Harta Site Login
Seria I
Seria II
Seria III
Seria IV
43 44

 

      În capela de lângă Micul Spital al Sfintei Filomena, Oratoriul mergea foarte bine. În zilele de sărbătoare veneau foarte mulţi tineri să se spovedească şi să se împărtăşească. După liturghie, făceam o scurtă explicare a Evangheliei. După amiaza era timp destul pentru catehism, pentru cântat cântece bisericeşti, pentru o scurtă predică despre doctrina creştină, pentru litaniile Sfintei Fecioare, pentru binecuvântarea cu Prea Sfântul Sacrament.
      Amestecate printre aceste ocupaţii erau jocurile şi concursurile care îi distrau pe băieţi. Se desfăşurau pe străduţa care se întindea între manăstirea Magdalenelor şi strada publică.
      Am petrecut aşa şapte luni. Ni se părea că suntem în rai. Dar şi de acolo a trebuit să plecăm ca să ne găsim un alt sediu căci sosise vremea inaugurării spitalului.
      A trebuit să facem o cerere autorităţilor: să ţinem întrunirile noastre în curtea bisericii Mormântului Răstignitului, chemată de lume şi Sfântul Petru în Lanţuri, un cimitir care de 10 ani nu mai era folosit. Primăria, văzând că eram susţinuţi de arhiepiscop, ne-a acordat permisiunea sa.
      Noul loc părea mai potrivit pentru Oratoriu. Porticul lung, curtea spaţioasă, biserica pentru celebrări, făceau să crească entuziasmul băieţilor. Împrăştiau bucurie.
      Dar, în acel loc ne aştepta un duşman puternic pe care noi nu-l cunoşteam încă. Nu era unul dintre numeroşii morţi care se odihneau în mormintele apropiate. Era o persoană vie: îngrijitoarea capelanului. Această femeie abia a auzit cântecele, strigătele şi (de ce să nu o spunem) harababura oratorienilor, că s-a şi repezit afară din casă. Era furioasă. Cu căciuliţa strâmbă şi cu mâinile în şolduri, a început să ocărască împotriva mulţimii băieţilor care se jucau. Împreună cu ea strigau împotriva noastră o fetiţă, un câine, o pisică şi tot cârdul de găini. Îţi lăsa impresia unui război european gata să izbucnească.
      Am încercat să mă apropii de acea femeie pentru a o linişti. I-am spus că băieţii nu erau răi, că se jucau zgomotos, dar că nu făceau nici un rău. Atunci, s-a întors înspre mine şi m-a acoperit de ocări.
      Am înţeles că cel mai bun lucru era să întrerup pauza. Am făcut un pic de catehism, am mers în biserică să zicem Rozariul şi, după aceea, am plecat. Speram să ne întoarcem duminica următoare mai în linişte. În schimb, speranţa mea a eşuat lamentabil.
      Seara, când s-a întors capelanul, îngrijitoarea i-a făcut capul calendar: spunea şi repeta că Don Bosco şi băieţii săi erau revoluţionari, profanatori de locuri sfinte, canalii. Bietul capelan a sfârşit prin a scrie o scrisoare către primărie, dictată de îngrijitoare.
      Era atât venin în acea scrisoare, încât a fost dat ordinul de arest pentru oricine dintre noi s-ar fi întors în locul acela.
      Îmi pare rău să o spun, dar aceea a fost ultima scrisoare a capelanului don Tesio. A scris-o într-o luni şi, puţine ore mai târziu, a murit doborât de o criză de apoplexie. Două zile mai târziu a murit şi îngrijitoarea. Ştirea s-a răspândit cu iuţeală şi a impresionat profund, în special pe tineri. Toţi vroiau să ştie amănuntele nenorocirii. Dar, la sfântul Petru în Lanţuri ne era interzis să ne adunăm. Unde puteam să facem întâlnirile noastre? N-o ştiau băieţii cărora nu le-am putut da un punct de întâlnire. Şi nu ştiam nici eu.

Nr vizitatori: 796780