Harta Site Login
Seria I
Seria II
Seria III
Seria IV
43 44

      Desele glume urâte care mi se întâmplau mă sfătuiau să nu fiu singur când mergeam şi mă întorceam de la Torino. Pe atunci ospiciul de nebuni era ultima clădire a oraşului. De acolo, coborând înspre Oratoriu, traversai o bună bucară de câmp plină de tufe şi de salcâmi.
      Într-o seară întunecoasă, destul de târziu, veneam acasă singur-singurel, nu fără un pic de frică când, m-am pomenit lângă mine cu cogiamitea câine care, la prima vedere m-a speriat. Dar nu a mârâit la mine, dimpotrivă, s-a bucurat ca şi cum aş fi fost stăpânul lui. Ne-am împrietenit şi m-a însoţit până la Oratoriu. Ceea ce s-a întâmplat în acea seară, s-a repetat de mai multe ori. Pot spune că, în câteva rânduri Surul mi-a fost de un nepreţuit ajutor. Voi înşirui câteva întâmplări.
      Înspre sfârşitul lui noiembrie 1854, într-o seară ceţoasă şi ploioasă, veneam singur din oraş. Ca să nu străbat o bucată de drum nelocuită, coboram de pe strada care, de la sanctuarul Consolatei duce la opera Cottolengo. La un moment dat mi-am dat seama că doi oameni mergeau la mică distanţă în spatele meu. Iuţeau sau răreau pasul ori de câte ori îl iuţeam sau îl răream eu. Am încercat să trec pe cealaltă parte, ca să evit să-i întâlnesc dar ei, repede, au trecut în faţa mea. Am încercat să mă întorc înapoi dar era prea târziu: cu două mişcări iuţi, pe tăcute, mi-au aruncat o haină pe cap. M-am zbătut să nu mă las îmbrobodit sub haină, dar n-am reuşit. Unul dintre ei a încercat să-mi astupe gura cu o batistă. Vroiam să strig dar nu mai reuşeam. Chiar atunci a apărut şi Surul. Lătrând, s-a repezit cu labele pe faţa primului, după aceea l-a înşfăcat pe celălălt. Acuma trebuiau să se gândească mai întâi la câine, nu la mine.

Nr vizitatori: 796780