Harta Site Login
Seria I
Seria II
Seria III
Seria IV
43 44

 

            Într-o seară, pe la orele unsprezece, fu introdus un necunoscut, după ce făcuse şi el vreo trei ore de anticameră. Dar abia intrat, necunoscutul îmi zise hotărât:
      - Domnule, să nu vă înspăimântaţi dacă vă spun că eu sunt un necredincios şi că, prin urmare, eu nu dau nici o crezare miracolelor ce vi se atribuie.
      - Eu ignor şi nici nu doresc să aflu cu cine am onoarea de a vorbi dar eu vă asigur că eu nici nu voi încerca să vă fac să credeţi ceea ce nu voiţi. Despre religie nici măcar nu vă voi aminti; pe cât mi se pare, dumneavoastră nu prea ţineţi să vi se vorbească despre ea. Dar spuneţi-mi totuşi un lucru: în decursul vieţii, aţi cugetat oare totdeauna aşa?
      - În copilăria mea - răspunse necunoscutul - credeam şi eu aşa cum au crezut părinţii şi prietenii mei; dar de îndată ce am ajuns să reflectez şi să judec, am lăsat la o parte religia şi am început să trăiesc ca filosof.
      - Şi ce vreţi să spuneţi prin cuvintele: „Am început să trăiesc ca filosof?”
      - A trăi, adică, o viaţă fericită, fără a ţine socoteală de supranatural şi de viaţa viitoare, mijloace de care se servesc doar preoţii pentru a îngrozi lumea simplă şi mai puţin instruită.
      - Dar dumneavoastră personal, ce admiteţi în legătură cu viaţa viitoare?
      - Dar de ce să mai pierdem timpul cu o astfel de întrebare? Despre viaţa viitoare - răspunse râzând - îmi rezerv să vorbesc când mă voi găsi şi eu în acel viitor...
      - Văd că încercaţi să glumiţi, dar fiindcă aţi adus singur chestiunea pe tapet, fiţi atât de bun şi ascultaţi-mă. Într-o bună zi s-ar putea întâmpla ca şi dumneavoastră să vă îmbolnăviţi.
      - Fără îndoială, răspunse celălalt - ce în aparenţă mai era încă robust - mai ales că, la vârsta mea (avea 81 de ani), diferitele boli au început să mă cam supere.
      - Şi aceste boli nu v-ar putea aduce pe marginea mormântului?
      - Tot ce se poate, mai ales că nici eu nu am cum să evit, la rândul meu, tributul pe care moartea îl cere oricărui om.
      - Şi atunci, când ceasul de pe urmă va fi bătut şi pentru dumneavoastră, în clipa când veţi fi pe punctul de a trece din timp în veşnicie, ce veţi face?
      - Atunci o să-mi adun tot curajul ca să rămân „filosof” şi să nu ţin seama de supranatural.
      - Acestea sunt doar vorbe. Să fim sinceri: ce vă împiedică atunci să vă răzgândiţi şi să cugetaţi, măcar în clipa supremă, la nemurire, la sufletul dumneavoastră şi la Religie?
      - Nimic, absolut nimic; dar ar fi totuşi un semn de slăbiciune pe care nu vreau să-l am, căci m-aş acoperi de ruşine în faţa prietenilor mei.
      - Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii ar fi atât de uşor şi de necesar să vă redobândiţi pacea conştiinţei.
      - Înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar nu pot admite să mă înjosesc până la acel punct.
      - Dar dacă este aşa, atunci ce mai nădăjduiţi? Viaţa de aici e pe sfârşite, iar despre cea viitoare nu vreţi să vi se vorbească. Care mai este atunci speranţa dumneavoastră?
      Vizitatorul îşi plecă capul; tăcea şi medita. Eu reluai:
      - În această situaţie trebuie să vă gândiţi la marele Necunoscut ce vă aşteaptă. Atunci nu vă vor fi rămas decât câteva clipe de viaţă: dacă veţi şti profita pentru a vă întoarce în sânul Bisericii, reîmpăcându-vă cu Dumnezeu, veţi fi mântuit, şi PENTRU TOTDEAUNA. Altfel dumneavoastră veţi muri ca un necredincios, ca un osândit, şi totul va fi pierdut. Vă voi spune lucrurile şi mai pe şleau: în acel moment, singura alternativă ce v-ar mai rămâne ar fi neantul căci, pe cât se pare, cam la aceasta s-ar rezuma toată opinia dumneavoastră; or, atunci vă aşteaptă iadul etern. Aceasta este credinţa mea, ca şi a întregii lumi.
      - Vorbiţi nu în numele Filosofiei sau al Teologiei iar cuvântul dumneavoastră este un cuvânt prietenesc pe care eu nu-l pot respinge. Ştiu prea bine că dintre toţi prietenii mei, chiar şi cei mai înaintaţi în filosofie, încă nici unul nu s-a hazardat să-şi pună net marea problemă, anume că Dincolo nu ne poate aştepta decât ori neantul, ori o nenorocire veşnică. Acest punct este mereu şi în mod sistematic ocolit. Aş vrea să meditez mai bine asupra acestui punct şi, dacă-mi permiteţi, o să vă mai fac o vizită.
      După alte cuvinte domnul acela îmi strânse mâna şi, plecând, îmi lăsă cartea sa de vizită: era Victor Hugo!
      Cele discutate îl rodeau, îl obsedau şi nu-i dădură pace. De aceea, revenind încă în ziua următoare la aceeaşi oră, strângându-mi puternic mâna şi îmi zise:
      - Eu nu mai sunt personajul de ieri; de fapt n-a fost decât o glumă şi a trebuit să mă forţez pentru a juca rolul necredinciosului. Eu sunt Victor Hugo şi vă rog să acceptaţi să fiţi prietenul meu. Eu cred în Dumnezeu, cred în supranatural şi sper să pot muri în braţele unui preot catolic, ce să-mi poată recomanda sufletul meu Creatorului.

Nr vizitatori: 797190