Centrul Don Bosco România


Funeraliile avură loc în după-masa zilei de 2 februarie, între orele trei și șase, cu participarea a trei episcopi: Cagliero, Leto și Bertagna.

Era o frumoasă după-amiază de iarnă italiană, cu un soare splendid și plăcut, „fără nici o adiere de vânt și fără să se fi stins vreuna din cele cinci mii de lumânări”- scrie Don Bonetti. „Numărul asociațiilor, al reuniunilor, al clerului, al delegațiilor ce însoțeau carul mortuar era enorm, iar mulțimea ce se înghesuia pe dreapta și pe stânga de-a lungul traseului parcurs de convoiul funebru era fără sfârșit... Celui care a fost prezent la această priveliște nu i se pare de loc exagerată aprecierea celor ce socoteau la două sute de mii cifra celor ce veniseră în acea zi, pentru a da ultima cinstire marelui nostru părinte, Don Bosco. Spectacolul pe care-l prezenta piața Mariei Ajutătoare era într-adevăr de nedescris. De la treptele Bazilicii până la casele din Corso Regina Margherita nu se vedeau decât capete, unele lângă altele, așa de dese cum nu se văd decât într-o sală sau biserică, unde nu se mai poate mișca uneori un picior din cauza înghesuielii. Ca să nu mai pomenesc de geamuri sau de arborii ce flancau străzile străbătute, între ramurile cărora sprintenii băieți din oraș reînnoiau scena piticului Zahei și a copiilor din Palestina la trecerea Divinului Prieten al tinerimii, Isus Hristos, și căruia Don Bosco i-a fost unul din imitatorii cei mai credincioși. Ba se vedeau spectatori până și sus pe acoperișurile caselor...”

După înmormântare, oratorienii ce reintrau în Oratoriu, își ridicau instinctiv privirea spre fostele geamuri ale lui Don Bosco de la etajul doi, luminate acum doar de o lumină palidă și abia atunci își dădură seama de pierderea ireparabilă suferită în urma dispariției din mijlocul lor a celui ce era totul pentru ei: maestru, părinte, înger păzitor.

Dar ceea ce surveni după ce comunitatea se reunise iarăși rămâne inexplicabil din punctul de vedere al psihologiei comune: când s-au adunat iarăși toți, orice urmă de mâhnire dispăru definitiv și o liniște misterioasă, o pace adâncă, o bucurie de Rai se sălășlui în toate ungherele casei, ca și în toate inimile. Abia ieșiți din biserică, se priviră uimiți, și liniștea apăsătoare care stăpânise cinci zile copleșitor peste tot și peste toți fu ruptă dintr-odată, și glasuri de bucurie și aplauze vesele răsunau de pretutindeni:

- Oh, che bella festa! (Oh, ce frumoasă sărbătoare!)

Și se strângeau și se înghesuiau veseli în jurul lui Don Rua.

Da, Don Bosco nu-și părăsise fiii, și el era cel ce-și făcea astfel simțită prezența, făcând ca ritmul vieții Oratoriului să revină la veselia și seninătatea pe care el i-o lăsase drept cea mai prețioasă și distinctivă moștenire.

Nr vizitatori: 1091250
Harta Site Politică de confidențialitate