Centrul Don Bosco România


Desele glume urâte care mi se întâmplau mă sfătuiau să nu fiu singur când mergeam și mă întorceam de la Torino. Pe atunci ospiciul de nebuni era ultima clădire a orașului. De acolo, coborând înspre Oratoriu, traversai o bună bucară de câmp plină de tufe și de salcâmi.

Într-o seară întunecoasă, destul de târziu, veneam acasă singur-singurel, nu fără un pic de frică când, m-am pomenit lângă mine cu cogiamitea câine care, la prima vedere m-a speriat. Dar nu a mârâit la mine, dimpotrivă, s-a bucurat ca și cum aș fi fost stăpânul lui. Ne-am împrietenit și m-a însoțit până la Oratoriu. Ceea ce s-a întâmplat în acea seară, s-a repetat de mai multe ori. Pot spune că, în câteva rânduri Surul mi-a fost de un neprețuit ajutor. Voi înșirui câteva întâmplări.

Înspre sfârșitul lui noiembrie 1854, într-o seară cețoasă și ploioasă, veneam singur din oraș. Ca să nu străbat o bucată de drum nelocuită, coboram de pe strada care, de la sanctuarul Consolatei duce la opera Cottolengo. La un moment dat mi-am dat seama că doi oameni mergeau la mică distanță în spatele meu. Iuțeau sau răreau pasul ori de câte ori îl iuțeam sau îl răream eu. Am încercat să trec pe cealaltă parte, ca să evit să-i întâlnesc dar ei, repede, au trecut în fața mea. Am încercat să mă întorc înapoi dar era prea târziu: cu două mișcări iuți, pe tăcute, mi-au aruncat o haină pe cap. M-am zbătut să nu mă las îmbrobodit sub haină, dar n-am reușit. Unul dintre ei a încercat să-mi astupe gura cu o batistă. Vroiam să strig dar nu mai reușeam. Chiar atunci a apărut și Surul. Lătrând, s-a repezit cu labele pe fața primului, după aceea l-a înșfăcat pe celălălt. Acuma trebuiau să se gândească mai întâi la câine, nu la mine.

Nr vizitatori: 1053304
Harta Site Politică de confidențialitate