Centrul Don Bosco România


Multele zvonuri care umblau pe seama lui Don Bosco au început să o neliniștească pe Marchiza Barollo. Ceea ce o neliniștea mai mult era faptul că Municipiul din Torino dezaproba proiectele mele.

Într-o zi, îndată ce a intrat în camera mea, a început să-mi vorbească astfel:

- Sunt foarte mulțumită de ceea ce faceți pentru operele mele. Vă mulțumesc pentru că sunteți așa de preocupat ca să predați fetelor muzica, cântecele bisericești, cântul gregorian, matematica, și chiar sistemul metric zecimal.

- Nu e nevoie să-mi mulțumiți. Preoții trebuie să muncească pentru că este o datorie a lor. Se va îngriji Dumnezeu să răsplătească totul. Să nu mai vorbim despre aceasta.

- Trebuie să vă spun și altceva. Sunt îndurerată că uriașele dumneavoastră eforturi vă distrug sănătatea. Nu se poate ca dumneavoastră să conduceți operele mele și, în același timp, să vă ocupați de copiii abandonați. Apoi că numărul copiilor a crescut mai mult decât surprinzător. Eu vă propun să faceți ceea ce ține strict de datoria dumneavoastră: să conduceți Micul Spital. Încetați să munciți în pușcării, la Cottolengo. Și, în special, pentru puțin timp, să nu vă mai gândiți la copii. Ce-mi răspundeți?

- Doamnă Marchiză, până acum Dumnezeu m-a ajutat și cred că va continua să o facă. Nu vă preocupați pentru toate lucrurile care sunt de făcut. Eu, don Pacchiotti și don Borel vom face totul.

- Dar eu nu pot permite ca dumneavoastră să vă ruinați cu totul. Că vreți sau nu, multele ocupații dăunează sănătății dumneavoastră și operelor mele. Și apoi, este bine să luați seama la vorbele care umblă pe seama sănătății dumneavoastră mintale, de opoziția autorităților în privința Oratoriului dumneavoastră. Toate aceste lucruri mă constrâng să vă fac o propunere precisă.

- Care, doamnă Marchiză?

- Dumneavoastră trebuie să alegeți: ori Oratoriul ori Refugiul. Gândiți-vă în tihnă și, după aceea, îmi veți răspunde.

- Răspunsul meu este pregătit de mult timp. Dumneavoastră aveți bani și puteți găsi mulți preoți pe care să-i puneți în locul meu. Băieții mei, în schimb, nu au pe nimeni. Dacă-i abandonez, pentru ei totul se sfârșește. Accept, așadar, concedierea dumneavoastră, chiar dacă aș vrea să continui să fac ceea ce pot pentru Refugiu. Îmi voi dedica tot timpul copiilor abandonați.

- Dar cum veți trăi fără salar?

- Dumnezeu m-a ajutat mereu și mă va mai ajuta încă.

Nr vizitatori: 1082954
Harta Site Politică de confidențialitate