Harta Site Login
Seria I
Seria II
Seria III
Seria IV
43 44


       Multele zvonuri care umblau pe seama lui Don Bosco au început să o neliniştească pe Marchiza Barollo. Ceea ce o neliniştea mai mult era faptul că Municipiul din Torino dezaproba proiectele mele.
       Într-o zi, îndată ce a întrat în camera mea, a început să-mi vorbească astfel:
       - Sunt foarte mulţumită de ceea ce faceţi pentru operele mele. Vă mulţumesc pentru că sunteţi aşa de preocupat ca să predaţi fetelor muzica, cântecele bisericeşti, cântul gregorian, matematica, şi chiar sistemul metric zecimal.
       - Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. Preoţii trebuie să muncească pentru că este o datorie a lor. Se va îngriji Dumnezeu să răsplătească totul. Să nu mai vorbim despre aceasta.
       - Trebuie să vă spun şi altceva. Sunt îndurerată că uriaşele dumneavoastră eforturi vă distrug sănătatea. Nu se poate ca dumneavoastră să conduceţi operele mele şi, în acelaşi timp, să vă ocupaţi de copiii abandonaţi. Apoi că numărul copiilor a crescut mai mult decât surprinzător. Eu vă propun să faceţi ceea ce ţine strict de datoria dumneavoastră: să conduceţi Micul Spital. Încetaţi să munciţi în puşcării, la Cottolengo. Şi, în special, pentru puţin timp, să nu vă mai gândiţi la copii. Ce-mi răspundeţi?
       - Doamnă Marchiză, până acum Dumnezeu m-a ajutat şi cred că va continua să o facă. Nu vă preocupaţi pentru toate lucrurile care sunt de făcut. Eu, don Pacchiotti şi don Borel vom face totul.
       - Dar eu nu pot permite ca dumneavoastră să vă ruinaţi cu totul. Că vreţi sau nu, multele ocupaţii dăunează sănătăţii dumneavoastră şi operelor mele. Şi apoi, este bine să luaţi seama la vorbele care umblă pe seama sănătăţii dumneavoastră mintale, de opoziţia autorităţilor în privinţa Oratoriului dumneavoastră. Toate aceste lucruri mă constrâng să vă fac o propunere precisă.
       - Care, doamnă Marchiză?
       - Dumneavoastră trebuie să alegeţi: ori Oratoriul ori Refugiul. Gândiţi-vă în tihnă şi, după aceea, îmi veţi răspunde.
       - Răspunsul meu este pregătit de mult timp. Dumneavoastră aveţi bani şi puteţi găsi mulţi preoţi pe care să-i puneţi în locul meu. Băieţii mei, în schimb, nu au pe nimeni. Dacă-i abandonez, pentru ei totul se sfârşeşte. Accept, aşadar, concedierea dumneavoastră, chiar dacă aş vrea să continui să fac ceea ce pot pentru Refugiu. Îmi voi dedica tot timpul copiilor abandonaţi.
       - Dar cum veţi trăi fără salar?
       - Dumnezeu m-a ajutat mereu şi mă va mai ajuta încă.

Nr vizitatori: 797190