Centrul Don Bosco România


Martie 1846. Încă o dată, cu mare părere de rău și cu vădită neplăcere, ne-am făcut bagajul. De la frații Filippi am luat cu chirie un izlaz (astăzi ocupat de o topitorie de fontă).

Așa, Oratoriul s-a trezit sub cerul liber, pe iarba unui câmp, înconjurat de un gard viu, rar, care lăsa intrare liberă tuturor. Băieții erau între trei și patru sute și se simțeau foarte bine în acel Oratoriu care avea drept acoperiș cerul.

Eu, însă, trebuia să rezolv problemele practice. Unde să celebrez liturghia? Cum să le dau ocazia să se împărtășească și să se roage? Tot ceea ce puteam să facem era puțin catehism, câteva cântece sacre, recitarea vesperelor. După rugăciune, don Borel sau eu ne urcam pe o movilă de pământ sau pe un scaun și vorbeam tuturor. Ne ascultau mereu cu multă bunăvoință.

Pentru spovezi făceam în felul următor. În zilele de sărbătoare, dimineața devreme, mergeam pe câmp unde deja mă așteptau o mulțime de băieți. Mă așezam pe marginea unei gropi și-i ascultam pe cei care vroiau să se spovedească. Ceilalți se pregăteau sau făceau mulțumirea. La sfârșit începeau jocurile.

La o anumită oră suna trompeta și tinerii se adunau. Un alt sunet de tobă cerea tuturor liniște. Le spuneam atunci unde urma să mergem să ascultăm Sfânta Liturghie și să ne împărtășim.

Se pornea (cum am mai spus) înspre Sanctuarul Consolatei, înspre Madonna din Câmpie, înspre Stupinigi sau înspre un alt loc din cele pe care le-am pomenit mai înainte.

Deseori făceam cale bună ca să ajungem în locuri îndepărtate.

Nr vizitatori: 1091250
Harta Site Politică de confidențialitate