. Care luptă este mai aprigă decât a aceluia care vrea să se biruiască pe sine? Într-adevăr, aceasta s-ar cuveni să fie grija noastră dintâi: să ne biruim pe noi înşine, zi de zi să sporim în putere, pas cu pas şi ceas cu ceas, înaintând pe calea binelui.
            4. Orice desăvârşire în această viaţă îşi are partea ei de nedesăvârşire şi nu-i cunoaştere sau cugetare înaltă nescutită de taine şi umbre. Cunoaşterea smerită de sine e o cale mai sigură spre Dumnezeu decât iscodirea adâncurilor ştiinţei. Nu că ştiinţa sau cunoaşterea oricărui lucru ca atare nu ar fi bună în sine, rânduită şi vrută chiar de Dumnezeu; dar pentru că mai de preţ e conştiinţa curată şi o viaţă cinstită. Şi tocmai fiindcă numeroşi sunt cei ce se silesc să adune cunoştinţe, mai curând decât să ducă o viaţă dreaptă şi sfântă, atât de des vedem cum atâţia ajung să rătăcească drumul şi să aducă la urmă rod puţin sau deloc.
            5. O, atâta silinţă de şi-ar da - pentru a plivi şi stârpi viciile şi a răsădi în sufletele lor virtutea -, câtă strădanie irosesc fără oprire în dezbateri, n-ar fi atâtea rele şi atâta smintire în rândul credincioşilor, şi nici atâta delăsare în mănăstiri. Căci de un lucru putem fi siguri: în ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce cărţi am citit, ci ce fel de fapte am săvârşit, nimeni nu va cerceta cât de iscusiţi am fost în vorbire, ci cât de creştineşte ne-am trăit zilele pe pământ. Spune-mi, unde s-au dus toţi cei care, până nu de mult, erau socotiţi drept mari învăţători şi domni, cei care, până mai ieri, pe când trăiau încă, se bucurau de o faimă înfloritoare pentru ştiinţa lor de carte? Scaunele lor sunt goale şi au fost date altora, şi mă întreb dacă cineva îşi mai aminteşte de ei. Cât timp au fost în viaţă, treceau drept bărbaţi de vază dar iată, nimeni, acum, nu-i mai pomeneşte.
            6. O, cât de repede se stinge şi amuţeşte toată slava lumii! Ce bine ar fi fost dacă viaţa le-ar fi fost pe potriva ştiinţei de carte! Atunci, cu adevărat, citirile şi învăţătura lor ar fi avut un rost. Şi câţi în această viaţă nu se pierd, cu toată ştiinţa lor zadarnică de carte, pentru că prea puţin se sinchisesc de slujirea lui Dumnezeu! Şi tocmai pentru că în loc să se smerească pe sine le place mai curând să treacă drept oameni de vază, în fumurile gândului lor se mistuie până ce pier. Cu adevărat mare e cel ce are în suflet dragoste mare. Cu adevărat mare este cel care se socoteşte pe sine mic şi toată fala şi slava lumii o socoteşte fără preţ. Săbuit cu adevărat este acela care toate bunătăţile pământului le socoteşte gunoi, ca să câştige pe Cristos (Fil 3, 8). Şi învăţat cu adevărat e cel care se leapădă de voinţa sa, spre a putea face numai voia lui Dumnezeu.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 796779