Harta Site Login
Seria I
Seria II
Seria III
Seria IV
43 44


      Ce trebuia să fac? În camera mea erau înghesuite tablouri, bănci şi candelabre pentru celebrările în biserică, bile, tramburine şi cercuri pentru recreaţie. O armată de băieţi mă urmărea peste tot. Iar eu nu aveam nici o palmă de teren unde să-i pot aduna.
     Totuşi, reuşeam să-mi ascund dezamăgirea. Mă purtam voios înaintea tuturor, le povesteam minunăţiile Oratoriului care, pe atunci, exista doar în mintea mea şi a lui Dumnezeu.
     Pentru a le da o ocupaţie atrăgătoare în zilele de sărbătoare, îi însoţeam la plimbare până la Sassi, la Madonna Stâlpului, Madonna de Câmpie, la Muntele Capucinilor, şi chiar până la Superga. În aceste biserici dimineaţa celebram liturghia pentru ei şi le explicam Evanghelia iar, după-amiaza, făceam puţin catehism, urma vreo povestire, sau cântam câteva cântece de laudă. Aşadar, plimbări până la ora când trebiuau să se întoarcă acasă, în familie. Se părea că acestă situaţie critică trebuia să risipească în vânt orice idee de Oratoriu în schimb, a înmulţit incredibil copiii.
      Dar a venit şi luna noiembrie (anul 1845). Timpul nu mai era potrivit pentru plimbări în afara oraşului. De acord cu don Borel, am închiriat trei camere în casa părintelui Moretta, care e acea clădire vecină, aproape vis-à-vis de Sanctuarul Maria Auxiliatrice de acum.
      În primăvară însă, chiriaşii casei Moretta obosiţi de strigătele băieţilor, de gălăgia pe care o făceau când intrau şi când ieşeau, s-au declarat cu toţii gata de plecare dacă nu am fi încetat imediat întrunirile noastre. Bietul părinte Moretta a trebuit să vină să mă înştiinţeze despre văicărelile colective. Dacă voiam să ţinem în viaţă Oratoriul, trebuia să căutăm imediat un alt loc.

Nr vizitatori: 797190