Harta Site Login
Seria I
Seria II
Seria III
Seria IV
43 44


       La şcoala din Chieri am început să-mi ajut colegii. Le explicam ceea ce nu înţeleseseră, îi făceam să depăşească dificultăţile mai serioase. Mi-am câştigat, astfel, recunoştinţa şi afecţiunea colegilor mei. Au început să vină să mă caute în timpul liber pentru teme, apoi pentru a asculta povestirile mele iar, mai apoi, fără nici un motiv, ca şi copiii din Morialdo şi din Castelnuovo.
      Am format un fel de grup şi l-am numit “Societatea Veseliei”. Numele i-a fost dat pentru că fiecare avea datoria să organizeze jocuri, să ţină discursuri, să lectureze cărţi care să contribuie la veselia tuturor. Era interzis tot ceea ce favoriza melancolie şi, în special, neascultare legii lui Dumnezeu. Cine înjura, cine rostea numele lui Dumnezeu fără respect, s-au cine se ţinea de discuţii necuviincioase, trebuia să iasă din societate.
      M-am trezit aşa în fruntea unui mare număr de tineri. De comun acord am fixat un regulament foarte simplu:
            1. Nici o acţiune, nici o discuţie care să nu fie demnă de un creştin.
            2. Corectitudine în a îndeplini datoriile şcolare şi religioase.
      În zilele de sărbătoare, după adunările care se ţineau la şcoală, ne îndreptam înspre biserica Sfântului Anton. Iezuiţii, care se îngrijeau de această biserică, ne ţineau minunate lecţii de catehism. Povesteau fapte şi exemple pe care mi le amintesc şi astăzi.
       În timpul săptămânii, “Societatea Veseliei se aduna în casa unuia dintre membri pentru a discuta despre religie. Acolo intervenea în mod liber cine vroia. Garigliano şi Braje erau printre cei mai zeloşi. În timpul acelor reuniuni alternau jocurile vesele cu discuţii pe teme creştine, lecturile unor cărţi interesante cu rugăciunile. Ne dădeam unul altuia sfaturi bune, ne ajutam să ne corectăm defectele personale. Fără să ştim, puneam în practică acele mari cuvinte ale lui Pitagora: “Dacă nu ai un prieten care să te corecteze, plăteşte un duşman să o facă”.

Nr vizitatori: 796508